AnnaE
#0

În 1983, Claude Levi-Strauss formula următoarea definiţie a rasismului clasic: „Rasismul este o doctrină care pretinde să vadă în caracterele intelectuale şi morale atribuite unui ansamblu de indivizi, oricum ar fi definit acesta, efectul necesar al unui patrimoniu genetic comun.” în 1988, antropologul îşi lărgea definiţia, denumind rasismul „o doctrină precisă care poate fi rezumată în patru puncte: Unu: există o corelaţie între patrimoniul genetic pe de o parte, aptitudinile intelectuale şi dispoziţiile morale de cealaltă parte. Doi: acest patrimoniu, de care depind aceste aptitydini şi dispoziţii, este comun tuturor membrilor anumitor grupuri umane. Trei: aceste grupări denumite «rase» pot fi ierarhizate în funcţie de calitatea patrimoniului lor genetic. Patru: aceste diferenţe autorizează «rasele» zise superioare să le comande, să le exploateze pe celelalte, eventual să le distrugă.” 1

Teoria modernă merge dincolo de aceste definiţii, extinzând domeniul rasismului: „Rase imaginare sau rase reale joacă acelaşi rol în cadrul procesului social şi sunt deci identice din acest punct de vedere: aceasta este problema sociologică.”[1] Aceste aspecte sunt, însă, foarte îndepărtate de subiectul Gobineau şi de perioada în care a creat

Într-un secol al nouăsprezecelea marcat de frenezia descoperirilor în ştiinţele sociale, curiozitatea enormă şi dorinţa de a formula un sistem, de a da o explicaţie coerentă pentru mersul lumii şi de a oferi prescripţii pentru viitor îl situează pe Gobineau în curentul intelectual al epocii. Dar, spre deosebire de contemporanii săi, gânditorul francez nu era animat de un spirit liberal, optimist nu încerca să identifice căile prin care societatea omenească ar fi putut ajunge la un nivel superior, ci, încredinţat de ineluctabilitatea decăderii speciei, dorea doar să-i descrie cauzele şi să ofere o periodizare demonstrabilă. Acest aspect îl deosebeşte fundamental de adepţii darwinismului social care au imaginat, într-adevăr, o societate perfectă sub ocârmuirea rasei celei mai puternice, câştigătoare a selecţiei naturale.

Identificarea şi clasarea diferitelor tipuri umane reprezenta, încă de la sfârşitul veacului precedent, o preocupare constantă pentru numeroşi cercetători, iar teoriile care asociau caracteristicile somatice cu virtuţile intelectuale şi morale erau numeroase; Gobineau însuşi citează clasificările lui Blumenbach, Prichard, Morton şi Carus. Elementul nou pe care îl aduce el este încadrarea istorică a acestor deosebiri. Componentele fundamentale ale teoriei sale pot fi rezumate uşor:

  • există trei rase principiale, cea albă/ariană, cea galbenă şi rasa neagră. Ele nu mai sunt prezente în stare pură, fiind transformate succesiv prin amestecul sângelui. Totuşi, chiar şi rasele numite de autor cuatemare păstrează caracteristicile dominante originare: negrii, cu un nivel de inteligenţă scăzut, au o voinţă puternică, sunt pradă instinctelor, sunt instabili din punct de vedere afectiv, nu ţin nici la viaţa lor, nici la a celorlalţi; membrii rasei galbene sunt predispuşi spre apatie, au o tendinţă de mediocritate în toate domeniile, „nu visează, nu gustă teoriile, inventează puţin, dar sunt capabili să aprecieze şi să adopte ceea ce e util”, le sunt superiori celor dintâi; în sfârşit, albii sunt dotaţi cu o inteligenţă energică, un gust extrem de dezvoltat pentru libertate, iubesc viaţa, dar ştiu să şi-o sacrifice atunci când este necesar, având, în plus faţă de celelalte rase, simţul onoarei. (vezi intra, începutul cap. XVI).
  • metisajul conduce la decadenţă, fapt confirmat, potrivit lui Gobineau, şi de evoluţia limbilor vorbite de diferitele popoare.
  • Concluzia generală este sumbră: din cauza metisajelor succesive, specia umană va dispărea în câteva mii de ani; însă mai cumplit decât dispariţia este felul în care se va produce aceasta, printr-o degradare din ce în ce mai accentuată a caracteristicilor fizice, intelectuale şi morale ale indivizilor.

După cum se poate observa, teoria lui Gobineau nu are un caracter prescriptiv, mulţumindu-se doar să descrie cauzele şi manifestările fenomenului; din acest motiv, gânditorul poate fi descris mai degrabă ca un rasialist decât ca rasist; aceştia din urmă, potrivit lui Taguieff, elaborează doctrine politico-ştiinţifice care includ, pe lângă elementul explicativ, „prescripţii, definesc valori şi norme, care se traduc prin discriminări sau segregări, expulzări sau persecuţii, chiar exterminări.” 3

Din acest punct de vedere, e semnificativă soarta postumă a operei lui Gobineau. Este adevărat, creaţiile lui au produs o impresie puternică asupra lui Wagner, care i-a recomandat colaboratorului său fidel Ludwig Schemann să le promoveze – ceea ce acesta a şi făcut, înfiinţând o Gobi- neau-Vereinigung. Este strariu, însă, faptul că nu Eseul asupra inegalităţii raselor s-a bucurat de cea mai înaltă apreciere în cercul wagnerian, ci lucrările literare evident mediocre, precum piesa Alexandre le Mace- donien, care a avut parte de nenumărate reprezentaţii în Germania. La fel de interesantă, în raport cu modul în care pangermaniştii şi naţio- nal-socialiştii şi l-au apropriat ulterior pe Gobineau, este reacţia pe care a produso Eseul asupra lui Houston Stewart Chamberlain; în prefaţa la ediţia din 1901 a cărţii, acesta scria că francezul „este un fals savant, care nu ştie nimic despre biologie; este un literat cu erudiţie livrescă, care a pus pe hârtie reverii ultrafanteziste, divagaţii de profet apocaliptic proorocind sfârşitul lumii.”[2] Dacă este incontestabil faptul că Rosen- berg şi Hitier s-au folosit de apologia „raselor germanice primitive” din Eseu, conferindu-i lui Gobineau o sinistră faimă postumă, trebuie, totuşi, să păstrăm mereu în minte contextul cultural în care a creat acesta; iar descrierea pe care i-a făcut-o Hannah Arendt este relevantă; „nu înseamnă în mod necesar că el însuşi [Gobineau] ar fi fost un predecesor al generaţiei acelui «dans vesel al morţii şi meseriei» (Joseph Conrad). El n-a fost niciun om de stat care să fi crezut în afaceri şi niciun poet care să fi lăudat moartea. A fost doar un amestec curios de nobil frustrat şi de intelectual romantic care a inventat rasismul aproape din întâmplare.”[3]

Dincolo de rolul său în conturarea ulterioară a ideologiilor rasiste, nu trebuie să uităm că, reacţionar într-un spirit apropiat de cel al lui Burke, profund antiliberal, opus „monstruozităţii cananeene” numite patrie[4], Gobineau a exercitat o influenţă considerabilă asupra unor gânditori precum Nietzehe şi Spengler, anunţând, înaintea morţii lui Dumnezeu, moartea speciei umane.

Concluzia este una singură: deşi lipsită de orice bază ştiinţifică, teoria lui Gobineau trebuie să fie cunoscută de cei care doresc să privească ultimul secol şi jumătate într-un mod activ şi critic.

Ineftatus

Majestâţii sale George al V-lea, rege al Hanovrei, prinţ regal al Angliei, duce de Cumberland, duce de Brunswick şi de Luneburg, etc., etc.

Sire,

Am onoarea de a oferi aici Majestâţii Voastre fructul unor lungi meditaţii şi al unor studii adesea întrerupte, mereu reluate, care m-au pasionat

Evenimentele importante – revoluţii, războaie sângeroase, răsturnări de legi – care de prea mulţi ani au loc în statele europene fac imaginaţia să se îndrepte cu uşurinţă spre examinarea faptelor politice. În timp ce vulgul nu ia în considerare decât rezultatele imediate ale acestora şi nu admiră sau dezaprobă decât scânteia electrică cu care acestea le lovesc interesele, gânditorii mai profunzi caută să descopere cauzele ascunse ale unor asemenea teribile zguduiri şi, coborând cu lampa în mână pe cărările întunecoase ale filosofiei şi ale istoriei, încearcă să afle prin analiza sufletului uman sau prin cercetarea atentă a cronicilor soluţia unei enigme care tulbură atât de intens existenţele şi conştiinţele.

Ca fiecare, am simţit curiozitatea îngrijorată pe care o inspiră agitaţia epocilor modeme. Dar, punând în slujba înţelegerii mobilurilor acestora toate forţele inteligenţei mele, am văzut orizontul uimirilor mele, deja vast, crescând şi mai mult Părăsind, mărturisesc, încetul cu încetul observaţia erei actuale pentru cea a perioadelor precedente, apoi a întregului trecut am reunit aceste fragmente diverse într-un ansamblu imens şi, condus de analogie, m-am îndreptat – aproape că împotriva voinţei mele – spre prezicerea viitorului celui mai îndepărtat Nu mi s-a mai părut interesant să cunosc doar cauzele directe ale tulburărilor aşa- zis reformatoare; am vrut să descopăr raţiunile mai înalte ale acestei identităţi a maladiilor sociale, pe care cunoaşterea cea mai rudimentară a cronicilor umane o remarcă la toate naţiile care au existat vreodată şi pe care o vom găsi, conform acestei asemănări, şi la cele care vor urma.

Observ, de altfel, facilităţi deosebite ale epocii prezente pentru un astfel de studiu. Dacă prin agitaţia sa ea duce la practicarea unui soi de chimie istorică, tot ea îi facilitează această trudă. Negura deasă, tenebrele profunde care ne ascundeau, din vremuri imemoriale, începuturile unor civilizaţii diferite de a noastră se ridică şi se dizolvă azi în soarele ştiinţei. O minunată epurare a metodelor analitice, după ce sub mâna lui Niebuhr[5] a apărut o Romă ignorată de Tit-Liviu, ne descoperă şi ne explică şi adevărurile amestecate în povestirile fabuloase ale copilăriei elenice. Intr-un alt colţ al lumii, popoarele germanice, mult timp necunoscute, ni se arata la fel de mari, de majestuoase pe cât fuseseră considerate de barbare de către scriitorii din Imperiul Roman târziu. Egiptul îşi deschide mormintele subterane, îşi traduce hieroglifele, îşi dezvăluie vârsta piramidelor. Asiria îşi scoate la iveală palatele şi inscripţiile fără sfârşit, odinioară ascunse sub propriile lor ruine.

— Iranul lui Zoroastru n-a ştiut să ascundă nimic investigaţiilor atente ale lui Bumouf[6], iar India primitivă ne povesteşte, în Vede, fapte din zorii creaţiei lumii. Din aceste cuceriri, deja atât de importante în ele însele, rezultă şi o înţelegere mai justă şi mai cuprinzătoare a lui Herodot, a lui Homer şi mai ales a primelor capitole din Cartea Sfântă, această comoară abisală de spuse înţelepte pe care nu le putem admira îndeajuns pentru bogăţia şi justeţea lor decât dacă abordăm totul cu un spirit luminat

Atâtea descoperiri neaşteptate sau nesperate nu depăşesc însă, fără îndoială, aşteptările oricărei critici. Ele sunt departe de a prezenta, fără lacune, liste ale dinastiilor, înlănţuirea regulată a domniilor şi a faptelor. Totuşi, printre aceste rezultate incomplete există unele admirabile pentru lucrările de care mă ocup, mai fructuoase chiar decât tabelele cronologice cele mai exacte. Ceea ce regăsesc aici cu bucurie e revelaţia obiceiurilor, a moravurilor, până la portrete şi la costumele unor naţii dispărute. De aici înainte le cunoaştem starea artelo", întrezărim întreaga lor viaţă, fizică şi morală, publică şi privată şi pute; n să reconstituim, cu materialele cele mai autentice, ceea ce constituie personalitatea raselor şi principalul criteriu al valorii lor.

În faţa unei asemenea acumulări de bogăţii cu totul noi sau abia acum înţelese, nimeni nu mai e autorizat să pretindă că explică jocul complicat al raporturilor sociale, motivele înălţării şi căderii naţiilor doar cu Autorul consideraţiilor abstracte şi pur ipotetice pe care le poate furniza o filosofie sceptică. În vreme ce faptele pozitive abundă, izvorăsc de pretutindeni, se ridică din toate mormintele şi de sub mâna celui care vrea să le consulte, nu mai e permis ca, precum teoreticienii revoluţionari, să adunăm nori pentru a forma din ei oameni fantastici şi să ne distrăm făcând himerele să se mişte artificial în medii politice care le seamănă Realitatea, prea evidentă, prea presantă, interzice asemenea jocuri, adesea bjasfematorii, întotdeauna nefaste. Pentru a decide în mod sănătos asupra caracterelor umanităţii, tribunalul istoriei a devenit singurul competent De altminteri, sunt de acord, e un arbitru sever, un judecător redutabil în evocarea unor epoci la fel de triste ca aceasta de acum.

Nu că trecutul ar fi el însuşi imaculat El conţine totul şi găsim astfel în el mărturia multor greşeli şi a multor eşecuri ruşinoase. Oamenii de azi ar fi chiar îndreptăţiţi, prin comparaţie cu el, să se laude cu câteva merite care îi lipsesc. Dar dacă, pentru a le respinge acuzaţiile, evocăm deodată umbrele grandioase ale perioadelor eroice, ce vor spune? Dacă le reproşăm că au compromis credinţa religioasă, fidelitatea politică, cultul datoriei, ce vor răspunde? Dacă le spunem că nu mai sunt apţi decât să continue defrişarea cunoştinţelor ale cărei principii au fost recunoscute şi expuse în trecut, dacă adăugăm că antica virtute a devenit obiect al deriziunii, că energia a trecut de la om la aburi, că poezia s-a stins, iar marii săi interpreţi nu mai trăiesc, că ceea ce numim interes e totuna cu consideraţiile cele mai meschine, ce pretexte vor invoca?

Nimic, sau că toate lucrurile frumoase, căzute în tăcere, nu sunt moarte, ci dorm; că toate epocile au avut perioade de tranziţie, epoci în care suferinţa luptă cu viaţa şi din care aceasta din urmă iese în final victorioasă şi strălucitoare şi că, de vreme ce Caldeea prea veche a fost înlocuită odinioară de tânăra şi viguroasa Persie, Grecia decrepită de Roma virilă şi dominaţia bastardă a lui Romulus cel Mare de regatele nobililor prinţi teutonici, tot astfel şi rasele modeme vor întineri la rândul lor.

Aici am sperat un moment, unul scurt, şi aş fi vrut să răspund imediat istoriei pentru a-i confrunta acuzaţiile şi pronosticurile sumbre, dacă n-aş fi fost frapat de observaţia copleşitoare că mă grăbesc prea tare să avansez o teorie lipsită de dovezi. Am vrut să le caut şi astfel am ajuns fără încetare, prin simpatia mea faţă de manifestările umanităţii în viaţă, să aprofundez şi mai mult secretele umanităţii moarte.

Atunci, din inducţie în inducţie, am ajuns să mă pătrund de această evidenţă: că problema etnică domină toate celelalte probleme ale istoriei, a căror cheie o deţine, şi că inegalitatea raselor al căror concurs formează o naţiune e suficientă pentru a explica toată înlănţuirea destinelor popoarelor. Nimeni n-a mai fost izbit, de altfel, de presentimentul unui adevăr atât de sclipitor. Oricine a putut observa că anumite grupuri umane, abâtându-se asupra unei ţări, i-au transformat, printr-o acţiune subită, atât obiceiurile cât şi viaţa, şi că acolo unde înainte de venirea lor domnea moleşeala, noii veniţi au fost capabili să facă să ţâşnească o activitate nemaivăzută. Astfel, pentru a da un exemplu, o nouă putere a fost conferită Marii Britanii de invazia anglo-saxonâ, printr-o acţiune a Providenţei care, conducând în această insulă câteva din popoarele guvernate de spada iluştrilor strămoşi ai Majestăţii Voastre, îşi rezerva dreptul, aşa cum a observat odată, cu profunzime, o Augustă Persoană, să dea celor două ramuri ale aceleiaşi naţiuni aceeaşi casă suverană ce-şi trage drepturile glorioase din sursele îndepărtate ale celei mai eroice origini.

După ce am recunoscut că există rase puternice şi rase slabe, am început să le observ de preferinţă pe primele, să le disting aptitudinile şi mai ales să urc pe lanţul genealogiilor lor. Urmând această metodă, am sfârşit prin a mă convinge că tot ceea ce e mare, nobil, fecund pe pământ, creaţiile umane, ştiinţa, arta, civilizaţia îl conduc pe observator spre un punct unic, ele n-au apărut decât dintr-o singură gândire, nu aparţin decât unei singure familii ale cărei ramuri diferite au domnit în toate spaţiile politice din univers.

Expunerea acestei sinteze se găseşte în această carte, prin care îmi depun omagiul la picioarele tronului Majestăţii Voastre. Nu mi se potrivea, şi nici nu m-am gândit la asta, să părăsesc regiunile înalte şi pure ale discuţiei ştiinţifice pentru a coborî pe terenul polemicii contemporane. Nu am căutat să luminez nici viitorul de mâine, nici măcar cel al anilor care vor urma. Perioadele pe care le trasez sunt ample. Încep cu primele popoare care au trăit odinioară pentru a ajunge la cele care nu există încă. Nu lucrez decât cu serii de secole. Fac, într-un cuvânt, geologie morală. Vorbesc rar despre om, şi mai rar încă despre cetăţean sau despre supus; adesea, chiar mereu fee referire la diferitele fracţiuni etnice, căci nu e vorba pentru mine, pe culmile pe care m-am plasat, nici de naţionalităţi fortuite, nici măcar de existenţa statelor, ci de rase, de naţionalităţi şi de civilizaţii diverse.

îndrăznind să schiţez aici aceste consideraţii, mă simt întărit, Sire, de protecţia pe care spiritul generos şi elevat al Majestăţii Voastre îl acordă eforturilor inteligenţei şi de interesul particular cu care onorează lucrările de erudiţie istorică. Nu voi uita niciodată preţioasele învăţături pe care mi-a fost dat să le aud din gura Majestăţii Voastre şi aş îndrăzni să adaug că nu ştiu ce să admir mai mult cunoştinţele atât de strălucite, de solide şi diverse pe care le posedă Suveranul Hanovrei, sau generosul sentiment şi nobilele aspiraţii ce le însufleţesc şi asigură poporului său o domnie atât de prosperă.

Plin de o recunoştinţă inalterabilă pentru bunătatea Majestăţii Voastre, O rog să binevoiască a primi expresia profundului respect cu care am onoarea de a fi, Sire, prea umilul şi supusul servitor al Majestăţii Voastre,

A. De GOBINEAU

Cartea întâi

Consideraţii preliminare; definiţii, cercetare şi expunere a legilor naturale care domnesc în lumea socială

Capitolul I

Condiţia muritoare a civilizaţiilor şi a societăţilor

» 9

rezultă dintr-o cauză generală şi comună

Căderea civilizaţiilor este cel mai frapant şi în acelaşi timp cel mai obscur din toate fenomenele istoriei. Înfricoşând spiritul, această nenorocire păstrează ceva atât de misterios şi de grandios, încât gânditorul nu se satură să o observe, să o studieze, să se învârtă în jurul secretului său. Fără nicio îndoială, naşterea şi formarea popoarelor oferă în urma examinării lor observaţii remarcabile: dezvoltarea succesivă a societăţilor, succesul lor, cuceririle lor, triumfurile lor au cu ce să frapeze imaginaţia şi s-o atragă; dar toate aceste fapte, oricât de grandioase le-am presupune, par a se explica cu uşurinţă; le acceptăm drept simple consecinţe ale darurilor intelectuale ale omului; odată aceste daruri recunoscute, rezultatele lor nu ne miră; ele explică, prin simpla lor existenţă, lucrurile mari a căror sursă sunt Astfel, din acest punct de vedere, nu avem dificultăţi sau ezitări. Dar când ne dăm seama că după un timp de putere şi de glorie toate societăţile umane intră în declin şi cad, spun toate, şi nu una sau alta, când remarcăm cu câtă teribilă linişte globul ne arată, răspândite pe suprafaţa sa, resturile civilizaţiilor ce au precedat-o pe a noastră, şi nu doar civilizaţii cunoscute, ci şi unele cărora nu le ştim decât numele şi altele care, zăcând în schelete de piatră în fundul unor păduri aproape la fel de vechi ca lumea*, nu ne-au transmis nici măcar această umbră de amintire; când spiritul, întorcându-se către statele noastre modeme, îşi dă seama de extrema lor tinereţe, îşi spune ca au început de ieri şi unele dintre ele sunt deja caduce: atunci recunoaştem, nu fără o anume groază filosofică, cu câtă rigoare cuvântul profeţilor despre instabilitatea lucrurilor se aplică civilizaţiilor ca şi popoarelor, popoarelor ca şi statelor, statelor ca şi indivizilor; şi suntem constrânşi să constatăm că orice aglomerare umană, chiar protejată prin cea mai ingenioasă reţea de legături sociale, contractează, în chiar ziua în care se formează, ascuns printre elementele vieţii sale, principiul unei morţi inevitabile.

Dar care este acest principiu? Este el uniform, la fel ca rezultatul pe care îl produce, şi toate civilizaţiile pier din aceeaşi cauză?

La prima vedere, suntem tentaţi să răspundem negativ, căci am văzut multe imperii, Asiria, Egiptul, Grecia, Roma căzând pradă unor conflicte circumstanţiale care nu se asemănau între ele. Totuşi, trecând dincolo de aparenţe, găsim imediat, chiar în această necesitate de a sfârşi care planează asupra tuturor societăţilor fără excepţie, existenţa irecuzabilă, chiar dacă latentă, a unei cauze generale şi, plecând de la acest principiu sigur al morţii naturale independent de toate cazurile de moarte violentă, ne dăm seama că toate civilizaţiile, după ce au durat puţin, prezintă unele tulburări intime, dificil de definit, dar nu mai puţin dificil de negat, care au în toate locurile şi în toate timpurile un caracter analog; în sfârşit, relevând o diferenţă evidentă între ruina statelor şi cea a civilizaţiilor, văzând acelaşi tip de cultură persistând uneori într-o ţară sub o dominaţie străină, sfidând evenimente dezastruoase, iar alteori, din contră, în prezenţa unor dificultăţi mediocre dispărând sau transformându-se, ne oprim la această idee, că principiul morţii, vizibil pe fundalul tuturor societăţilor, este nu doar implicit vieţii lor, ci chiar acelaşi pentru toate.

Am consacrat examinării acestui fapt important studiile ale căror rezultate le înfăţişez aici.

Noi, modernii, ştim primii că orice aglomerare de oameni şi modul de cultură intelectuală care rezultă din ea trebuie să piară. Epocile precedente nu o credeau. În antichitatea asiatică, spiritul religios, emoţionat ca de o apariţie anormală de spectacolul marilor catastrofe politice, le atribuia mâniei cereşti pogorâte asupra păcatelor unei naţii; aceasta era, gândeau ei, o pedeapsă pentru a-i face să se căiască pe vinovaţii încă nepedepsiţi. Evreii, interpretând greşit sensul Făgăduinţei, credeau că imperiul lor nu se va sfârşi niciodată. Roma, chiar în momentul în care începea să se prăbuşească, nu se îndoia de eternitatea imperiului său[7]. Dar, pentru că au văzut mai multe, generaţiile actuale şi ştiu mai multe; şi, la fel cum nimeni nu se îndoieşte de condiţia universal muritoare a oamenilor, pentru că toţi oamenii care ne-au precedat sunt morţi, tot astfel credem în mod ferm că popoarele au zilele numărate, chiar dacă mai numeroase; căci niciunul din cei ce au domnit înaintea noastră nu mai continuă s-o facă. Există deci, pentru clarificarea subiectului nostru, puţine lucruri de luat din înţelepciunea antică în afară de o singură remarcă fundamentală: recunoaşterea amestecului divin în conducerea acestei lumi, bază solidă de care nu trebuie să ne depărtăm, acceptând-o în toată întinderea pe care i-o asigură Biserica catolică. Este incontestabil că nicio civilizaţie nu se stinge fără voia lui Dumnezeu, şi, aplicând condiţiei muritoare a oricărei societăţi axioma sacră de care străvechile sanctuare se serveau pentru a explica unele distrugeri importante, considerate de ele, în mod eronat, drept fapte izolate, înseamnă să proclamăm un adevăr de prim ordin, care trebuie să domine cercetarea adevărurilor pământeşti. Sunt de acord să se adauge că toate societăţile pier pentru că sunt vinovate; nu înseamnă decât să stabilim un paralelism just cu condiţia indivizilor, găsind în păcat germenele distrugerii. Sub acest raport, nimic nu se opune, judecând conform simplelor lumini ale spiritului, ca societăţile să urmeze soarta fiinţelor care le compun şi, vinovate prin ele, să sfârşească precum ele; dar odată aceste două adevăruri admise şi cântărite, o repet, înţelepciunea antică nu ne e de niciun ajutor.

Ea nu ne spune nimic precis în privinţa căilor pe care le urmează voinţa divină pentru a aduce moartea popoarelor; este, dimpotrivă, hotărâtă să considere aceste căi ca fiind esenţialmente misterioase. Cuprinsă de o pioasă teroare la vederea ruinelor, ea admite prea uşor că statele care se prăbuşesc nu pot fi astfel lovite, zguduite, înghiţite decât cu ajutorul minunilor. Că un fapt miraculos s-ar fi produs în anumite împrejurări, atâta timp cât cărţile sfinte o afirmă, mă supun şi o cred; dar acolo unde mărturiile sacre nu se pronunţă într-o manieră formală, şi e vorba de majoritatea cazurilor, putem considera în mod legitim opinia vremurilor trecute incompletă, insuficient de clară, şi să recunoaştem, contrar direcţiei în care ea înclină, că, de vreme ce severitatea celestă se exercită asupra societăţilor noastre constant şi în urma unei decizii anterioare stabilite de la primul popor, oprirea se produce în modul prevăzut, normal şi în virtutea prescripţiilor definitiv înscrise în codul universului, alături de alte legi care, în imperturbabila lor regularitate, guvernează atât lumea animală cât şi lumea anorganică.

Dacă suntem îndreptăţiţi să reproşăm tocmai filosofiei sacre din primele timpuri faptul de a se fi limitat, în lipsa ei de experienţă, pentru explicarea unui mister la expunerea unui adevăr teologic indubitabil, dar care la rândul său este un alt mister, şi de a nu-şi fi împins cercetările până la observarea faptelor căzând sub incidenţa raţiunii, cel puţin nu putem s-o acuzăm că a ignorat grandoarea problemei căutând soluţii la suprafaţa pământului. Mai bine zis, ea s-a mulţumit să pună problema în mod nobil şi, dacă n-a rezolvat-o şi nici măcar n-a mai clarificat-o, cel puţin n-a făcut din ea un prilej de a cădea în eroare. Din acest punct de vedere ea se situează mult deasupra lucrărilor şcolilor naţionaliste.

Spiritele luminate ale Atenei şi ale Romei au stabilit această doctrină acceptată până în alele noastre, că statele, popoarele, civilizaţiile nu pier decât prin lux, moliciune, proastă administrare, corupţie a moravurilor, fanatism. Toate aceste cauze, fie reunite, fie izolate au fost declarate responsabile de sfârşitul societăţilor, iar consecinţa necesară a acestei opinii ar fi că acolo unde cauzele nu acţionează n-ar trebui să existe nicio forţă dizolvantă. În final ar trebui să stabilim că societăţile nu mor decât de moarte violentă, fiind astfel mai fericite decât oamenii şi că, în afară de a eluda cauzele distrugerii pe care tocmai le-am enumerat, putem să ne imaginăm perfect o naţiune la fel de durabilă ca globul însuşi. Inventând această teză, anticii nu-i percepeau miza; nu vedeau în ea altceva decât un mijloc de a susţine doctrina morală – singurul scop, se ştie, al sistemului lor istoric. În relatarea evenimentelor, ei se preocupau într-atât să evidenţieze înainte de toate influenţa benefică a virtuţii, efectele deplorabile ale crimei şi viciului, încât tot ce ieşea din acest cadru moral, interesându-i prea puţin, rămânea cel mai adesea neobservat sau neglijat Această metodă era falsă, meschină şi deseori mergea chiar împotriva intenţiei autorilor săi, căci ea explica, urmând nevoile momentului, noţiunile de virtute şi de viciu într-un mod arbitrar, dar, până la un anumit punct, severul şi lăudabilul sentiment care-i stătea la bază îi serveşte drept scuză şi, dacă geniul lui Plutarh şi al lui Tacit n-au scos din această teorie decât romane şi pamflete, acestea sunt nişte romane sublime şi nişte pamflete generoase.

Aş vrea să mă pot arăta la fel de indulgent faţă de modul în care a fost aplicată această teorie de autorii secolului al XVIII-lea, dar între aceştia şi maeştrii lor există o prea mare diferenţă cei dintâi erau devotaţi până la exagerare menţinerii edificiului social, ceilalţi au fost avizi de noutăţi şi porniţi să distrugă unii se străduiau săşi valorifice în mod nobil minciuna, alţii au tras din ea concluzii îngrozitoare, ştiind să găsească aici arme contra tuturor principiilor de guvernare, care erau acuzate pe-rând de tiranie, fanatism, corupţie. Pentru a împiedica societăţile să piară, metoda voltairiană constă în a distruge religia, legea, industria, comerţul, sub pretextul că religia înseamnăianatism, legea – despotism, industria şi comerţul – lux şi corupţie. În mod sigur, domnia atâtor abuzuri înseamnă o guvernare rea.

Scopul meu nu e nici pe departe să încep o polemică; n-am vrut decât să arăt în ce măsură ideea comună a lui Tucidide şi a abatelui Raynal[8] produce rezultate divergente; a fi conservator ca unul, agresiv şi cinic precum celălalt e tot o eroare. Nu e adevărat că acele cauze cărora le este atribuită îndeobşte căderea naţiunilor sunt neapărat vinovate şi, recunoscând că ele se pot vedea în momentul morţii unui popor, neg faptul că ar avea destulă forţă, că ar fi dotate cu o energie suficient de distructivă pentru a determina ele singure catastrofa iremediabilă.

Capitolul II

Fanatismul, luxul, relele moravuri şi ateismul nu duc în mod necesar la căderea societăţilor

Mai întâi este necesar să explic bine ce înţeleg prin societate. Aceasta nu este cercul mai vast sau mai restrâns în care se exercită, sub o formă sau alta, o suveranitate distinctă. Republica din Atena nu este o societate, nici regatul Magadha[9], imperiul din Pont sau califatul Egiptului în timpul Fatimiţilor. Acestea sunt fragmente de societate care se transformă fără îndoială, se unesc sau se divid sub presiunea legilor naturale pe care le cercetez, dar a căror existenţă sau moarte nu constituie existenţa sau moartea unei societăţi. Formarea lor nu e decât un fenomen cel mai adesea tranzitoriu şi care nu are decât o acţiune limitată sau chiar indirectă asupra civilizaţiei în mijlocul căreia are loc. Ceea ce înţeleg prin societate e o reuniune, mai mult sau mai puţin perfectă din punct de vedere politic, dar completă din punct de vedere social, de oameni trăind sub conducerea unor idei asemănătoare şi cu instincte identice. Astfel, Egiptul, Asiria, Grecia, India, China au fost sau sunt încă scena pe care societăţi distincte şi-au derulat destinele, făcând abstracţie de perturbările survenite în constituţia lor politică. Cum nu voi vorbi de fracţiuni decât atunci când raţionamentul meu se va putea aplica ansamblului, voi utiliza termenul de naţiune sau cel de popor în sens general sau restrâns fără ca nicio ambiguitate să rezulte de aici. Spunând acestea, revin la examinarea chestiunii, şi voi demonstra că fanatismul, luxul, relele moravuri şi ateismul nu sunt instrumente de moarte sigură pentru popoare.

Toate aceste fapte au fost întâlnite, uneori izolat, alteori simultan şi cu o foarte mare intensitate şi la naţiuni care se purtau bine din acest punct de vedere sau, în orice caz, nu o duceau rău.

Imperiul american al aztecilor părea să existe întru gloria celui mai mare fanatism. Nu-mi imaginez nimic mai fanatic decât o organizare socială care, precum aceea, ar avea o bază religioasă neîncetat hrănită de măceluri umane. Sa negat recent, şi poate aparent pe bună dreptate, că vechile popoare europene ar fi practicat vreodată uciderea religioasă a unor victime considerate inocente, prizonierii de război sau naufragiaţii nefiind cuprinşi în această categorie, dar pentru mexicani toate victimele erau bune. Cu acea ferocitate pe care un fiziolog modem o recunoaşte ca fiind caracterul general al raselor din Lumea Nouă, ei îi masacrau fără milă pe altarele lor pe concetăţeni, fără ezitare şi fără să aleagă, ceea ce nu-i împiedica să fie un popor puternic, abil, bogat şi care ar fi durat şi ucis încă mult timp dacă geniul lui Hemân Cortes şi curajul tovarăşilor săi n-ar fi pus capăt monstruoasei existenţe a unui asemenea imperiu. Fanatismul nu duce deci la moartea statelor.

Luxul şi moliciunea nu sunt nici ele mai evident vinovate; efectele lor nu se foc simţite decât în clasele înalte şi mă îndoiesc că la greci, la perşi, la romani moliciunea şi luxul, având alte forme, au avut o mai mare intensitate decât ce vedem petrecându-se azi în Franţa, în Germania, în Anglia, în Rusia, mai ales în Rusia şi. La vecinii noştri de dincolo de Canalul Mânecii. Tocmai aceste două ţări par a avea o vitalitate neobişnuită printre statele Europei modeme. Iar în Evul Mediu veneţienii, genovezii, pisanii care adunau în prăvăliile lor, îşi etalau în palate, transportau în vasele lor, pe toate mările, comorile întregii lumi nu erau cu siguranţă mai slabi. Luxul şi moliciunea nu sunt deci cauze necesare pentru declinul şi moartea unui popor.

Corupţia moravurilor însăşi, cel mai teribil flagel, nu joacă inevitabil un rol destructiv. Pentru aceasta ar trebui ca prosperitatea, puterea şi dominaţia unei naţii să se dezvolte direct proporţional cu puritatea obiceiurilor sale, ceea ce nu se întâmplă. În general, ne-am revenit din fantezia bizară care atribuia atâtea virtuţi primilor romani. Nu vedem nimic edificator, şi pe bună dreptate, în acei patricieni de viţă veche care-şi tratau femeile ca pe nişte sclave, copiii ca pe vite şi creditorii ca pe fiare; şi dacă mai rămân unii care apără această cauză, argumentând că nivelul moral variază în diverse epoci, nu e dificil să respingem acest argument, demonstrându-i slăbiciunea în toate timpurile, abuzul de putere a trezit aceeaşi indignare; dacă regii nu au fost alungaţi pentru violul Lucreţiei, dacă n-a fost instituit tribunatul în urma mârşăviei lui Appius, cel puţin cauzele mai profunde ale acestor două mari revoluţii, servindu-se de astfel de pretexte, mărturisesc destule despre dispoziţiile contemporane ale moralei publice. Nu, nu în mai marea virtute trebuie să căutăm cauza vigorii din primele timpuri ale tuturor popoarelor; de la începutul epocilor istorice nu există grupare umană oricât de mică care să nu-şi fi trădat toate tendinţele reprobabile; şi totuşi, sub acest odios bagaj, statele se menţin şi chiar, uneori, splendoarea lor se bazează pe instituţii abominabile. Spartanii au trăit şi au câştigat admiraţia prin efectele unei legislaţii banditeşti. Oare fenicienii şi-au datorat sfârşitul corupţiei care-i rodea şi pe care o semănau peste tot? Nu, din contră, această corupţie a fost instrumentul principal al puterii şi al gloriei lor; din ziua în care mergeau pe ţărmurile insulelor greceşti, traficanţi vicleni, paraziţi sceleraţi, seducând femeile pentru a le vinde, furând de [ieste tot mărfuri pe care apoi le vindeau, reputaţia lor a fost pe drept cuvânt înjositoare; dar cu toate acestea au crescut şi au deţinut în cronicile lumii un loc pe care rapacitatea şi reaua lor credinţă nu l-au influenţat negativ în niciun fel.

Departe de a descoperi în societăţile tinere o superioritate morală, nu mă îndoiesc că, îmbătrânind şi, în consecinţă, apropiindu-se de prăbuşire, naţiile prezintă în ochii cenzorului o stare mult mai satisfăcătoare. Uzanţele se Îndulcesc, oamenii se înţeleg mai bine, fiecare învaţă să trăiască mai uşor, drepturile reciproce au timp să se definească şi să se înţeleagă mai bine, astfel încât teoriile despre dreptate şi nedreptate ajung încetul cu încetul la un grad mai înalt de delicateţe. Ar fi dificil de demonstrat că în perioada în care grecii au distrus imperiul lui Darius, ca şi în epoca în care goţii au intrat în Roma, nu existau la Atena, în Babi- lon şi în marele oraş imperial mult mai mulţi oameni cinstiţi decât în zilele glorioase ale lui Harmodius, Cyrus cel Mare şi Publicola.

Fără să ne întoarcem la acele vremuri îndepărtate, putem judeca prin noi înşine. Unul din punctele de pe glob unde secolul este mai avansat şi prezintă un mai mare contrast cu epoca naivă este desigur Parisul; şi totuşi un mare număr de persoane religioase şi savante mărturisesc că în niciun loc, în niciun timp nu vom găsi atâtea virtuţi eficace, atâta pietate, atâta ordine, atâta fineţe a conştiinţei cum găsim azi în acest mare oraş. Idealul pe care ni-l facem despre bine este tot atât de înalt precum putea fi în sufletele celor mai ilustre modele ale secolului al XVII-lea, şi chiar a renunţat la acea amărăciune, acel soi de rigiditate şi de sălbăticie, aş îndrăzni să spun de pedanterie de care atunci nu era lipsit; astfel încât, pentru a contrabalansa îngrozitoarele abateri ale spiritului modem găsim, în aceleaşi locuri unde acest spirit şi-a stabilit sediul puterii sale, contraste frapante, de al căror spectacol consolator secolele trecute n-au avut parte într-o asemenea măsură ca noi.

Nici măcar marii oameni nu sunt scutiţi de perioade de corupţie şi de decadenţă, prin mari oameni înţelegându-i pe cei caracterizaţi prin forţă de caracter şi virtuţi puternice. Căutând în catalogul împăraţilor romani, cei mai mulţi de altfel superiori prin merite ca şi prin rang, găsesc nume precum Trai an, Antoniu cel Pios, Septimiu Sever, Jovian; iar dincolo de tron, chiar în mulţime, îi admir pe toţi marii doctori, marii martiri, apostolii Bisericii primitive, fără a-i mai pune la socoteală pe păgânii virtuoşi. Adaug că spiritele active, ferme, valoroase umpleau taberele şi municipiile, astfel încât putem fi siguri că în vremea lui Cincinnatus, păstrând proporţiile, Roma avea tot atâţia oameni eminenţi în toate domeniile de activitate. Cercetarea faptelor este întru totul concludentă.

Astfel, oamenii virtuoşi, energici, talentaţi, departe de a lipsi în perioadele de decadenţă şi de bătrâneţe ale societăţilor, se găsesc parcă în număr mai mare decât în sânul imperiilor nou apărute şi, de altfel, nivelul comun al moralităţii este aici superior. Nu e deci întotdeauna adevărat să pretindem că în statele care decad corupţia moravurilor este mai mare decât în cele care se nasc; că această corupţie ar distruge popoarele e iarăşi de contestat, pentru că unele state, departe de a pieri din cauza perversităţii lor, au trăit din ea; dar putem merge chiar mai departe şi demonstra că decăderea morală nu e neapărat mortală, căci maladiile care afectează societăţile au avantajul de a se putea vindeca, şi aceasta uneori destul de repede.

Într-adevăr, moravurile specifice ale unui popor prezintă variaţii frecvente după perioadele istorice pe care le traversează. Pentru a nu ne referi decât la noi, la francezi, constatăm că galo-romanii din secolele V şi VI, rasă supusă, valorează desigur mai mult decât eroicii lor învingători, din toate punctele de vedere ale moralei; nici măcar nu le erau întotdeauna, luaţi individual, inferiori ca virtute militară şi curaj. Se pare că, în epocile care au urmat, când cele două rase au început să se amestece, totul s-a prăbuşit şi că, spre secolele VIII şi IX, teritoriul naţional nu reprezenta un tablou de care-să fim prea mândri. Dar în secolele XI, XII şi XIII spectacolul s-a schimbat total şi, în timp ce societatea reuşise să-şi amestece elementele cele mai discordante, starea moravurilor era în general demnă de respect; nu existau, printre noţiunile acelui timp, acele complicaţii care-l îndepărtează de bine pe cel care vrea să ajungă acolo. Secolele XIV şi XV au fost deplorabile momente de perversitate şi de conflicte; tâlhăria predomina; a fost – în mii de feluri şi în sensul cel mai larg şi mai riguros al termenului – o perioadă de decadenţa; sar spune că în faţa desfrâului, a masacrelor, a tiraniei, a slăbirii tuturor sentimentelor cinstite în nobilii care furau de la supuşii lor, în burghezii care-şi vindeau ţara Angliei, într-un cler fără nid o ordine, în sfârşit în toate clasele, întreaga societate începea să se prăbuşească şi să ascundă sub ruinele sale atâtea ruşini. Societatea nu s-a prăbuşit, a continuat să trăiască, s-a străduit, a luptat, a ieşit la suprafaţă. Secolul XVI, în duda nebuniilor sale sângeroase, consecinţe atenuate ale epocii precedente, a fost mult mai onorabil decât cel dinaintea sa, iar pentru umanitate noaptea sfântului Bartolomeu n-a fost la fel de ruşinoasă ca masacrul Armagnadlor. În sfârşit, de la această perioadă de revenire parţială so- detatea franceză a trecut la luminile vii şi pure ale epocii lui Fenekm, Bossuet şi Montausier. Astfel, până la Ludovic al XTV-iea istoria noastră prezintă succesiuni rapide de bine şi rău, iar vitalitatea proprie und naţiuni rămâne dincolo de starea moravurilor sale. Am trasat în grabă cde mai mari diferenţe; cele de detaliu abundă şi ar trebui multe pagini pentru a le enumera; dar, pentru a nu vorbi decât de ceea ce am văzut cu ochii noştri, nu se ştie că la fiecare zece ani, de la 1787, nivelul moralităţii a variat enorm? Conchid că, întrucât corupţia moravurilor e, în definitiv, un fapt tranzitoriu şi variabil care când se agravează, când se ameliorează, nu o putem considera o cauză necesară şi determinantă a ruinei statelor.

Aid mă văd nevoit să examinez un argument de sorginte contemporană care nu intra în categoria ideilor importante în secolul al XVIIHea dar, cum se leagă de minune cu decadenţa moravurilor, consider că e cum nu se poate mai potrivit Mai multe persoane cred că ^ărşitul unei sodetăţi e iminent atuna când ideile religioase tind să se diminueze şi să dispară. Observăm un fel de corelaţie la Atena şi Roma între profesarea în public a doctrinelor lui Zenon şi Epicur, abandonul cultelor naţionale care a urmat – după cum se spune – şi sfârşitul celor două republid. Omitem să remarcăm că aceste două exemple sunt aproape singurele la care putem dta un asemenea sincronism, că imperiul perşilor era foarte devotat cultului magilor atuna când a căzut că Tyrul, Cartagina, Iudeea, monarhiile aztecă şi peruviană au fost lovite de moarte îmbrăţişându-şi altarele cu multă dragoste şi că, în consecinţă, e imposibil să pretindem că toate popoarele care-şi văd distrusă naţionalitatea ispăşesc astfel un abandon al cultului părinţilor lor. Dar asta nu e tot în cele două exemple care mi-au părut fondate faptul ce rezultă ţine mai mult de aparenţă decât de fond şi neg faptul că la Roma ca şi la Atena cultul antic a fost vreodată abandonat până în ziua când a fost înlocuit în toate conştiinţele prin triumful complet al creştinismului; cu alte cuvinte, cred că în materie de credinţă religioasă n-a existat niciodată la vreun popor o veritabilă soluţie de continuitate; că, atunci când forma sau natura intimă a credinţei s-a schimbat zeul gal Teutates a fost înlocuit cu romanul Jupiter, iar acesta cu creştinismul, tot aşa cum moartea urmează după viaţă, fără tranziţia incredulităţii; şi prin urmare, dacă nu s-a găsit niciodată o naţiune despre care să se spună că e lipsită de credinţă, e nefondat să afirmăm că lipsa credinţei distruge statele.

Văd bine pe ce e fondat acest raţionament Am spune că e un fapt notoriu că puţin înainte de timpul lui Pericle în Atena şi la romani în epoca Scipionilor s-a răspândit obiceiul, la clasele elevate, de a reflecta asupra chestiunilor religioase mai întâi, apoi de a se îndoi de ele, apoi de a nu mai crede şi a se lăuda cu ateismul. Din aproape în aproape, acest obicei s-a răspândit şi n-a mai rămas nimeni cu pretenţii de judecată sănătoasă care să nu sfideze augurii râzând.

Această opinie, pe lângă puţin adevăr, conţine şi lucruri false. Nu există nimic exact care să susţină că Aspasia, la sfârşitul micilor sale supeuri şi Lelius, alături de prietenii săi îşi făceau o glorie din a nesocoti dogmele sacre ale ţării lor; dar totuşi, în aceste două epoci, cele mai strălucitoare din istoria Greciei şi a Romei, nu-ţi permiteai să profesezi public asemenea idei. Imprudenţele amantei sale l-au costat scump pe Pericle însuşi; ne amintim de lacrimile pe care le-a vărsat în plin tribunal şi care, singure, n-ar fi reuşit s-o absolve pe frumoasa incredulă. N-am uitat nici limbajul oficial al poeţilor timpului, sau cum Aristofan şi Sofocle, după Eschil, se proclamaseră răzbunătorii nemiloşi ai divinităţilor ultragiate. Naţiunea întreagă credea în zeii săi, îl privea pe Socrate ca pe un novator vinovat şi voia să-l vadă judecat şi condamnat pe Anaxagoras. Dar mai târziu?… Mai târziu teoriile filosofice şi eretice au reuşit să pătrundă în masele populare? N-au reuşit niciodată, în nicio epocă. Scepticismul a rămas o atitudine a oamenilor eleganţi, şi n-a depăşit sfera acestora. Veţi obiecta că e inutil să vorbim despre ceea ce gândeau micii burghezi, populaţia satelor, sclavii, toţi fără vreun cuvânt de spus în conducerea statului şi ale căror idei nu influenţau politica. Dovada că o influenţau este că, până la ultima suflare a păgânismului, a trebuit să le fie păstrate templele şi capelele; a trebuit să le fie plătiţi hierofanţii; oamenii cei mai eminenţi, cei mai luminaţi, cei mai fermi în negaţia religioasă a trebuit nu doar să poarte în public roba sacerdotală, ci să îndeplinească – ei, obişnuiţi să întoarcă paginile cărţii lui Lucreţiu, mânu diurna, mânu nocturna – îndatoririle cele mai neplăcute ale cultului, şi nu doar să se achite de zilele de ceremonie, ci şi să-şi folosească rarele momente libere, şi acelea disputate de jocurile politice, pentru a scrie tratate de divinaţie. Mă refer aici la marele Iulius (Cezar)[10]. Şi ce dacă! Toţi împăraţii de după el au fost şi a trebuit să fie suverani pontifi, chiar şi Constantin. În timp ce avea motive mai puternice decât toţi predecesorii săi pentru a respinge o sarcină atât de odioasă pentru onoarea sa de prinţ creştin, el a trebuit, constrâns de opinia publică, evident mai puternică, chiar dacă pe punctul de a se stinge, a trebuit să ţină cont de religia naţională. Astfel, nu credinţa burghezilor, a ţăranilor, a sclavilor era importantă, ci aceea a oamenilor luminaţi. Aceasta s-a revoltat pe bună dreptate, în numele raţiunii şi al bunului simţ, împotriva absurdităţilor păgânismului; dar masele populare nu voiau, nu puteau să renunţe la o credinţă înainte de a le fi fost fi adusă o alta, demonstrând astfel acel adevăr că pozitivul şi nu negativul contează în mersul lumii, iar presiunea acestui sentiment general a fost atât de mare încât în secolul al III-lea a avut loc, în rândul claselor înalte, o reacţie religioasă puternică, serioasă care a durat până la trecerea definitivă la Biserică, astfel încât domnia filosofismului ar fi atins apogeul sub Antonini şi şi-ar fi început declinul puţin după moartea lor. Dar nu e momentul să dezbatem această chestiune, de altfel interesantă pentru istoria ideilor, e suficient să stabilim că reînnoirea a câştigat din ce în ce mai mult teren şi să desprindem de aici cauza cea mai evidentă.

Pe măsură ce lumea romană îmbătrânea, creştea şi rolul armatelor. De la împărat, care ieşea inevitabil din rândurile armatei, până la ultimul ofiţer al pretoriului său, până la cel mai puţin important guvernator de district, toţi funcţionarii începeau prin a fi sub comanda unui centurion. Toţi proveneau deci din aceste mase populare a căror nesfârşita pietate am arătat-o deja şi, ajungând la splendorile unui rang înalt, le displăcea, îi şoca, îi rănea chiar strălucirea antică a claselor municipale, a acestor senatori din oraşe care-i priveau ca pe nişte parveniţi şi care ar fi râs de ei din toată inima dacă nu le-ar fi fost frică. Exista astfel o ostilitate între conducătorii reali ai statului şi familiile altădată superioare. Şefii armatei erau credincioşi şi fanatici, aşa cum mărturisesc Maximin, Galeriu[11] şi mulţi alţii; senatorii şi decurionii făceau încă deliciul literaturii sceptice; dar trăind la curte, deci printre militari, erai obligat să adopţi un limbaj şi opinii oficiale care să nu fie periculoase. Totul a devenit, încetul cu încetul, religios în Imperiu şi, prin devoţiune, filosofii înşişi, conduşi de Evhemer[12], au început să inventeze sisteme pentru a concilia teoriile raţionaliste şi cultul statului, metodă a cărui corifeu a fost împăratul Iulian. Nu e cazul să lăudăm mai mult această renaştere a pietăţii păgâne, de vreme ce ea a cauzat majoritatea persecuţiilor asupra martirilor noştri. Populaţia, ofensată în cultul său de sectele atee, răbdase atâta timp cât fusese dominată de clasele înalte; dar, imediat ce democraţia imperială a redus aceste clase la rolul cel mai umil, cei de jos au vrut să se răzbune pe ele şi, greşind ţinta, i-au ucis pe creştini, pe care i-au numit eretici şi i-au luat drept filosofi. Ce diferenţă între epoci! Un păgân într-adevăr sceptic a fost regele Agrippa, care, din curiozitate, a vrut să-l asculte pe sfântul Pavel. D ascultă, discută cu el, îl ia drept nebun, dar nici nu se gândeşte măcar să-l pedepsească pentru că gândeşte altfel decât eL Istoricul Tacit era plin de dispreţ pentru reprezentanţii noii religii, dar îl învinuia pe Nero pentru cruzimea de care dădea dovadă faţă de ei. Agrippa şi Tacit erau increduli, Diocletian era un om politic condus de uralele celor guvernaţi, Dedus şi Aurel ian erau la fel de fanatici ca şi popoarele lor.

Şi câtă suferinţă a urmat, atund când guvernul roman a îmbrăţişat definitiv cauza creştinismului, conducând poporul în credinţă! în Grecia s-a opus o teribilă rezistenţă, în şcoli ca şi în oraşe şi sate şi peste tot episcopii au întâmpinat dificultăţi în învingerea micilor divinităţi locale, încât victoria a fost mai puţin opera convertirii şi a persuasiunii decât a îndemânării, a răbdării şi a timpului. Geniul apostolilor, uzând de fraude pioase, a reuşit să înlocuiască divinităţile pădurilor, pajiştilor şi ale fântânilor cu sfinţii, martirii şi fecioarele. Astfel omagiile au continuat, un timp greşit adresate, până când au găsit calea cea bună. Dar ce spun? E acest lucru sigur? E dovedit oare că – în anumite părţi ale Franţei chiar – nu se găsesc parohii unde superstiţiile tenace şi bizare îi îngrijorează încă pe preoţi? în catolica Bretanie, în secolul trecut, un epistol lupta contra unei populaţii obstinate în cultul unui idol de piatră. Zadarnic era aruncat în apă grosolanul simulacru, adoratorii săi încăpăţânaţi ştiau să-l scoată, şi a fost nevoie de intervenţia unei companii de infanterie pentru a-l face bucăţi. Iată cât de longeviv a fost şi este păgânismul. În concluzie, nu este fondat să susţinem că Roma şi Atena s-au trezit într-o zi fără religie.

Pentru că nu s-a întâmplat deci, nici în timpurile vechi, nici în cele modeme, ca o naţiune să-şi abandoneze cultul înainte de a adopta în mod durabil un altul, e imposibil să pretindem că mina popoarelor e consecinţa lipsei religiei.

După ce am refuzat să acordăm o putere în mod necesar distructivă fanatismului, luxului, corupţiei moravurilor şi am negat realitatea politică a lipsei religiei, nu-mi mai rămâne decât să cercetez influenţa unei proaste guvernări; acest subiect merită un capitol separat

Capitolul m

Meritul relativ al guvernărilor nu influenţează longevitatea popoarelor înţeleg dificultatea pe care o ridică această problemă. A îndrăzni abordarea ei poate părea multor cititori un fel de paradox. Suntem convinşi, şi asta e foarte bine, că legile bune şi buna administraţie influenţează în mod direct şi puternic sănătatea unei naţii; dar suntem atât de siguri încât atribuim acestor legi şi acestei administraţii chiar durata unei orânduiri sociale, iar aici ne înşelăm.

Am avea dreptate, fără îndoială, dacă popoarele n-ar putea trăi decât în bunăstare; dar ştim bine că ele supravieţuiesc timp îndelungat, ca şi individul, atinse de afecţiuni dezorganizante, ale căror ravagii izbucnesc adesea cu putere în exterior. Dacă naţiunile ar muri întotdeauna de aceste maladii, niciuna n-ar depăşi primii ani ai formării sale, căci exact atunci găsim cea mai proastă administraţie, cele mai rele şi mai prost aplicate legi; dar, spre deosebire de organismul uman, care se teme, mai ales în copilărie, de rele cărora ştie dinainte că nu le-ar putea rezista, societatea ignoră aceste rele şi istoria abundă în exemple în acest sens: ea scapă celor mai redutabile, celor mai lungi şi celor mai devastatoare invazii şi suferinţe politice, între care legile rău întocmite şi administraţia opresivă sau neglijenta sunt extremele.

Să încercăm întâi să precizăm ce este o proastă guvernare.

Varietăţile acestui rău par destul de numeroase; ar fi chiar imposibil să le enumerăm pe toate, ele se multiplică la infinit după constituţia popoarelor, după loc şi timp. Totuşi, grupându-le în patru categorii principale, puţine varietăţi vor scăpa.

O guvernare e rea atunci când este impusă prin influenţă străină. Atena a cunoscut o astfel de guvernare sub cei Treizeci de Tirani; scăpând de ea, spiritul naţional, departe de a pieri pe parcursul acestei oprimări, s-a întărit

O guvernare e rea atunci când e bazată pe cucerire. În secolul al XTV-lea, Franţa a suferit, aproape în totalitate, jugul Angliei, ieşind din această încercare mai puternică şi mai strălucitoare. China a fost cucerită de hoardele mongole. A sfârşit prin a le alunga peste graniţă, după ce le-a hărţuit îndelung. După această epocă, ea a intrat sub un alt jug. Dar, deşi manciurienii domnesc de mai multe secole, ei sunt pe punctul de a avea aceeaşi soartă ca mongolii, după ce au trecut printr-o perioadă de slăbiciune asemănătoare.

O guvernare este rea mai ales când principiul care i-a dat naştere, – lăsându-se viciat, încetează să mai fie sănătos şi viguros ca la început. Aceasta a fost soarta monarhiei spaniole. Fondată pe spiritul militar şi pe libertatea comunală, ea a intrat în declin, spre sfârşitul domniei lui Filip al II-lea, uitându-şi originile. E imposibil să ne imaginăm o ţară în care bunele obiceiuri să cadă mai mult în uitare, în care puterea să pară mai slabă şi mai neluată în seamă, în care chiar organizarea religioasă să ofere mai multe prilejuri de critică. Agricultura şi industria, la fel de lovite ca restul, erau aproape îngropate în marasmul. Naţional. A murit Spania? Nu. Această ţară, căreia mulţi nu-i mai acordau nicio speranţă, a dat Europei exemplul unei rezistenţe obstinate la armele noastre, şi e, poate, dintre toate statele modeme, cel al cărui caracter naţional se dovedeşte în acest moment cel mai viu.

O guvernare e încă şi mai rea când, prin natura instituţiilor sale, autorizează un antagonism, fie între puterea supremă şi masa naţiunii, fie între diferitele clase. I-am văzut astfel, în Evul Mediu, pe regii Angliei şi Franţei în conflict cu vasalii lor, pe ţărani în luptă cu seniorii; astfel, în Germania, primele efecte ale libertăţii de gândire au adus lupte civile ale husiţilor, anabaptiştilor şi altor sectanţi; într-o epocă puţin mai îndepărtată Italia a suferit mult prin împărţirea autorităţii între împărat, papă, nobili şi comune, iar masele, nemaiştiind de cine să asculte, au sfârşit prin a nu mai asculta de nimeni. A murit atunci societatea italiană? Nu. Civilizaţia sa n-a fost nicicând mai strălucită, industria mai productivă, influenţa externă mai puternică.

Vreau să cred că uneori, în mijlocul acestor furtuni, o putere înţeleaptă şi regulată, asemănătoare unei raze de soare, va apărea pentru binele popoarelor; dar ar fi pentru o perioadă scurtă şi, tot aşa cum situaţia contrară nu aduce moartea, nici excepţia nu dă viaţă. Pentru a ajunge la un astfel de rezultat, ar trebui ca epocile prospere să fie frecvente şi destul de lungi. Dacă domniile de acest fel au fost destul de rare, ele au existat totuşi dintotdeauna. Câte contestări însă, chiar şi pentru cele mai bune, câte umbre, chiar în cele mai fericite tablouri! Toţi autorii privesc domnia l. Ui William al IlI-lea ca fiind o epocă de prosperitate pentru Anglia? Toţi îl admiră fără rezerve pe marele Ludovic al XlV-lea? Din contră. Detractorii nu lipsesc, iar reproşurile ştiu cui să se adreseze; totuşi, aprcape tot ceea ce avem, noi şi vecinii noştri, mai ordonat sau mai fecund, se află în trecut Guvernările bune se distribuie într-un mod foarte parcimonios în timp, iar atunci când se produc sunt şi mai contestabile; ştiinţa politicii, cea mai elevată, cea mai spinoasă dintre toate, e atât de disproporţionată în raport cu slăbiciunea umană, încât nu putem pretinde, de bună credinţă fiind, că popoarele pier pentru că sunt prost conduse. Slavă cerului, se pot obişnui cu acest rău care, chiar la intensitatea sa maximă, e preferabil de o mie de ori anarhiei; şi e un fapt dovedit, pe care cel mai sumar studiu al istoriei îl poate demonstra, că oricât de rea ar fi guvernarea sub care trăieşte un popor, e adesea mai bună decât cele ce o preced.

Capitolul IV

Despre ceea ce ar trebui să înţelegem prin cuvântul „degenerare”; despre amestecul principiilor etnice şi despre cum se fac şi se desfac societăţile

Dacă spiritul paginilor de mai sus a fost înţeles, nu veţi fi conchis că nu dau nicio importanţă maladiilor corpului social, şi că proasta guvernare, fanatismul, lipsa religiei nu constituie în ochii mei decât accidente fără urmări. Părerea mea este desigur alta. Recunosc, o dată cu opinia generală, că e trist atunci când societatea suferă din cauza extinderii acestor flageluri, şi că toate precauţiile, toate strădaniile, toate eforturile pe care le putem aplica împotriva lor nu sunt zadarnice; afirm doar

fe

că, dacă aceste elemente nu sunt fondate pe un principiu distructiv mai puternic, dacă nu sunt consecinţele unui teribil rău ascuns, atunci putem fi siguri că loviturile lor nu vor fi mortale şi că, după o perioadă de suferinţe mai mult sau mai puţin lungă, societatea va ieşi din ele poate întinerită, poate mai puternică.

Exemplele alese mi se par concludente şi numărul lor poate creşte la infinit, de aceea fără îndoială că adevărul lor a fost resimţit de conştiinţa colectivă. Ea a întrevăzut faptul că, în definitiv, nu trebuie acordată o importanţă disproporţionată relelor secundare şi că ar trebui căutat altundeva, mai adânc, motivul existenţei şi al morţii popoarelor. Independent deci de circumstanţele de bunăstare sau de regres, am început să percepem constituirea societăţilor în ea însăşi şi să ne arătăm dispuşi să admitem că nicio cauză exterioară nu are o influenţă mortală asupra sa, în timp ce, din contră, un principiu destructiv născut din ea şi în interiorul său, inerent, ataşat structurii sale, chiar dacă nu foarte dezvoltat, atrage moartea poporului la care apare, fie el cel mai bine guvernat din toate popoarele, aşa cum un cal epuizat cade pe un drum neted.

Abordând problema din acest punct de vedere, facem, trebuie să recunoaştem, un mare pas şi ne plasăm pe un teren, în orice caz, mai filosofic decât primul, intr-adevăr, Bichat[13] n-a căutat să descopere marele mister al existenţei studiind exteriorul, ci interiorul subiectului uman. Făcând la fel, găsim singurul mijloc valabil de a descoperi ceva. Din păcate, acest gând bun nu era venit decât din instinct, logica sa nemergând prea departe şi pierzându-se la prima dificultate. Sa strigat; da, desigur, cauza disolutiei unui corp social există chiar în interiorul său, dar care este aceasta? Degenerarea, s-a răspuns, naţiunile mor atunci când sunt compuse din elemente degenerate. Răspunsul era foarte bun, etimologic şi din toate punctele de vedere, nu mai rămânea decât să definim ce trebuie înţeles prin aceste cuvinte: naţiune degenerată. Aici tentativele au eşuat s-a înţeles prin popor degenerat un popor care, prost guvernat, abuzând de bogăţiile sale, fanatic sau ateu şi-a pierdut virtuţile caracteristice părinţilor săi. Tristă cădere! Astfel, o naţiune piere din cauza flagelurilor sociale pentru că e degenerată şi e degenerată pentru că piere. Acest argument circular nu dovedeşte decât că ne aflăm în copilăria anatomiei sociale. Popoarele pier pentru că sunt degenerate, şi nu din alte cauze; din cauza acestei nenorociri devin definitiv incapabile să sufere şocul dezastrelor înconjurătoare şi atunci, nemaiputând să suporte loviturile soartei potrivnice, nici să se ridice după ce au fost lovite, ne oferă spectacolul ilustrelor lor agonii; dacă mor, este pentru că nu mai au aceeaşi vigoare de a depăşi pericolele vieţii pe care o aveau strămoşii lor, adică, într-un cuvânt pentru că sunt degenerate. Expresia, încă o dată, este foarte bună, dar trebuie să o explicăm mai bine şi să-i dăm un sens. Cum şi de ce se pierde vigoarea? Iată ce trebuie spus. Cum are loc degenerarea? Acest lucru trebuie expus. Până acum ne-am mulţumit cu cuvântul, n-am desluşit sensul său. Iată ce voi încerca să fee.

Mă gândesc deci că termenul degenerat, aplicat unui popor, trebuie să însemne şi înseamnă că acel popor nu mai are valoarea intrinsecă pe care o poseda altădată, pentru că nu mai are în venele sale acelaşi sânge, valoarea sa fiind modificată treptat prin alianţe succesive; altfel spus că, sub acelaşi nume, n-a mai păstrat aceeaşi rasă ca fondatorii săi; în sfârşit, omul decăzut, pe care îl numim omul degenerat, este un produs diferit, din punct de vedere etnic, de eroul marilor epoci. Aş vrea ca el să posede ceva din esenţa sa dar, pe măsură ce degenerează, aceasta se estompează. Elementele eterogene care predomină de-aici înainte în el îi compun o naţionalitate nouă şi nepotrivită prin originalitatea sa; el nu mai aparţine color pe care îi numeşte strămoşi decât colateral. Va muri definitiv, o dată cu civilizaţia sa, în ziua în care elementul etnic primordial va fi într-o asemenea măsură subdivizat şi înăbuşit sub adaosurile de rase străine, încât virtualitatea sa nu va mai exercita o acţiune suficientă. Desigur, ea nu va dispărea la modul absolut; dar, în practică, va fi extrem de slăbită, forţa sa va scădea din ce în ce mai mult, iar în acel moment degenerarea va putea fi considerată completă şi vor apărea toate efectele sale.

Dacă reuşesc să demonstrez această teoremă, înseamnă că am conferit un sens termenului de degenerare. Arătând cum esenţa unei naţiuni se alterează gradat, modific responsabilitatea decadenţei; o fac, într-un fel, mai puţin ruşinoasă, căci ea nu apasă asupra fiilor, ci asupra nepoţilor de frate, a verilor, apoi asupra aliaţilor din ce în ce mai îndepărtaţi şi, atunci când arăt că marile popoare, în momentul morţii lor, nu mai au decât o mică, insignifiantă parte moştenită din sângele fondatorilor, am explicat suficient cum e posibil ca civilizaţiile să sfârşească, de vreme ce nu rămân în aceleaşi mâini. Dar în acelaşi timp ridic o problemă mult mai îndrăzneaţă decât cele abordate în capitolele anterioare, pentru că pun următoarea întrebare:

Există între rasele umane diferenţe de valoare intrinsecă atât de serioase şi pot fi ele apreciate?

Fără a mai întârzia, încep o serie de consideraţii referitoare la primul punct; al doilea va fi rezolvat pe parcursul discuţiei.

Pentru a mă face mai bine înţeles, voi începe prin a compara o naţiune, întreaga naţiune, cu corpul uman, în privinţa căruia fiziologii susţin că se înnoieşte constant, că se transformă fără încetare şi că la capătul anumitor perioade mai păstrează foarte puţin din ceea ce era iniţial, astfel încât bătrânul nu mai are nimic din omul matur, maturul nimic din adolescent, adolescentul nimic din copil şi că individualitatea materială nu e menţinută altfel decât prin forme interne şi externe care se succed copiindu-se aproximativ una pe cealaltă. O diferenţă pe care o voi admite totuşi între corpul uman şi naţiuni este că, la acestea din urmă, formele nu se conservă decât foarte puţin, ele distrugându-se şi dispărând cu rapiditate maximă. Iau un popor sau, mai bine zis, un trib în momentul în care, cedând unui instinct de vitalitate pronunţată, dă legi şi începe să joace un rol în lume. Prin faptul că nevoile şi forţele sale cresc, el se găseşte în contact inevitabil cu alte familii şi, prin război sau prin pace, reuşeşte să le încorporeze.

Nu e dat tuturor familiilor umane să se înalţe la acest prim grad, trecere necesară pentru ca un trib să atingă într-o zi stadiul de naţiune. Dacă un anumit număr de rase, care nici măcar nu sunt situate prea sus pe scara civilizaţiei, au traversat-o totuşi, aceasta nu e o regulă generală. Se pare că, din contră, specia umană întâmpină o destul de mare dificultate în a se înălţa deasupra organizării parcelare şi că doar grupurile excepţional dotate reuşesc să treacă la o situaţie mai complexă. Voi invoca drept exemplu starea actuală a unui mare număr de grupuri răspândite în toate colţurile lumii. Aceste triburi primitive, mai ales cele ale negrilor din Polinezia, populaţiile siberiene şi alte familii din lumea boreală, ca şi o mare parte a negrilor africani nu au putut depăşi niciodată această neputinţă şi trăiesc alături şi în raporturi de independenţă deplină. Cei mai putemjci îi masacrează pe cei mai slabi, cei mai slabi încearcă să pună o distanţă cât mai mare între ei şi cei mai puternici; la aceasta se limitează toată politica acestor societăţi embrionare care se perpetuează de la începutul speciei umane în această stare imperfectă, fără a putea face mai mult Se va obiecta că aceste hoarde mizerabile formează o mică parte din populaţia globului; fără îndoială, dar trebuie să ţinem seama de toate cele asemenea lor care au existat şi au dispărut. Numărul lor este incalculabil şi intră în componenţa majorităţii raselor pure în varietăţile galbenă şi neagră.

Dacă trebuie deci să admitem că pentru un număr foarte important de oameni e şi va fi întotdeauna imposibil să facă primul pas spre civilizaţie, dacă, pe de altă parte, luăm în considerare faptul că aceste populaţii se găsesc răspândite în lumea întreagă, în locuri şi climate din cele mai diverse, locuind fără deosebire ţinuturi îngheţate, temperate, toride, pe ţărmul mărilor, al lacurilor şi al râurilor, în mijlocul pădurilor, al preeriilor sau al deserturilor aride, suntem conduşi la concluzia ca o parte a umanităţii este, în ea însăşi, atinsă de neputinţa de a se civiliza vreodată, măcar în primul grad, pentru că e incapabilă să învingă repulsia naturală pe care omul, ca şi animalele, o are faţă de încrucişări.

Lăsăm deci deoparte aceste triburi nesociabile şi ne continuăm mersul ascendent cu cele care înţeleg că fie prin pace, fie prin război, dacă vor să-şi sporească puterea şi bunăstarea, e absolut necesar să-şi forţeze vecinii să intre în cercul lor de existenţă. Războiul este, incontestabil, cel mai simplu din aceste mijloace. Se face deci război dar, odată campania încheiată, când pasiunile destructive sunt satisfăcute, rămân prizonieri, aceşti prizonieri devin sclavi, sclavii muncesc; iată ranguri, iată o industrie, iată un trib devenit populaţie. E un grad superior care, la rândul său, nu e neapărat depăşit de grupurile de oameni care au ajuns aici; multe se mulţumesc cu atât şi se destramă.

Dar altele, mult mai imaginative şi mai energice, înţeleg ceva mai mult decât simpla tâlhărie; ele cuceresc un teritoriu vast şi iau în proprietate nu doar locţiitorii, ci şi pământul O veritabilă naţiune e de-acum formată. Atunci, pentru o vreme, se întâmplă adesea ca cele două rase să continue să trăiască alături fără a se amesteca; şi touşi, cum au devenit indispensabile una alteia, cum comunitatea de bunuri şi de interese e stabilită pe termen lung, iar ranchiuna cuceririi şi orgoliile se mai domolesc, în timp ce cei de jos tind în mod firesc să urce la nivelul stăpânilor lor, iar stăpânii au mii de motive să tolereze şi uneori să stimuleze această tendinţă, amestecul de sânge sfârşeşte prin a avea loc, iar oamenii de cele două origini, încetând de a se revendica de la triburi distincte, se confundă din ce în ce mai mult

Spiritul de izolare e totuşi inerent în asemenea măsură speciei umane încât, chiar în această stare de încrucişare avansată, se opune rezistenţă la o încrucişare ulterioară. Există popoare despre care ştim sigur că au o origine multiplă şi care totuşi îşi păstrează cu o rezistenţă extraordinară acest spirit de clan. Ştim acest lucru despre arabi, care nu doar că se trag din diferite ramuri ale tulpinei semitice; ei aparţin în acelaşi timp la ceea ce numim familiile Sem şi Ham, fără a mai vorbi alte înrudiri locale numeroase. În ciuda acestei diversităţi a surselor, ataşamentul lor pentru separarea pe triburi e una din trăsăturile cele mai frapante ale caracterului lor naţional şi ale istoriei lor politice; într-o asemenea măsură încât expulzarea lor din Spania a fost atribuită în mare parte nu doar fragmentării puterii lor în această ţară, ci mai ales fărâmiţării mai intime pe care distincţia continuă şi, prin urmare, rivalitatea familiilor o perpetuau în sânul micilor monarhii din Valencia, Toledo, Cordoba şi Granada. Pentru majoritatea popoarelor putem face aceeaşi remarcă, adăugând că, acolo unde separarea pe triburi a dispărut, ea e înlocuită de cea pe naţiuni, acţionând cu o energie aproape identică şi astfel încât comunitatea de religie nu e suficientă pentru a o anihila. Ea există între arabi şi turci ca şi între persani şi evrei, între perşi şi hinduşi, între ne- storienii sirieni şi kurzi; o găsim şi în Turcia europeană, o regăsim în Ungaria între maghiari, saxoni, valahi, croaţi şi pot afirma că am văzut-o şi în anumite părţi din Franţa, această ţară în care rasele sunt amestecate poate mai mult ca oriunde: există populaţii care, de la un sat la altul, refuză încă să contracteze alianţe.

Mă consider îndreptăţit să conchid, conform acestor exemple din toate ţările şi toate secolele, chiar din ţara şi din vremea noastră, că umanitatea resimte, în toate ramurile ei, o repulsie secretă faţă de încruci sări; că, la mai multe din aceste ramuri, această repulsie este de neînvins; că la altele ea nu este învinsă decât într-o anumită măsură; că, în sfârşit, aceia care încearcă să iasă complet de sub dominaţia acestei idei nu reuşesc totuşi să scape de ea astfel încât să nu le mai rămână măcar câteva urme: aceştia formează ceea ce este civilizabil în specia noastră.

Astfel, umanitatea se supune faţă de două legi, una a repulsiei, cealaltă a atracţiei, acţionând în grade diferite asupra diverselor rase; două legi, dintre care prima nu e respectată decât de acele rase care nu se înalţă niciodată dincolo de perfecţionările elementare ale vieţii de trib, în timp ce a doua, din contră, domneşte cu atât mai multă autoritate cu cât familiile etnice pe care le conduce sunt mai susceptibile de dezvoltare.

Dar aici trebuie să fim mai precişi. Am luat un popor în stadiul de familie, de embrion; l-am dotat cu aptitudinea necesară pentru a trece la starea de naţiune, devine naţiune. Din istorie nu aflu care erau elementele constitutive ale grupului originar, tot ceea ce ştiu este că aceste elemente îl făceau apt pentru transformările pe care le-a suferit; o dată ce a evoluat i se oferă două posibilităţi. Între aceste două destine, unul sau altul este inevitabil: va fi ori cuceritor, ori cucerit

D presupun cuceritor, îi ofer cea mai bună soartă: domină, guvernează şi civilizează totul; nu se va apuca să semene inutil crune şi incendii în provinciile pe care le parcurge; monumentele, instituţiile, moravurile îi sunt la fel de sacre; ceea ce va schimba, ceea ce va considera bun şi util să schimbe va fi înocuit de creaţii superioare; în mâinile sale, slăbiciunea devine forţă; se va comporta astfel încât, urmând cuvintele Scripturii, va fi mare în faţa oamenilor.