PDF Cadavrul din biblioteca de Agatha Christie carti politiste

Capitolul 1

 

Doamna Bantry visa. Sângele-voinicului prezentat de ea tocmai câştigase locul întâi la expoziţia florală. Preotul, îmbrăcat cu sutană şi stihar, oferea premiile în biserică. Soţia lui se învârtea prin preajmă, îmbrăcată în costum de baie, dar aşa cum este binecuvântatul obicei din vise, acest fapt nu stârnise dezaprobarea parohiei în modul în care ar fi făcut-o cu siguranţă în viaţa reală. Doamnei Bantry îi plăcea foarte mult visul. De obicei, îi plăceau visele matinale, care se terminau prin sosirea ceaiului de dimineaţă. Undeva, în subconştientul ei, era atentă la obişnuitele zgomote de dis-de-dimineaţă din gospodărie. Hârşâitul inelelor de la draperia de la scări, pe măsură ce fata în casă le trăgea, zgomotele provocate de peria de praf şi făraşul celei de-a doua fete în casă. Undeva, în depărtare, se auzea zgomotul zăvorului de la poartă pe când era tras. Începea o nouă zi. Între timp, trebuia sa se bucure cât mai mult de expoziţia florală – deoarece faptul că visa devenea tot mai evident… De jos se auzea zgomotul obloanelor mari de lemn de la sufragerie în timp ce erau deschise. Le auzea, şi totuşi nu le auzea. Pentru încă o jumătate de oră zgomotele obişnuite ale gospodăriei aveau să continue, discret, în surdină, fără să o deranjeze, deoarece îi erau atât de familiare. Aveau să culmineze cu un sunet rapid şi măsurat de paşi pe coridor, cu foşnetul unei rochii, cu clinchetul domol al veselei pentru ceai aşezate pe măsuţa din hol, apoi cu o bătaie uşoară la uşă şi cu intrarea lui Mary pentru a trage draperiile. Doamna Bantry se încruntă în somn. Ceva perturbator răzbătea prin starea ei de visare, ceva nelalocul lui. Paşi de-a lungul coridorului, paşi care erau prea grăbiţi şi care veneau prea devreme. În mod inconştient, urechile ei aşteptară zgomotul veselei, dar nici urmă de aşa ceva.

Ciocănitul se auzi la uşă. În mod automat, din profunzimea somnului doamna Bantry spuse:

― Intră.

Uşa se deschise – acum avea să urmeze sunetul draperiei trase. Dar nu se auzi nici un astfel de zgomot. Din lumina verzuie, difuză, se auzi vocea lui Mary – fără suflare, isterică:

― Oh, doamnă, oh, doamnă, e un cadavru în bibliotecă. Şi cu o izbucnire isterică de sughiţuri de plâns ieşi din cameră.

II

 

Doamna Bantry se ridică din pat. Fie visul ei luase o întorsătură foarte ciudată, fie… fie că Mary chiar o zbughise din cameră după ce spusese ceva (incredibil de fantastic) cum că ar fi fost un cadavru în bibliotecă. „Imposibil, îşi zise doamna Bantry, trebuie să fi visat.” Dar, pe măsură ce îşi spunea aceasta, simţea din ce în ce mai mult că nu visase, că Mary a ei cea atât de cumpătată, rostise într-adevăr acele cuvinte fantastice. Doamna Bantry reflectă un minut şi apoi aplică imperativ un cot conjugal soţului ei adormit.

― Arthur, Arthur, trezeşte-te!

Colonelul Bantry mormăi, protestă şi apoi se răsuci pe partea lui de pat.

― Trezeşte-te, Arthur! Ai auzit ce-a zis?

― Aproape, răspunse instinctiv colonelul Bantry. Desigur, sunt de acord cu tine, Dolly.

Şi brusc, adormi la loc. Doamna Bantry îl scutură.

― Trebuie să mă asculţi. Mary a intrat şi a zis că este un cadavru în bibliotecă.

― Îhî, ce?

― Un mort în bibliotecă.

― Cine zice?

― Mary.

Colonelul Bantry îşi adună minţile şi trecu la rezolvarea situaţiei. Spuse:

― Prostii, fato! Ai visat.

― Nu, n-am visat. Şi eu am crezut la fel, la început. Dar n-am visat. Chiar a venit în cameră şi a zis asta.

― Mary a venit în cameră şi a zis că e un mort în bibliotecă?

― Da.

― Dar nu se poate! spuse colonelul Bantry.

― Nu, nu, presupun că nu, răspunse cu îndoială doamna Bantry. Adunându-şi forţele, continuă: Dar atunci ce a zis Mary că a fost?

― Probabil că n-a zis.

― Ba a zis.

― Probabil că ţi-ai închipuit.

― Nu mi-am închipuit.

Colonelul Bantry era pe deplin treaz acum, şi pregătit să facă faţă situaţiei, după cum era cazul. Spuse cu blândeţe:

― Probabil că ai visat, Dolly, se mai întâmplă. E de vină povestea aia cu detectivi pe care o citeşti – Misterul chibritului rupt. Lordul Edgbaston găseşte o frumoasă blondă moartă pe covorul din faţa şemineului din bibliotecă. În cărţi, morţii sunt întotdeauna găsiţi în bibliotecă. N-am întâlnit nici unul în realitate.

― Probabil c-o să vezi acum, spuse doamna Bantry. Oricum, Arthur, cred că e cazul să te scoli şi să vezi despre ce e vorba.

― Zău, Dolly, chiar cred că ai visat. Visele par uneori foarte reale, când te trezeşti brusc. Chiar eşti convins că sunt adevărate.

― Eu visam cu totul altceva – despre expoziţia de flori şi despre nevasta preotului în costum de baie… ceva de genul acesta.

Cu o izbucnire bruscă de energie, doamna Bantry sări din pat şi trase draperiile. Lumina blândă de toamnă inundă camera.

― N-am visat, spuse ea cu fermitate. Scoală-te imediat, Arthur, şi du-te jos să vezi despre ce e vorba!

― Vrei să mă duc jos şi să întreb dacă este un mort în bibliotecă? O să arăt ca un prostănac.

― Nu trebuie să întrebi nimic, rosti doamna Bantry. Dacă este un mort – şi desigur e posibil ca Mary să o fi luat razna şi să vadă lucruri care nu-s – ei bine, cineva ne va spune în curând. Nu trebuie să scoţi nici un cuvânt.

Bombănind, colonelul Bantry se înfofoli în halat şi ieşi din cameră. Porni de-a lungul coridorului şi coborî scările. La baza treptelor servitorii se strânseseră grămadă; unii dintre ei suspinau. Majordomul păşi în faţă, să facă impresie.

― Mă bucur că aţi venit, domnule. Am dat dispoziţie să nu se întreprindă nimic până ce nu veniţi dumneavoastră. Credeţi că e bine să sun la poliţie, domnule?

― Să-i suni, de ce?

Majordomul aruncă o privire plină de reproş unei tinere care plângea isteric pe umărul bucătarului.

― Am înţeles, domnule, că Mary v-a informat deja. Mi-a zis că aşa a făcut.

Mary spuse gâfâind:

― Eram atât de speriată, că nu mai ştiu ce-am spus. M-a luat aşa, dintr-odată, mi s-au înmuiat picioarele şi stomacul mi s-a întors pe dos. Să găseşti aşa ceva, aoleu, aoleu!

Se sprijini din nou de doamna Eccles, care zise:

― Lasă, lasă, draga mea.

― Fireşte că Mary este tulburată, domnule, fiind cea care a făcut această descoperire înspăimântătoare, explică majordomul. A mers în bibliotecă aşa cum face de obicei, să tragă draperiile, şi… aproape că s-a împiedicat de cadavru.

― Vrei să spui, întrebă colonelul Bantry, că avem un cadavru în bibliotecă? În biblioteca mea?

Majordomul tuşi.

― Probabil, domnule, doriţi să vedeţi cu ochii dumneavoastră?

III

 

― Alo, alo, alo. Secţia de poliţie. Da, cine e la telefon? Sergentul de poliţie Palk cu o mână îşi încheia tunica, iar în cealaltă ţinea receptorul.

― Da, da, Gossington Hall. Da? Aha, bună dimineaţa, domnule. Tonul sergentului suferi o oarecare schimbare. Deveni mai puţin oficial, recunoscându-l pe generosul patron al sportivilor poliţiei şi pe principalul magistrat din district. Da, domnule? Cu ce vă pot fi de folos?… Îmi pare rău, domnule, dar nu prea v-am auzit… Un cadavru, aţi zis?… Da?… Da, dacă doriţi, domnule… E-n regulă, domnule – ziceţi că e o tânără femeie pe care nu o cunoaşteţi?… Desigur, domnule. Lăsaţi pe mine.

Sergentul de poliţie puse receptorul în furcă, lăsă să-i scape un fluierat prelung şi începu să formeze numărul şefului său.

Doamna Palk privi din bucătărie, de unde venea un miros îmbietor de şuncă prăjită.

― Ce e?

― Cel mai ciudat lucru la care te-ai putea gândi, îi răspunse bărbatul. Cadavrul unei tinere femei a fost descoperit la Hall. În biblioteca domnului colonel.

― Ucisă?

― Strangulată, aşa zice el.

― Cine e?

― Colonelul zice că nu a mai văzut-o niciodată.

― Şi atunci ce căuta în biblioteca lui?

Sergentul Palk o reduse la tăcere aruncându-i o privire plină de reproş şi, pe un ton oficial, vorbi la telefon.

― Domnul inspector Slack? Sergentul Palk. Tocmai am primit un raport cum că s-a găsit cadavrul unei femei în această dimineaţă la ora şapte şi un sfert…

IV

 

Telefonul lui Miss Marple sună în timp ce aceasta se îmbrăca. Sunetul o făcu să tresară, căci era o oră neobişnuită pentru a primi apeluri. Viaţa ei de fată bătrână era atât de bine organizată, încât telefoanele neaşteptate erau o sursă bogată de supoziţii.

― O, Doamne, spuse Miss Marple, uitându-se perplexă la aparatul care suna. Mă întreb cine ar putea fi?

Nouă, nouă şi jumătate erau orele obişnuite la care se sunau vecinii. Se făceau atunci planuri pentru ziua respectivă, se lansau invitaţii şi altele. Singurul care suna cu puţin înainte de ora nouă era măcelarul, în cazul în care era vreo problemă cu carnea. Din când în când puteau să mai apară în cursul zilei şi alte telefoane, dar se considera a fi lipsă de maniere să suni după nouă şi jumătate seara. E adevărat că nepotul lui Miss Marple era scriitor şi deci un dezordonat, recunoscut pentru faptul că suna pe la ore ciudate, o dată chiar cu zece minute înainte de miezul nopţii. Dar oricare ar fi fost excentricităţile lui Raymond West, trezitul dimineaţa devreme nu făcea parte dintre ele. Era puţin probabil ca el sau vreo altă cunoştinţă a lui Miss Marple să sune înainte de ora opt dimineaţa. De fapt, era ora opt fără un sfert.

Prea devreme chiar şi pentru o telegramă, deoarece oficiul poştal nu deschidea înainte de opt.

„Trebuie să fie o greşeală”, decise Miss Marple.

Hotărându-se că acesta era cazul, opri zgomotosul aparat ridicând receptorul.

― Da? zise ea.

― Tu eşti, Jane?

Miss Marple era foarte surprinsă.

― Da, eu sunt, Jane. Te-ai sculat foarte devreme, Dolly.

Pe fir, vocea doamnei Bantry răzbătu agitată şi cu respiraţia întretăiată.

― S-a întâmplat un lucru cât se poate de îngrozitor.

― Oh, draga mea.

― Tocmai am găsit un cadavru în bibliotecă.

O clipă Miss Marple crezu că prietena ei o luase razna.

― Aţi găsit un ce?

― Ştiu, nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa? Şi eu credeam că asta se întâmplă doar în cărţi. O oră m-am tot contrazis cu Arthur azi-dimineaţă, înainte ca el să coboare şi să vadă ce-i acolo.

Miss Marple încercă să se adune. Întrebă pe nerăsuflate:

― Dar al cui este cadavrul?

― E o blondă.

― O ce?

― O blondă. O blondă frumoasă… ca-n cărţi. Nimeni n-a mai văzut-o până acum. Zace acolo, în bibliotecă, moartă. Iată de ce trebuie să vii imediat.

― Vrei să vin la tine?

― Da, trimit acum maşina să te ia.

Miss Marple spuse cu îndoială:

― Bine, dragă, dacă aş putea să-ţi fiu de ajutor…

― N-am nevoie să mă ajuţi. Dar te pricepi atât de bine la cadavre.

― Zău că nu. Micul meu succes a fost mai mult teoretic.

― Dar chiar te pricepi la crime. A fost omorâtă, sugrumată. Dacă cineva tot găseşte un cadavru în propria casă, măcar să profite de ocazia asta, dacă înţelegi ce vreau să zic. De asta vreau să vii să afli cine a făcut-o şi să descoperi misterul şi toate cele. E de-a dreptul palpitant, nu-i aşa?

― Bine, desigur draga mea, dacă pot să-ţi fiu de ajutor.

― Minunat! Arthur nu-i prea încântat. Pare să considere că nu ar trebui să fiu entuziasmată de toate acestea. Desigur, îmi dau seama că e o situaţie tristă şi toate cele, dar nu o cunosc pe fată şi când o s-o vezi, o să înţelegi ce vreau să zic prin faptul că nu arată real deloc.

 

V

 

Cu respiraţia întretăiată, Miss Marple se dădu jos din maşină, prin uşa deschisă de şofer.

Colonelul Bantry cobora treptele şi păru un pic surprins.

― Miss Marple?… Ce plăcere să vă văd!

― M-a sunat soţia dumneavoastră, explică Miss Marple.

― Absolut, absolut. Trebuie să aibă pe cineva cu ea. Altfel nu va mai rezista. Încearcă să păstreze aparenţele, dar ştii cum e…

În acest moment apăru doamna Bantry şi exclamă:

― Întoarce-te, te rog, în sufragerie şi termină-ţi micul dejun, Arthur. O să ţi se răcească şunca.

― Am crezut că soseşte inspectorul, zise colonelul Bantry.

― O să vină cât de curând, spuse doamna Bantry. De asta trebuie să mergi să mănânci mai întâi.

― Asta trebuie să faci şi tu. Mai bine ai veni să mănânci ceva, Dolly…

― Venim într-o clipă, Arthur, zise doamna Bantry. Hai du-te, Arthur.

Ca o găină recalcitrantă, Colonelul Bantry fu uşuit în sufragerie.

― În sfârşit! spuse doamna Bantry cu o intonaţie de triumf. Hai!

O conduse rapid pe coridor, spre partea de est a casei. În faţa uşii bibliotecii era de pază sergentul Palk. O întâmpină pe doamna Bantry cu un aer autoritar.

― Mi-e teamă că nu e permis nimănui să intre, doamnă. Ordinele inspectorului.

― Prostii, domnule Palk, spuse doamna Bantry. O cunoşti pe Miss Marple foarte bine.

Sergentul Palk admise că o cunoştea pe Miss Marple.

― E important să vadă cadavrul, continuă doamna Bantry. Nu fi prost, Palk! La urma urmelor, e biblioteca mea, nu-i aşa?

Sergentul Palk cedă. Obiceiul lui de a ceda în faţa nobilimii dura de o viaţă. Inspectorul, cugetă el, nu trebuie să ştie chiar tot.

― Nimic nu trebuie atins sau mişcat din loc, le avertiză el.

― Sigur că nu, răspunse impacientată doamna Bantry. Ştim asta. Poţi veni cu noi să asişti, dacă vrei.

Sergentul Palk profită de permisiune. Oricum, aceasta fusese şi intenţia lui.

Doamna Bantry îşi conduse triumfătoare prietena prin bibliotecă, spre şemineul mare, de modă veche. Apoi, rosti cu un perfect simţ al dramaticului:

― Acolo!

Miss Marple înţelese ce voise să spună prietena ei, că fata moartă nu părea reală. Biblioteca era o cameră reprezentativă pentru proprietari. Era mare şi ponosită, şi cu un aer dezordonat. Avea nişte fotolii mari şi desfundate, iar pe masa mare erau împrăştiate pipe şi cărţi şi acte ale proprietăţii. Pe pereţi, erau unul sau două portrete de familie mai de calitate, câteva pasteluri victoriene urâte şi vreo două tablouri înfăţişând scene de vânătoare care se voiau amuzante. Într-un colţ, se vedea o vază mare cu margarete de toamnă. Camera era slab luminată, discretă şi fără pretenţii. Se vedeau urmele unei folosinţe îndelungate, familiale şi ale unei anumite legături cu tradiţia.

Pe o veche blană de urs, aflată în mijlocul camerei, ceva melodramatic, brutal si neobişnuit îţi capta atenţia.

Silueta flamboaintă a unei fete. O fată cu păr nefiresc de blond, pieptănat astfel încât să-i lase faţa liberă, aranjat în şuviţe şi cârlionţi. Trupul subţire era îmbrăcat într-o rochie de seara fără spate, complet albă, din satin. Era puternic machiată, pudra ieşind în evidenţă grotesc pe pielea umflată, albăstruie; genele intens rimelate atârnau grele pe obrajii contorsionaţi, iar roşul buzelor părea o tăietura. Unghiile erau făcute cu o ojă de un roşu sângeriu, la fel şi unghiile picioarelor încălţate cu sandale argintii, ieftine. Era o apariţie colorată, ieftină, împopoţonată – în total dezacord cu confortul de modă veche din biblioteca colonelului Bantry.

Doamna Bantry zise încetişor:

― Vezi ce am vrut să zic? Pur şi simplu nu pare adevărat!

Femeia mai în vârstă dădu aprobator din cap. Se uită îndelung şi gânditor la corpul acela ghemuit.

Apoi spuse cu o voce blândă:

― E foarte tânără.

― Da, da, aşa cred şi eu. Doamna Bantry părea destul de surprinsă, asemenea cuiva care tocmai făcuse o descoperire.

Miss Marple se aplecă. Nu o atinse pe fată. Se uită la degetele acesteia care strângeau cu disperare partea din faţă a rochiei, ca şi cum se luptase pentru o ultimă gură de aer.

 

Se auzi zgomotul unei maşini care făcu să scrâşnească pietrişul de pe alee. Sergentul Palk şopti impacientat:

― Ăsta-i inspectorul…

Confirmându-i convingerea că nobilii nu te lasă la greu, doamna Bantry se duse imediat la uşă. Miss Marple o urmă îndeaproape. Doamna Bantry spuse:

― Totul va fi în regulă, Palk.

Sergentul Palk simţi o mare uşurare.

VI

 

În fugă, înghiţind ultimele bucăţele de pâine prăjită cu dulceaţă şi o gură de cafea, colonelul Bantry coborî în hol şi fu uşurat să-l vadă pe colonelul Melchett, şeful poliţiei, care, împreună cu inspectorul Slack, cobora din maşină. Melchett era un prieten de-al colonelului. Slack nu-i prea plăcea… Un om energic care îşi contrazicea numele[1], îşi însoţea atitudinea plin de energie cu un dispreţ aproape total faţă de sentimentele oricui pe care nu-l considera important.

― Bună dimineaţa, Bantry, spuse şeful poliţiei. Am crezut că trebuie să vin şi eu. Pare a fi o chestiune ieşită din comun.

― Este… este… Colonelul Bantry se străduia să-şi găsească cuvintele. E incredibil – fantastic!

― N-ai idee cine e femeia?

― Nici cea mai vagă idee. N-am văzut-o în viaţa mea.

― Majordomul ştie ceva? întrebă inspectorul Slack.

― Lorrimer e la fel de surprins ca şi mine.

― Aha, zise inspectorul Slack. Mă mir.

Colonelul Bantry spuse:

― Dacă doreşti ceva, Melchett, micul dejun este pregătit în sufragerie.

― Nu, nu… Mai bine să ne vedem de treabă. Haydock o să sosească din clipă în clipă. Aha, uite-l!

O altă maşină opri şi legistul poliţiei, doctorul Haydock, cu umerii laţi, coborî. Dintr-o altă maşină de poliţie ieşiră doi poliţişti în haine civile. Unul din ei avea un aparat de fotografiat.

― Totu-i gata, nu? întrebă şeful poliţiei. Bine. Să-i dăm drumul. În bibliotecă, mi-a spus Slack.

Colonelul Bantry mormăi.

― E incredibil! Ştii, azi-dimineaţă când nevastă mea insista spunând că servitoarea a zis că e un cadavru în bibliotecă, chiar n-am crezut-o.

― Nu, nu, înţeleg, desigur. Sper că soţia dumitale nu este foarte afectată de toate acestea?

― A fost fantastică, chiar fantastică. O are cu ea pe Miss Marple… Din sat.

― Miss Marple? Şeful poliţiei se încordă. De ce a chemat-o?

― Păi, o femeie se simte mai bine în prezenţa altei femei, nu crezi?

Chicotind uşor, colonelul Melchett spuse:

― Cred că nevasta dumitale are de gând să o facă un pic pe detectivul particular. Miss Marple este un soi de detectiv particular. O dată s-a dovedit mai bună decât noi, nu-i aşa Slack?

― Atunci a fost altceva, răspunse Slack.

― Altceva, cum?

― Ăla a fost un caz local, domnule. Bătrâna ştie practic tot ce se întâmplă în sat, ăsta-i adevărul. Dar aici, este pe dinafară.

Melchett replică sec:

― Se pare că nici tu nu ştii prea multe despre asta, Slack.

― Ah, aşteptaţi, domnule. N-o să dureze prea mult şi îi dăm de capăt.

VII

 

În sufragerie, doamna Bantry şi Miss Marple erau la micul dejun.

După ce îşi servi musafira, doamna Bantry întrebă dintr-o suflare:

― Ce zici, Jane?

Miss Marple se uită la ea, uşor uimită.

Doamna Bantry continuă, plină de speranţă:

― Nu îţi aduce aminte de ceva?

Miss Marple era recunoscută pentru capacitatea ei de a face legătura între lucruri neînsemnate din sat şi probleme mai serioase, pentru a le soluţiona pe cele din urmă.

― Nu, răspunse Miss Marple gânditoare. N-aş putea spune asta – cel puţin nu în acest moment. Mi-a venit în minte fiica cea mică a doamnei Chetty – Edie – dar cred că numai din cauza felului în care sărmana fată îşi rodea unghiile şi a dinţilor ei, un pic ieşiţi în afară. Nimic altceva. Şi desigur, continuă Miss Marple, urmărind paralela în continuare, lui Edie îi plăceau ceea ce eu numesc rafinamente ieftine.

― Te referi la rochie? spuse doamna Bantry.

― Da, satinul acela foarte pompos, de proastă calitate.

Doamna Bantry spuse:

― Ştiu ce vrei să spui. Unul dintre magazinele acelea sărăcăcioase în care orice produs costă o guinee. Continuă plină de speranţă: Să vedem, ce s-a întâmplat cu Edie a lui Chetty?

― A plecat în altă parte… Şi se pare că-i merge foarte bine, cred.

Doamna Bantry păru un pic dezamăgită. Paralela cu satul nu părea să funcţioneze prea bine.

― Ce nu pot să-mi dau seama, zise doamna Bantry, este ce căuta în biroul lui Arthur. Palk mi-a spus că geamul a fost forţat. Se poate să fi venit împreună cu vreun spărgător şi s-au certat, dar asta pare aşa o prostie, nu?

― Nu prea era îmbrăcată pentru o spargere, spuse gânditoare Miss Marple.

― Nu, era îmbrăcată pentru dans, sau o petrecere. Dar n-a fost nimic de genul acesta aici, ori pe undeva prin apropiere.

― Nu, rosti îngândurată Miss Marple.

Doamna Bantry se repezi:

― Ai tu ceva în cap, Jane.

― Păi, mă întrebam…

― Da?

― Basil Blake.

Doamna Bantry exclamă impulsiv:

― O, nu! Şi adăugă ca o explicaţie: O ştiu pe maică-sa.

Cele două femei se priviră.

Miss Marple suspină şi scutură din cap.

― Înţeleg ce trebuie să simţi.

― Selina Blake e cea mai plăcută femeie pe care ţi-o poţi imagina. Bordurile ei de erbacee sînt de-a dreptul minunate – mă fac să mă înverzesc de invidie. Şi este foarte generoasă cu florile tăiate.

Trecând peste aceste tentative de apreciere a doamnei Blake, Miss Marple spuse:

― Cu toate acestea, s-au auzit o mulţime de vorbe.

― O, ştiu, ştiu. Arthur devine livid când e menţionat Basil Blake. A fost foarte mojic cu Arthur şi, de atunci, să nu mai audă de el. Are obiceiul acela prostesc, pe care îl au băieţii din zilele noastre de a vorbi peiorativ – batjocorind oamenii care ţin la şcoala lor sau la imperiu, sau la alte lucruri de genul acesta. Şi, desigur, hainele pe care le poartă! Lumea spune, continuă doamna Bantry, că nu contează ce porţi când eşti la ţară. în viaţa mea n-am auzit o asemenea gogomănie. Tocmai că la ţară toată lumea observă. Făcu o pauză şi adăugă melancolic: „Era un băieţel foarte nostim în băiţă.”

― S-a publicat o poză minunată, a criminalului de la Cheviot, de când era bebeluş, în ziar, duminica trecută, spuse Miss Marple.

― Oh, dar Jane, doar nu crezi că el…

― Nu, nu, dragă. Nu am vrut să spun nimic. Asta chiar că ar însemna să trag nişte concluzii pripite. încercam doar să justific prezenţa tinerei femei aici. St Mary Mead nu este un loc în care să se întâmple aşa ceva. Şi mie mi se pare că singura explicaţie posibilă ar fi Basil Blake. Dă petreceri. Lumea vine de la Londra şi de la studiouri – îţi aduci aminte de anul trecut, în iulie? Strigăte, cântece, cele mai oribile zgomote, toată lumea era beată… Şi mizeria şi sticlele sparte de a doua zi dimineaţa, era pur şi simplu de necrezut, aşa mi-a spus bătrâna doamnă Berry… Şi o tânără adormită în baie care practic n-avea nimic pe ea!

Doamna Bantry rosti cu indulgenţă:

― Cred că erau oameni din lumea filmului.

― Foarte probabil. Şi apoi, cred că ai auzit, câteva săptămâni mai târziu a adus cu el o tânără, o blondă platinată.

― Doar nu crezi că e aceasta?

― Păi, mă întrebam… N-am văzut-o niciodată de aproape, numai coborând sau urcând în maşină… Şi o dată în grădina cabanei când se bronza îmbrăcată în nişte pantaloni scurţi şi un sutien. Drept să spun, eu nu i-am văzut faţa niciodată. Şi toate fetele alea, cu machiajul, cu părul şi cu unghiile lor se aseamănă aşa de bine.

― Da. Totuşi, ar putea fi. E o idee, Jane.

Capitolul 2

 

Era o idee care era discutată în acel moment de colonelul Melchett şi de colonelul Bantry. Şeful poliţiei, după ce văzuse cadavrul şi subordonaţii începându-şi sarcinile de rutină, se retrase cu stăpânul casei în biroul în cealaltă aripă a clădirii.

Colonelul Melchett era un om în aparenţă irascibil, cu obiceiul de a se trage de scurta-i mustaţă roşie. Aşa făcea şi acum, în vreme ce arunca o privire uimită spre celălalt bărbat, în cele din urmă, răbufni:

― Ascultă, Bantry, trebuie să-ţi zic. Chiar n-ai nici o idee cine ar putea fi fata asta?

Răspunsul celuilalt fu exploziv, dar şeful poliţiei îl întrerupse.

― Da, da, bătrâne, dar trebuie să vezi lucrurile astfel. Poate fi al naibii de jenant. Bărbat însurat – ţii la nevasta ta şi toate cele. Dar rămâne între noi, dacă ai avut vreo legătură de orice fel cu fata asta, mai bine ai spune-o acum. E foarte firesc să vrei să ascunzi faptul… Şi eu aş face la fel. Dar nu o să meargă. E o crimă. Faptele ies la iveală până la urmă. Dă-o dracului, nu vreau să zic ca tu ai sugrumat-o pe fată, nu, ştiu că nu. Dar la urma urmelor, a venit aici, în această casă. Să zicem că a forţat intrarea şi a aşteptat să te vadă şi probabil că altcineva a urmărit-o şi i-a făcut felul. Posibil, nu-i aşa? Înţelegi ce vreau să spun?

― La naiba, Melchett, ţi-am spus că nu am văzut-o în viaţa mea! Nu sunt genul ăla de bărbat.

― Atunci e în regulă. Deşi nu te-aş condamna. Bărbat modern. Dar dacă tu zici aşa… Întrebarea este ce căuta ea aici? Nu e de pe aici, asta-i clar.

― Întreaga situaţie e ca un coşmar, zise mânios stăpânul casei.

― Problema e, bătrâne, ce căuta ea în biblioteca ta?

― De unde să ştiu? N-am chemat-o eu.

― Nu, nu. Dar cu toate astea, ea a venit aici. Se pare că ar fi vrut să te vadă. N-ai primit ceva scrisori mai ciudate sau altceva?

― Nu, n-am primit.

Colonelul Melchett întrebă cu delicateţe:

― Dar ce-ai făcut noaptea trecută?

― Am mers la întâlnirea conservatorilor. La nouă, la Much Benham.

― Şi când te-ai întors?

― Am plecat de la Much Benham imediat după zece, am avut o mică problemă pe drum. A trebuit să schimb o roată. Am ajuns pe la ora douăsprezece.

― Nu te-ai dus în bibliotecă?

― Nu.

― Păcat!

― Eram obosit. M-am dus direct în pat.

― Te-a aşteptat cineva?

― Nu. Întotdeauna iau cheia de la poartă cu mine. Lorrimer merge la culcare pe la ora unsprezece, dacă nu-i dau alte dispoziţii.

― Cine încuie biblioteca?

― Lorrimer. De obicei pe la ora şapte, la vremea asta a anului.

― Mai intră cumva acolo după aceea?

― Nu, dacă eu nu sunt în bibliotecă. A lăsat tava cu whisky şi paharele în hol.

― Înţeleg. Dar nevastă-ta?

― Nu ştiu. Era în pat când m-am întors şi dormea profund. Se poate să fi stat în bibliotecă sau în sufragerie, ieri seara. Am uitat să o întreb.

― Păi, o să ştim în curând toate detaliile. Desigur, e posibil ca vreunul dintre servitori să fie implicat, ce zici?

Colonelul Bantry scutură din cap.

― Nu prea cred. Toţi sunt nişte oameni la locul lor. Sunt cu noi de ani de zile.

Melchett fu de acord.

― Da, pare puţin probabil să fie implicaţi în asta. Mai mult, se pare că fata ar fi venit din oraş, poate împreună cu vreun tânăr. Cu toate acestea, de ce au vrut să spargă casa…

Bantry îl întrerupse:

― Londra. Asta-i cel mai probabil. Noi n-avem petreceri pe aici, cel puţin…

― Bine, ce e?

― Să fiu al naibii! explodă colonelul Bantry. Basil Blake!

― Cine?

― Tânărul care are legături cu industria filmului. O brută otrăvită. Nevastă-mea îi ţine partea, pentru că a fost la şcoală cu mama lui, dar el face parte din acei tineri decadenţi. Trebuie să i se tragă câteva şuturi! A luat vila aia de pe Lansham Road, o ştii, urâţenia aia de clădire modernă. Dă petreceri acolo, chiote, adunătură zgomotoasă, şi aduce fete la sfârşit de săptămână.

― Fete?

― Da, a fost una săptămâna trecută, una dintre blondele acestea platinate…

Colonelului îi căzu falca.

― Blondă platinată, zici? reluă gânditor Melchett.

― Da. Păi, Melchett, doar nu crezi că…

Şeful poliţiei spuse aspru:

― E posibil. Aceasta ar explica prezenţa unei astfel de fete în St Mary Mead. Cred că o să merg să stau de vorbă cu tânărul… Braid… Blake… Cum ai zis că-l cheamă?

― Blake. Basil Blake.

― O fi acasă, ce crezi?

― Să vedem. Ce e azi… sâmbătă? De obicei vine aici sâmbăta dimineaţa.

Melchett zise sumbru:

― O să vedem dacă îl putem găsi.

II

 

Vila lui Basil Blake, având toate facilităţile moderne închise într-o construcţie hidoasă, pe jumătate lemn, imitând stilul Tudor[2], era cunoscută autorităţilor poştei şi constructorului William Booker drept „Chatsworth”, lui Basil şi prietenilor lui drept „piesa de epocă”, iar locuitorilor din St Mary Mead, în general, drept „casa cea noua a domnului Booker”.

Era la mai mult de un sfert de milă în afara satului propriu-zis, fiind amplasată pe o proprietate ce fusese cumpărată de întreprinzătorul domn Booker, dincolo de Blue Boar, cu faţa spre ceea ce fusese un colţ de ţară neatins. Gossington Hall se afla cam la o milă mai departe, pe aceeaşi stradă.

Se stârnise un interes aparte în sat când se răspândise vestea potrivit căreia „casa cea nouă a domnului Booker” fusese cumpărată de o stea de cinema. Oamenii stătuseră la pândă să surprindă prima apariţie în sat a legendarului personaj şi, cel puţin în ceea ce priveşte apariţia, Basil Blake nu le înşelase aşteptările. Oricum, puţin câte puţin, faptele reale se răspândiseră. Basil Blake nu era vedetă de cinema, nici măcar actor. Tânărul Blake era cam a cincisprezecea persoană de pe lista celor care fixează decorurile la studiourile Lemvile, sediul central al British New Era Films. Domnişoarele satului îşi pierduseră interesul, iar casta conducătoare a fetelor bătrâne se făcea că nu mai bagă în seamă modul de viaţă al lui Basil Blake. Numai proprietarul localului Blue Boar continua să fie entuziasmat de Basil şi de prietenii săi. Veniturile crescuseră la Blue Boar de la venirea tânărului în acest loc.

Maşina poliţiei opri lângă poarta rustică distorsionată a „domnului Booker”; iar colonelul Melchett, după ce aruncă o privire dezgustată spre lemnăria excesiv ornată de la Chatsworth, păşi spre uşă şi sună hotărât.

Se deschise mult mai prompt decât se aştepta. Un tânăr cu părul negru, drept, destul de lung, purtând nişte pantaloni portocalii din doc şi o cămaşă albastru regal, se răsti:

― Bine, ce vrei?

― Sunteţi domnul Basil Blake?

― Sigur că sunt.

― Mi-ar face plăcere să schimb câteva cuvinte cu dumneavoastră dacă se poate, domnule Blake.

― Cine sunteţi?

― Sunt colonelul Melchett, şeful poliţiei acestui district.

Insolent, Blake spuse:

― Nu mai spune, ce nostim!

Şi colonelul Melchett, urmându-l înăuntru, înţelese de ce avusese Bantry reacţia aceea. Simţi că-l furnică vârful ghetei.

Abţinându-se, spuse, încercând să fie amabil:

― Vă sculaţi devreme, domnule Blake?

― Nici vorbă! Încă nu m-am culcat.

― Zău.

― Dar nu cred că v-aţi deplasat până aici ca să vă interesaţi de obiceiurile mele de culcare, pentru că ar fi o risipă a banilor publici şi a timpului. Despre ce doriţi să discutaţi cu mine?

Colonelul Melchett îşi drese vocea.

― Înţeleg, domnule Blake, că-n weekendul trecut aţi avut o vizitatoare… o tânără blondă.

Basil Blake se holbă la el, îşi dădu capul pe spate şi izbucni într-un hohot de râs.

― Mâţele alea bătrâne din sat au venit la dumneavoastră? În legătură cu morala mea? A naibii, de când e morala treaba poliţiei? Desigur că ştiţi asta!

― Aşa cum spuneţi, zise Melchett sec, morala dumneavoastră nu este preocuparea mea. Am venit la dumneavoastră deoarece a fost găsit cadavrul unei femei tinere blonde, cu o înfăţişare cam excentrică.

Blake se holbă la el.

― Unde?

― În biblioteca de la Gossington Hall.

― La Gossington? La bătrânul Bantry? Asta-i tare! Bătrânul Bantry! Păcătosul bătrân!

Colonelul Melchett se congestionă la faţă. Spuse scurt, tăind valul de trivialităţi al tânărului din faţa sa.

― Vă rog să vă controlaţi limbajul, domnule. Am venit să vă întreb dacă puteţi să aduceţi o oarecare lumină în acest caz.

― Aţi venit direct la mine să întrebaţi dacă nu-mi lipseşte o blondă? De asta? De ce ar… Hei, hei, dar ce-i asta?

O maşină trase pe dreapta cu un scrâşnet de frâne. Din ea ieşi precipitată o tânără îmbrăcată cu nişte pijamale largi cu dungi alb şi negru. Avea buze stacojii, sprâncene înnegrite şi un păr blond platinat. Se repezi la poartă, o deschise şi exclamă furioasă:

― De ce fugi de mine, ticălosule?

Basil Blake se ridică.

― Aha, iată-te! De ce nu te-aş părăsi? Ţi-am spus clar s-o ştergi şi n-ai făcut-o.

― De ce s-o fi făcut, numai că mi-ai zis tu? Mă distram şi eu.

― Da, cu bruta aia ticăloasă de Rosenberg. Doar ştii cum e!

― Eşti gelos, asta-i tot.

― Te flatezi. Urăsc să văd o fată care-mi place că nu se poate abţine de la băutură şi-i permite unui nenorocit din Europa Centrală să o pipăie peste tot.

― Asta e o minciună. Băuseşi şi tu destul de zdravăn… Şi apoi ai plecat cu căţeaua aia de spanioloaică brunetă.

― Dacă te chem la o petrecere, mă aştept de la tine să te comporţi civilizat.

― Şi eu refuz să-mi dea cineva ordine, asta-i tot. Tu ai zis că mergem la o petrecere şi după aceea venim aici. N-am de gând să plec de la o petrecere înainte de a fi pregătită pentru asta.

― Nu. Şi de asta te-am părăsit pur şi simplu. Eu voiam să vin aici şi am venit. Nu stau să aştept o proastă de femeie.

― Ce dulce şi politicos mai eşti!

― Până la urmă m-ai urmărit, se pare.

― Voiam să-ţi spun ce cred despre tine.

― Dacă îţi trece prin cap că te poţi da mare cu mine, fata mea, te înşeli!

― Şi tu, dacă crezi că poţi să-mi dai ordine, mai gândeşte-te!

Se fulgerară din priviri.

În acest moment colonelul Melchett găsi ocazia şi îşi drese vocea puternic.

Basil Blake se întoarse spre el.

― Hei, uitasem că eşti aici. E vremea s-o ştergi, nu-i aşa? Să vă prezint: Dinah Lee – colonelul Blimp[3] de la poliţia districtuală. Şi acum, colonele, fiindcă ai văzut că blonda mea e în viaţă şi în stare bună, probabil că o să continui cu cercetarea privind micuţa aventură a bătrânului Bantry. Salut!

Colonelul Melchett spuse:

― Te sfătuiesc să-ţi ţii limba în frâu, tinere, sau dacă nu, o să ai necazuri, şi ieşi, roşu la faţă, furios la culme.