I

 

― Nu ştiu ce s-a întâmplat, Galilei, atunci în faţa tribunalului Inchiziţiei. Poate că ai fost silit să abjuri. Şi, la urma urmei, este treaba ta.

― Ce povesteşte lumea?

― Lucruri pe care le cunoşti. Unii spun că ai fost înţelept evitând rugul. Alţii pretind că ţii mai mult la trupul tău decât la ideile tale.

― Nimeni nu ştie ce preţ mi-au cerut acele momente.

― Nu se putea oare altfel? Să nu abjuri...

― Ţi-am mai spus, inima mea n-a rene­gat nimic

― Ba da, ceea ce ai crezut.

― Pământul se învârte mai departe chiar dacă nu vrea Inchiziţia...

― E adevărat, dar acesta nu e meritul tău.

― S-a întâmplat aşa. Ei stăteau în jilţuri înalte, îmbrăcaţi în purpură şi, în sală, după ce au încetat să vorbească, nu se mai auzea nimic, se lăsase o tăcere apăsătoare. Nu-mi închipui­sem niciodată că e atât de greu să suporţi o tăcere care te constrânge să stai într-un loc de unde ai vrea să fugi. Simţeam că mă înăbuş şi că mi se face greaţă. Ce-i interesează pe ei cum arată pământul şi soarele? mi-am zis. Ce legătură au ei cu pământul şi soarele? Să le spun ceva, orice, numai să plec cât mai repede... să nu-i mai văd. Mă fixau cu ochi goi, reci, fără milă.

― Inchizitorii nu ştiu să surâdă.

― La un moment dat, aproape că nu mai auzeam ce mă întrebau. Mă obsedau ochii lor. Pustii, cruzi...

―... o cruzime uniformă...

―... şi plini de frig, mai ales. Erau pironiţi asupra mea ca asupra unui obiect oarecare. Asta mă făcea să nu-i mai pot îndura. Niciodată nu m-am simţit mai desfiinţat. Nu mai eram eu. Eram ceva fără importanţă. Un nimic pe care ei îl puteau suprima uşor, fără probleme.

― Aveau nevoie, totuşi, să fii văzut în genunchi.

― Parcă mă lovise cineva în stomac. Îmi vâjâia capul şi mi s-a făcut frică să nu vărs. Să scap, mi-am zis, înainte de a mă da în spectacol.

― Te-ai grăbit să abjuri.

― Sunt convins că am trăit toate umi­linţele posibile acolo.

― Nu vorbi aşa, Galilei. Nu cunoşti rugul.

― Unul dintre inchizitori se uita tot timpul la mâinile mele. Din toată fiinţa mea nu-l interesau, parcă, decât degetele.

― Se întreba, poate, cum ar fi arătat strivite.

― Mi-au trecut prin minte multe atunci. M-am gândit şi la chiparoşii aceştia şi la faptul că, poate, n-aveam să-i mai revăd niciodată. Şi la lanurile de grâu unde, cândva, mă trânteam la umbra câte unui măceş, năpă­dit de mirosurile de spic copt şi de iarbă dospită. O clipă, am simţit o dorinţă nebună să mă tăvălesc la soare pe un răzor cu scaieţi înfloriţi, ca odinioară... Înţelegi? Toate amintirile mele erau atunci de partea Inchiziţiei. Ele mă îndemnau să abjur. Poţi pricepe că tot trecutul meu mă împingea să fac asta? Fiindcă tot ce-mi aduceam aminte era plin de soare.

― Spaima morţii, Galilei. Simplu.

― Memoria mă constrângea, astfel, să nu-i mai înfrunt pe inchizitori. Poate ea a decis totul... Se vede că nu sunt nici atât de tare şi nici atât de singur încât să-i pot urma pe martiri..

― Să-i lăsăm pe martiri, deocamdată, în pace. Ei au ascultat de alte norme, cu toate că au avut şi ei amintiri.

― Bănuiesc că încercările mele de a mă explica sunt inutile. Fiecare îşi cunoaşte motivele lui. Încât, poate ar fi mai bine să discutăm despre vară.

― Iartă-mă, Galilei, n-am vrut să te jignesc

― În plus, eşti prea tânăr ca să înţelegi de ce mă uit mereu în urmă.

― Am aflat, totuşi, că pentru a putea să judeci corect, trebuie să te îndepărtezi puţin...

― În faţa amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a întâmplat nu mai stă în puterea lor şi nici a destinului Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia să revină asupra unor lucruri din viaţa lor, chiar dacă nu mai pot schimba nimic.

― Simţi nevoia să te justifici.

― Nu, ci să mă apăr de cleveteli. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu pus să aleg. Şi dintr-o dată eram pus să aleg între rug şi viaţa mea. Cum aş fi putut prefera rugul? Ce-mi poate da ceva care-mi ia totul?

― Consecvenţa cu ideile tale, au zis unii.

― Mi-a rămas consecvenţa cu inima mea.

― De ce opui inima ideilor, Galilei?

― De ce? Fiindcă inima are raţiunile ei. Şi, pe urmă, nu cunoşti nopţile mele... Află că îi invidiez pe cei care nu visează nimic, ale căror nopţi sunt limpezi şi goale...

― Vorbeşti ca şi cum te-ai mai teme şi azi.

― Ziua pune între mine şi inchizitori tot ce mă înconjoară. Nici intenţiile, nici între­bările lor nu mă mai pot atinge. Mă apără, cumva, lumina, vara, fructele. Dar noaptea, în somn, rămân fără apărare. Şi atunci încep să foiască prin somnul meu şerpii. Mă îndoiesc că poţi să-ţi dai seama ce mi se întâmplă, dar îţi voi povesti ceva. Acum câţiva ani, un pădurar prinsese vipere, să le vândă pentru venin. Le-a pus într-un sac pe care l-a legat la gură şi l-a aruncat sub pat, să stea acolo până dimineaţa. După care s-a culcat. Când s-a trezit, a simţit cu groază şerpii dormind la căldură în pat lângă el. Probabil, nu legase bine sacul...

― Oribil coşmar.

― E reală întâmplarea.

― Şi cum a scăpat?

― A înţeles, îngrozit, că, dacă făcea o singură mişcare, viperele îl vor muşca. De aceea a rămas ţintuit în pat, fără să mişte un deget, aşteptând. Din fericire, soţia lui, venind, ca de obicei, dimineaţa la cabană, a intrat fără să trân­tească uşa. Ea a vrut să-i vorbească, dar, cu privirea terorizată, el i-a atras atenţia asupra şerpilor. Femeia s-a apropiat uşor, a înţeles, a fiert lapte şi l-a pus într-un ceaun, jos. Una după alta, viperele adulmecând mirosul de lapte cald, s-au trezit şi au părăsit patul...

― Cumplită încercare.

― Ei bine, într-o noapte, în vis, eram eu pădurarul. Dar cel care intrase în cabană era un inchizitor. Tăcea şi se uita la mine. S-a aşezat pe un scaun şi, deodată, am observat că scaunul semăna cu jilţul de la Inchiziţie. A scos nişte lumânări, le-a aşezat pe masă şi le-a aprins. Avea mâna mică... Ai observat că mulţi inchizitori au mâna foarte mică?

― Pentru că nu torturează cu mâna lor.

― În tot acest timp nici nu mă băga în seamă. Umbla prin încăpere fără zgomot, de parcă era singur. Eu nu existam pentru el. Apoi, brusc, s-a întors spre mine. Am aşteptat, cu groază, ca vocea lui să trezească viperele...

― Şi?

― Doar mişca buzele, însă înţelegeam foarte bine ce spunea. Mă întreba: „Abjuri? Mai crezi că pământul se învârteşte?” Îl priveam înspăimântat şi mă temeam să scot vreun cuvânt. „Dacă nu abjuri, atunci voi vorbi cu glas tare şi viperele se vor trezi”, continuă el. A făcut o pauză, după care a adăugat rânjind: „Abjurând le vei trezi tu”. Mi-am dat seama că, orice aş fi făcut, rezultatul rămânea, până la urmă, acelaşi. Inchizitorul s-a uitat batjocoritor la mine. Buzele i s-au mişcat din nou: „Acum ai înţeles? N-ai nici o scăpare. Atunci când lumânările vor fi ars până la capăt, vocea mea îşi va regăsi sune­tul şi vei fi pierdut.” În clipa aceea am urlat. Nu mai ţin minte ce. Şi m-am trezit leoarcă de sudoare... Cum vezi, eu am experimentat, la fel ca pădurarul, aproape totul.

― Îţi repet, nu cunoşti rugul, Galilei. Şi trebuie să accepţi că totul a fost aşa cum îţi aminteşti.

― Ştiu. Dar atunci a existat o clipă în care nu mă mai gândeam la ce eram întrebat, ci mă temeam doar să nu vomit.

― De frică?

― Şi de dezgust. Am abjurat şi pentru asta. Ca să ies afară, să respir aer curat. Simţeam că nu mai suport. Niciodată n-am iubit mai mult lumina amiezii, la care doream să ajung cât mai repede.

― De aceea umbli acum singur printre chiparoşi?

―- Se vede, din felul cum vorbeşti, că n-ai fost niciodată în faţa inchizitorilor. Ochii lor sunt ca de gheaţă. Când te privesc, te pătează cu moarte.

― Dacă aş ţine să fiu „avocatul diavolu­lui”, ţi-aş atrage atenţia că, aşa cum statul are nevoie de poliţie pentru a ne apăra de tâlhari, şi Biserica se vede obligată să se apere de eretici. Iisus nu i-a alungat, oare, pe farisei din templu?

― Nu-i acelaşi lucru. Iar Dumnezeu nu are nevoie de gardă pretoriană.

― De acord, Galilei. Tocmai de aceea vreau să rămân la ce zice lumea şi la îndoielile mele.

― Bine... Cum vrei...

 

 

II

 

― Lumea zice că n-ai fost la înălţime, Galilei.

― Pot fi la înălţime când n-ai de ales?

― Aveai de ales.

― Între rug şi viaţă?

― Nu poţi tăgădui că unii au avut forţa să aleagă rugul.

― Nu tăgăduiesc, dar nu cred că e normal să fii pus în situaţia de a dovedi că ai o asemenea forţă. Crezi că, dacă eu n-am avut-o, merit să fiu dispreţuit?

― De ce nu eşti şi acum egoist?

― Adică?

― De vreme ce ai socotit că nu poţi să nu pui viaţa mai presus de orice, presupun că ar trebui să nu-ţi mai pese ce crede lumea despre tine.

― Probabil, nu sunt, încă, de ajuns de mizantrop. Poate că voi deveni, într-o zi, tot recapitulând ce am trăit în ultimii ani.

― Dar spui numai lucruri care te cruţă, Galilei.

― Te miră? Am cunoscut pe cineva care s-a dezvăţat să râdă. Are dinţii stricaţi, mulţi i-au căzut şi se fereşte să deschidă gura mai mult decât e necesar pentru a rosti într-un fel chinuit cuvintele. Dacă-i vine să râdă, strânge buzele ca să nu-şi dezvelească gingia goală şi se zguduie de râs cu gura abia întredeschisă. Gestul acesta îi cere, fireşte, o continuă supraveghere. Trebuie să-şi controleze impulsul de a râde na­tural. Şi sunt convins că asta l-a crispat şi interior. Frica de a-şi arăta gura goală i-a limitat libertatea şi în alte privinţe. Şi poate cel mai rău e faptul că a ajuns să-i urască pe cei care râd în gura mare.

― Pentru ce-mi spui toate astea?

― Nu ştiu. Spun ce-mi trece prin minte... Am visat o cetate care avea tot ce-i trebuia, clădiri, turnuri, orologii, pieţe. Un sin­gur lucru îi lipsea: trecutul. Orologiile nu voiau să măsoare decât clipa. Sunetul lor n-avea nici un fel de ecou. Bătrânii mureau singuri prin­tre copaci şi ziduri fără umbră. Căci nimic în această cetate n-avea umbră, nici zidurile, nici copacii, nici oamenii. Soarele trecea prin lucruri ca prin sticlă. Şi, în acest timp, un inchizitor le spunea oamenilor: „Trebuie să ardem pe rug câţiva din cetate, iar pe alţii să-i îngropăm de vii. Atunci vom avea ce să ne amintim.” „Nu (am strigat), nu acesta e trecutul care ne trebuie.” La care inchizi­torul s-a uitat la mine dispreţuitor: „De bună seamă, am mai auzit acest glas, zise el. Era al unuia care a abjurat.” Ceilalţi mi-au aruncat şi ei o privire curioasă. Apoi şi-au reluat discuţia fără să mă mai bage în seamă. Numai unul continua să mă măsoare. Şi l-am auzit şoptind: „Am putea începe cu el. Prea e plin de trecut faţă de noi...”

― Chiar în somn perspectiva de a intra în rândul martirilor te îngrozeşte, văd.

― Aşa e. Eu nu cred că lumea avea nevoie de martiri. De ce ne-ar trebui exemple despre cum se poate muri? Nu sunt de preferat exemplele despre cum se poate trăi?

― Martirii au demonstrat, oricum, că o moarte poate fi transformată în nemurire. Nu vrei să observi, Galilei, că martirii şi-au ratat, poate, viaţa, dar nu şi-au ratat moartea. Pe tine te obsedează doar spaima prin care ai trecut.

 

 

III

 

― Ciudat e că aproape acelaşi lucru mi l-a spus şi Ana.

― Cine e Ana?

― O femeie pe care o visez de la un timp, fără s-o cunosc. I-am dat un nume ca să fie mai simplu.

― Cum arata?

― Nu i-am văzut chipul. Totdeauna m-a împiedicat ceva, fie soarele, fie întunericul, să-i privesc faţa.

― Şi ce-ţi spune?

― Ceea ce mi-a spus şi prima oară. Că vrea să-mi aducă liniştea. Avea părul auriu şi mătăsos, revărsat pe spate până în dreptul genunchilor. Câteva şuviţe îi acopereau obrazul. Vorbea rar, inexpresiv, ca şi cum ar fi suflat vântul. „Culcă-ţi capul pe umărul meu, a adău­gat, şi-ţi va fi bine. Vei scăpa de ceea ce vrei să uiţi.” Am făcut ce mi-a zis. Avea un umăr alb, moale ca iarba şi, cum mi-am sprijinit fruntea pe el, n-am mai ştiut cine sunt. Am stat aşa multă vreme, părul Anei mirosea a vânt şi a noapte, şi cred că nu mai era nici o diferenţă între mine şi chiparoşii care foşneau în jur sau pinii de pe colina din faţă. „Cine sunt eu?” am întrebat-o, dar răspunsul nu mă interesa. Totuşi, acest răspuns m-a intrigat. „Eşti un om urmărit de un rug.” „Cum urmărit de un rug? Nu înţeleg. Rugurile ard pe loc până transformă totul în cenuşă.” „Uneori, nu. Uneori îi urmăresc pe oameni ca nişte fiare. Ridică-ţi puţin obrazul de pe umărul meu şi vei vedea că am dreptate.” Am ascultat-o şi m-am uitat în jur. Dar n-am văzut nimic. În noaptea neagră şi umedă, plină de urmele ploii care căzuse seara, nu ardea nici un foc. Fără să schiţeze un gest, ca o fantomă a ierburilor, Ana aştepta. „Nu există nici un rug în pădure” am zis. „Dar nu în pădure, Galilei, mi-a replicat ea. Priveşte în tine. De fapt, asta e ce te chinuie. Duci cu tine, în sufletul tău, o rană care nu se cicatrizează.”

 

 

IV

 

― Şi cam asta păţesc în fiecare noapte. Dar, în fiecare dimineaţă, sunt recunoscător că exist. Chiar bătrân, cum sunt, cu ochii slăbiţi, îmi place să văd cum se luminează cerul dimi­neaţa şi cum străluceşte roua pe chiparoşi când răsare soarele. E ceva sfâşietor de frumos în felul cum încep dimineţile pe aceste coline şi nu mă satur să mă bucur de tot ce, altfel, aş fi pierdut. Orice exaltă viaţa mă îndepărtează de rug.

― Eşti fericit că ai scăpat, asta e tot.

― Sunt fericit că trăiesc.

― Dar ai abjurat un adevăr.

― Am destul timp să răspândesc în lume acest adevăr, din moment ce sunt viu. Şi nu văd de ce mi-ar fi ruşine să recunosc că mi-e, cu adevărat, frică de moarte şi că iubesc cerurile acestea de vară atât de mult încât mă tem să le pierd... De fapt, în loc de „frică” ar trebui să vorbesc despre „iubire”. Atunci totul ar deveni, poate, mai limpede sau, cel puţin, vei înţelege că-ţi vorbesc fără urmă de ipocrizie. În fiecare clipă pământul ne spune acelaşi lucru, că moartea e lipsită de duioşie. Şi, dacă reuşim să pricepem acest limbaj, rugurile n-au niciodată dreptate.

― E ciudat să te aud, tocmai acum, vorbind despre fericire.

― De ce ţi se pare ciudat? Pentru Epicur fericirea era să fii ca pietrele, insensibil la suferinţă. Eu, dimpotrivă, sunt convins că fericirea cere un suflet în stare să iubească şi obiectele şi lumina.

― Ai uitat, iarăşi, adevărul.

― Dar obiectele şi lumina nu sunt pline de adevăr? Priveşte mai atent aceste pietre, rămase dintr-o mănăstire părăsită, peste care se ridică iarba. În faţa lor, eu am un sentiment „eretic”, deoarece nu pot urî iarba care le îngroapă.

― Iubirea ta e, mai degrabă, recunoş­tinţă.

― Da, sunt recunoscător că exist şi dis­perat că va veni o vară în care nu voi mai putea să urmăresc cum înnegreşte lumina chiparoşii la amiază, nu e firesc la vârsta mea? Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevă­rata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice. De unde venim? Unde ne ducem? Nu ne ducem nicăieri. Totul este aici. Ce se întâmplă aici. Când i-am spus asta Anei, mi-a vorbit iar de Alexandru cel Mare...

― Alexandru cel Mare?

― Mereu, îmi vorbeşte de el şi simte nevoia să povestească despre nisipurile Orientu­lui... Poate că de acolo vine... De data aceasta, însă, nu vedeam nici o legătură cu vorbele mele.”De ce-mi pomeneşti de Alexandru?” am întrebat-o.”Pentru că aşa cum el purta într-o lădiţa de aur Iliada, tu porţi în tine teama. El a vrut să cucerească lumea fiind gelos pe Ahile, tu vrei s-o cucereşti împotriva a ceea ce duci cu tine.” „Eu nu vreau să cuceresc nimic. Vreau numai să trăiesc ca un om normal”, i-am zis.”Atunci de ce ai nevoie de mine şi de chipa­roşi?” I-am simţit părul vegetal atingându-mi obrazul. Şi i-am dat un răspuns cam aiurea: „Pentru că tu eşti blândă”. O vreme am tăcut amândoi. Apoi, cu aceeaşi voce, puţin răguşită şi monotonă ca foşnetul chiparoşilor, ea a mur­murat, fără nici o legătură cu ce discutasem înainte: „O iubire poate fi risipită în lucruri fără valoare.” „Nimic nu e fără valoare din ce iu­beşti”, am contrazis-o, şi, după ce am văzut-o plecând fără să spună nimic, m-am întrebat dacă nu cumva am fost necuviincios.

― Nu cumva te-ai îndrăgostit?

― De cine?

― De ea.

― Doamne, ce-ţi trece prin minte... Ana e întocmai ca vântul. Şi n-ai înţeles că iubirea e pentru mine ceea ce se opune spaimelor? Ajunge să văd cerul, chiparoşii, iarba însorită, şi simt în mine o pasiune amară. Tot ce nu voi atinge acum, voi fi pierdut pentru totdeauna. Singurele paradisuri reale sunt cele pe care le-am cutreierat, unde am iubit şi am fost recunoscători, iată la ce mă gân­desc în fiecare dimineaţă când lumina curge pe coaja chiparoşilor.

― Crezi că ajunge să întinzi mâna spre fericire, Galilei? Şi că ea va fi acolo unde mâna ta se va întinde s-o atingă?

― Dar va fi acolo unde voi fi în stare să cred fără rezerve în ea. Pentru că vreau să-mi imaginez liniştea într-un mod care să depindă de nevoile mele. Trebuie să vină, poate, o vârs­tă sau un prilej când toate acestea se limpezesc, dar acum ştiu că tot ce-mi spun aceste coli­ne, vara, nu m-ar fi putut învăţa nimeni. Lumea mea e o lume fără sfinţi.

― Şi chiar fără eroi.