PDF Bastarda Istanbulului de Elif Shafak carti autori straini

CAPITOLUL UNU

Scorţişoară

 

Să nu blestemi lucrurile care cad din cer. Nici măcar ploaia.

Orice ar cădea, oricât de tare ar turna, oricât de îngheţată ar fi lapoviţa, nu trebuie să rosteşti niciodată vreo blasfemie împotriva celor pe care cerul ni le-ar putea hărăzi. Toată lumea ştie lucrul ăsta. Până şi Zeliha.

Şi totuşi, iat-o în prima vineri din iulie, mergând pe trotuarul ce se strecura pe lângă traficul blocat fără speranţă; grăbindu-se spre o întâlnire la care întârziase deja, înjurând ca un birjar, afurisind pietrele sparte din pavaj, tocurile ei înalte, bărbatul care o urmărea, şoferii care claxonau frenetic, deşi faptul că larma nu avea nici un efect asupra deblocării traficului era deja o realitate urbană, întreaga dinastie otomană care cucerise odinioară oraşul Constantinopol şi apoi persistase în greşeala sa şi, o, da, ploaia... blestemata asta de ploaie de vară.

Aici ploaia e un adevărat calvar. În alte părţi ale lumii, o aversă e, probabil, o binecuvântare pentru aproape toate fiinţele şi lucrurile - pentru recolte, pentru faună şi floră şi, cu un strop suplimentar de romantism, pentru îndrăgostiţi. Nu şi în Istanbul. Pentru noi, ploaia nu înseamnă neapărat să te uzi. Nici măcar să te murdăreşti. Dacă e să însemne ceva, atunci înseamnă să te enervezi. Înseamnă noroi şi haos şi furie, de parcă n-am avea deja destul din fiecare. Şi să te lupţi. Asta întotdeauna. Ca nişte pisoi azvârliţi într-o găleată cu apă, ne lansăm cu toţii - zece milioane de inşi - într-o luptă zadarnică împotriva picăturilor. Nu se poate spune că suntem cu desăvârşire singuri în această încleştare, fiindcă străzile, cu numele lor antediluviene, gravate pe plăcuţe de tablă, iau şi ele parte la ea, la fel şi pietrele funerare ale atâtor sfinţi împrăştiate în toate direcţiile, şi mormanele de gunoaie care zac în aşteptare la aproape fiecare colţ de stradă, şi gropile imense şi hidoase de pe şantierele de construcţii cărora le vor lua curând locul clădiri moderne, ţipătoare, şi pescăruşii. Cu toţii ne ieşim din fire când cerurile se deschid şi scuipă peste capetele noastre.

Dar apoi, în clipa în care ultimii stropi ating pământul, iar alţii atârnă nesiguri de frunzele acum fără fir de praf, în acel moment lipsit de apărare, când nu eşti întru totul sigur că ploaia a încetat, şi nici ploaia însăşi nu e, chiar în acel interval, totul se înseninează. Un lung moment, cerul pare să-şi ceară scuze pentru ce ne-a făcut. Iar noi, având încă picături fine în păr, noroi pe manşete şi tristeţe în ochi, privim din nou spre cerul azuriu, acum mai senin ca niciodată. Privim în sus şi nu ne putem abţine să nu-i întoarcem zâmbetul. Îl iertăm; întotdeauna facem la fel.

Totuşi, în clipa aia continua să plouă, iar Zeliha avea în suflet prea puţină îngăduinţă pentru el, dacă nu chiar deloc. Nu avea umbrelă, fiindcă îşi jurase că, dacă era atât de proastă să arunce o grămadă de bani unui alt vânzător ambulant ca să cumpere încă o umbrelă, doar ca s-o uite pe undeva de îndată ce ieşea soarele, atunci merita să fie murată până la piele. În afară de asta, era oricum prea târziu. Era deja udă leoarcă. Acela era singurul lucru prin care ploaia se asemăna cu tristeţea: te dădeai peste cap să scapi neatins, uscat şi liniştit, dar, dacă dădeai greş, ajungeai într-un punct în care începeai să vezi problema mai puţin în termeni de picături şi mai mult ca o revărsare neîncetată şi astfel hotărai că poţi foarte bine să te uzi din cap până-n picioare.

Ploaia se scurgea din buclele ei întunecate pe umerii laţi. Ca toate femeile din familia Kazanci, Zeliha fusese dăruită din naştere cu un păr cârlionţat, negru ca pana corbului, însă, spre deosebire de celelalte, îi plăcea să-l poarte aşa cum era. Din când în când, ochii ei verzi ca jadul, de obicei larg deschişi şi debordând de o inteligenţă sclipitoare, se micşorau, preschimbându-se în două linii înguste ce dădeau la iveală o indiferenţă totală, inerentă doar pentru trei categorii de oameni: naivii fără speranţă, solitarii fără speranţă şi optimiştii fără speranţă. Nefăcând parte din nici una, această indiferenţă era greu de înţeles, chiar dacă era una atât de trecătoare. O clipă era acolo, învăluindu-i sufletul într-o insensibilitate narcotizantă, în clipa următoare dispărea ca prin farmec, lăsând-o singură în propriul trup.

Aşa se simţea în acea primă vineri din iulie, golită de orice sentimente, de parcă ar fi fost anesteziată, o dispoziţie extrem de chinuitoare pentru o persoană atât de entuziastă ca ea. Să fi fost acela motivul pentru care astăzi nu simţea nici o dorinţă de a se lupta cu oraşul sau, cel puţin, cu ploaia? Pe când indiferenţa creştea şi scădea înăuntrul ei într-un ritm doar de ea ştiut, pendulul dispoziţiei ei oscila între doi poli opuşi: calm glacial şi furie spumegândă.

În timp ce Zeliha gonea printre ei, vânzătorii ambulanţi care îmbiau trecătorii cu umbrele, haine de ploaie şi eşarfe sintetice viu colorate o priveau amuzaţi. Reuşi să le ignore privirile, aşa cum reuşea să ignore privirile tuturor bărbaţilor care se holbau la trupul ei plini de dorinţă. Vânzătorii se uitau dezaprobator şi la cercelul strălucitor din nasul ei, ca şi când ar fi fost un indiciu al abaterii de la normele modestiei şi, prin aceasta, însuşi semnul lascivităţii sale. Era foarte mândră de piercingul ăla fiindcă şi-l făcuse chiar ea. O duruse, însă n-avea de gând să renunţe la el sau la stilul ei. În ciuda glumelor deocheate ale bărbaţilor sau a reproşurilor celorlalte femei, a imposibilităţii de a merge pe străzile pavate cu pietre sparte sau de a sări într-un feribot, şi chiar a cicălelii neîntrerupte a mamei ei... nici o forţă din lume n-ar fi putut-o împiedica pe Zeliha, care era mai înaltă decât majoritatea femeilor din oraş, să poarte fuste scurte în culori strălucitoare, bluze mulate care îi scoteau în evidenţă sânii ampli, ciorapi de nailon satinaţi şi, o, da, tocurile alea ameţitor de înalte.

În clipa aceea, pe când păşea pe o altă piatră desprinsă din pavaj şi privea băltoaca de noroi de dedesubt împroşcând pete negre pe fusta ei de culoarea lavandei, Zeliha dădu drumul unui alt şir interminabil de blesteme. Era singura femeie din întreaga familie şi una dintre puţinele turcoaice care foloseau un limbaj atât de urât fără nici un fel de rezerve, în gura mare şi cu atâta iscusinţă: aşa se făcea că, de câte ori începea să înjure, nu se mai oprea, de parcă ar fi vrut să recupereze pentru toate celelalte. La fel se întâmpla şi acum. În timp ce alerga, Zeliha înjura administraţia municipală trecută şi prezentă, fiindcă, de când era doar o copilă şi până acum, nu prinsese nici o zi ploioasă în care pietrele alea de pavaj să fi fost fixate ca lumea. Totuşi, înainte de a termina de înjurat, se opri brusc, ridicând capul de parcă ar fi auzit pe cineva strigând-o pe nume, însă, în loc să se uite în jur după vreo cunoştinţă, se strâmbă la cerul fumuriu. Îl privi încruntată, scoase un oftat ambiguu şi dădu drumul unui alt şir de blesteme îndreptate, de astă dată, împotriva ploii. Ei bine, după legile nescrise şi de neîncălcat ale lui Petite-Ma, bunica ei, asta era curată blasfemie. Putea foarte bine să nu-ţi placă ploaia, bineînţeles, nu era obligatoriu, însă în nici o împrejurare nu trebuia să blestemi lucrurile care veneau din cer, pentru că nimic nu cădea de acolo la voia întâmplării şi în spatele tuturor acelor lucruri se afla Allah Atotputernicul.

Desigur, Zeliha cunoştea legile nescrise şi de neîncălcat ale lui Petite-Ma, însă în această primă vineri din iulie se simţea destul de întoarsă pe dos ca să nu-i mai pese de ele. În afară de asta, ceea ce fusese spus fusese spus, aşa cum ceea ce fusese făcut în viaţă fusese făcut şi trecuse. Zeliha nu avea timp de regrete. Întârziase la programarea la ginecolog. Un risc deloc neglijabil, într-adevăr, având în vedere că, în clipa în care îţi dai seama că ai întârziat la ginecolog, s-ar putea să te hotărăşti să nu te mai duci deloc.

Un taxi galben, cu mai multe autocolante lipite pe apărătoarea roţii din spate, trase brusc lângă ea. Şoferul, un bărbat oacheş, cu o figură aspră, mustaţă â la Zapata şi un dinte de aur chiar în partea din faţă, care putea foarte bine să fie violator în timpul liber, coborâse toate ferestrele şi asculta la maximum un post local de muzică rock din care răbufnea melodia Madonnei, Like a Virgin. Era un contrast violent între înfăţişarea cât se poate de tradiţionalistă a bărbatului şi preferinţele sale muzicale neconvenţionale. Frână brusc, scoase capul pe fereastră şi, după ce o fluieră pe Zeliha, lătră: „Mi-ar plăcea oricând aşa o bucăţică!“. Următoarele cuvinte au fost acoperite de cele ale Zelihei.

• Care e problema ta, tâmpitule? Nu mai poate o femeie să meargă liniştită prin oraşul ăsta?
• De ce să mergi pe jos când aş putea să te duc eu cu maşina? întrebă şoferul. Doar nu vrei să-ţi uzi trupul ăla sexy, nu-i aşa?

Pe când Madonna striga pe fundal: „Teama mea se risipeşte repede, o păstrasem doar pentru tine“, Zeliha începu din nou să înjure, încălcând astfel o altă regulă nescrisă şi de neîncălcat, de data asta nu una din cele ale lui Petite-Ma, ci una din Regulile Prudenţei Feminine. Să nu înjuri niciodată un agresor.

 

Regula de aur a prudenţei pentru femeile din Istanbul: Nu răspundeţi niciodată când sunteţi agresată pe stradă, fiindcă o femeie care răspunde sau, şi mai rău, îşi înjură agresorul nu face decât să stârnească şi mai mult entuziasmul acestuia!

 

Regula aceea nu-i era străină Zelihei şi ea ştia că nu era bine s-o încalce, însă această primă vineri din iulie era diferită de toate celelalte, iar acum înăuntrul ei se dezlănţuise un alt eu, unul cu mult mai nepăsător şi mai necugetat, unul înspăimântător de furios. Această altă Zeliha era cea care ocupa acum cea mai mare parte a spaţiului ei intim şi care preluase controlul, luând decizii în numele amândurora. Probabil de aceea continua să blesteme în gura mare. Pentru că blestemele ei acopereau versurile Madonnei, trecătorii şi vânzătorii de umbrele se strânseseră în grabă să vadă ce bucluc se mai clocea. În învălmăşeală, urmăritorul aflat la câţiva paşi în spatele ei bătu în retragere, ştiind că nu e bine să-ţi pui mintea cu o nebună. Însă taximetristul nu era nici pe departe la fel de prudent sau de timid, fiindcă întâmpină întregul scandal cu un rânjet satisfăcut. Zeliha observă cât de surprinzător de albi şi de fără cusur erau dinţii bărbatului şi nu se putu abţine să nu se întrebe dacă nu erau cumva îmbrăcaţi în porţelan. Treptat, începu să simtă din nou valul acela de adrenalină urcându-i din pântece, întorcându-i stomacul pe dos, accelerându-i pulsul şi dându-i convingerea că, dintre toate femeile din familia sa, ea era, cel mai probabil, cea care ar fi putut ucide într-o bună zi un bărbat.

Din fericire pentru Zeliha, chiar în momentul ăla, şoferul unei Toyote aflate în spatele taxiului îşi pierdu răbdarea şi se apucă să claxoneze. Ca trezită dintr-un vis urât, Zeliha îşi veni în fire şi începu să tremure văzând în ce situaţie neplăcută se afla. Înclinaţia ei spre violenţă o înspăimânta, aşa cum făcuse întotdeauna. Într-o clipită, închise gura şi o coti într-o parte, încercând să-şi croiască drum prin mulţime. Însă, în graba sa, tocul pantofului drept se înţepeni sub o piatră desprinsă din pavaj. Înfuriată la culme, îşi trase piciorul din băltoaca de sub piatră. Pe când îşi scotea piciorul şi pantoful din noroi, tocul se rupse, reamintindu-i astfel o regulă esenţială pe care n-ar fi trebuit s-o uite din capul locului.

 

Regula de argint a prudenţei pentru femeile din Istanbul: Când sunteţi agresate pe stradă, nu vă pierdeţi cumpătul, fiindcă o femeie care-şi pierde cumpătul în faţa agresiunii nu face decât să- şi înrăutăţească situaţia!

 

Taximetristul izbucni în râs, claxonul Toyotei din spate urlă din nou, ploaia se înteţi, câţiva trecători îşi manifestară zgomotos dezaprobarea, deşi era greu de spus spre ce anume erau îndreptate reproşurile lor. În mijlocul acelei agitaţii, Zeliha zări un autocolant fluorescent ce strălucea pe apărătoarea roţilor din spate ale taxiului: NU-MI SPUNE CĂ SUNT UN TICĂLOS, scria. ŞI TICĂLOŞII AU INIMĂ. Pe când stătea acolo, uitându-se fără nici o expresie la cuvintele alea, se simţi dintr-odată foarte obosită - atât de obosită şi de uimită, încât s-ar fi spus că nu avea de-a face cu problemele de zi cu zi ale unui locuitor al Istanbulului. Că era mai degrabă un fel de cod tainic pe care o minte îndepărtată îl concepuse special pentru ca ea să-l descifreze şi pe care ea nu reuşise în viaţa ei să-l spargă. La puţin timp după aceea, taxiul şi Toyota plecară, iar trecătorii îşi văzură de drumul lor, lăsând-o pe Zeliha acolo, ţinând în mâini tocul rupt al pantofului cu aceeaşi blândeţe şi disperare cu care ar fi ţinut o pasăre moartă.

Acum, printre lucrurile care populau universul haotic al Zelihei s-ar fi putut foarte bine să existe şi păsări moarte, însă cu siguranţă nu exista blândeţe sau disperare. Nu ar fi acceptat aşa ceva. Se îndreptă de spate şi îşi dădu toată silinţa, deşi era extrem de neplăcut, să meargă pe un singur toc. Nu peste mult timp, se grăbea prin mijlocul unei mulţimi înarmate cu umbrele, etalându-şi picioarele splendide, şchiopătând ca o notă falsă într-un cântec. Era un fir de lavandă, o pată de culoare total nepotrivită căzută pe o tapiserie ţesută din marouri şi griuri, şi iar marouri şi griuri. Deşi culoarea ei făcea notă discordantă, mulţimea era destul de mare pentru a-i înghiţi dizarmonia şi a o reintegra în cadenţa ei. Mulţimea nu era un conglomerat de sute de trupuri care respirau, transpirau şi sufereau, ci un singur trup care respira, transpira şi suferea în mijlocul ploii. Ploaie sau soare, nu avea nici o importanţă. Să mergi pe jos prin Istanbul însemna să mergi în tandem cu mulţimea.

Pe când trecea pe lângă zeci de pescari cu chipuri aspre, ce stăteau tăcuţi unul lângă altul, înşiruiţi de-a lungul vechiului pod Galata, fiecare ţinând într-o mână o umbrelă, iar în cealaltă o undiţă, Zeliha îi invidia pentru capacitatea lor de-a sta nemişcaţi, pentru puterea de-a aştepta ore întregi nişte peşti care nici măcar nu existau sau, dacă existau, se dovedeau a fi atât de mici încât nu puteau fi folosiţi decât ca momeală pentru alţi peşti care nu aveau să muşte niciodată. Cât de uimitoare era acea putere de a realiza atât de mult realizând atât de puţin, de a se întoarce acasă, la sfârşitul zilei, cu mâinile goale şi, cu toate astea, mulţumiţi! În lumea aceea, seninătatea aducea noroc, iar norocul aducea fericire, sau cel puţin aşa bănuia Zeliha. Să bănuiască era tot ce putea face când venea vorba despre acel subiect, pentru că nu gustase niciodată din felul ăla de seninătate şi nici nu credea că era posibil s-o facă vreodată. Cel puţin, nu astăzi.

În ciuda grabei, pe când trecea şerpuind prin mulţimea din Grand Bazaar, Zeliha încetini. Nu avea timp de cumpărături, însă ar fi intrat doar ca să arunce o privire rapidă, se asigura în sinea ei pe când studia faţadele magazinelor. Îşi aprinse o ţigară şi, în vreme ce fumul îi ieşea din gură, răsucindu-se în spirale, începu să se simtă mai bine, aproape relaxată. O femeie care fuma pe stradă nu era privită cu prea mult respect în Istanbul, însă cui îi păsa de chestia aia? ridică Zeliha din umeri. Nu purta deja un război împotriva întregii societăţi? Acestea fiind zise, se îndreptă spre partea mai veche a bazarului.

În zona aia erau vânzători care o cunoşteau după numele mic, în special bijutierii. Zeliha avea o adevărată slăbiciune pentru accesoriile strălucitoare de toate felurile. Agrafe de păr din cristal, broşe cu strasuri, cercei strălucitori, nasturi de sidef, eşarfe în dungi albe şi negre ca nişte piei de zebră, genţi de satin, şaluri de şifon, pompoane de argint şi pantofi, întotdeauna cu tocuri înalte. Nu trecuse în nici o zi pe lângă bazarul ăla fără să intre în cel puţin câteva magazine, unde se târguia cu vânzătorii şi sfârşea prin a plăti un preţ cu mult mai mic decât cel iniţial pentru nişte lucruri pe care nici măcar nu-i trecuse prin cap să le cumpere. Însă astăzi trecu doar prin faţa câtorva buticuri şi aruncă o privire prin vitrine. Asta era.

Zeliha zăbovi în faţa unui stand înţesat de borcane, ulcele şi sticluţe pline cu mirodenii de toate felurile şi culorile. Îşi amintea că una din cele trei surori ale ei, nu mai ţinea minte care, o rugase de dimineaţă să cumpere scorţişoară. Ea era cea mai mică dintre cele patru fete ale familiei Kazanci, care nu puteau fi de acord în nici o privinţă, dar care păstrau aceeaşi convingere că au întotdeauna dreptate şi fiecare credea că nu are nimic de învăţat de la celelalte, dar că are multe să le-nveţe. Asta o făcea să se simtă la fel de rău ca şi când ar fi pierdut la loterie la diferenţă de un singur număr: în orice fel ai fi încercat să priveşti situaţia, nu puteai scăpa de sentimentul că erai supus unei nedreptăţi ce nu putea fi corectată. În orice caz, Zeliha cumpără nişte scorţişoară, nu sub formă de pudră, ci beţişoare. Vânzătorul îi oferi un ceai, o ţigară şi o pălăvrăgeală, iar ea le acceptă fără rezerve pe toate trei. În timp ce stătea acolo trăncănind, ochii ei cercetau nonşalant rafturile, până când se opriră asupra unui serviciu de ceai din sticlă. Şi acesta se afla pe lista lucrurilor pe care nu putea rezista să nu le cumpere: ceşti de ceai din sticlă, cu steluţe aurite, linguriţe subţiri, delicate şi farfurioare fragile, cu margini aurite. Probabil că aveau deja pe puţin vreo treizeci de servicii de ceai din sticlă acasă, toate cumpărate de ea. Însă nu vedea nimic rău în a cumpăra încă unul, fiindcă se spărgeau atât de uşor.

• Sunt al naibii de fragile..., mormăi Zeliha în barbă.

Era singura dintre femeile din familia Kazanci care era în stare să se supere pe ceştile de ceai când se spărgeau. Între timp, Petite-Ma, la cei şaptezeci şi şapte de ani ai ei, ajunsese la o abordare complet diferită.

• Încă un deochi! exclama Petite-Ma de fiecare dată când una din căni se crăpa şi se spărgea. Ai auzit sunetul ăla rău prevestitor? Crac! Parcă mi-a răsunat direct în inimă! E deochiul cuiva, atât de invidios şi de răutăcios. Allah să ne apere pe toţi!

Ori de câte ori se spărgea un pahar sau o oglindă, Petite-Ma scotea un suspin de uşurare. La urma urmei, având în vedere că nu-i puteai şterge pur şi simplu pe oamenii răi de pe faţa acestui pământ care se învârte nebuneşte, era mult mai bine ca deochiul lor să fie închis într-o cuşcă de sticlă decât să pătrundă adânc în sufletele nevinovate ale copiilor Domnului şi să le distrugă vieţile.

Douăzeci de minute mai târziu, când dădu buzna într-un cabinet şic dintr-unul din cele mai înstărite cartiere ale oraşului, Zeliha ţinea într-o mână tocul rupt, iar în cealaltă un serviciu de ceai. După ce intră, îşi aminti dezamăgită că uitase pacheţelul cu beţe de scorţişoară la Grand Bazaar.

În sala de aşteptare se aflau trei femei care aveau un păr groaznic şi un bărbat aproape complet lipsit de păr. După felul în care erau aşezate, Zeliha remarcă imediat şi trase concluzia plină de cinism că femeia cea mai tânără era şi cea mai puţin îngrijorată dintre toate, răsfoind încet paginile cu poze ale unei reviste pentru femei, prea leneşă ca să citească articolele, aflându-se probabil acolo pentru a-şi înnoi reţeta de anticoncepţionale; blonda durdulie de lângă fereastră, care părea să aibă vreo treizeci şi ceva-patruzeci de ani şi al cărei păr avea nevoie urgent de un vopsit la rădăcină, îşi legăna nervos piciorul, gândindu-se parcă în altă parte, aflându-se probabil acolo pentru un control de rutină şi pentru un test anual de depistare a cancerului. Cea de-a treia, care purta batic şi venise împreună cu soţul, părea cea mai puţin calmă dintre toate, cu colţurile gurii lăsate în jos şi sprâncenele împletite. Zeliha bănui că nu reuşea să rămână însărcinată. Ei, da, chestia asta, presupuse Zeliha, putea fi supărătoare, în funcţie de punctul de vedere al fiecăruia. Personal, nu vedea infertilitatea ca pe cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unei femei.

• Bună ziuuua! ciripi recepţionera silindu-se să-şi compună un zâmbet fals şi prostesc, atât de bine exersat încât ajunsese să nu mai pară nici fals, nici prostesc. Sunteţi pacienta care avea programare la ora trei?

Recepţionera părea să aibă mari dificultăţi în pronunţarea literei r şi, ca pentru a compensa acea lipsă, se chinuia foarte mult accentuând sunetul, ridicând vocea şi adăugând un zâmbet în plus de fiecare dată când limba i se poticnea în litera nefastă. Pentru a o scuti de efort, Zeliha încuviinţă imediat din cap, poate chiar cu prea multă însufleţire.

• Şi pentru ce anume aţi venit, domnişoară pacientă de la ora trei?

Zeliha reuşi să ignore absurditatea întrebării. Ştia deja prea bine că tocmai acea veselie feminină necondiţionată, debordantă îi lipsea teribil în viaţă. Unele femei erau zâmbitoare consacrate; zâmbeau cu un simţ spartan al datoriei. Cum poate învăţa cineva să facă într-un mod atât de natural un lucru atât de nenatural? se întrebă Zeliha. Dar alungând întrebarea, care trăgea de marginile minţii ei, răspunse:

• Pentru un avort.

Cuvântul plutea în aer şi parcă aşteptau cu toţii să cadă. Ochii recepţionerei se făcură mai întâi mici, apoi se deschiseră larg, iar zâmbetul de pe chipul ei dispăru fără urmă. Zeliha nu se putu abţine să nu se simtă uşurată. Până la urmă, veselia aia feminină necondiţionată, debordantă scosese la iveală din adâncul ei o latură răzbunătoare.

• Am programare..., spuse Zeliha răsucindu-şi o buclă pe după ureche şi lăsând restul părului să-i cadă pe umeri ca o burka[1] neagră şi groasă.

Ridicase capul, scoţându-şi în evidenţă nasul acvilin şi simţi nevoia să repete, puţin mai tare decât avusese intenţia, sau poate că nu.

• Pentru că trebuie să fac un avort.

Sfâşiată între necesitatea de a o înregistra în mod imparţial pe noua pacientă şi impulsul de a critica o asemenea îndrăzneală, recepţionera rămase nemişcată în faţa registrului imens, cu coperte de piele. Avu nevoie de câteva clipe bune ca să-şi revină şi să înceapă, în cele din urmă, să noteze în grabă.

Între timp, Zeliha murmură:

• Îmi pare rău că am întârziat.

Ceasul din perete arăta că întârziase patruzeci şi şase de minute şi, pe când privirea îi stăruia asupra lui, păru pentru o clipă că ar vrea să plece.

• E din cauza ploii.

Răspunsul nedreptăţea oarecum ploaia, fiindcă traficul, pietrele crăpate din pavaj, municipalitatea, urmăritorul şi taximetristul, ca să nu mai vorbim de oprirea pe care o făcuse în bazar pentru cumpărături, ar fi trebuit considerate şi ele responsabile pentru întârzierea ei, însă Zeliha hotărî să nu pomenească nimic despre ele. Poate că încălcase Regula de Aur a Prudenţei pentru Femeile din Istanbul, poate că încălcase şi Regula de Argint a Prudenţei pentru Femeile din Istanbul, însă ţinea cu tot dinadinsul să respecte Regula de Bronz.

 

Regula de bronz a prudenţei pentru femeile din Istanbul: Când sunteţi agresate pe stradă, mai bine daţi uitării întregul incident de îndată ce vă reluaţi drumul, pentru că, dacă vă gândiţi toată ziua la el, nu faceţi decât să vă distrugeţi nervii!

 

Zeliha era destul de deşteaptă ca să ştie că, şi dacă ar aduce acum vorba despre agresiune, celelalte femei, departe de a o susţine, ar avea tendinţa să judece, în astfel de cazuri, o soră agresată. Aşa că preferă să dea un răspuns cât mai scurt, iar ploaia rămase singurul lucru pe care se putea da vina.

• Vârsta dumneavoastră, domnişoară? se interesă recepţionera.

Ei bine, asta era o întrebare enervantă şi complet inutilă. Zeliha se încruntă la recepţioneră de parcă aceasta s-ar fi aflat în semiîntuneric şi ar fi trebuit să-şi mijească ochii ca s-o vadă mai bine. Brusc, îşi aminti adevărul trist despre ea: vârsta ei. Ca multe alte femei care fac lucrurile înainte de vremea lor, Zeliha era tulburată de faptul că, până la urmă, era mult mai tânără decât i-ar fi plăcut să fie.

• Am nouăsprezece ani, recunoscu ea.

În clipa în care rosti cuvintele, roşi de parcă ar fi stat dezbrăcată în faţa tuturor oamenilor ălora.

• Desigur, am avea nevoie de consimţământul soţului dumneavoastră, continuă recepţionera pe un ton de data asta lipsit de veselie şi, fără să mai piardă timpul, trecu la altă întrebare al cărei răspuns îl bănuia deja.
• Îmi permiteţi să vă întreb dacă sunteţi măritată, domnişoară?

Cu coada ochiului, Zeliha observă că blonda durdulie din dreapta şi femeia cu batic din stânga se foiau stânjenite. În timp ce privirile curioase ale tuturor celor din încăpere o apăsau din ce în ce mai mult, grimasa Zelihei se preschimbă într-un zâmbet extatic. Nu că ar fi savurat acel moment chinuitor, însă indiferenţa îngropată adânc în sufletul ei îi şoptise să nu ia în seamă părerile celorlalţi, fiindcă oricum nu aveau să conteze până la urmă. Luase de curând hotărârea să elimine unele cuvinte din vocabularul ei, iar acum, că-şi amintise de ea, de ce să nu înceapă cu ruşine. Cu toate astea, nu avea curajul să spună cu voce tare ceea ce toată lumea din încăpere înţelesese deja perfect. Nu exista nici un soţ care să-şi dea consimţământul pentru avort. Nu exista un tată. În loc de TA-TA era doar un G-O-L.

Din fericire pentru Zeliha, faptul că nu exista nici un soţ se dovedi a fi un avantaj din punctul de vedere al formalităţilor. După câte se părea, nu avea nevoie de aprobarea scrisă a nimănui. Reglementările birocratice erau mai puţin dornice să-i salveze pe copiii născuţi în afara căsătoriei decât pe cei născuţi în sânul familiei. În Istanbul, un copil fără tată nu era decât un alt bastard, iar un bastard nu era decât un alt dinte care se clătina în maxilarul oraşului, gata în orice moment să cadă.

• Locul naşterii? continuă recepţionera pe un ton lugubru.
• Istanbul!
• Istanbul?

Zeliha strânse din umeri de parcă ar fi întrebat: Care altul ar fi putut fi? Care alt loc din lume dacă nu ăla? Aparţinea oraşului ăluia! Nu se vedea destul de clar pe faţa ei? La urma urmei, Zeliha se considera o locuitoare get-beget a Istanbulului şi, ca pentru a o mustra pe recepţioneră pentru că nu fusese în stare să observe un lucru atât de evident, se răsuci pe călcâiul pantofului cu tocul rupt şi se aşeză pe scaunul de lângă femeia cu batic. Abia atunci îl observă pe soţul acesteia, care stătea nemişcat, aproape paralizat de stânjeneală. Nu părea să o judece pe Zeliha, ci mai curând să se bălăcească în neplăcerea de-a fi singurul bărbat de acolo, din acea zonă ţipător de feminină. Pentru o clipă, Zelihei i se făcu milă de el. Chiar îi trecu prin cap să-l invite să o însoţească pe balcon şi să fumeze o ţigară împreună, fiindcă era sigură că fuma. Însă invitaţia ei putea fi greşit interpretată. O femeie nemăritată nu putea să facă astfel de invitaţii bărbaţilor însuraţi, iar un bărbat însurat trebuia să afişeze o atitudine ostilă faţă de o altă femeie atunci când se afla alături de soţia lui. De ce era atât de greu să te împrieteneşti cu bărbaţii? De ce trebuia să fie întotdeauna aşa? De ce nu puteai pur şi simplu să ieşi împreună cu un bărbat pe balcon să fumezi o ţigară şi să schimbi o vorbă şi apoi fiecare să se ducă în treaba lui? Preţ de o secundă nesfârşită Zeliha rămase acolo tăcută, nu pentru că era frântă de oboseală, deşi aşa se simţea, sau pentru că era sătulă să fie în centrul atenţiei, deşi simţea din plin şi asta, ci pentru că voia să fie aproape de fereastra deschisă; tânjea după zgomotele străzii. Vocea răguşită a unui vânzător ambulant invadă dintr-odată încăperea: „Mandarine... Mandarine proaspete, parfumate...“

• OK, dă-i înainte cu strigatul, mormăi Zeliha ca pentru sine.

Nu-i plăcea tăcerea. De fapt, o ura din tot sufletul. Nu o deranja faptul că oamenii se zgâiau la ea pe stradă, în bazar, în sala de aşteptare a cabinetului medical, ici şi colo, zi şi noapte; nu o deranja faptul că se uitau, se holbau prosteşte la ea şi o măsurau din cap până-n picioare de parcă ar fi văzut-o pentru prima oară. Într-un fel sau altul putea întotdeauna să le înfrunte privirile. Ceea ce nu putea cu nici un chip să înfrunte era tăcerea lor.

• Mandarinarule... mandarinarule... Cât e kilogramul? strigă, aplecându-se pe fereastra deschisă, o femeie de la unul din etajele de sus ale clădirii de vizavi.

Pe Zeliha o amuzase întotdeauna să vadă cât de uşor, aproape fără efort, reuşeau locuitorii acestui oraş să născocească denumiri neverosimile pentru profesiile obişnuite. Era de-ajuns să adaugi un -ar în coada aproape fiecărui lucru vândut la piaţă şi, înainte să-ţi dai seama, obţineai o altă denumire care avea să fie inclusă în lista lungă a profesiilor urbane. Astfel, în funcţie de ce scoteai la vânzare, puteai foarte uşor să te numeşti „mandarinar“, „apar“, „covrigar“ sau. „avortar“.

În momentul de faţă, Zeliha nu mai avea nici o îndoială. Nu că ar fi avut nevoie de aşa ceva ca să afle un lucru de care era deja sigură, însă făcuse şi un test la clinica deschisă de curând în apropierea casei lor. În ziua „deschiderii oficiale“ cei de la clinică dăduseră o recepţie de un fast aproape ostentativ pentru câţiva invitaţi selecţi şi aranjaseră toate buchetele şi ghirlandele chiar la intrare, astfel încât trecătorii de pe stradă să poată afla şi ei despre eveniment. În ziua imediat următoare, când Zeliha venise la clinică, o mare parte din flori se ofilise deja, însă fluturaşii de reclamă erau la fel de coloraţi ca şi înainte. UN TEST DE SARCINĂ GRATUIT LA FIECARE TEST DE DEPISTARE A CANTITĂŢII DE ZAHĂR DIN SÂNGE! anunţau aceştia cu litere mari, fosforescente. Legătura dintre cele două îi era necunoscută Zelihei, însă făcu oricum testul. Când au sosit rezultatele, s-a dovedit că procentul de zahăr din sângele ei era perfect normal, însă era însărcinată.

• Puteţi intra acum, domnişoară! o pofti recepţionera, stând în uşă şi pregătindu-se să se lupte cu un alt r, de data asta, unul destul de greu de evitat în profesia ei. Doctorul... vă aşteaptă.

Înşfăcând cutia cu serviciul de ceai şi tocul rupt, Zeliha sări în picioare. Simţi toate capetele din încăpere întorcându-se spre ea, înregistrându-i fiecare mişcare. În mod normal, ar fi mers cât de repede ar fi putut. Însă în clipa aceea mişcările ei erau extrem de lente, aproape languroase. Tocmai când era pe punctul de-a ieşi din încăpere, se opri brusc şi se întoarse, de parcă cineva ar fi apăsat pe un buton, ştiind exact la cine să se uite. Acolo, chiar sub privirile ei, se afla un chip plin de amărăciune. Femeia cu batic se încruntă la ea, cu ochii plini de resentimente, în timp ce buzele i se mişcau frenetic blestemându-i deopotrivă pe doctor şi pe mucoasa asta aiurită de nouăşpe ani care era pe cale să avorteze copilul cu care Allah ar fi trebuit să o binecuvânteze pe ea.

Doctorul era un bărbat masiv, care inspira forţă prin ţinuta sa foarte dreaptă. Spre deosebire de cea a recepţionerei, privirea lui nu lăsa impresia că ar judeca-o, din gura lui nu ieşea nici o întrebare deplasată. Părea să o întâmpine bucuros pe Zeliha, din toate punctele de vedere. O puse să semneze nişte hârtii, apoi altele, pentru eventualitatea în care ceva nu mergea cum trebuie fie în timpul operaţiei, fie după aceea. Zeliha simţea că în apropierea lui nervii i se destindeau şi pielea i se subţia, ceea ce era cum nu se putea mai rău, fiindcă, de fiecare dată când nervii i se destindeau şi pielea i se subţia, devenea fragilă ca o ceaşcă de ceai şi, de fiecare dată când devenea fragilă ca o ceaşcă de ceai, nu se putea abţine să nu izbucnească în lacrimi. Iar acela era un lucru pe care îl ura din toată inima. Nutrind încă din copilărie un dispreţ profund pentru femeile plângăcioase, Zeliha îşi promisese să nu devină niciodată una din calamităţile acelea ambulante care împrăştiau lacrimi şi remarci răutăcioase oriunde se duceau şi din care erau deja mult prea multe în jurul ei. Îşi interzisese să plângă. Până în această zi reuşise, în mare, să se ţină destul de bine de promisiune. Când şi dacă lacrimile îi inundau ochii, îşi ţinea pur şi simplu respiraţia şi îşi aducea aminte de promisiunea făcută. Aşa că, în acea primă vineri din iulie, făcu din nou ceea ce făcuse întotdeauna ca să-şi înăbuşe lacrimile: respiră adânc şi ridică bărbia ca şi când acela ar fi fost un semn al forţei sale lăuntrice. Însă, de data aceasta, ceva nu a mers deloc cum trebuia şi aerul pe care îl reţinuse în plămâni năvăli afară ca un suspin.

Doctorul nu păru deloc surprins. Era deja obişnuit. Femeile plângeau întotdeauna.

• Haide, haide, spuse el, încercând s-o consoleze pe Zeliha, în timp ce-şi punea o pereche de mănuşi chirurgicale. O să fie bine, nu-ţi face griji. E doar o picoteală plăcută. O să dormi, o să visezi şi, înainte să-ţi termini visul, o să te trezim şi o să te duci acasă. După asta, n-o să mai ţii minte nimic.

Când plângea în felul ăsta, toate trăsăturile Zelihei deveneau dintr-odată mai pronunţate, iar obrajii i se scobeau, accentuând una din caracteristicile ei cele mai impresionante: nasul! Nasul acela foarte acvilin pe care ea, la fel ca şi surorile ei, îl moştenise de la tatăl lor; însă al ei era mai ascuţit la vârf şi avea nările mai alungite.

Doctorul o mângâie pe umăr, îi întinse un şerveţel, apoi îi dădu toată cutia. Avea întotdeauna o cutie de şerveţele de rezervă pe birou. Companiile farmaceutice distribuiau cutiile alea de şerveţele gratuit. Pe lângă pixuri, carneţele şi alte lucruri inscripţionate cu numele companiei lor, produceau şerveţele pentru pacientele care nu se puteau opri din plâns.

• Smochine... Smochine delicioase... Smochine bune şi coapte!

Era acelaşi vânzător sau altul? Oare cum îi spuneau cumpărătorii...? Smochinar...?! se întreba Zeliha în timp ce stătea nemişcată pe o masă dintr-o cameră enervant de albă şi de imaculată. Nici echipamentul, nici bisturiele nu o speriau atât de mult ca albul acela absolut. Era ceva în culoarea aia care aducea cu tăcerea. Amândouă erau lipsite de viaţă.

Pe când încerca să scape de sub influenţa acelei culori a tăcerii, atenţia i-a fost atrasă de o pată neagră din tavan. Cu cât o privea mai mult, cu atât i se părea că seamănă mai bine cu un păianjen negru. La început stătea nemişcat, însă pe urmă începu să se târască. Păianjenul devenea din ce în ce mai mare pe măsură ce anestezicul se răspândea în venele Zelihei. În câteva secunde trupul i se îngreună atât de tare, încât nu mai era în stare să mişte nici măcar un deget. Pe când se lupta cu toropeala anestezicului, începu să plângă din nou.

• Eşti sigură că asta vrei? Poate vrei să te gândeşti mai bine, spuse doctorul cu o voce catifelată, de parcă Zeliha ar fi fost o moviliţă de praf şi i-ar fi fost teamă să nu o spulbere cu adierea cuvintelor lui dacă ar fi vorbit mai tare. Dacă vrei să te mai gândeşti la decizia asta, nu e încă prea târziu.

Însă era. Zeliha ştia că lucrul ăla trebuia făcut acum, în prima vineri din iulie. Acum ori niciodată.

• Nu am la ce să mă mai gândesc. Nu pot să păstrez sarcina, se auzi spunând.

Doctorul dădu din cap. Dintr-odată, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât gestul ăla, rugăciunea de vineri invadă încăperea, venind probabil de la o moschee din apropiere. În câteva clipe acesteia i se alătură altă moschee, apoi alta şi alta. Chipul Zelihei se schimonosi de neplăcere. Nu-i plăcea faptul că o rugăciune ce fusese la origini destinată tonalităţilor pure ale vocii omeneşti era dezumanizată, preschimbată într-un muget electronic ce se ridica deasupra oraşului, răbufnind din microfoane şi boxe. Curând larma deveni atât de asurzitoare, încât ea îşi închipui că era ceva în neregulă cu sistemul de difuzoare al moscheilor din apropiere. Ori asta, ori urechile ei deveniseră extrem de sensibile.

• O să se termine într-o clipă. Nu-ţi face griji.

Era vocea doctorului. Zeliha îl privi întrebător. Oare dispreţul pentru rugăciunile electronice i se citea atât de limpede pe chip? Nu că i-ar fi păsat prea mult. Dintre toate femeile din familia Kazanci, era singura în mod declarat atee. În copilărie îi plăcea să-şi închipuie că Allah era cel mai bun prieten al ei, ceea ce, desigur, nu era un lucru rău, doar că cealaltă cea mai bună prietenă a ei era o fată flecară şi pistruiată care la vârsta de opt ani îşi făcuse deja un obicei din fumat. Era chiar fata menajerei lor, o femeie corpolentă de origine kurdă, cu o mustaţă pronunţată pe care nu-şi dădea întotdeauna osteneala să şi-o epileze. Pe vremea aia menajera venea la ei acasă de două ori pe săptămână, aducând-o de fiecare dată pe fiică-sa cu ea. După câtva timp, Zeliha şi fata menajerei au devenit prietene bune, chiar s-au tăiat la degetul arătător şi şi-au amestecat sângele ca să devină surori de cruce pe viaţă. O săptămână întreagă, cele două fete s-au fâţâit peste tot cu arătătoarele înfăşurate în bandaje însângerate, acela fiind semnul înfrăţirii lor. Pe vremea aia, de fiecare dată când se ruga, Zeliha se gândea la bandajul ăla însângerat - dacă Allah ar fi putut la rândul lui să se facă soră de cruce... soră de cruce cu ea...

Iartă-mă, îşi cerea imediat iertare şi repeta rugămintea aia o dată şi încă o dată, fiindcă de fiecare dată când îi cereai iertare lui Allah, trebuia să o faci de trei ori: iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă.

Era un lucru greşit, ştia asta. Allah nu putea fi şi nu trebuia să fie personificat. Allah nu avea degete sau, în cazul ăsta, sânge. Trebuia să te abţii să-i atribui lui - adică Lui - calităţi umane, ceea ce nu era deloc uşor de vreme ce fiecare din cele nouăzeci şi nouă de nume ale sale - ale Sale, adică - erau calităţi care se potriveau, de asemenea, şi oamenilor. Putea vedea totul, însă nu avea ochi; putea auzi totul, însă nu avea urechi; putea atinge orice lucru, însă nu avea mâini. Din toate informaţiile acelea, Zeliha-de-opt-ani trăsese concluzia că Allah putea semăna cu noi, însă noi nu puteam semăna cu El. Sau poate era invers? În orice caz, trebuia să înveţi să te gândeşti la el - adică El - fără să te gândeşti la El ca el.

E posibil ca lucrul ăla să n-o fi deranjat atât de tare dacă într-o după-amiază nu ar fi zărit un bandaj pătat de sânge înfăşurat în jurul arătătorului surorii ei mai mari, Feride. Se părea că fata de origine kurdă se făcuse soră de cruce şi cu ea. Zeliha s-a simţit trădată. Abia atunci şi-a dat seama că adevărata ei obiecţie în privinţa lui Allah nu era faptul că el - adică El - avea sau nu sânge, ci mai degrabă faptul că avea prea multe surori de cruce, prea multe la care să ţină, astfel încât ajungea să nu mai ţină la nici una.

Episodul cu prietenia nu a mai durat mult după asta. Konak-ul fiind atât de mare şi dărăpănat, iar mama ei atât de ţâfnoasă şi de încăpăţânată, menajera şi-a dat demisia după ceva timp, luând-o pe fiica ei de acolo. Lipsită de cea mai bună prietenă, a cărei prietenie fusese, ce-i drept, destul de îndoielnică, Zeliha s-a simţit cuprinsă de resentimente vagi, deşi nu ştia prea bine împotriva cui erau îndreptate - împotriva menajerei pentru că-şi dăduse demisia, împotriva mamei ei pentru că o făcuse să-şi dea demisia, împotriva prietenei ei celei mai bune pentru că era cu două feţe, împotriva surorii ei pentru că îi furase sora de cruce sau împotriva lui Allah. Ceilalţi fiind cu totul în afara razei ei de acţiune, a hotărât să-şi îndrepte resentimentele împotriva lui Allah. Şi fiindcă începuse să nu mai creadă de la o vârstă atât de fragedă, nu vedea nici un motiv pentru care să nu continue să facă la fel când ajunsese la maturitate.

O altă chemare la rugăciune venind de la o altă moschee li se alătură celorlalte. Rugăciunile îşi amplificară ecourile, desenând parcă cercuri în interiorul altor cercuri. Oricât de ciudat părea, în momentul ăla, în cabinetul doctorului, îşi făcea griji că avea să întârzie la cină. Se întreba ce va fi în seara aia la masă şi care dintre cele trei surori ale ei gătise. Fiecare se pricepea la o anumită reţetă, aşa că, în funcţie de bucătarul din ziua aia, putea să spere la un alt fel. Îi lăsa gura apă după nişte ardei umpluţi - un fel de mâncare extrem de înşelător, de vreme ce fiecare dintre surorile ei îl gătea într-un stil total diferit. Ardei... umpluţi... Respiraţia ei îşi încetinea ritmul pe măsură ce păianjenul începea să coboare. Pe când se chinuia încă să privească tavanul, Zeliha avu senzaţia că celelalte persoane din încăpere nu se aflau în acelaşi spaţiu cu ea. Păşi în regatul lui Morfeu.

Era prea multă lumină acolo, totul era aproape strălucitor. Încet, cu mare băgare de seamă, înainta de-a lungul unui pod înţesat de maşini şi trecători, de pescari ce stăteau nemişcaţi în vreme ce viermii se legănau la celălalt capăt al undiţelor. În timp ce trecea printre ei, fiecare piatră de pavaj pe care călca se dovedea a fi desprinsă şi, spre groaza ei, sub fiecare se căsca vidul. Curând îşi dădu seama înspăimântată că ce era dedesubt era şi deasupra şi că din cerul albastru ploua cu pietre de pavaj. De fiecare dată când cădea o piatră din cer, dispărea o piatră din trotuarul de dedesubt. Dincolo de cer şi dincolo de pământul de sub picioarele ei era acelaşi lucru: V-I-D.

Pe măsură ce pietrele curgeau de deasupra, mărind gaura de dedesubt, începu să intre în panică, temându-se să nu fie înghiţită de abisul flămând. „Opriţi-vă!“, strigă pe când pietrele se rostogoleau sub picioarele ei. „Opriţi-vă!“, le comandă maşinilor care se îndreptau spre ea în viteză, care treceau peste ea. „Opriţi-vă!“, îi imploră pe trecătorii care o împingeau cu umărul dintr-o parte şi din cealaltă.

„Vă rog, opriţi-vă!“

Când se trezi, Zeliha îşi dădu seama că e singură, îi e greaţă şi se află într-o încăpere necunoscută. Cum naiba mersese până acolo era un mister pe care nu avea nici cea mai vagă dorinţă să-l dezlege. Nu simţea nimic, nici durere, nici tristeţe. Deci, trase ea concluzia, probabil că în cele din urmă indiferenţa câştigase. Nu numai copilul, ci şi simţurile îi fuseseră avortate pe masa aceea de un alb imaculat din camera alăturată. Poate că era o speranţă pe undeva. Poate că acum putea să meargă la pescuit, poate că în cele din urmă reuşea să stea nemişcată ore în şir, fără să se simtă frustrată sau lăsată în urmă de parcă viaţa ar fi fost un iepure iute de picior pe care îl putea doar privi din depărtare, dar pe care nu-l putea prinde niciodată.

• A, ţi-ai revenit, în sfârşit!

Recepţionera stătea în cadrul uşii, cu mâinile în şolduri.

• Dumnezeule, ce spaimă am tras! Ne-ai speriat de moarte! Ai idee în ce hal ţipai? A fost de-a dreptul îngrozitor!

Zeliha stătea nemişcată, ascultând-o fără să clipească.

• Trecătorii de pe stradă şi-or fi închipuit probabil că te tăiem în bucăţi sau ceva de genul ăsta. Mă mir că nu ne-am trezit cu poliţia la uşă până acum!

Asta fiindcă e vorba de poliţia din Istanbul, nu de poliţaii ăia musculoşi de prin filmele americane, îşi spuse Zeliha în sinea ei când îşi îngădui în sfârşit să clipească. Fără să-nţeleagă încă pe de-a-ntregul cu ce-o supărase pe recepţioneră, dar nevăzând nici un motiv pentru care s-o supere şi mai tare, îi trânti prima scuză care îi trecu prin cap:

• Poate că ţipam fiindcă mă durea...

Însă scuza aia, oricât de puternică, fu imediat demontată:

• Nu se poate, domnişoară, pentru că. doctorul nu a făcut operaţia. Nu te-am atins nici măcar cu un deget!
• Ce vrei să spui.? îngăimă Zeliha, încercând nu atât să afle răspunsul, cât să înţeleagă greutatea propriei întrebări. Vrei să spui că. nu m-aţi.
• Nu, nu te-am operat.

Recepţionera oftă, cuprinzându-şi capul în mâini de parcă ar fi fost în pragul unei migrene.

• N-a fost chip să se apropie doctorul de tine, fiindcă ţipai ca din gură de şarpe. N-ai adormit, a, nu, nici gând, domnişoară; întâi ai pălăvrăgit o vreme, după aia te-ai pus pe ţipat şi pe înjurat. În cincisprezece ani de zile n-am văzut aşa ceva. Probabil că morfinei i-a trebuit de două ori mai mult timp să-şi facă efectul asupra ta.

Zeliha bănuia că afirmaţia aia era cam exagerată, însă n-avea chef de ceartă. De două ore, de când se afla la ginecolog, ajunsese să-şi dea seama că acolo pacienţii nu trebuiau să vorbească decât când erau întrebaţi.

• Şi când în sfârşit ai adormit, era atât de greu de crezut că n-o să începi iarăşi să ţipi, încât doctorul a spus: „Să aşteptăm până îşi revine. Dacă e sigură că vrea avortul ăsta, poate să-l facă şi după aia“. Aşa că te-am adus aici şi te-am lăsat să dormi. Şi ai dormit, nu glumă!
• Vrei să spui că nu mi s-a făcut nici un.

Cuvântul pe care îl rostise cu atâta îndrăzneală în faţa unor străini chiar în după-amiaza aceea îi părea acum de nepronunţat. Zeliha îşi pipăi pântecele în timp ce ochii ei cerşeau mângâiere, însă recepţionera era ultima persoană din lume care i-ar fi putut-o da.

• Că fetiţa e încă aici.
• Păi, nu ştii încă dacă e o ea! spuse recepţionera pe un ton indiferent.

Însă Zeliha ştia. Ştia, pur şi simplu.

Când ieşi în stradă, în ciuda întunericului care se lăsa, avu senzaţia că era dimineaţa devreme. Ploaia încetase, iar viaţa părea frumoasă, aproape suportabilă. Cu toate că traficul era încă infernal, iar stăzile pline de noroi, mirosul înviorător de după ploaie dădea întregului oraş un aer sacru. Ici şi colo copiii ţopăiau prin bălţi, se împroşcau cu noroi, se delectau comiţând păcate uşoare. Dacă a existat vreodată un timp potrivit pentru păcătuit, atunci trebuie să fi fost chiar în acel moment trecător. Unul din acele momente rare când aveai sentimentul că Allah nu doar veghea asupra noastră, ci ne învăluia în iubirea lui; unul din acele momente când Îl simţeai aproape.

Istanbulul devenise parcă o metropolă fericită, de un pitoresc plin de romantism, la fel ca Parisul, îşi spuse Zeliha; nu că ar fi fost vreodată la Paris. Un pescăruş trecu zburând jos, lansând un mesaj codificat pe care era aproape pe punctul de a-l descifra. Preţ de jumătate de minut, Zeliha a fost încredinţată că se afla în pragul unui nou început. „De ce nu m-ai lăsat, Doamne, s-o fac?“, se auzi murmurând, însă, de îndată ce cuvintele îi ieşiră din gură, ceru înspăimântată iertare ateei din ea.

Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă.

Îndepărtându-se pe sub curcubeu, Zeliha se îndrepta şchiopătând spre casă, strângând în braţe serviciul de ceai şi tocul rupt, simţindu-se totuşi mai puţin descurajată decât se simţise de câteva săptămâni bune.

Deci, în acea primă vineri din iulie, pe la opt seara, Zeliha se întoarse acasă, la bătrânul konak turcesc cu încăperi înalte, ce părea total deplasat în comparaţie cu blocurile moderne de cinci ori mai mari dimprejur. Urcă cu greu scara în spirală şi le găsi pe toate femeile din familia Kazanci la etajul de sus, strânse în jurul mesei şi ocupate să cineze, fiindcă, evident, nu văzuseră nici un motiv pentru care s- o aştepte.

• Bună, străino! Intră, aşază-te şi tu la masa noastră, spuse Banu, întinzând gâtul pe deasupra unei aripioare crocante de pui la cuptor. Profetul Mahomed ne sfătuieşte să împărţim mâncarea cu străinii.

Buzele îi erau lucioase, obrajii la fel, de parcă se chinuise ceva timp să-şi întindă grăsimea de pui pe toată faţa, până şi pe ochii ăia ai ei căprui şi luminoşi. Cu doisprezece ani mai în vârstă şi cântărind cu treisprezece kilograme mai mult decât Zeliha, părea a-i fi mai curând mamă decât soră. Dacă era s-o crezi pe ea, Banu avea un sistem digestiv extrem de bizar, care stoca absolut tot ce ingera, o afirmaţie mult mai credibilă dacă nu ar fi susţinut, de asemenea, că, şi dacă ar fi băut numai apă, corpul ei ar fi transformat-o şi pe aceasta în grăsime şi, de aceea, nu putea fi făcută responsabilă pentru kilogramele ei sau obligată să ţină regim.

• Ghiceşte ce avem în seara asta la cină! continuă veselă Banu, fluturându-şi degetul spre Zeliha înainte de-a apuca o altă aripioară de pui. Ardei umpluţi!
• Probabil e ziua mea norocoasă! spuse Zeliha.

Meniul din seara aia îi părea minunat de cunoscut. Pe lângă un pui uriaş, mai erau supă de iaurt, karniyarik[2], pilaki[3], kadin budu kofteler[4] rămase din ajun, turşu[5], gorek[6] făcut în ziua aia, un borcan de ayran[7] şi, o, da, ardei umpluţi. Zeliha îşi trase imediat un scaun, foamea fiind mai puternică decât lipsa de entuziasm la gândul de a lua parte la o cină de familie chiar în ajunul unei zile atât de grele.

• Pe unde ai umblat, domnişoară? mormăi maică-sa, Gülsüm, care probabil într-o viaţă anterioară fusese Ivan cel Groaznic.

Îşi îndreptă umerii, ridică bărbia, încruntă din sprâncene şi apoi îşi întoarse faţa aspră spre Zeliha, de parcă făcând toate astea ar fi putut citi gândurile mezinei.

Iată-le stând faţă în faţă, Gülsüm şi Zeliha, mama şi fiica, încruntându-se una la alta, gata să se ia la ceartă, însă ezitând să înceapă lupta. Zeliha îşi feri prima privirile. Ştiind prea bine ce greşeală imensă ar fi făcut dând frâu liber furiei în faţa mamei sale, se sili să zâmbească şi încercă să dea un răspuns, deşi unul ocolit.

• Erau superreduceri la bazar azi, am cumpărat un serviciu de ceşti de ceai. Sunt absolut superbe! Sunt cu steluţe aurite şi au şi linguriţe asortate.
• Din păcate se sparg atât de uşor, murmură Cevriye, a doua ca vârstă dintre surorile Kazanci şi profesoară de istorie naţională a Turciei la un liceu particular.

Mânca întotdeauna sănătos şi echilibrat şi îşi purta părul strâns perfect într-un coc răsucit pe ceafă din care nu scăpa nici o şuviţă rebelă.

• Ai fost la bazar? De ce n-ai cumpărat şi nişte beţişoare de scorţişoară?! Ţi-am spus de dimineaţă că o să avem la cină budincă de orez şi că nu mai avem în toată casa nici un fir de scorţişoară ca să presar pe ea.

Banu încruntă din sprâncene între două îmbucături de pâine, însă problema n-o preocupă mai mult de o clipă. Teoria ei despre pâine, pe care ţinea să o expună regulat şi să o pună tot timpul în practică, era că, dacă stomacului nu i se dădea o cantitate adecvată de pâine la fiecare masă, nu avea să „ştie“ că era plin şi, prin urmare, avea să ceară mai multă mâncare. Pentru ca stomacul să înţeleagă clar că era plin, trebuia să mănânci cantităţi corespunzătoare de pâine la fiecare fel. Astfel, Banu mânca pâine la cartofi, la orez, la paste, la borek[8] şi, în momentele în care voia să-i transmită stomacului un mesaj cât se poate de clar, mânca pâine cu pâine. A nu mânca pâine la masă era un păcat în toată regula, pe care Allah l-ar fi putut ierta, însă Banu cu siguranţă nu.

Zeliha strânse din buze şi tăcu, amintindu-şi abia acum de soarta beţişoarelor de scorţişoară. Ocolind întrebarea, îşi puse un ardei umplut în farfurie. De fiecare dată putea ghici foarte uşor cine gătise ardeii - Banu, Cevriye sau Feride. Dacă îi gătea Banu, ardeii erau umpluţi din belşug cu tot felul de chestii care altfel le-ar fi lipsit teribil, printre care alune, anacard sau migdale. Dacă îi gătea Feride, ardeii erau umpluţi din belşug cu orez şi atât de umflaţi că era imposibil să-i mănânci fără să se crape. Când tendinţa ei de-a umple ardeii până la refuz se adăuga plăcerii de a-i condimenta în fel şi chip, dolmalar[9] gătite de Feride dădeau pe dinafară de atâtea ierburi aromate şi mirodenii. În funcţie de combinaţie, îi ieşeau ori foarte bune, ori de-a dreptul groaznice. Iar dacă ardeii îi gătea Cevriye, erau întotdeauna mai dulci, fiindcă avea obiceiul să pună zahăr pudră în orice lucru comestibil, de parcă ar fi vrut să compenseze prin asta acreala universului său. Şi se întâmplase ca în ziua aia să fie ea cea care gătise.

• Am fost la doctor..., murmură Zeliha, dezbrăcând cu grijă dolma de învelişul verde pal.
• Doctorii ăştia! se strâmbă Feride şi ridică furculiţa în aer de parcă ar fi fost un baston pe care l-ar fi folosit ca să indice un lanţ îndepărtat de munţi pe o hartă, iar publicul ei n-ar fi fost propria familie, ci nişte elevi aflaţi la ora de geografie.

Feride avea o problemă cu contactul vizual. Se simţea mai bine vorbind cu lucrurile. Prin urmare, cuvintele ei păreau să se adreseze farfuriei Zelihei.

• N-ai citit ziarul azi-dimineaţă? Au operat o copilă de nouă ani de apendicită şi au uitat o foarfecă în ea. Ai idee câţi doctori din ţara asta ar trebui închişi pentru malpraxis?

Dintre femeile Kazanci, Feride era cea mai familiarizată cu procedurile medicale. În ultimii şase ani fusese diagnosticată cu opt boli diferite, iar fiecare suna şi mai bizar decât cea dinainte. Dacă doctorii erau cei care nu reuşeau să se hotărască sau Feride însăşi dădea sârguincioasă dintr-o boală într-alta, nimeni n-ar fi putut spune. După o vreme n-a mai contat oricum. Sănătatea devenise o ţară a făgăduinţei, un fel de Shangri-La[10] din care fusese alungată în adolescenţă şi unde avea intenţia să se întoarcă într-o bună zi. Însă pe drum se oprea să se odihnească la nenumăratele popasuri cu nume pompoase şi tratamente înspăimântătoare care îi ieşeau în cale.

Chiar şi pe vremea când era doar o copilă, Feride avea ciudăţeniile ei. Ca elevă era extrem de dificilă şi nu manifesta nici cel mai vag interes pentru altceva în afară de orele de geografie fizică, iar la orele de geografie nu manifesta interes decât pentru câteva subiecte, începând cu straturile atmosferei. Subiectele ei favorite erau deteriorarea stratului de ozon din atmosferă şi legătura dintre curenţii oceanici de suprafaţă şi structura atmosferei. Reţinuse toate informaţiile pe care le putuse aduna despre circulaţia stratosferică de la altitudini înalte, caracteristicile mezosferei, vânturile montane şi brizele marine, cicluri solare şi latitudini tropicale, despre forma şi mărimea pământului. Apoi repeta acasă tot ce învăţase la şcoală, condimentând fiecare conversaţie cu informaţii despre atmosferă. De fiecare dată când făcea paradă de cunoştinţele ei de geografie fizică, vorbea cu un zel neobişnuit, plutind departe deasupra norilor, sărind de la un strat al atmosferei la altul. Apoi, la un an după absolvire, Feride a început să dea semne de excentricitate şi detaşare.

Deşi interesul ei pentru geografia fizică nu s-a pierdut niciodată cu adevărat în decursul anilor, a inspirat totuşi o altă arie de interes care îi plăcea enorm: accidentele şi dezastrele. În fiecare zi citea pagina a treia a tabloidelor. Accidente de maşină, crime în serie, uragane, cutremure, incendii şi inundaţii, maladii fatale, boli molipsitoare, viruşi necunoscuţi... Feride le studia pe toate cu atenţie. Memoria ei selectivă înregistra catastrofe locale, naţionale şi internaţionale doar pentru a le comunica din senin celorlalţi. Nu-i lua niciodată prea mult să umbrească o conversaţie, fiindcă avea o înclinaţie înnăscută de a descoperi nenorocirile ascunse în orice poveste şi de a le inventa chiar, când nu existau.

Însă veştile pe care li le comunica nu-i supărau pe ceilalţi, fiindcă renunţaseră de mult să mai creadă în ea. Familia sa descoperise o modalitate proprie de-a trata nebunia, şi anume de-a o confunda cu lipsa de credibilitate.

Feride a fost la început diagnosticată cu un „ulcer pe fond de stres“, un diagnostic pe care nimeni din familie nu l-a luat în serios pentru că „stresul“ devenise un fel de laitmotiv. Imediat după introducerea sa în cultura turcă, termenul „stres“ fusese întâmpinat cu atâta entuziasm de locuitorii Istanbulului, încât în oraş au apărut peste noapte nenumăraţi bolnavi de stres. Feride călătorise fără oprire de la o boală cauzată de stres la alta, surprinsă să descopere vastitatea acelui teren, din moment ce nu părea să existe practic nimic care să nu aibă legătură cu stresul. După aceea a cochetat o vreme cu sindromul maniaco-depresiv, amnezia disociativă şi depresia psihotică. O dată chiar, când a reuşit performanţa de a se otrăvi singură, a fost diagnosticată cu Bittersweet Nightshade[11] , nume care, dintre cele ale tuturor bolilor ei, îi plăcea cel mai mult.

Odată cu fiecare etapă a călătoriei sale spre nebunie, Feride îşi schimba coafura şi culoarea părului, aşa că, după un timp, în încercarea lor de a urmări modificările psihicului ei, doctorii au început să ţină un grafic al coafurilor sale. Păr scurt, de lungime medie, foarte lung şi, o dată, complet ras; tapat, lins, permanent şi împletit; dat cu tone de fixativ, gel, ceară sau cremă de păr; împodobit cu tot felul de accesorii, de la agrafe la pietre preţioase şi panglici; fie că era vorba de păr tuns scurt în stil punk, fixat cu clame în cocuri de balerină, făcut şuviţe sau vopsit în orice nuanţă posibilă, fiecare din coafurile ei constituia un episod trecător, în timp ce boala sa rămânea fermă pe poziţii.

După un lung sejur printr-un „sindrom depresiv acut“, Feride s-a îndreptat spre „graniţă“, un termen interpretat într-un mod destul de arbitrar de diverse membre ale familiei Kazanci. Maică-sa a interpretat cuvântul „graniţă“ ca pe o problemă în strânsă legătură cu poliţia, funcţionarii vamali şi ilegalitatea, descoperind astfel o „delincventă străină“ în persoana lui Feride. Astfel a devenit şi mai bănuitoare în privinţa acestei fiice nebune în care nu avusese niciodată încredere. În total dezacord cu ea, surorile lui Feride îşi evocau prin conceptul de „graniţă“ în primul rând ideea de margine, iar ideea de margine le evoca imaginea unei stânci mortale. Multă vreme au tratat-o cu cea mai mare grijă, de parcă ar fi fost o somnambulă care mergea pe un zid înalt şi care putea să cadă în orice clipă. Totuşi, lui Petite-Ma, cuvântul „graniţă“ îi evoca tivirea milieurilor şi de aceea îşi studia nepoata cu mare interes şi adâncă înţelegere.

Feride trecuse de curând la un alt diagnostic pe care nimeni nu-l putea nici măcar pronunţa, darămite interpreta: „schizofrenie hebefrenică“. De atunci rămăsese fidelă noii sale nomenclaturi, ca şi când ar fi fost în sfârşit mulţumită că ajunsese la clarificarea nominală de care avea atâta nevoie. Oricare ar fi fost diagnosticul, trăia după regulile tărâmului fanteziei sale, în afara căruia nu pusese niciodată piciorul.

Dar în această primă vineri din iulie, Zeliha nu dădea nici o atenţie dispreţului arhicunoscut al surorii ei pentru doctori. Începând să mănânce, şi-a dat seama cât de foame îi fusese toată ziua. Aproape mecanic, mâncă o bucată de gorek, îşi turnă un pahar de ayran, luă în furculiţă altă dolma verde, o puse în farfurie şi le dezvălui tuturor secretul ce creştea înăuntrul ei:

• Azi am fost la ginecolog...
• Ginecolog! repetă imediat Feride, fără să facă însă vreun comentariu.

Dintre toţi doctorii, ginecologii erau singura categorie în privinţa căreia avea foarte puţină experienţă.

• Am fost la ginecolog să fac un avort.

Zeliha îşi termină propoziţia fără să se uite în ochii nimănui.

Banu lăsă jos aripioara de pui şi începu să-şi privească picioarele de parcă ar fi avut vreo legătură cu asta; Cevriye strânse tare din buze; Feride scoase un ţipăt scurt şi apoi lăsă să-i scape un hohot ciudat de râs; maică-sa îşi masă încordată fruntea, simţind parcă apropiindu-se primele semne ale unei dureri de cap teribile; iar Petite-Ma... ei bine, Petite-Ma continuă pur şi simplu să-şi mănânce supa de iaurt. Poate fiindcă surzise destul de tare în decursul ultimelor luni. Sau poate fiindcă traversa deja primele faze ale demenţei. Sau poate pur şi simplu considera că nu are de ce să se agite. Când era vorba de Petite-Ma, nu puteai şti niciodată.

• Cum ai putut să-ţi ucizi propriul copil? întrebă Cevriye îndurerată.
•  Nu e un copil! ridică Zeliha din umeri. În faza asta, aş spune mai degrabă că e o umflătură. Ar fi o denumire mult mai ştiinţifică.
• Ştiinţifică! Asta nu e ştiinţă, ci cruzime în toată regula! izbucni Cevriye în lacrimi. Eşti plină de cruzime! Aşa eşti!
• Ei bine, atunci am veşti bune pentru tine. Nu l-am ucis. mă rog, ucis-o! spuse Zeliha întorcându-se calmă spre soră-sa. Nu că n-aş fi vrut. Am vrut! Am încercat să avortez umflătura aia, dar n-a fost să fie.
• Ce vrei să spui? întrebă Banu.

Zeliha îşi luă o faţă curajoasă.

• Allah mi-a trimis un mesaj, zise pe un ton neutru, ştiind că nu era bine să spună aşa ceva unei familii ca a ei, însă spunând-o oricum. Zac acolo anesteziată, cu doctorul de o parte şi asistenta de cealaltă. În câteva minute o să înceapă operaţia, iar copilul o să dispară. Pentru totdeauna! Însă chiar în clipa în care sunt pe cale să-mi pierd cunoştinţa pe masa de operaţie, aud rugăciunea de după-amiază venind de la o moschee din apropiere. rugăciunea e moale ca o bucată de catifea. Îmi învăluie întregul trup. Apoi, imediat ce se încheie rugăciunea, aud un murmur, ca şi cum cineva mi-ar şopti la ureche: „Nu vei ucide acest copil!“.

Cevriye se trase înspăimântată înapoi, Feride tuşi nervos în şervet, Banu înghiţi cu greutate, iar Gülsüm se încruntă. Numai Petite-Ma rămase netulburată, cufundată într-o lume mai bună şi, terminându-şi supa, aşteptă cuminte felul următor.

• Şi după aceea., îşi continuă Zeliha povestea, vocea aia misterioasă îmi porunceşte: „Oooo, Zeliha! Oooo, tu, păcătoasa familiei Kazanci, a acestei familii de oameni drepţi! Lasă copilul acesta să trăiască! Tu n-ai de unde să ştii încă, însă copilul acesta va fi un mare conducător. Copilul acesta va fi sultan!".
• Imposibil! o întrerupse Cevriye, profesoara, care nu pierdea nici o ocazie să facă paradă de cunoştinţele ei. Nu mai există sultani, suntem o naţiune modernă.
• „Oooo, păcătoaso, copilul acesta va domni peste alţii!“, continuă Zeliha, prefăcându-se că nu auzise lecţia soră-sii. „Nu doar ţara aceasta, nu doar întregul Orient Apropiat şi Balcanii, ci întreaga lume va auzi de numele lui. Copilul acesta va conduce mulţimile şi va aduce pace şi dreptate lumii!“.

Zeliha se opri şi respiră adânc.

• Oricum, am veşti bune pentru voi! Am păstrat copilul! Nu peste mult timp o să punem încă o farfurie la masă.
• Un bastard! exclamă Gülsüm. Vrei să aduci în sânul familiei un copil din flori. Un bastard!

Cuvântul produse o impresie puternică asupra tuturor, ca o piatră aruncată într-o apă stătătoare.

• Să-ţi fie ruşine! Întotdeauna ai făcut familia asta de râs.

Faţa lui Gülsüm se schimonosi de furie.

• Uită-te la piercingul din nasul tău... la machiajul ăla, la fustele alea revoltător de scurte şi la, a, da, la tocurile alea înalte! Asta se întâmplă când te îmbraci. ca o curvă. Ar trebui să-i mulţumeşti zi şi noapte lui Allah; ar trebui să fii recunoscătoare că nu sunt bărbaţi în familia asta. Te-ar fi omorât cu siguranţă.

Asta nu era tocmai adevărat. Poate nu partea cu omorâtul, ci partea cu lipsa bărbaţilor în familie. Existau. Pe undeva. Totuşi era adevărat că în familia Kazanci erau mult mai multe femei decât bărbaţi. Ca şi când asupra întregii genealogii se abătuse un greu blestem, generaţii după generaţii de bărbaţi din familia Kazanci muriseră de tineri şi pe neaşteptate. Soţul lui Petite-Ma, Riza Selim Kazanci, de pildă, a murit pe nepusă masă la şaizeci de ani, de insuficienţă respiratorie. Apoi, în generaţia următoare, Levent Kazanci a murit de infarct înainte să apuce a cincizeci şi una aniversare, călcând pe urmele tatălui şi bunicului lui. După câte se părea, durata medie de viaţă a bărbaţilor din familie scădea dramatic cu fiecare generaţie.

Un străunchi ce fugise cu o rusoaică, o prostituată care îl storsese de bani, murise de frig în Sankt- Petersburg; un alt bărbat, tot o rudă de-a lor, îşi aflase moartea sub roţile unei maşini pe când încerca să traverseze autostrada într-o stare avansată de ebrietate; diferiţi nepoţi muriseră pe la douăzeci şi ceva de ani, unul dintre ei se înecase pe când înota beat pe lună plină, altul fusese lovit în piept de un glonţ tras de un huligan care sărbătorea după ce echipa cu care ţinea câştigase cupa, altul căzuse într-un şanţ de vreo 20 de metri săpat de municipalitate pentru renovarea rigolelor de pe străzi. Un văr de-al doilea, Ziya, se împuşcase, fără nici un motiv aparent.

Generaţie după generaţie, ca şi când s-ar fi supus unei reguli nescrise, bărbaţii din familia Kazanci muriseră de tineri. Cea mai înaintată vârstă la care ajunseseră cei din generaţia actuală era patruzeci şi unu de ani. Hotărât să iasă din tipar, un alt străunchi avusese o grijă deosebită să ducă o viaţă sănătoasă, abţinându-se cu stricteţe să mănânce prea mult, să facă sex cu prostituatele, să intre în contact cu huliganii, să consume alcool şi alte droguri şi sfârşise strivit de o bucată de beton căzută de pe un şantier de construcţii pe lângă care trecea din întâmplare. Apoi mai era Celal, un văr îndepărtat care era iubirea vieţii lui Cevriye şi soţul pe care îl pierduse într-o încăierare. Din motive încă neelucidate, Celal fusese condamnat la doi ani de închisoare pentru luare de mită. În tot acest timp, prezenţa lui în familie s-a rezumat la scrisorile destul de rare pe care le trimitea din închisoare, atât de vagi şi de distante încât, când a sosit vestea morţii sale, pentru oricine altcineva în afară de soţia sa a fost ca şi cum şi-ar fi pierdut cel de-al treilea braţ, unul pe care nu-l avuseseră niciodată. A părăsit această viaţă în urma unei încăierări, nu din cauza unei lovituri sau a unui pumn, ci fiindcă a călcat pe un cablu de înaltă tensiune în timp ce încerca să-şi găsească un loc mai bun ca să-i urmărească pe ceilalţi deţinuţi cărându-şi pumni.

După ce şi-a pierdut iubirea vieţii ei, Cevriye a vândut casa în care stăteau şi a revenit la domiciliul familiei Kazanci, o profesoară de istorie veşnic nemulţumită, cu un simţ spartan al disciplinei şi autocontrolului. La fel cum la şcoală ducea un război înverşunat împotriva copiatului, acasă a luat asupra ei sarcina de a purta o cruciadă împotriva impulsivităţii, dezbinării şi spontaneităţii.

Apoi mai era Sabahattin, soţul drăguţ şi amabil, însă la fel de şters, al lui Banu. Cu toate că nu era rudă de sânge cu ei şi părea extrem de sănătos şi de viguros, cu toate că cei doi erau căsătoriţi legal, în afara scurtei perioade de după luna de miere, Banu a petrecut mai mult timp în konak-ul familiei decât acasă cu soţul ei. Răceala fizică dintre ei era atât de evidentă, încât, când Banu le-a dat vestea că era însărcinată şi că avea să aibă gemeni, toată lumea a glumit pe seama imposibilităţii tehnice a sarcinii. Însă soarta potrivnică ce îi aştepta pe toţi bărbaţii din familia Kazanci i-a lovit pe gemeni la o vârstă fragedă. După ce şi-a pierdut băieţii din cauza uneia dintre bolile copilăriei, Banu s-a mutat permanent în casa familiei sale, vizitându-şi destul de rar bărbatul în anii care au urmat. Din când în când, se ducea să vadă dacă era bine, mai degrabă ca o străină grijulie decât ca o soţie iubitoare.

Apoi, desigur, mai era Mustafa, singurul fiu din generaţia actuală, o piatră preţioasă cu care îi binecuvântase Allah între cele patru fiice. Rezultatul obsesiei lui Levent Kazanci de-a avea un fiu care să-i poarte numele a fost acela că cele patru surori Kazanci crescuseră cu sentimentul că erau nişte musafiri nepoftiţi. Primii trei copii fuseseră toţi fete. Banu, Cevriye şi Feride avuseseră întotdeauna senzaţia că fuseseră o introducere la adevărata creaţie, un preludiu accidental în viaţa sexuală a părinţilor, cu atâta hotărâre se concentraseră pe conceperea unui băiat. Cât despre cel de-al cincilea copil, Zeliha, aceasta ştia prea bine că fusese concepută în speranţa că soarta le-ar putea surâde de două ori la rând. După ce făcuseră în sfârşit un băiat, părinţii ei voiseră să vadă dacă erau destul de norocoşi ca să mai facă încă unul.

Mustafa le-a fost drag din ziua în care s-a născut. O serie de măsuri drastice au fost luate pentru a-l proteja de soarta necruţătoare care îi aştepta pe toţi bărbaţii din familie. Când era bebeluş, îl înfăşurau din cap până-n picioare în şiraguri de mărgele şi amulete împotriva deochiului; când era puşti, era supravegheat necontenit şi până la opt ani a purtat părul lung ca al fetiţelor, pentru a-l înşela pe Azrail, îngerul morţii. Când i se adresa cineva, îi spuneau „fetiţo“, „vino aici, fetiţo!“. Deşi era un elev bun, mare parte din viaţa de licean a lui Mustafa a fost distrusă de incapacitatea sa de a socializa cu ceilalţi. Rege acasă la el, în clasă băiatul părea să refuze să fie unul dintre cei mulţi. Cu timpul, le devenise atât de antipatic tuturor, încât, când Gülsüm a vrut să dea o petrecere pentru Mustafa şi prietenii lui ca să sărbătorească absolvirea liceului, a descoperit că nu avea pe cine să invite.

Fiind atât de arogant şi de nesociabil în afara casei, atât de regeşte tratat în familie şi cu fiecare aniversare mai aproape de împlinirea destinului nefast al tuturor bărbaţilor din familia Kazanci, după un timp părinţilor li s-a părut o idee bună să-l trimită pe Mustafa în străinătate. Într-o lună, bijuteriile lui Petite-Ma au fost vândute pentru a face rost de banii necesari, iar fiul în vârstă de optsprezece ani al familiei Kazanci a părăsit Istanbulul, îndreptându-se spre Arizona, unde a devenit student la Inginerie Agricolă şi a Biosistemelor şi unde, cu puţin noroc, avea să trăiască până la adânci bătrâneţi.

Astfel că, în acea primă vineri din iulie, când Gülsüm a certat-o pe Zeliha spunându-i că trebuia să fie recunoscătoare că nu existau bărbaţi în familie, pe undeva era ceva adevăr în afirmaţia aia. Drept răspuns, Zeliha n-a scos un cuvânt. În schimb, s-a îndreptat spre bucătărie, ca să-l caute şi să-i dea de mâncare singurului mascul din casă - un motan gri tărcat, cu o foame insaţiabilă, o atracţie neobişnuită pentru apă şi nenumărate simptome de stres social care puteau fi interpretate în cel mai bun caz ca un semn de independenţă, iar în cel mai rău caz ca unul de nevroză. Numele lui era Paşa al Treilea.

Prin konak-ul familiei Kazanci se perindaseră generaţii întregi de pisici, ca şi de oameni; toate fuseseră iubite şi, fără excepţie, toate muriseră de bătrâneţe, spre deosebire de oameni. Cu toate că fiecare pisică îşi păstrase caracterul său distinct, două gene competitoare predominau, în mare, genealogia felină a casei. Pe de o parte, era gena „nobilă“ ce provenea de la o persană albă, cu blana lungă şi nasul turtit pe care Petite-Ma o adusese cu ea când se măritase, pe la sfârşitul anilor ’20 („probabil că pisica asta e toată zestrea ei“, îşi băteau joc de ea femeile din vecini). Pe de altă parte, era gena „maidaneză“ ce provenea de la o pisică neidentificată, dar aparent maro deschis, cu care persana albă reuşise să se împerecheze într-una din escapadele ei. Generaţie după generaţie, de parcă ar fi făcut cu rândul, una din cele două trăsături genetice prima la locuitorii felini născuţi sub acel acoperiş. După un timp, membrii familiei Kazanci încetaseră să-şi mai bată capul să găsească nume diferite pentru fiecare în parte, luându-se în schimb după genealogia felinelor. Dacă pisoiul arăta ca un descendent al ramurii aristocratice, alb, cu blana lungă şi nas turtit, îl numeau pe rând Paşa Întâiul, Paşa al Doilea, Paşa al Treilea... Dacă făcea parte din ramura pisicii maidaneze, îl strigau Sultan - un nume net superior, ce semnala credinţa că pisicile maidaneze erau spirite libere, care puteau să se descurce singure şi nu trebuiau să se dea bine pe lângă nimeni.

Până în ziua aceea, fără excepţie, distincţia de nume se reflectase în personalitatea tuturor pisicilor ce trăiseră sub acel acoperiş. Cele care făceau parte din ramura nobilă s-au dovedit a fi mândre, capricioase şi tăcute şi se lingeau neîncetat, ştergând orice urmă a contactului cu oamenii când cineva le mângâia; cele din a doua categorie erau mai curioase şi mai vioaie şi aveau tot felul de plăceri bizare, precum cea de-a mânca ciocolată.

Paşa al Treilea întruchipa în mod caracteristic trăsăturile ramurii sale, plimbându-se întotdeauna încoace şi-ncolo cu paşi solemni, de parcă ar fi păşit în vârful picioarelor pe sticlă pisată. Avea două ocupaţii favorite pe care le punea în practică de câte ori avea ocazia: să roadă cablurile electrice şi să observe păsările şi fluturii, prea leneş ca să le vâneze. De cea de-a doua se plictisea uneori, însă de prima niciodată. Aproape fiecare cablu electric din casă fusese în repetate rânduri morfolit, sfâşiat cu ghearele, muşcat şi stricat de el. Paşa al Treilea reuşise să supravieţuiască până la o vârstă foarte înaintată, având în vedere şocurile electrice prin care trecuse.

— Aşa, Paşa, bun băiat.

Zeliha îi dădu să mănânce câteva bucăţi de brânză feta, preferata lui. Apoi îşi puse un şorţ şi se apucă să se lupte cu un munte de cratiţe, tigăi şi farfurii. După ce termină de spălat vasele şi se calmă, în sfârşit, se întoarse târându-şi picioarele la masă, unde cuvântul bastard plutea încă în aer, iar maică-sa încrunta încă din sprâncene.

Au stat cu toţii acolo, fără să se mişte, până când cineva îşi aminti de desert. Un miros dulceag, liniştitor invadă încăperea când Cevriye se apucă să toarne budinca de orez din ceaunul imens în castroanele mici. În timp ce Cevriye continua să împartă cu o uşurinţă exersată budinca, Feride o urma, presărând nucă-de-cocos rasă în fiecare castron.

• Ar fi fost mult mai bună cu scorţişoară, spuse Banu pe un ton plângăreţ. N-ar fi trebuit să uiţi să cumperi scorţişoară.

Lăsându-se pe spătarul scaunului, Zeliha îşi înălţă capul şi inspiră adânc, de parcă ar fi tras un fum dintr-o ţigară invizibilă. Pe când expira, dând afară încetul cu încetul toată oboseala care se strânsese înăuntrul ei, simţi acea indiferenţă oscilantă slăbind din nou. Nervii ei cedară sub presiunea lucrurilor care se întâmplaseră şi a celor care nu se întâmplaseră în acea zi lungă şi infernală. Cuprinse cu privirea întreaga masă, simţindu-se din ce în ce mai vinovată la vederea fiecărui castron cu budincă de orez ornată cu fulgi de nucă-de-cocos. Apoi, fără să întoarcă ochii, murmură cu o voce atât de moale şi de subţire, încât parcă nu era deloc a ei.

• Îmi pare rău..., spuse. Îmi pare foarte rău.