Cuprins
Scriitoare de origine turcă, Elif Shafak, s-a născut în Franţa, la Strasbourg, în 1971. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Spania, după care a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. În prezent este profesor la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universităţii din Arizona. A debutat în literatură în 1994, cu povestirea Kern Gözlere Anadolu, însă a obţinut succesul şi recunoaşterea publicului turc cu primul său roman, Sufiştii, publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, Oglinzile oraşului, publicat în 1999 şi distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) şi Palatul Păduchilor (2002). Elif Shafak a publicat şi două romane în limba engleză, Sfântul nebuniilor incipiente (2004; Polirom, 2009) şi Bastarda Istambulului (2006; Polirom, 2007). Cărţile ei, traduse în numeroase limbi, se bucură de un succes considerabil, iar presa internaţională vede în ea un rival promiţător al marelui scriitor turc Orhan Pamuk.
În ultimul său roman, Cele patruzeci de legi ale iubirii (2010), Elif Shafak întreţese cu iscusinţa unui artizan de covoare turceşti firele a două poveşti pe cât de îndepărtate în timp, pe atât de captivante, creând un model ale cărui detalii bogate se contopesc într-un întreg de o armonie desăvârşită. Viaţa searbădă a Ellei Rubinstein – o mamă casnică şi o soţie nefericită din suburbiile Bostonului zilelor noastre – se schimbă din temelii când, la aproape patruzeci de ani, se angajează la o agenţie literară şi i se cere să scrie un referat despre romanul unui autor necunoscut. Astfel descoperă povestea fascinantei legături spirituale dintre faimosul poet persan Rumi şi dervişul sufit Shams din Tabrīz, şi forţa eliberatoare, modelatoare a iubirii care a schimbat destinele celor doi prieteni şi care îl va schimba curând şi pe al ei: între Ella şi Aziz Zahara, autorul romanului, începe un schimb epistolar, apoi se înfiripă o minunată poveste de dragoste. O apologie a iubirii, privită în multiplele sale ipostaze, romanul Cele patruzeci de legi ale iubirii punctează cu subtilitate diferenţele dintre religie şi spiritualitate, dintre datorie şi iubire.
Lui Zahir şi Zeldei
Copil fiind, îl vedeam pe Dumnezeu,
Vedeam îngeri;
Desluşeam tainele lumilor de deasupra şi de dedesubt.
Socoteam că toţi oamenii vedeau la fel. În cele din urmă, mi-am dat seama că ei erau orbi…
Shams din Tabrīz
Prolog
Binişor, ţii între degete o piatră şi o arunci în apa curgătoare. Efectul s-ar putea să nu fie uşor de desluşit. O mică încreţitură unde piatra străpunge luciul apei şi apoi un clipocit înăbuşit de vuietul râului din jur. Atâta tot.
Aruncă o piatră în lac. Efectul va fi nu doar mai vizibil, va fi de asemenea mult mai durabil. Piatra va tulbura apele liniştite. În locul în care va atinge apa se va forma un cerc şi, într-o clipită, cercul acela va da naştere altuia şi apoi altuia. Curând undele stârnite de căderea pietrei se vor întinde până se vor face simţite pe întreaga oglindă a apei. Abia când vor ajunge la maluri cercurile se vor opri şi se vor stinge.
Dacă o piatră cade într-un râu, râul o va lua ca pe o tulburare oarecare în curgerea sa deja năvalnică. Nimic neobişnuit. Nimic de neînvins.
Dacă o piatră cade însă într-un lac, lacul nu va mai fi niciodată acelaşi.
Vreme de patruzeci de ani, viaţa Ellei Rubinstein fusese ca o apă stătătoare – un şir previzibil de obiceiuri, nevoi şi preferinţe. Deşi era o viaţă monotonă şi obişnuită în multe privinţe, ea n-o găsea deloc plictisitoare. În ultimii douăzeci de ani, orice dorinţă pe care o avea, orice persoană cu care se împrietenea, orice hotărâre pe care o lua treceau prin filtrul căsniciei sale. Soţul ei, David, era un dentist de succes, care lucra din greu şi câştiga o grămadă de bani. Ştiuse întotdeauna că legătura dintre ei nu era una foarte profundă, dar stabilirea unei legături emoţionale nu trebuia să figureze neapărat pe lista de priorităţi a unui cuplu căsătorit, se gândea ea, mai ales în cazul unui bărbat şi al unei femei care erau căsătoriţi de atâta vreme. Existau lucruri mai importante decât pasiunea şi iubirea într-o căsnicie, de pildă înţelegerea, afecţiunea, compasiunea şi actul cel mai dumnezeiesc pe care îl putea împlini un om – iertarea. Iubirea venea după toate astea. Mă rog, dacă nu trăiai cumva în romane sau filme de dragoste, cu protagonişti impozanţi şi iubirile lor de legendă.
Pentru Ella, în capul listei de priorităţi se aflau copiii. Aveau o fiică frumoasă la facultate, Jeannette, şi doi gemeni de vârsta adolescenţei, fată şi băiat, pe nume Orly şi Avi. De asemenea, aveau un golden retriever de doisprezece ani, Spirit, care fusese însoţitorul Ellei în plimbările de dimineaţă şi cel mai vesel tovarăş al ei încă de pe vremea când era doar un căţeluş. Acum era bătrân, gras, cu desăvârşire surd şi aproape orb; i se cam apropia ceasul, însă Ellei îi plăcea să creadă că avea să trăiască o veşnicie. Dar, din nou, aşa era ea. N-ar fi privit niciodată moartea în faţă, indiferent dacă era vorba de un obicei, o simplă etapă sau o căsnicie, nici măcar când sfârşitul stătea dinaintea ei, limpede şi inevitabil.
Soţii Rubinstein locuiau în Northampton, statul Massachusetts, într-o casă victoriană spaţioasă, care, deşi avea nevoie de ceva reparaţii, era încă splendidă, cu cinci dormitoare, trei băi, parchet lucios din lemn de esenţă tare, un garaj cu trei locuri, uşi franţuzeşti şi, mai presus de toate, un jacuzzi în aer liber. Aveau asigurări de viaţă, asigurări pentru maşini, planuri de pensie, planuri de economii pentru facultate, conturi bancare comune şi, pe lângă casa în care locuiau, două apartamente impunătoare: unul în Boston, iar celălalt în Rhode Island. Ea şi David munciseră din greu pentru toate astea. O casă mare, plină de copii, mobila elegantă şi mirosul îmbietor de plăcinte abia scoase din cuptor s-ar putea să le pară un clişeu anumitor oameni, dar pentru ei erau imaginea vieţii ideale. Îşi clădiseră căsnicia în jurul acestei viziuni împărtăşite şi îşi împliniseră cele mai multe dintre visuri, dacă nu chiar pe toate.
Ultima oară de Ziua Sfântului Valentin, soţul ei îi dăruise un pandantiv în formă de inimă, din diamant, alături de o felicitare pe care scria:
Dragei mele Ella,
O femeie cu un stil de viaţă liniştit, o inimă generoasă şi o răbdare de sfântă. Îţi mulţumesc pentru că mă accepţi aşa cum sunt. Îţi mulţumesc pentru că eşti soţia mea.
Al tău,
David
Ella nu-i mărturisise niciodată lucrul ăsta lui David, însă citind felicitarea, avusese senzaţia că citea un necrolog. Asta vor scrie despre mine când voi muri, îi trecuse prin minte. Şi dacă ar fi fost sinceri, ar fi putut adăuga următoarele:
Clădindu-şi întreaga viaţă în jurul soţului şi copiilor, Ella ducea lipsa oricăror tehnici de supravieţuire care s-o ajute să facă faţă de una singură greutăţilor vieţii. Nu era genul care să arunce prudenţa pe fereastră. Până şi schimbarea mărcii de cafea zilnică era pentru ea un efort major.
Tocmai de aceea nimeni, nici măcar Ella, n-a izbutit să explice în vreun fel ce se întâmplase când a intentat divorţ, în toamna lui 2008, după douăzeci de ani de căsnicie.
*
Dar un motiv exista: iubirea.
Nu locuiau în acelaşi oraş. Nici măcar pe acelaşi continent. Şi erau nu numai la mii de kilometri depărtare, ci la fel de diferiţi precum ziua de noapte. Stilurile lor de viaţă erau atât de deosebite, încât ar fi părut cu neputinţă să-şi suporte unul altuia prezenta, darămite să se îndrăgostească. Dar s-a întâmplat. Şi încă repede, de fapt, atât de repede, încât Ella nici n-a apucat să-si dea seama ce se petrecea şi să se apere, dacă te poţi apăra în faţa iubirii.
Iubirea a cuprins-o pe Ella la fel de brusc şi de neaşteptat ca şi când o piatră ar fi fost aruncată din senin în iazul liniştit al vieţii ei.
Ella
Northampton, 17 mai, 2008
Bătând din aripi, păsările cântau afară, la fereastra bucătăriei sale, în ziua aceea înmiresmată de primăvară. Mai târziu, Ella a revăzut scena în minte de atâtea ori, încât mai degrabă decât un fragment din trecut, i se părea un moment neîntrerupt, care se desfăşura încă undeva în univers.
Stăteau în jurul mesei, luând un prânz târziu în familie, într-o sâmbătă după-amiază. Soţul ei îşi umplea farfuria cu copane de pui fripte, mâncarea lui preferată. Avi se juca cu furculiţa şi cuţitul folosindu-le în chip de beţe de tobă, în timp ce sora lui geamănă, Orly, încerca să calculeze câte guri din fiecare fel putea să mănânce, fără să-si distrugă dieta de 650 de calorii pe zi. Jeannette, care era studentă în primul an la colegiul Mount Holyoke din apropiere, întindea dusă pe gânduri crema de brânză pe încă o felie de pâine. La masă se afla şi mătuşa Esther, care trecuse să le aducă una dintre faimoasele ei prăjituri marmorate şi apoi rămăsese la prânz. Ella avea o mulţime de treburi de făcut după aceea, dar nu era încă gata să se ridice de la masă. În ultima vreme nu aveau parte de prea multe mese în familie şi vedea în asta o ocazie minunată ca toată lumea să reînnoade legăturile.
— Esther, ţi-a dat Ella vestea cea bună? întrebă dintr-odată David. Şi-a găsit o slujbă grozavă.
Deşi avea o diplomă în limba engleză şi pasiunea ei era literatura, Ella nu făcuse mare lucru în domeniu după terminarea facultăţii, în afară de-a redacta mici articole pentru reviste destinate femeilor, de-a frecventa câteva cluburi de lectură şi de-a scrie ocazional recenzii de carte pentru câteva ziare locale. Asta era tot. Într-o vreme visase să devină un critic de carte renumit, dar apoi a acceptat faptul că viaţa o purtase în altă parte, preschimbând-o într-o gospodină sârguincioasă, cu trei copii de crescut şi nesfârşite responsabilităţi domestice.
Nu că s-ar fi plâns. Faptul de-a fi mamă, soţie, stăpână de câine şi gospodină o ţinea destul de ocupată. Nu trebuia să-şi mai câştige şi pâinea pe lângă toate astea. Deşi niciuna din prietenele ei feministe de la Smith College nu-i aproba alegerea, era mulţumită să fie o mamă casnică şi recunoscătoare că ea şi soţul ei si-o puteau permite. Pe deasupra, nu renunţase niciodată la pasiunea pentru cărţi şi se socotea încă o cititoare împătimită.
Cu câţiva ani în urmă lucrurile începuseră să se schimbe. Copiii creşteau şi îi dădeau clar de înţeles că nu mai aveau atâta nevoie de ea ca înainte. Dându-şi seama că avea prea mult timp liber şi pe nimeni cu care să şi-l petreacă, Ella se gândise cum ar fi să-şi ia o slujbă. David o încurajase, însă cu toate că vorbeau mereu despre asta, ea profita rareori de oportunităţile care i se iveau, iar atunci când o făcea, posibilii angajatori căutau întotdeauna pe cineva mai tânăr sau cu mai multă experienţă. De teamă să nu fie respinsă iar şi iar, lăsase pur şi simplu subiectul baltă.
Totuşi, în luna mai 2008, obstacolul care o împiedicase să-şi găsească o slujbă în toţi anii aceştia dispăruse pe neaşteptate. Cu două săptămâni înainte de cea de-a patruzecea aniversare, s-a trezit lucrând pentru o agenţie literară cu sediul în Boston. Soţul ei îi găsise slujba prin unul dintre clienţii lui – sau poate prin una dintre amantele lui.
— O, nu-i mare lucru, se grăbi acum Ella să explice. Nu fac decât să citesc, cu jumătate de normă, pentru o agenţie literară.
Însă David era hotărât să n-o lase să-şi dispreţuiască slujba cea nouă.
— Haide, spune-le că e vorba de o agenţie literară renumită, o îndemnă cu un ghiont, iar când ea refuză să-i facă pe plac, îşi aprobă cu însufleţire propriile cuvinte. E un loc faimos, Esther. Ar trebui să-i vezi pe ceilalţi asistenţi! Fete şi băieţi abia ieşiţi de pe băncile celor mai bune facultăţi. Ella e singura care se întoarce la muncă după ce-a fost casnică ani de zile. Ei, nu-i aşa că e o figură?
Ella se întreba dacă, în adâncul sufletului, soţul ei nu se simţea vinovat că o ţinuse departe de o carieră sau că o înşela – acestea fiind singurele două explicaţii care îi treceau prin minte pentru faptul că acum deborda de entuziasm.
Zâmbind încă, David îşi încheie discursul:
— Asta numesc eu chutzpah[1]. Suntem cu toţii mândri de ea.
— E o binecuvântare. A fost întotdeauna, zise mătuşa Esther pe un ton atât de sentimental, de parcă Ella ar fi plecat de la masă şi ar fi dispărut pe vecie.
Toţi o priviră drăgăstos. Chiar şi Avi se abţinu de la orice remarcă cinică, iar lui Orly păru să-i pese pentru prima oară de altceva decât de înfăţişarea ei. Ella se sili să aprecieze acest moment de bunăvoinţă, însă se simţea cuprinsă de o oboseală copleşitoare, cum nu mai încercase vreodată până atunci. Se rugă în taină să schimbe cineva subiectul.
Jeannette, fiica ei cea mare, trebuie să-i fi auzit rugăciunea, căci se amestecă dintr-odată în discuţie:
— Şi eu am o veste bună.
Toate capetele se întoarseră către ea, cu feţele luminate de aşteptare.
— Eu şi Scott ne-am hotărât să ne căsătorim, anunţă Jeannette. O, ştiu ce-o să spuneţi! Că nici n-am terminat încă facultatea şi toate celelalte, dar trebuie să înţelegeţi că amândoi ne simţim pregătiţi pentru următoarea mare mutare.
O tăcere stânjenită se aşternuse peste masa din bucătărie, pe măsură ce căldura care îi învăluise cu o clipă în urmă se risipea. Orly şi Avi schimbară nişte priviri inexpresive, iar mătuşa Esther îngheţă cu mâna încleştată pe paharul cu suc de mere. David puse furculiţa jos ca şi când i-ar fi pierit pofta de mâncare şi se uită printre pleoape la Jeannette, cu ochii lui căprui, încreţiţi de riduri adânci la colţuri. I se făcuse gura pungă, de parcă tocmai înghiţise nişte oţet.
— Grozav! Mă aşteptam să-mi împărtăşiţi bucuria şi în schimb am parte de tratamentul ăsta rece, se plânse Jeannette.
— Tocmai ai spus că te măriţi, observă David ca şi cum Jeannette n-ar fi ştiut ce spusese şi avea nevoie să fie informată.
— Tată, ştiu că ţi se pare puţin cam în pripă, dar Scott m-a cerut zilele trecute şi am acceptat deja.
— De ce? întrebă Ella.
După felul în care o privi Jeannette, socoti Ella, nu era genul de întrebare la care se aşteptase fiica ei. Ar fi preferat să fie întrebată „Când?” sau „Cum?”. Oricare dintre cele două cazuri ar fi însemnat că putea să se apuce să-şi cumpere rochia de mireasă. Întrebarea „De ce?” era cu totul altă mâncare de peşte şi o prinsese complet nepregătită.
— Pentru că îl iubesc, cred, răspunse Jeannette pe un ton uşor condescendent.
— Draga mea, ce voiam să te întreb era: de ce atâta grabă? stărui Ella. Eşti însărcinată sau ceva de genul ăsta?
Mătuşa Esther se trăgea de păr cu o faţă posomorâtă, pe care se citea suferinţa. Scoase o tabletă de Antacid din buzunar şi se apucă s-o crănţăne.
— O să fiu unchi, zise Avi chicotind.
Ella luă mâna lui Jeannette şi i-o strânse uşor.
— Poţi să ne spui întotdeauna adevărul. Ştii asta, nu-i aşa? O să fim alături de tine orice s-ar întâmpla.
— Mamă, vrei să încetezi, te rog, cu asta? o repezi Jeannette retrăgându-şi mâna. Nu e vorba de nicio sarcină. Mă faci să mă simt stânjenită.
— Încercam doar să te ajut, răspunse Ella calm, deşi calmul era o stare care se dovedea din ce în ce mai greu de atins în ultima vreme.
— Să mă insulţi, vrei să spui. Se pare că singurul chip în care ne poţi vedea pe mine şi pe Scott căsătorindu-ne e dacă sunt cu burta la gură! Ţi-a trecut vreodată prin cap că aş putea, chiar aş putea, să vreau să mă căsătoresc cu tipul ăsta pentru că-l iubesc? Ieşim deja împreună de opt luni.
Asta stârni batjocura Ellei.
— Mda, de parcă ţi-ai putea da seama de firea unui bărbat în opt luni! Tatăl tău şi cu mine suntem căsătoriţi de aproape douăzeci de ani şi nici măcar noi nu putem pretinde că ştim totul unul despre celălalt. Opt luni nu înseamnă nimic într-o relaţie!
— Lui Dumnezeu i-au trebuit doar şase zile ca să creeze întregul univers, zise Avi radiind, însă privirile reci aruncate de toţi cei de la masă îl reduseră din nou la tăcere.
Simţind tensiunea crescândă, David, cu privirea aţintită la fiica lui cea mare şi fruntea brăzdată de gânduri, interveni:
— Draga mea, să ieşiţi împreună e una, iar căsătoria cu totul alta – asta încearcă mama ta să spună.
— Dar, tată, credeai că o să ieşim împreună la nesfârşit? întrebă Jeannette.
Trăgând adânc aer în piept, Ella zise:
— Ca să fiu absolut sinceră, ne aşteptam să găseşti pe cineva mai bun. Eşti prea tânără ca să te implici într-o relaţie serioasă.
— Ştii ce cred eu, mamă? răspunse Jeannette cu un glas atât de hotărât, încât părea de nerecunoscut. Cred că îţi proiectezi propriile temeri asupra mea. Însă numai fiindcă tu te-ai măritat atât de tânără şi ai făcut un copil când erai de vârsta mea nu înseamnă că eu am să fac aceeaşi greşeală.
Ella se înroşi de parcă ar fi fost pălmuită. Dintr-un cotlon al minţii ei se ivi dintr-odată amintirea sarcinii dificile care dusese la naşterea prematură a lui Jeannette. Cât fusese bebeluş şi apoi copil de-o şchioapă, fiica ei storsese toată energia din ea, motiv pentru care a aşteptat alţi şase ani înainte de-a rămâne din nou însărcinată.
— Iubito, ne-am bucurat pentru tine când ai început să ieşi cu Scott, spuse David prudent, încercând o altă strategie. E un tip de treabă. Dar cine ştie cum o să gândeşti când o să termini facultatea? Lucrurile s-ar putea să fie diferite atunci.
Jeannette încuviinţă uşor din cap, gest care exprima ceva mai mult decât o falsă acceptare. Apoi zise:
— E din cauză că Scott nu este evreu?
David dădu ochii peste cap, nevenindu-i să creadă. Se mândrise întotdeauna că era un tată cultivat şi lipsit de prejudecăţi, evitând acasă remarcile negative despre rasă, religie sau sex.
Totuşi Jeannette părea neînduplecată. Întorcându-se spre maică-sa, o întrebă:
— Poţi să mă priveşti în ochi şi să-mi spui că ai avea în continuare aceleaşi obiecţii dacă Scott ar fi un tânăr evreu şi s-ar numi Aaron?
Glasul lui Jeannette mustea de amărăciune şi sarcasm, iar Ella se temea că acestea căpătaseră amploare în sufletul fiicei sale.
— Iubita mea, o să fiu absolut sinceră cu tine, chiar dacă s-ar putea să nu-ţi placă. Ştiu cât de minunat e să fii tânăr şi îndrăgostit. Crede-mă, ştiu foarte bine. Dar să te căsătoreşti cu cineva dintr-un mediu diferit e un risc uriaş. Ca părinţi, vrem să ne asigurăm că faci alegerea corectă.
— Şi de unde ştiţi că alegerea voastră corectă e într-adevăr alegerea corectă pentru mine?
Întrebarea o descumpăni puţin pe Ella. Oftă şi îşi masă fruntea de parcă ar fi fost în pragul unei migrene.
— Îl iubesc, mamă. Lucrul ăsta înseamnă ceva pentru tine? Îţi mai aminteşti măcar cuvântul? Îmi face inima să bată mai repede. Nu pot trăi fără el.
Ella se auzi chicotind. Nu voia să ia în râs sentimentele fiicei sale, chiar deloc, dar probabil că tocmai aşa suna chicotitul ei înfundat. Din motive necunoscute, se simţea foarte neliniştită. Mai avusese certuri cu Jeannette şi înainte, cu sutele chiar, însă astăzi i se părea că e vorba de o altfel de ceartă, mult mai cuprinzătoare.
— Mamă, tu n-ai fost niciodată îndrăgostită? ripostă Jeannette cu o undă de dispreţ în glas.
— Of, mai scuteşte-mă! Vrei să încetezi să visezi cu ochii deschişi şi să te trezeşti la realitate? Eşti aşa de… – Ella aruncă o privire spre fereastră, căutând un cuvânt mai dramatic, până când în cele din urmă îi veni în minte – … romantică!
— Ce-i aşa de rău în a fi romantic? întrebă Jeannette, părând jignită.
Într-adevăr, ce era aşa de rău în a fi romantic? se întrebă Ella. De când o deranja atât de tare romantismul? Incapabilă să răspundă la întrebarea care-i stăruia într-un cotlon al minţii, continuă totuşi.
— Haide, draga mea, în ce secol trăieşti? Bagă-ţi bine în cap, femeile nu se căsătoresc cu bărbaţii de care se îndrăgostesc. Când sunt la înghesuială, aleg un tip care să fie un tată bun şi un soţ de încredere. Iubirea e doar un sentiment înduioşător care întotdeauna se iveşte şi dispare rapid.
Când termină de vorbit, Ella se întoarse spre soţul ei. David îşi împreunase mâinile în faţă, atât de încet încât parcă le-ar fi mişcat pe sub apă, şi se uita la ea ca şi cum n-ar mai fi văzut-o niciodată.
— Ştiu de ce faci asta, zise Jeannette. Mă invidiezi pentru fericirea şi tinereţea mea. Vrei să faci din mine o gospodină nefericită. Vrei să fiu ca tine, mamă.
Ella încercă o senzaţie ciudată de greutate în golul stomacului, de parcă ar fi avut înăuntru o piatră uriaşă. Era oare o gospodină nefericită? O mamă între două vârste prinsă în capcana unei căsnicii eşuate? Iar soţul ei la fel? Dar prietenii şi vecinii? Dintr-odată avu sentimentul că toată lumea din jurul ei o compătimea în secret, şi această bănuială era atât de puternică, încât i se tăie respiraţia.
— Ar trebui să-i ceri scuze mamei tale, spuse David întorcându-se spre Jeannette cu o faţă încruntată.
— E în regulă. Nu aştept niciun fel de scuze, zise Ella abătută.
Jeannette îi aruncă maică-sii o căutătură batjocoritoare. Brusc, îşi împinse scaunul în spate, aruncă şervetul deoparte şi ieşi din bucătărie. După un minut, Orly şi Avi îi călcau în tăcere pe urme, fie într-un act neobişnuit de solidaritate cu sora lor mai mare, fie fiindcă se saturaseră de discuţia asta pentru oameni mari. Mătuşa Esther plecă şi ea îndată, bâiguind o scuză jalnică în timp ce îşi crănţănea vârtos ultima tabletă de Antacid.
David şi Ella rămaseră la masă, cu un aer apăsător de stânjeneală plutind între ei. Pe Ella o durea că trebuia să înfrunte acest gol, care – ştiau bine amândoi – nu avea nimic de-a face cu Jeannette sau cu oricare dintre copiii lor.
David apucă furculiţa pe care o lăsase deoparte şi o cercetă o vreme.
— Deci să trag concluzia că nu te-ai căsătorit cu bărbatul pe care îl iubeai?
— O, te rog, nu asta am vrut să spun.
— Atunci ce-ai vrut să spui? întrebă David, vorbind încă cu furculiţa. Am crezut că mă iubeai când te-ai măritat cu mine.
— Chiar te iubeam, răspunse Ella, însă nu se putu abţine să adauge: atunci.
— Deci, când ai încetat să mă iubeşti? întrebă David fără nicio expresie.
Ella se uită uluită la soţul ei, ca o femeie care nu-şi mai văzuse niciodată chipul şi care se privea pentru prima oară în oglindă. Oare încetase să-l iubească? Era o întrebare pe care nu şi-o mai pusese până atunci. Ar fi vrut să răspundă, însă îi lipsea nu atât voinţa, cât cuvintele. În adâncul sufletului ştia că trebuiau să-şi facă griji pentru ei, nu pentru copii, în schimb, făceau ceea ce se pricepeau amândoi mai bine: lăsau zilele să treacă, rutina să preia controlul şi timpul să se scurgă cu inevitabila lui lentoare.
Izbucni în plâns, incapabilă să stăvilească tristeţea necontenită care, fără să-şi dea seama, devenise o parte din persoana ei. David întoarse fata chinuită în altă parte. Ştiau amândoi că ura s-o vadă plângând la fel de mult pe cât ura ea să plângă dinaintea lui. Din fericire, chiar atunci sună telefonul, salvându-i.
David răspunse.
— Bună ziua… da, este. Numai puţin, te rog.
Ella îşi veni în fire şi vorbi tare, făcând tot posibilul să pară în toane bune.
— Da, Ella sunt.
— Bună, Michelle la telefon. Scuze că te deranjez în weekend, ciripi o voce de femeie tânără. Dar Steve m-a rugat ieri să verific cum merge treaba şi pur şi simplu mi-a ieşit din minte. Ai reuşit să te-apuci de manuscris?
— Ah, oftă Ella, amintindu-şi abia acum de corvoada care-o aştepta.
Prima ei sarcină la agenţia literară era să citească un roman scris de un autor european necunoscut. Apoi trebuia să scrie un referat amănunţit despre acesta.
— Zi-i să nu-si facă griji. M-am apucat deja de citit la el, minţi Ella. Ambiţioasă şi hotărâtă. Michelle era genul de persoană pe care nu voia s-o supere cu prima ei sarcină de îndeplinit.
— O, bine! Cum e?
Ella şovăi, neavând habar ce să spună. Nu ştia nimic despre manuscris, în afară de faptul că era un român istoric, centrat pe viaţa faimosului poet mistic Rumi, despre care aflase că era numit „Shakespeare-ul lumii islamice”.
— O, e foarte… mistic, chicoti Ella, sperând să scape cu o glumă.
Dar Michelle era în întregime serioasă.
— Mda, zise ea pe un ton plat. Ascultă, trebuie să te pui pe treabă. S-ar putea să-ţi ia mai mult decât te-aştepţi să scrii un referat despre o carte ca asta…
În receptor se auzi un murmur tot mai îndepărtat, pe măsură ce glasul lui Michelle se stingea. Ella şi-o imagina jonglând cu mai multe lucruri deodată verificându-şi e-mailurile, citind o recenzie despre unul din autorii ei, luând o gură din sendvişul cu ton şi salată şi făcându-şi unghiile – toate în timp ce vorbea la telefon.
— Mai eşti pe fir? întrebă Michelle un minut mai târziu.
— Da, sunt.
— Bine. Ascultă, aici e o nebunie. Trebuie să închid. Dar nu uita că termenul de predare e peste trei săptămâni.
— Ştiu, zise Ella brusc, străduindu-se să pară mai hotărâtă. O să-l respect.
Adevărul era că nu ştia sigur dacă îşi mai dorea să evalueze în vreun fel acest manuscris. La început fusese atât de nerăbdătoare şi de încrezătoare. I se păruse palpitant să fie prima care citea un roman nepublicat, scris de un autor necunoscut, şi să joace un rol, chiar şi unul foarte mic, în destinul lui. Dar acum nu mai era convinsă că se putea concentra asupra unui subiect atât de irelevant pentru viaţa ei precum sufismul şi asupra unui timp atât de îndepărtat precum secolul XIII.
Michelle trebuie să-i fi simţit ezitarea.
— E vreo problemă? o întrebă şi, neprimind niciun răspuns, deveni insistentă. Ascultă, poţi să ai încredere în mine.
După un moment de tăcere, Ella hotărî să-i spună adevărul.
— Doar că nu sunt sigură că zilele astea mă aflu în starea de spirit potrivită ca să mă concentrez asupra unui roman istoric. Vreau să spun că mă interesează Rumi şi restul, dar subiectul îmi este străin. Însă ai putea să-mi dai alt roman – înţelegi, unul cu care să relaţionez mai uşor.
— Asta e o părere eronată; răspunse Michelle. Crezi că lucrezi mai bine cu cărţi despre care ştii ceva? Nici gând! Doar pentru că trăieşti în statul ăsta, nu te poţi aştepta să redactezi numai romane a căror acţiune se petrece în Massachusetts, nu-i aşa?
— Nu asta am vrut să spun… zise Ella şi imediat îşi dădu seama că rostise de prea multe ori fraza aceea în cursul după-amiezii. Aruncă o privire spre soţul ei, ca să vadă dacă băgase şi el de seamă lucrul ăsta, dar expresia lui David era greu de descifrat.
— În cea mai mare parte a timpului trebuie să citim cărţi care nu au nicio legătură cu vieţile noastre. Face parte din munca noastră. Chiar săptămâna asta am terminat lucrul la o carte scrisă de o iraniană care ţinea un bordel în Teheran şi care a fost silită să fugă din ţară. Ar fi trebuit să-i spun să trimită manuscrisul la o agenţie iraniană?
— Nu, sigur că nu, bâigui Ella, simţindu-se toantă şi vinovată.
— Stabilirea unei legături între oameni şi ţinuturi, culturi îndepărtate nu e oare una dintre virtuţile literaturii de calitate?
— Sigur că da. Ascultă, uită ce-am spus. O să ai referatul pe birou înainte de termen, se dădu bătută Ella, urând-o pe Michelle pentru că o trata de parcă era cea mai idioată persoană în viaţă şi urându-se în acelaşi timp pe sine pentru că lăsa lucrul ăsta să se întâmple.
— Minunat, aşa te vreau, încheie Michelle cu vocea ei tărăgănată. Nu mă înţelege greşit, dar cred că nu trebuie să uiţi că sunt zeci de oameni care ar fi încântaţi să aibă slujba ta. Şi cei mai mulţi au jumătate din anii tăi. Asta o să te motiveze.
Când puse receptorul în furcă, Ella îl descoperi pe David privind-o cu o mină solemnă şi rezervată. Părea că aşteaptă să reia discuţia de unde o lăsaseră. Dar ea nu avea chef să mediteze la viitorul fiicei sale, dacă ăsta era motivul pentru care îşi făceau griji din capul locului.
*
Mai târziu în ziua aceea, Ella stătea singură pe verandă, în balansoarul ei preferat, admirând apusul în nuanţe de roşu-portocaliu din Northampton. Cerul părea atât de jos şi de deschis, încât aproape puteai să-l atingi. Mintea i se liniştise, sătulă parcă de tot zgomotul care se învârtejea înăuntrul ei. Plăţile la cardul de credit din luna respectivă, obiceiurile alimentare nesănătoase ale lui Orly, notele slabe ale lui Avi, mătuşa Esther şi prăjiturile ei jalnice, sănătatea precară a lui Spirit, câinele ei, planurile de căsătorie ale lui Jeannette, aventurile secrete ale soţului ei, lipsa de iubire din viaţa ei… Una câte una, le încuie pe toate în mici cutii din mintea ei.
În acea stare de spirit, Ella scoase manuscrisul din mapa lui şi îl săltă uşor în mâini, de parcă l-ar fi cântărit. Titlul romanului era scris pe copertă cu cerneală indigo: Dulce blasfemie.
I se spusese că nimeni nu ştia prea multe despre autor – un oarecare A. Z. Zahara, care locuia în Olanda. Manuscrisul fusese trimis la agenţie din Amsterdam, împreună cu o vedere. Pe faţa acesteia era fotografia unor câmpuri de lalele în nuanţe orbitoare de roz, galben şi purpuriu, iar pe verso – o notă redactată cu un scris delicat:
Dragă Domnule / Doamnă,
Salutări din Amsterdam Povestea pe care v-o trimit pe această cale are loc în Konya secolului XIII, în Asia Mică. Dar cred sincer că transcende ţările, culturile şi secolele.
Sper că veţi avea timp să citiţi Dulce blasfemie, un roman istoric şi mistic despre legătura extraordinară dintre Rumi, cel mai bun poet şi cel mai venerat lider spiritual din istoria Islamului, şi Shams din Tabrīz, un derviş necunoscut, nonconformist, urmărit de scandaluri şi plin de surprize.
Iubirea să vă însoţească mereu şi să fiţi înconjurat mereu de iubire.
A.Z. Zahara
Ella îşi dădu seama că vederea îi trezise curiozitatea agentului literar. Dar Steve nu era omul care să aibă timp să citească operele unui scriitor amator. Prin urmare, îi înmânase coletul asistentei lui, Michelle, care îl pasase mai departe noii ei asistente. Aşa ajunsese Dulce blasfemie în mâinile Ellei.
Nici nu bănuia măcar că n-avea să fie o carte oarecare, ci cartea care urma să-i schimbe întreaga viaţă. În timp ce o citea, viaţa ei avea să fie rescrisă.
Ella întoarse prima pagină. Pe ea era o notă despre autor.
