Scriitoare de origine turcă, ELIF SHAFAK s-a născut în Franţa, la Strasbourg, în 1971. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Spania, apoi a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. A debutat în literatură în 1994, cu povestirea Kern Gözlere Anadolu, însă a obţinut succesul şi recunoaşterea publicului turc cu primul său roman, Sufiştii, publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, Oglinzile oraşului, publicat în 1999 şi distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) şi Palatul Păduchilor (2002). La Editura Polirom i-au apărut romanele Sfântul nebuniilor incipiente (2009), Bastarda Istanbulului (2007, 2012) şi Cele patruzeci de legi ale iubirii (2011). Cărţile ei, traduse în numeroase limbi, se bucură de un succes considerabil, iar presa internaţională vede în autoarea turcă un rival promiţător al marelui scriitor turc Orhan Pamuk.

Pentru trei femei,

Beyza, Aurora şi Zelda

„De şaptezeci de ani încoace, am o părere tot mai proastă despre femei şi nu pot să mi-o schimb deloc în bine, ba dimpotrivă. Chestiunea feminină! Cum să nu existe o chestiune feminină? Însă aceasta nu priveşte felul în care femeile ar trebui să ajungă stăpâne pe viaţa lor şi a altora, ci cum s-ar putea face să n-o mai distrugă.”

Tolstoi Misoginul

„Ţelul vieţii noastre n-ar trebui să fie acela de-a descoperi bucuriile căsniciei, ci de-a aduce mai multă iubire şi mai mult adevăr în lume. Ne căsătorim pentru a ne sprijini unul pe celălalt în această misiune.”

Tolstoi Feministul

„Simt o mare tandreţe pentru ea [fiica sa Maşa]. Numai pentru ea. Ea spală păcatele celorlalte, cum s-ar zice.”

Din nou Tolstoi

Notă către cititor

Mă aflam în Istanbul când s-a produs cutremurul din 1999. La vremea aceea, locuiam într-unul din cele mai trepidante şi mai pestriţe cartiere ale oraşului, unde calitatea caselor varia la fel de mult ca poveştile oamenilor. Când am ieşit în fugă din clădire, împreună cu toţi ceilalţi, la trei dimineaţa, printre strigăte şi ţipete, am văzut ceva care m-a făcut să mă opresc locului. Pe cealaltă parte a străzii, băcanul nostru – un bătrân arţăgos, care nu vindea băutură şi nu vorbea cu marginalii – stătea alături de un travestit cu o perucă lungă, brunetă şi rimelul scurs pe obraji. L-am văzut desfăcând un pachet de ţigări, cu mâini tremurătoare şi faţa albă ca a unei stafii, şi oferindu-i una. Asta a fost şi este încă imaginea care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în minte din noaptea aceea: un băcan conservator şi un travestit înlăcrimat fumând unul lângă celălalt. În faţa dezastrului şi a morţii, diferenţele noastre lumeşti se evaporau şi deveneam cu toţii Unul, chiar dacă numai pentru câteva ore.

Dar am crezut întotdeauna că şi poveştile au acelaşi efect asupra noastră. Nu vreau să spun că literatura are magnitudinea unui cutremur, însă când pătrundem într-un roman, ne lăsăm în urmă micile noastre apartamente comode şi, prin intermediul personajelor fictive, ne trezim că ajungem să cunoaştem oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată şi pe care poate chiar i-am detestat drept „Ceilalţi”.

Mulţi ani mai târziu, aveam să-mi amintesc de noaptea aceea într-un context cu totul diferit: după naşterea primului meu copil, am trecut printr-o depresie puternică, ce m-a despărţit de singura pasiune din viaţă care până atunci fusese mai presus de orice – scrisul.

Pentru mine a fost un cutremur emoţional. Când am ieşit în fugă din clădirea Eului pe care mi-l construisem cu grijă atâţia ani, în întunericul de-afară am dat peste un grup de Degeţici – şase femei mici cât degetul – stând speriate şi zguduite una lângă alta. Pe patru dintre ele le cunoşteam deja. Pe celelalte două le întâlneam pentru prima oară. Mi-am dat seama că, dacă n-ar fi fost situaţia extraordinară a depresiei mele postnatale, nu le-aş fi văzut niciodată într-o nouă lumină, iar ele ar fi continuat să trăiască în trupul şi în sufletul meu fără să se asculte niciodată una pe alta, ca nişte vecine care împart acelaşi aer, însă niciodată un salut paşnic.

Poate că toate femeile au un harem interior şi tocmai discrepanţa, tensiunea, armonia greu dobândită dintre eurile noastre contradictorii ne fac să fim noi însene.

Mi-a luat ceva vreme să ajung să le cunosc şi să le iubesc pe toate cele şase Degeţici.

Această carte înfăţişează felul cum mi-am acceptat diversitatea interioară şi apoi am învăţat să fiu Una.

Sunt scriitoare.

Sunt nomadă.

Sunt cosmopolită.

Sunt o iubitoare a sufismului.

Sunt pacifistă.

Sunt vegetariană şi sunt femeie, mai mult sau mai puţin în această ordine.

Aşa m-aş fi definit înainte să ajung la vârsta de treizeci şi cinci de ani.

Până în acel moment, m-am văzut întâi şi întâi ca pe-o povestitoare. În vremurile de demult, oamenii ca mine îşi împărtăşeau poveştile în jurul unui foc de tabără, sub un cer atât de vast, încât nu puteai să-ţi dai seama unde se sfârşea, dacă se sfârşea vreodată. În Paris, îşi agoniseau banii de chirie scriind pe la ziare. În palatul unui sultan despot, fiecare poveste le câştiga dreptul la o nouă zi de viaţă. Fie că era vorba despre Naratorul Anonim, Balzac sau frumoasa Şeherezada, mă simţeam legată de aceşti povestitori din vechime. Adevărul e că, precum mulţi alţi romancieri, mă simţeam mai apropiată de scriitorii morţi decât de cei contemporani şi probabil relaţionam mai uşor cu personajele fictive decât cu oamenii reali – mă rog, prea reali.

Aşa trăiam. Aşa aveam de gând să trăiesc mai departe. Dar atunci mi s-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat, miraculos şi uluitor: am devenit mamă.

Asta a schimbat totul, m-a schimbat pe mine.

Noul rol m-a lăsat uimită, la fel de buimacă precum un liliac deşteptat de razele soarelui.

În ziua când am aflat că sunt gravidă, scriitoarea din mine s-a panicat, femeia din mine s-a simţit cuprinsă de-o fericire confuză, pacifista din mine a rămas nepăsătoare, cosmopolita din mine a început să se gândească la nume internaţionale de bebeluşi, sufita din mine a întâmpinat vestea cu bucurie, vegetariana din mine s-a îngrijorat că va fi silită să mănânce carne, iar nomada din mine voia pur şi simplu să-şi ia picioarele la spinare şi să fugă cât mai iute. Dar aşa se întâmplă când eşti gravidă. Poţi să fugi de orice şi de oricine, însă nu şi de schimbările din trupul tău.

Când s-a abătut asupra mea, depresia postnatală m-a luat complet pe nepregătite. Se întindea înainte-mi ca un tunel întunecos, parcă fără capăt, şi mă umplea de groază. Încercând s-o traversez, m-am prăbuşit uneori şi personalitatea mi s-a spart în cioburi atât de mici, încât nu era chip să le lipesc din nou laolaltă. Însă totodată, experienţa m-a ajutat să privesc înăuntrul meu şi să fac iar cunoştinţă cu fiecare membră a haremului miniatural pe care îl închisesem în mine în toţi aceşti ani. Depresia poate fi o minunată ocazie dăruită de viaţă pentru a înfrunta fără înconjur probleme ce contează enorm pentru fiinţa noastră, dar care, din grabă sau ignoranţă, au fost măturate sub preş.

Nu-mi dau seama ce-a venit mai întâi şi ce-a urmat. Oare am ieşit din depresie şi abia apoi am început să scriu cartea asta? Sau am terminat cartea şi astfel am reuşit să mă târăsc afară din tunel? Adevărul e că n-aş putea spune. Amintirile mele din acele zile sunt vii şi intense, dar nu respectă nicidecum ordinea cronologică.

Totuşi, ştiu sigur că această carte a fost scrisă cu lapte negru şi cerneală albă – un cocktail de poveşti, sentimente materne, dor de ducă şi depresie, distilat vreme de câteva luni la temperatura camerei.

Orice carte este o călătorie, o hartă ce-şi călăuzeşte cititorul prin hăţişul minţii şi sufletului uman. Iar aceasta nu e cu nimic diferită. Orice cititor este, prin urmare, un soi de călător. Unele călătorii ne iniţiază la fata locului în cultura pe care am moştenit-o de la înaintaşi, în timp ce altele se axează pe aventuri sub cerul liber sau în natură. În paginile care urmează, vreau să vă iau cu mine în două călătorii simultane, una în Valea Bebeluşilor, cealaltă în Pădurea Cărţilor.

În Valea Bebeluşilor, vă invit să aruncaţi o privire mai atentă asupra diverselor roluri care ne alcătuiesc viaţa, începând cu ipostaza de femeie, mamă şi autoare. În Pădurea Cărţilor, voi discuta despre vieţile şi operele unor scriitoare, de pe vremuri sau contemporane, din Orient şi Occident, pentru a vedea cum au tratat subiecte similare, cu sau fără succes.

Cartea de faţă n-a fost scrisă numai pentru acele femei care au trecut sau vor trece prin perioade asemănătoare de depresie, ci pentru toţi aceia – bărbaţi sau femei, celibatari sau căsătoriţi, cu sau fără copii, scriitori sau cititori – cărora le vine greu uneori să echilibreze multitudinea de roluri şi responsabilităţi din vieţile lor.

Sufiţii cred că fiecare fiinţă umană este o oglindă ce reflectă universul luat în ansamblu. Ei spun că fiecare dintre noi este un microcosmos în mişcare. Să fii om, prin urmare, înseamnă să trăieşti cu o întreagă orchestră de voci contradictorii şi de sentimente amestecate.

Ar putea fi o experienţă rodnică şi edificatoare, dacă n-am fi înclinaţi să-i ridicăm în slăvi pe unii membri ai acelei orchestre interioare în dauna altora. Ne reprimăm multe aspecte ale personalităţii pentru a fi în concordanţă cu imaginea perfectă la înălţimea căreia încercăm să trăim. Astfel, înăuntrul nostru există rareori – dacă nu chiar niciodată – democraţie, în schimb există o oligarhie bine instaurată, în care unele voci domnesc peste restul.

Lapte negru este o încercare de-a răsturna acea oligarhie prin mijloace paşnice, de-a accede la o democraţie interioară sănătoasă şi matură. Deşi ar fi o naivitate să presupui că regimul democratic e numai lapte şi miere, acesta e totuşi preferabil oricărei forme de despotism. Doar atunci când reuşim să ne armonizăm şi să ne sincronizăm vocile interioare putem deveni mame mai bune, taţi mai buni şi, probabil, scriitori mai buni.

Dar mă ia gura pe dinainte şi n-ar trebui. Trebuie să fac un viraj şi să mă întorc în trecut, să caut momentul în care a început totul.

Spălătorul de vase norocos

Iată-ne, pe mama şi pe mine, prinse într-un labirint dulce-amar de sentimente, în care numai mamele şi fiicele sunt în stare să se-ncurce. Dar mă simţeam plină de recunoştinţă pentru felul cum reacţionase la vestea neaşteptată şi i-am mulţumit pentru susţinerea ei.

— O, nu e vorba de nicio susţinere, draga mea. Sunt pur şi simplu ca un spălător de vase nevoiaş care găseşte din întâmplare un bilet de loterie pe trotuar şi află că a câştigat lozul cel mare.

Oricât de obişnuită aş fi cu frazele codificate şi cifrate ale mamei, de data asta n-am priceput imediat unde bate.

— Mi-e teamă că nu înţeleg.

— Păi, e cât se poate de limpede, iubito. Te temeai că o să mă supăr când o să aflu că te-ai măritat în secret în altă ţară şi, când ai văzut că nu m-am supărat deloc, te-ai simţit recunoscătoare. Aşa e?

Am încuviinţat din cap.

— Aşa e.

— Vezi tu, doar o mamă care e sigură că fiica ei se va căsători într-o zi ar fi dezamăgită aflând că a făcut-o fără s-o anunţe. Sincer vorbind, eu n-am avut niciodată niciun fel de aşteptări de la tine la capitolul ăsta. Păreai ultimul om de pe planeta asta care şi-ar pune pirostriile. Aşa că nu m-am dus să cumpăr câte un bilet loto în fiecare săptămână şi să-mi pun speranţele în el. Acum înţelegi?

Începeam să mă luminez.

Fericită că îmi captase întreaga atenţie, mama a continuat cu entuziasm:

— M-am împăcat cu situaţia şi mi-am văzut de viaţă. Apoi, într-o zi, am găsit din senin biletul ăsta pe trotuar şi-am aflat că trăsesem lozul cel mare. Aşa m-am simţit când am primit vestea căsătoriei tale, la fel de uluită ca un spălător de vase norocos!

Mă măritasem de curând în Berlin. Nu era o coincidenţă că aleseserăm oraşul acesta ca să ne unim vieţile, fiindcă, cel puţin nouă, căsătoria noastră ni se părea la fel de surprinzătoare ca neaşteptata reunificare a Germaniei. Întocmai ca Berlinul de Est şi cel de Vest, şi noi fuseserăm împreună odată, apoi ne despărţiserăm şi acum eram din nou împreună. Soţul meu şi cu mine aveam – şi avem încă – temperamente la fel de diferite precum capitalismul şi comunismul. Eyup e un suflet blând şi generos, un bărbat mereu raţional, înzestrat cu un uimitor echilibru interior şi cu o răbdare de Iov, de la care şi-a primit şi numele. Cât despre mine, ar trebui să bifez aproape tot ce se opune calităţilor lui, începând cu „nerăbdătoare”, „impulsivă”, „iraţională”, „emotivă” şi „haos ambulant”.

Ne-am ferit să facem nuntă, fiindcă niciunul nu se omoară după ceremonii. Aşa că ne-am dus pur şi simplu la Ambasada Turciei din bulevardul Kbaum şi am anunţat că vrem să ne căsătorim. Pe o bancă de lângă intrare stătea un vagabond cu capul plin de păduchi şi de gânduri, cu faţa spre cer, încălzindu-se fericit la soare. Mi-a trecut prin minte că ar fi martorul perfect, însă când am încercat să-l rog să ne însoţească înăuntru, am descoperit că el nu ştia engleză şi eu nu ştiam germană, iar limbajul semnelor pe care l-am inventat ad-hoc nu era destul de sugestiv ca să acopere un subiect atât de neobişnuit. I-am oferit în schimb un pachet de Marlboro Lights, iar el a părut să ne binecuvânteze cu un zâmbet ştirb. Ne-a dăruit şi o bucată de poleială aurie de la ciocolată, pe care o netezise cu grijă. Am acceptat încântată darul. Părea de bun augur.

N-am purtat rochie de mireasă nu doar pentru că detest acest ritual, ci şi pentru că nu port niciodată alb. Mi-a fost întotdeauna greu să pricep cum reuşesc alţii. Ani de zile n-am putut nici să mă aşez pe o canapea dacă era prea albă, dar treptat m-am vindecat de acest nărav. Prietenii mei au câteva teorii în privinţa aversiunii mele pentru alb. Cred că probabil am căzut într-un cazan cu orez cu lapte pe când eram copil (spre deosebire de Obelix, care a căzut în Poţiunea Magică, asta nu m-a înzestrat cu nicio putere supranaturală) şi am ajuns să urăsc culoarea asta, dar nu şi laptele cu orez. Totuşi nu-mi amintesc să se fi întâmplat nimic de genul ăsta şi nici cea de-a doua teorie a lor, cum că aş avea prejudecăţi împotriva doctorilor, dentiştilor şi tehnicienilor de laborator – oameni îmbrăcaţi în alb – nu e adevărată.

Oricum, în ziua aceea de mai, m-am înveşmântat în culoarea mea preferată: negrul. Cât despre Eyup, purta nişte pantaloni negri şi o cămaşă albă, pentru a respecta într-un fel tradiţia. Aşa am spus „Da”. Fără tam-tam şi dintr-o toană. Cu toate că părinţii şi cele cinci surori ale lui Eyup, ca să nu mai vorbim de mama şi bunica mea, ar fi fost încântaţi să facem o nuntă turcească tradiţională, cu mâncare, muzică şi dans, când au aflat că ne-am căsătorit, au fost destul de drăguţi încât să ne respecte alegerea.

Lăsând la o parte chestia cu spălătorul de vase norocos, mama nu era singura care nu se aştepta să mă mărit. Nici cititorii mei nu păreau să se aştepte la una ca asta. La curent cu romanele şi eseurile mele, ei fuseseră mereu primii care înţelegeau ce simţeam. Dar de data asta s-au arătat mai degrabă şocaţi decât înţelegători. Şi-au exprimat surpriza în scrisori, e-mailuri şi cărţi poştale. Unii chiar mi-au trimis tăieturi din interviurile mele anterioare, în care spusesem: „Viaţa casnică burgheză? Nici gând! Nu mă prinde” şi „Nu cred că mi-ar plăcea să cresc copii, dar mă gândesc că aş putea fi o bună mamă vitregă într-o zi. Ştiţi, cineva cu care să te duci la un meci de fotbal sau la o repetiţie costumată pentru balul de absolvire”. Acum, parcă spunându-mi „te-am prins” din priviri, cititorii aceia inteligenţi şi mucaliţi doreau să afle ce se schimbase.

Nu puteam să le dau decât un singur răspuns: iubirea.

Îmi iubesc soţul şi simt întotdeauna o linişte şi o fericire stranii coborând asupra mea când îl am alături. Însă cumva nu ştiam ce să fac cu toată liniştea asta şi nu voiam ori nu puteam să mă obişnuiesc cu fericirea casnică şi să mă simt ca acasă. Probabil fiindcă nu eram în stare să mă simt ca acasă nicăieri prea multă vreme.

Născută la Strasbourg, crescută la Madrid şi locuind în Ankara, Istanbul, Amman, Köln, Boston, Michigan şi Arizona, mi-am purtat toată averea într-o valiză întreaga viaţă – convinsă că puteam să stau oriunde şi pretutindeni pe planeta asta atâta vreme cât nu eram nevoită să prind rădăcini. Unicul copil al unei mame singure, am acceptat devreme un adevăr legat de natura umană căruia alţii încearcă să-i reziste în van: acela că singurătatea este o parte indisolubilă a condiţiei umane.

Îmi plăcea singurătatea. O îndrăgeam. Cunoşteam oameni care o luau razna dacă rămâneau singuri prea multe ore. Cu mine lucrurile stăteau exact pe dos. O luam razna dacă eram silită să-mi petrec tot timpul în compania altor oameni. Îmi lipsea intimitatea mea.

Vocaţia mea de romancieră se hrăneşte din singurătate. În aproape toate domeniile artistice trebuie să lucrezi împreună cu alţi oameni în timpul procesului creator. Până şi cel mai egoist regizor trebuie să se priceapă să-şi armonizeze energia cu a celorlalţi, învăţând să lucreze în echipă. La fel şi creatorii de modă, actorii, dansatorii, dramaturgii, cântăreţii şi muzicienii.

Nu şi scriitorii. Vreme de săptămâni, luni şi uneori ani la rând, noi ne retragem în romanele pe care le scriem; rămânem în acel cocon imaginar, înconjuraţi de personaje fictive, trasând destine, crezându-ne Dumnezeu. Când dezvoltăm intrigi, adăugăm întorsături neaşteptate, creăm şi distrugem personaje, putem ajunge foarte uşor să ne închipuim că suntem buricul pământului. Egocentrismul şi îngâmfarea sunt două dintre cele mai primejdioase efecte secundare ale profesiei noastre. De aceea suntem nişte iubiţi lamentabili şi nişte soţii ori soţi şi mai lamentabili. Scriitorii sunt înainte de toate fiinţe asociale – deşi putem uita cu uşurinţă lucrul ăsta dacă avem parte de un strop de faimă şi de succes. Romanul este cea mai solitară formă de artă, cum spunea odată Walter Benjamin.

În perioada de după nuntă, predam în Arizona şi, o dată la câteva săptămâni, săream în avion pentru un zbor de douăzeci şi şase de ore (cu escale) ca să mă alătur soţului şi prietenilor mei în ritmul nebunesc, haotic şi pitoresc al Istanbulului, iar apoi mă întorceam în Arizona, să mă retrag în pustietatea mea.

Primul lucru pe care îl simţi când ieşi din Aeroportul Internaţional Tucson e valul de căldură ce se ridică din străfundurile pământului, lingându-ţi faţa cu limbi de foc nevăzute. Primul lucru pe care îl simţi când ieşi din Aeroportul Internaţional Atatürk e valul de zgomot, un talmeş-balmeş asurzitor de maşini claxonând, motociclete duduind, picamăre sfredelind şi oameni vorbind, ţipând şi fluierând, toate în acelaşi timp.

Valul de căldură, valul de zgomot. Când într-o parte, când în cealaltă. Asta a durat aproape doi ani. Apoi, într-o zi, am aflat că sunt gravidă.

Nu ştiusem că-mi doream să devin mamă, aşa că m-a luat prin surprindere. Însă chiar voiam copilul. Parcă o altă parte a personalităţii mele – casnică, grijulie, maternă – se revolta acum împotriva celei care fusese la putere în toţi aceşti ani. Forţele insurgente ale maternităţii se infiltrau în cătunele din miazănoapte ale personalităţii mele cu o repeziciune şi o agilitate uimitoare, însă puterile oficiale din capitală se ţineau încă tari pe poziţii.

Totuşi nu voiam să-mi pierd spiritul rătăcitor, independent, lipsit de griji. În capul meu erau şase voci care vorbeau toate odată. Aşadar încă de la începutul sarcinii treceam prin stări contradictorii, de parcă aş fi fost târâtă spre necunoscut de un curent subteran mai puternic decât inima mea. Nu m-a ajutat nici faptul că în ultimele luni de sarcină am fost dată în judecată din cauza frazelor rostite de câteva dintre personajele mele armene în romanul Bastarda Istanbulului. Printr-o coincidenţă, data procesului era chiar ziua de după naştere. Deşi am fost achitată la prima înfăţişare şi experienţa în sine n-a avut nicio legătură cu depresia mea ulterioară, zilele acelea s-au adăugat la provocările întregului an.

Am născut în septembrie 2006, cea mai frumoasă lună din an în Istanbul. Oricât de fericită şi binecuvântată m-aş fi simţit, eram totodată dezorientată şi nepregătită. Am închiriat o casă retrasă, absolut încântătoare, în insule, unde puteam să-mi cresc copilul şi să scriu. Aşa plănuiam. Dar s-a dovedit că nu eram în stare să fac nici una, nici alta. Nu aveam suficient lapte şi, de fiecare dată când încercam să mă întorc în lumea ficţiunii şi să încep un nou roman, mă trezeam privind pierdută pagina goală cu o nelinişte crescândă. Aşa ceva nu mi se mai întâmplase. Nu rămăsesem niciodată în pană de poveşti. Nu trecusem niciodată prin vreun blocaj scriitoricesc sau prin ceva asemănător. Pentru prima oară în viaţa mea de adultă, oricât m-aş fi străduit, cuvintele refuzau să-mi vorbească.

Dintr-odată m-a cuprins spaima că se schimbase ceva ireversibil înăuntrul meu şi că n-aveam să mai fiu niciodată aceeaşi. M-a străbătut un val de panică. Am început să mă gândesc că acum, după ce devenisem mamă şi soţie casnică, n-aveam să mai fiu niciodată în stare să scriu romane. Ca un covor ros şi prăfuit, vechiul meu eu îmi era tras de sub picioare.

Cărţile îmi fuseseră cele mai bune prietene din ziua în care am învăţat să scriu şi să citesc. Cărţile mă salvaseră. Fusesem un copil atât de introvertit, încât vorbeam cu creioanele colorate şi le ceream iertare obiectelor dacă mă loveam de ele. Poveştile mi-au dat un sentiment de continuitate, centru şi coerenţă – cei trei C de care altminteri duceam grav lipsă. Respiram litere, sorbeam cuvinte şi trăiam poveşti, convinsă că puteam să sucesc şi să răsucesc limba într-un tangou pasional.

În tot acest timp, scrierile mele umpleau singura valiză pe care o luam cu mine oriunde mă duceam. Literatura era lipiciul nevăzut care ţinea laolaltă diferitele mele faţete şi, când m-a părăsit, toate părţile din care eram alcătuită s-au desfăcut. Fără ea, lumea mi se părea un loc melancolic, nespus de trist. Culori care fuseseră vesele şi strălucitoare păreau acum stinse. Nimic nu mai era de-ajuns. Nimic nu mai părea familiar. Eu, care călătorisem de-a lungul şi de-a latul continentelor, simţindu-mă acasă în atâtea locuri, nu găseam puterea sau voinţa de-a ieşi în stradă. Pielea mi s-a subţiat atât de tare, încât totul a început să mă rănească. Soarele era prea dogoritor, vântul, prea aspru şi noaptea, prea întunecată. Mă chinuiau spaima şi neliniştea. Pe nesimţite, mă cufundasem într-o depresie postnatală severă.

După ce m-a privit săptămâni în şir cum plângeam, bunica din partea mamei – o femeie blândă, dar puternică şi grozav de superstiţioasă – m-a luat de mână şi mi-a şoptit cu o voce moale precum catifeaua: „Copila mea dragă, trebuie să te aduni. Nu ştii că laptele proaspetei mămici se acreşte cu fiecare lacrimă vărsată?”.

Nu ştiam.

M-am pomenit gândindu-mă la această imagine. Ce s-ar întâmpla dacă mi s-ar acri laptele? S-ar înnegri, devenind gros şi tulbure? Gândul ăsta nu numai că m-a îngrijorat, ci m-a făcut să mă simt vinovată. Cu cât mă străduiam mai tare să nu plâng, cu atât îmi veneau lacrimile mai abitir. Cum de toate femeile pe care le cunoşteam se adaptau atât de uşor la viaţa de mamă, iar eu nu reuşeam? Voiam să-mi alăptez copilul cât de mult şi de bine eram în stare. Imaginea laptelui înăcrit nu-mi dădea pace toată ziua şi mă asalta în vise.

Apoi, într-o dimineaţă, după luni întregi de depresie, izolare şi tratamente lipsite de succes, m-am trezit cu impulsul de-a scrie din nou şi m-am aşezat la birou. Era linişte, în afară de câteva bărci pescăreşti din depărtare şi bebeluşul care dormea în leagăn. Un parfum de iasomie plutea în aer şi cerul de deasupra Bosforului era de un albastru atât de pal, că părea aproape fără culoare. Dintr-odată am avut revelaţia extrem de liniştitoare că totul era bine şi că aşa fusese mereu. Cum spunea Rumi, noaptea cuprinde ziua. Putem să ne luăm vieţile de la capăt, oricând şi oriunde.

Era bine că mă speriasem şi nu mai încetam cu plânsul. Era bine că mă temusem că n-o să pot face faţă şi scrisului, şi îngrijirii copilului. Dacă laptele nu mi-ar fi fost alb ca zăpada, şi asta ar fi fost bine. Apucându-mă să scriu despre experienţa mea, puteam să preschimb laptele înnegrit în cerneală şi, cum scrisul a avut întotdeauna un efect tămăduitor de-a dreptul magic asupra sufletului meu, poate reuşeam să-mi croiesc încet drumul şi să scap din depresie.

Chiar în aceeaşi zi, am pus copilul în cărucior şi am ieşit din casă în forfota străzii. La început cu prudenţă, apoi cu mai multă îndrăzneală, m-am apucat să vorbesc cu alte femei despre experienţele lor postnatale. Am fost surprinsă să descopăr cât de multe trecuseră prin turbulenţe emoţionale asemănătoare. De ce n-am ştiut mai multe despre asta? Mi s-a spus mereu că femeile sar în sus de bucurie de îndată ce-şi ţin bebeluşii în braţe. Nimeni nu mi-a spus că, sărind în sus, unele dintre noi ne lovim cu capul de tavan şi rămânem o vreme ameţite.

Cât am scris Lapte negru, am avut nenumărate discuţii emoţionante cu femei de toate vârstele şi profesiile. Încet, dar sigur, am început să înţeleg că nu eram singură. Asta m-a ajutat mult. Pentru cineva care se mândrise întotdeauna cu puterea ei de-a fi singură era o ironie să caute consolare în mulţime, dar am hotărât să nu stărui asupra acestui lucru. Adevărul e că depresia postnatală este mult mai răspândită decât am vrea noi, ca societate, să credem.

Ce-i mai interesant e că femeile ştiau despre asta pe vremuri. Străbunicile noastre aveau cunoştinţă despre toate soiurile de dezechilibru postnatal şi, prin urmare, erau mai bine pregătite. Le-au transmis cunoştinţele lor fiicelor şi nepoatelor. Dar în ziua de azi suntem atât de rupte de trecut, că nu mai avem de fapt acces la această înţelepciune. Suntem femei moderne. Când ne simţim epuizate şi rănite înăuntrul nostru, ascundem semnele cu ajutorul ultimelor tehnici în materie de machiaj. Ne închipuim că putem să naştem azi şi mâine să ne vedem de vieţile noastre. Sigur, unele dintre noi reuşesc. Necazul e că altele pur şi simplu nu sunt în stare.

În Turcia, femeile în vârstă cred că în cele patruzeci de zile care urmează naşterii unul copil, proaspăta mamă ar trebui să fie înconjurată de cei dragi. Dacă ar fi lăsată singură, fie şi pentru o clipă, ar putea deveni susceptibilă la atacurile djinnilor – căzând pradă unui noian de griji, nelinişti şi temeri. Tocmai de aceea familiile trdiţionale împodobesc încă patul unei proaspete mame cu panglici stacojii şi împrăştie seminţe de mac sfinţite prin cameră, ca să alunge orice forţe supranaturale care pândesc în văzduh.

Nu încerc să susţin aici că ar trebui să ne lăsăm călăuzite de o mână de superstiţii ori să ne aşteptăm ca personalul medical să decoreze saloanele maternităţilor cu funii de usturoi şi talismane împotriva deochiului. Ce vreau să spun e că femeile din vremurile premoderne – prin poveştile, tradiţiile şi credinţele lor băbeşti – recunoşteau un fapt esenţial pe care noi nu-l prea mai luăm în seamă: de-a lungul vieţii, o femeie trece prin câteva mari etape, iar trecerea de la una la alta s-ar putea să nu fie uşoară. S-ar putea să aibă nevoie de ajutor, sprijin şi îndrumare din afară înainte să înceapă să trăiască din nou pe deplin în prezent. În timp ce o femeie trece de la o zi la alta luptând, rezolvând probleme, punând la punct şi controlând totul, apar momente când maşinăria trupului ei poate să meargă prost. Aceasta e înţelepciunea simplă din vechime cu care am pierdut legătura în hotărârea noastră de-a fi pline de succes, puternice şi mereu perfecte.

Doamna Slăbiciune nu e prea îndrăgită de membrele generaţiei noastre. Nimeni nu ştie unde se află acum, dar circulă zvonuri că ar fi fost trimisă în exil pe o insulă din Pacific sau într-un sătuc de la poalele Himalayei. Am auzit cu toţii de ea, dar nu ai voie să-i rosteşti numele cu glas tare. La serviciu, la şcoală sau acasă, de câte ori auzim pe cineva vorbind despre ea tresărim, temându-ne de consecinţe. Deşi nu se află chiar pe lista persoanelor date în urmărire de Interpol, nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ea.

Când spun toate astea, nu neg că a fi mamă este unul dintre cele mai minunate daruri ale vieţii. Îţi modelează inima de parcă ar fi din lut, punându-te în armonie cu ritmul universului. Nu fără motiv, nenumărate femei spun că este cel mai bun lucru care li s-a întâmplat în viaţă. Sunt de acord cu ele din tot sufletul.

Totuşi o femeie nu devine mamă chiar din clipa când naşte. E un lucru care se învaţă, iar unora le ia mai mult decât altora. Unele femei, la fel ca mine, se simt zguduite din temelii de întreaga experienţă. Nu pretind că adaptarea la maternitate e mai dificilă pentru persoanele creative, fiindcă am văzut femei din toate straturile sociale trecând prin necazuri asemănătoare, chiar dacă diferite ca intensitate. Nicio femeie nu este absolut imună la tristeţea postnatală. Probabil cele mai puternice şi mai încrezătoare dintre noi sunt de fapt cele mai vulnerabile. Mai interesant e că acest montagne russe psihologic poate să te copleşească la fel de uşor la a doua, a treia sau chiar a şasea sarcină ca şi la prima.

La urma urmei, sarcinile sunt ca fulgii de nea. Nu există două la fel.

Attachments

Lapte negru de Elif Shafak.doc 1.33 Mb . 227 Views

PDF Lapte negru de Elif Shafak autori romani

Notă către cititor

Spălătorul de vase norocos