Scriitoare de origine turcă, Elif Shafak s-a născut în Franţa, la Strasbourg, în 1971. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Spania, după care a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. În prezent este profesor la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universităţii din Arizona. A debutat în literatură în 1994 cu povestirea Kem Gozlere Anadolu, însă a obţinut succesul şi recunoaşterea publicului turc cu primul său roman, Sufiştii, publicat în 1997 şi distins un an mai târziu cu premiul Mevlana. Cel de-al doilea roman, Oglinzile oraşului, publicat în 1999 şi distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) şi Palatul Păduchilor (2002). Elif Shafak a publicat şi două romane în limba engleză, Sfântul nebuniilor incipiente (2004) şi Bastarda Istanbulului (2006; Polirom, 2007). Cărţile ei, traduse în numeroase limbi, se bucură de un succes considerabil, iar revista The Economist vede în ea un rival promiţător al marelui scriitor turc Orhan Pamuk.

Romanul Sfântul nebuniilor incipiente spune povestea unui grup de prieteni, cu nesfârşitele lor încercări de a-şi îndeplini visurile, menirea sau pur şi simplu de-a nu-şi pierde minţile. Omer, Abed şi Piyu sunt colegi de cameră, veniţi de puţin timp în Statele Unite. Omer este din Istanbul, urmează un doctorat în ştiinţe politice şi e îndrăgostit de o feministă americană, care se simte străină în ţara ei, are o mulţime de obsesii şi tendinţe sinucigaşe. Abed îşi continuă studiile în biotehnologie şi e în permanenţă îngrijorat – din cauza modului scrântit de viaţă al lui Omer, de o vizită neaşteptată din partea propriei mame sau de prejudecăţile americanilor împotriva arabilor. Iar Piyu e spaniol şi îşi doreşte să devină dentist, în ciuda fobiei lui acute faţă de obiectele ascuţite. Fiecare personaj este dezorientat într-un fel sau altul, iar monologurile lor sunt o încercare de a descoperi ce-şi doresc în viaţă şi, eventual, de la cine. O abordare contemporană a unor teme majore precum iubirea, prietenia, cultura, naţionalitatea, exilul şi nevoia de a aparţine cuiva, undeva.

Am văzut alături o cioară şi o barză

M-am mirat îndelung şi am cercetat cazul lor

Ca să descopăr cheia

A ceea ce aveau în comun

Când m-am apropiat de ele uimit şi tulburat

Am văzut într-adevăr că amândouă şchiopătau.

The Cause Of A Bird’s Flying And Feeding With A

Bird That Is Not Of Its Own Kind

Rumi, Mathnawi, Cartea a doua

S-a apucat din nou de băut

În bar n-au mai rămas decât doi clienţi. Doi doctoranzi ale căror studii şi chirii depăşesc cu mult bursele lor, amândoi străini în acest oraş, amândoi din ţări musulmane.

În ciuda asemănării lor aparente şi a faptului că sunt prieteni buni, e posibil să nu aibă prea multe în comun, cel puţin nu în acest moment, nu la ora 2:36 dimineaţa, când unul din ei e beat criţă, iar celălalt la fel de treaz ca întotdeauna. Stau unul lângă altul, într-un contrast din ce în ce mai izbitor, de ore întregi. Mai precis, de cinci ore.

Însă acum a venit timpul să plece şi, în câteva minute, cel treaz, care se întâmplă să fie mai scund, mai oacheş şi mult mai vorbăreţ decât celălalt, va ieşi din toaletă, îi va zâmbi în semn de scuză chelnerului care spală plictisit podelele şi se va îndrepta ţeapăn spre silueta osificată, lipită de un scaun fără spătar a prietenului său. În timpul ăsta, amicul se strâmbă cu nişte ochi înceţoşaţi de ouzo la scrisul de pe un şerveţel. E complet nemişcat, complet inconştient de privirea fioroasă a barmanului portorican care stă în picioare chiar în faţa lui.

Data: 16 martie 2003

Locul: BOSTON

Ora: 2:24 a.m.

Temperatura: FRIG

Subiectul: OMER OZSIPAHIOGLU

Extras: S-a apucat din nou de băut… după unsprezece luni şi şaisprezece zile de abstinenţă totală… (11 luni şi 16 zile = 351 de zile = 8.424 de ore = 505.440 de minute = 30.326.400 de secunde = 175.458,46 de ori As I sat sadly by her side de Nick Cave)

— Ce scrii pe şerveţelul ăla?

— Îmi notez impresiile, murmură silueta de pe scaun, care acum părea mai puţin osificată. Îmi notez pe scurt impresiile… ca să nu le uit.

Barmanul solid şi lat în umeri le aruncă amândurora o privire iritată, se uită teatral la ceasul de pe perete, apoi din nou la ei, ca să le dea de înţeles că era pe punctul, dar chiar pe punctul, să-i dea afară. La drept vorbind, purtările bărbatului se schimbaseră enorm. Fusese un barman din cale-afară de politicos, mai ales la început, şi rămăsese aşa pe parcursul următoarelor patru ore, după care amabilitatea sa începuse să se topească în mod constant, vizibil şi ireversibil. În ultimele douăzeci de minute fusese oricum, numai politicos nu.

— Nu le-ai notat destul? Au trecut deja cinci ore, bătrâne. Mişcă-te, hai să mergem! urlă tipul scund.

Numele său era Abed. Engleza lui era marcată de un accent puternic, gutural şi totuşi extrem de inconsecvent, care oscila nebuneşte între absenţă şi omniprezenţă. O clipă dispărea aproape complet, pentru ca în următoarea să se ivească la fiecare cuvânt.

— Hai, că se închide, îşi înghionti Abed prietenul pe când se uita încordat în jur, încercând să evite contactul vizual cu chelnerul şi cu barmanul şi eşuând lamentabil în ambele cazuri.

Să fii treaz pe lângă un beţiv, conchise, era cea mai nesuferită treabă. Cel de-al doilea putea să facă tot felul de prostii, de care avea să scape pur şi simplu a doua zi dimineaţă, în vreme ce primul nu putea decât să asiste îndurerat la o farsă care îi era în acelaşi timp străină şi totuşi nu avea nicio şansă să rămână astfel.

Abed inspiră printre dinţi, îşi scarpină gropiţa din bărbie, aşa cum făcea întotdeauna când era încordat, şi trase de un cârlionţ din părul lui extrem de creţ, aşa cum făcea întotdeauna când scărpinatul gropiţei din bărbie nu-i era de niciun folos. Îşi smuci capul în direcţia toaletelor, dar se trezi din nou uitându-se fără să vrea la cei doi ochi ca nişte fascicule stacojii ai păsării, care îi priveau fix de pe raftul unde fusese aşezată, încremenită într-o demnitate obscură ce o făcea să arate mai degrabă ca o jucărie înspăimântătoare decât ca o coţofană care zbura odată până în înaltul cerului şi trepida de viaţă. Abed nu reuşise niciodată să înţeleagă cum puteau oamenii să se bucure expunând păsări împăiate. Cu o stânjeneală crescândă, se întoarse către prietenul lui, ca de data asta să-l găsească făcând găuri imense cu stiloul în şerveţel.

— Ce naiba mai faci acum?

— Pun punctele pe literele numelui meu, oftă tipul celălalt, privind dezolat petele albastre de cerneală care se învârtejeau deasupra literelor numelui său, fiecare punct dizolvându-se uşor pe şerveţel, mărindu-se din ce în ce mai mult pe măsură ce se dezintegra, ca pentru a dovedi că una dintre căile de-a deveni vizibil în ochii celorlalţi în viaţa asta e să te îndepărtezi cât mai mult de propria chintesenţă:

Se zice că atunci când îţi laşi în urmă ţara natală, trebuie să renunţi la cel puţin o parte din tine. Dacă lucrurile stăteau într-adevăr aşa, Omer ştia exact ce lăsase în urmă: punctele sale!

În Turcia, era ÖMER OZSIPAHIOGLU.

Aici, în America, devenise OMAR OZSIPAHIOGLU.

Punctele lui fuseseră eliminate doar pentru ca el să fie mai bine integrat. La urma urmei, americanilor, la fel ca tuturor, le plăcea grozav sentimentul de familiaritate dat de numele pe care le puteau pronunţa şi sunetele pe care le puteau articula, chiar dacă nu prea aveau sens, oricum ai fi luat-o. Totuşi, puţine popoare puteau fi atât de sigure pe ele ca americanii în reprelucrarea numelor de familie şi de botez ale străinilor. Dacă un turc, de pildă, îşi dă seama că tocmai a pronunţat greşit numele unui american în Turcia, va fi stânjenit şi, cel mai probabil, va considera că este greşeala lui sau, în orice caz, ceva care are de-a face cu el. Însă, dacă un american îşi dă seama că tocmai a pronunţat greşit numele unui turc în Statele Unite, după toate probabilităţile, nu el, ci numele însuşi va fi făcut responsabil de această greşeală.

Când numele se adaptează la o ţară străină, se pierde întotdeauna ceva, fie că e un punct, o literă sau un accent. Ceea ce se petrece cu numele tău pe un alt teritoriu seamănă cu ceea ce se întâmplă cu o legătură voluminoasă de spanac atunci când e gătită: ingredientul principal poate să capete un nou gust, însă dimensiunea lui se micşorează vizibil. Această diminuare este primul lucru pe care îl învaţă un străin. Cerinţa de bază a acomodării într-o ţară străină este înstrăinarea de lucrul care ţi-a fost cel mai familiar până atunci: numele tău.

Te joci cu pronunţia, tai câteva litere, modifici sunetele, cauţi cel mai bun înlocuitor şi, dacă se întâmplă să ai mai multe nume, renunţi cu totul la cel mai puţin prezentabil vorbitorilor nativi… Străinii sunt oameni cu una sau mai multe părţi ale numelor lor cufundate în întuneric. La fel, Ömer îşi înlocuise numele cu mai puţin dificilul şi mai prezentabilul Omar sau Omer, în funcţie de alegerea vorbitorului.

Stând nemişcat pe scaunul de bar în vreme ce lumea se învârtea în jurul lui şi el se învârtea în jurul petelor albastre care se dizolvau pe şerveţel, Omer se simţea inspirat, aproape în culmea fericirii, şi perfect capabil să filosofeze pe marginea unui punct de cerneală ore şi ore în şir. Însă Abed trebuie să fi simţit şi el lucrul ăsta, fiindcă îl trase fără milă pe Omer de braţ ca să-l facă să se dea jos de pe scaun. Cu acest imbold, reuşiră să iasă din bar chiar înainte ca barmanul să se lase în voia pornirilor sale criminale.

Afară noaptea era rece. Prea rece pentru 16 martie în Boston. Totuşi, pe când înaintau cu greu pe Somerville Avenue, nu păreau deloc deranjaţi de temperatură. Nu frigul îi făcea să se încrunte aşa, ci altceva. Ceva mai puţin tăios şi umed, mai difuz şi mai înfiorător… ceva pe care, dacă ar fi fost întrebaţi, l-ar fi putut defini ca pe un sentiment neaşteptat de singurătate ursuză, deşi probabil nu cu cuvintele astea şi cu siguranţă nu în ordinea asta. Fiindcă, în ciuda faptului că fuseseră o companie fidelă unul pentru celălalt în ultimele cinci ore şi în ciuda tuturor remarcilor obscene şi a glumelor şi mai obscene, a chicotelilor virile şi a jurămintelor frăţeşti de solidaritate, când se năpustiră în cele din urmă pe uşile batante ale barului şi ieşiră în strada întunecată cu o grabă ce amintea de panica de-a ajunge la suprafaţa apei a unui om care se îneacă, fiecare, simultan şi totuşi separat, îşi recunoştea propria singurătate deznădăjduită. Împreună cu pala de aer rece, discrepanţa stridentă dintre stările sufleteşti şi dispoziţiile lor, ca să nu mai pomenim de nivelurile alcoolemiei, dacă ar fi fost puşi să sufle în fiolă, trebuie să fi jucat un rol semnificativ în această posomoreală neaşteptată.

Totuşi, după o clipă de tăcere stângace, nu cel beat, aşa cum te-ai aştepta, ci cel treaz începu să vorbească; din gură îi ieşeau nori de aburi, urmaţi de nori de cuvinte:

— Ai remarcat numele barului în care m-ai silit să stau vreme de cinci ore, dostum[1]? Ştii cum se chema spelunca aia deprimantă? Cinci ore preţioase din viaţa noastră! Pufni Abed. Coţofana Râzătoare, aşa se chema blestemăţia aia! Dar coţofenele nu râd, ciripesc! Există chiar şi o expresie, una americană: „Să ciripeşti ca o coţofană”! Te-ai putea gândi: ce detaliu irelevant! Adică, poate nu gândeşti aşa în clipa asta, însă numai pentru că eşti prea beat ca să gândeşti. Dar ascultă-mă, dacă americanii l-ar auzi pe vreun străin spunând: „O, fata aia râde ca o coţofană!”, ar corecta imediat greşeala. N-am dreptate? Atunci de ce n-o corectează când o văd pe o firmă extravagantă de alamă? Sau pe suporturile de pahare? Fapt care îmi dă dreptul să întreb: dacă n-o corectează acolo, de ce-l corectează pe străin? Înţelegi ce vreau să spun?

Subiectul Omer Ozsipahioglu se opri şi se uită cu ochii îngustaţi la prietenul lui, de parcă ar fi sperat să-l vadă mai bine în felul ăsta.

— Bineînţeles, ăsta e doar un exemplu minor, continuă Abed să meargă şi să vorbească viguros înainte să-şi dea seama că Omer rămăsese în urmă. Doar o miniatură a unui defect mai mare care operează la nivelul întregii societăţi.

— Gail spune… se auzi din spate vocea tremurătoare a lui Omer, pe când încerca să-l ajungă din urmă. Dar apoi fu nevoit să se oprească şi să înghită în sec de vreo câteva ori, de parcă pronunţarea acestui nume pentru a suta oară în seara aceea i-ar fi lăsat în cele din urmă un gust acru în gură. Spune… spune că cioara este venerata străbună a veneratei familii a păsărilor. Şi dacă găseşti o cioară suficient de bătrână, există şanse ca aceasta să se fi uitat odată drept în ochii străbunicii tale.

— Gail! Gail! Gail! ţipă Abed întorcându-se şi desfăcând disperat braţele. Turui despre ea de cinci ore. Am stat chiar lângă tine şi am fost numai ochi şi urechi, ţii minte? Aşa că ai milă şi mai scuteşte-mă câteva minute cu Gail. Niciun strop de Gail în monologul meu despre coţofene, se poate? Să n-aud nimic despre prezervative, băuturi şi Gail, până nu te duc acasă viu şi nevătămat, OK?

Omer îl ajunse din urmă şi scoase un suspin trist. Paharele de ouzo pe care le dăduse pe gât în seara aceea, cu struguri, anason stelat, coriandru, cuişoare, rădăcină de angelică şi tot restul, dăduseră o oarecare nuanţă de „exagerare” purtărilor sale.

— De altfel, nu sunt surprins deloc să aflu despre contactele vizuale ale lui Gail cu ciorile. E o ciudată. Dacă n-ai aflat asta până acum, atunci n-o s-o afli niciodată, frate. E cea mai ciudată femeie care a intrat în vieţile noastre şi, dacă toţi oamenii ăştia care dorm liniştiţi în toate casele astea ar avea ocazia s-o cunoască, ar fi cu siguranţă şi cea mai ciudată femeie din vieţile lor. Înclină uşor capul pe spate şi zbieră pe strada pustie: Aşa că dormiţi, norocoşilor! Dormiţi neîntorşi!

Aşa şi trebuiau să doarmă, fiindcă dinspre clădirile vechi, dinspre magazinele ţipătoare şi dinspre casele hâde nu veni niciun răspuns. Doar o maşină scumpă de culoarea topazului trecu pe lângă ei, sfârâind de parcă ar fi fost făcută dintr-o bucată de unt care se topea într-o tigaie şi care avea să dispară curând, lăsând în urmă doar o replică lichefiată a ceea ce fusese odată. Totuşi, înainte să dispară, Omer apucă să zărească o fată cu cozi negre care scosese capul pe geamul din spate şi care părea surprinzător de calmă, în ciuda palorii cadaverice a feţei lui mici, rotunde şi mahmure. Când maşina încetini, înainte să dea colţul, se aplecă în faţă ca să vadă mai bine, dar fata nu mai era acolo. Omer se simţi derutat, neştiind cum să interpreteze lucrul ăsta. Dacă ar fi fost acolo, Gail l-ar fi luat cu siguranţă drept un semn, dar el nu se putea hotărî dacă avea să fie unul bun sau unul rău. Se uită supărat în jur, simţind că îl apucă durerea de cap. Nu că l-ar fi deranjat potopul de nemulţumiri care îl însoţea. Abed era tot timpul aşa, tot timpul arţăgos, un agitator fervent care avea un impact mult mai puţin semnificativ asupra auditoriului său decât asupra lui însuşi. Şi mai rău, alcoolul părea să scoată la iveală oratorul frustrat din el, mai degrabă printr-un fel de efect vizual decât printr-un efect secundar. De fiecare dată când vedea atâta băutură consumată de cineva de lângă el, Abed devenea automat mai ţâfnos şi mai înverşunat în criticarea societăţii în general. În momentele alea, Omer îl asemuia cu oamenii care nu pot să stea liniştiţi într-o încăpere unde tablourile nu sunt aşezate simetric. Întocmai ca ei, simţea cu disperare nevoia de-a corecta fiecare asimetrie pe care o observa, chiar şi atunci când îşi dădea seama că era menită să rămână aşa. Totuşi, spre deosebire de ale lor, intervenţiile sale erau mai curând pur verbale decât fizice. Să vorbească şi să se plângă constituia principala lui cale de-a îndrepta relele. Şi cu cât îşi dădea mai bine seama că nu izbutea, cu atât se plângea mai tare.

— Asta trebuie să fie cea mai proastă noapte pe care am avut-o anul ăsta, de la catastrofa aia de Halloween, răsună vocea lui Abed, cuprinsă de un acces puternic de furie. Tu bolboroseai Gail-în-sus-Gail-în-jos în dreapta mea, nătărăul ăla de bariton îngăima Doris-în-sus-Doris-în-jos în stânga mea, iar domnul barman făcea glume stupide la adresa întregului neam femeiesc… Ai idee cât de ridicol arătaţi toţi trei? Nici nu-i de mirare că spelunca aia se cheamă Coţofana Râzătoare! Cât despre cel care a avut ideea să-i pună numele ăsta splendid, deşi lui Gail nu i-ar plăcea să spun chestia asta, o s-o spun oricum: Cherchez la femme! Sunt sigur că a fost ideea unei femei. Probabil a nevestei ăleia îmbujorate a patronului. „Iubitule, zice ea într-o zi, am găsit un nume pentru barul nostru!” Tipul face probabil nişte calcule complicate în momentul ăla, chinuindu-se să priceapă de ce costurile depăşesc profiturile. Aşa că mormăie, doar de dragul de-a spune ceva: „E un nume drăguţ, iubito, dar crezi într-adevăr că e potrivit pentru un bar?”. „Sigur, răspunde ea, o să dea locului un aer vesel.” Tipul nu zice nimic, sperând că nevastă-sa o să uite în curând de chestia asta. Ce greşeală gravă! Între timp, ea a botezat deja barul Coţofana Râzătoare!

Tocmai în astfel de momente era greu să apreciezi vârsta lui Abed. Se presupunea că era un bărbat tânăr, destul de tânăr ca să se încadreze la rubrica „între 20 şi 30 de ani” a chestionarelor personale, însă în ochii celor care îi ascultau monologurile alambicate mai mult de jumătate de oră, categoria aceea începea să se estompeze, fluctuând de la „între 40 şi 45 de ani” sau „peste 60” până la „sub vârsta admisă”. Uneori vorbea ca un bătrân încăpăţânat, cu o piele atât de tăbăcită încât niciun fel de provocare nu-l mai putea atinge, iar alteori vorbea ca un adolescent cu pielea subţire, care lua foc imediat, chiar şi la cea mai mică neplăcere. Totuşi părea întotdeauna mult mai tânăr în rarele ocazii când reuşea să rămână tăcut decât în orele în care îşi dădea drumul la gură. Când începea să protesteze, firul gândirii sale se îndrepta direct spre miezul problemei, aşa cum o vedea el, rămânând orb la toate drumurile alternative şi cărările ocolite până acolo. S-ar putea spune că o asemenea francheţe are un dublu efect, îmbrăţişând cu generozitate ambele sensuri ale cuvântului. Spre deosebire de mulţi alţii, Abed era inocent, neavând cutii cu nemulţumiri în subsolul sufletului unde să depoziteze remarci pe care e-mai-bine-să-le-ţii-pen-tru-tine până când începeau să se descompună şi să duhnească. Şi era şi direct, în cel de-al doilea înţeles al cuvântului, fiind prea la obiect sau prea falogocentric, după cum îi plăcea lui Gail să-i reamintească din când în când.

În clipa în care gândul la Gail îi trecu din nou prin minte, chipul lui Omer se întunecă şi paşii i se împleticiră. Se întrebă ce făcea în momentul ăla, singură acasă cu pisicile. Se întrebă ce reacţie avea să aibă când va vedea că se apucase din nou de băut. Oare îi fusese dor de el şi, dacă da, i-ar spune-o, iar dacă nu-i spunea nimic, asta însemna că nu-i fusese deloc dor de el…? Omer voia să-şi pună în continuare întrebări cu voce tare şi probabil că ar fi făcut-o, dacă Abed s-ar fi lăsat întrerupt.

— Apoi, ta-dam… vine ziua deschiderii. Cum se zice în engleză când un nou bar sau magazin e deschis pentru prima oară?

— Nu ştiu, se încruntă Omer.

Acesta era într-adevăr cel mai bun lucru atunci când un străin conversa cu un alt străin într-o limbă care le era străină amândurora. Când unul din ei nu reuşea să găsească un cuvânt anume, se dovedea că nici celălalt nu era în stare.

— OK, dar înţelegi, continuă Abed încrezător.

Acesta era cel de-al doilea lucru bun atunci când un străin conversa cu un alt străin într-o limbă care le era străină amândurora. Când unul din ei nu reuşea să găsească un anumit cuvânt, iar celălalt nu era nici el în stare, izbuteau totuşi să se înţeleagă pe deplin.

Precum o fantomă care se amesteca în treburile lumeşti fără să fie într-adevăr acolo în carne şi oase, cuvântul acela nedescoperit găsea totuşi o cale de aşi transmite înţelesul fără a apărea el însuşi în scenă. Printre oamenii care conversează într-o limbă străină comună, cuvintele dezvoltă o putere misterioasă de-a vorbi prin tăceri, de-a fiinţa chiar în absenţele lor. Un fel de sindrom al membrului lingvistic absent, întocmai ca pacienţii ce continuă să-şi simtă membrele amputate multă vreme după operaţie, oamenii rupţi complet şi brusc de limba lor maternă şi, prin urmare, siliţi să supravieţuiască într-o limbă străină, continuă într-un fel să simtă vocabulele dezmembrate din trecutul lor îndepărtat şi încearcă să construiască fraze folosind cuvinte pe care nu le mai posedă.

— Fiindcă e ziua deschiderii, primele băuturi sunt gratis. Nu e de mirare că întregul cartier se înghesuie aici. Patronul e prea fericit, prea ocupat şi, probabil, prea beat. Atunci, singurul bărbat treaz pe care-l zăreşte în tot barul se apropie şi-l întreabă: „Domnule, iertaţi-mi curiozitatea, dar de ce aţi numit barul Coţofana Râzătoare?”. Patronul rămâne perplex. Pur şi simplu nu ştie ce să-i răspundă! Atunci îşi aminteşte cuvintele nevesti-sii: „Pentru că dă locului un aer vesel”. Angajaţii îi aud explicaţia şi o reproduc imediat, fiindcă şi ei s-au chinuit să rezolve misterul acestui nume stupid. Şi aşa se răspândeşte, ca o boală contagioasă. Mulţi ani mai târziu, tu mă târăşti în spelunca asta, eu pun aceeaşi întrebare şi ghici ce îmi răspunde barmanul: „Pentru că dă locului un aer vesel!”. Uahahau!

Interjecţia asta s-ar putea să nu redea exact ultimul sunet pe care l-a scos, dar e varianta cea mai apropiată la care ar putea ajunge orice idiom. „Uahahau” era un efect sonor general ce se aplica la o mulţime de lucruri care nu-i plăceau lui. Era un termen-umbrelă sub care puteau fi îngrămădite eficient diverse bunuri personale, printre care numeroase nemulţumiri şi un melanj de sunete (hohote, urlete, icnete şi gemete de diferite intensităţi). Oricare ar fi fost sentimentul precis pe care era menit să-l exprime, „uahahau” era în realitate mai puţin o exclamaţie finală şi mai curând un pistol de start. În momentul în care se auzea scoţând sunetul acela, Abed lansa un nou atac în maratonul neobosit al vorbăriei.

— De ce te plângi tot timpul? bombăni Omer cu o voce răguşită. Ce câştigi cu asta? Nu bei niciodată! Naiba să te ia, Abed! N-ai băut nici în ziua când ai aflat că prietena ta te aştepta încă în Maroc. N-ai băut nici când am cerut-o pe Gail în căsătorie sub ochii tăi. Dacă bucuria nu e o ocazie destul de bună pentru tine, atunci ce spui de durere? N-ai băut nici când ai aflat că prietena ta se căsătoreşte cu vărul tău! Dacă nu bei la vârsta asta, ai să sfârşeşti înecat în alcool la bătrâneţe.

— Deci asta ai făcut tu în seara asta? Ai investit într-un viitor mai bun! mormăi Abed cu ochii scăpărându-i de dispreţ, însă încruntarea ce însoţea dispreţul luă imediat o întorsătură mai îngăduitoare. Omar, prietene, de ce te-ai apucat din nou de băut? Anul trecut pe vremea asta zăceai aproape în comă la spital, borându-ţi şi maţele din tine sub un pom de Crăciun. Ai promis că nu mai bei niciodată. Şi acum, uită-te la tine!

— Unsprezece luni şi şaisprezece zile, zise Omer încuviinţând din cap şi chicotind de parcă şi-ar fi spus o glumă bună în sinea lui. Ştii de ce mi-am dat seama? Dacă acum unsprezece luni mi-aş fi pus pur şi simplu căştile şi aş fi ascultat melodia aia a lui Nick Cave fără întrerupere… se opri, căutând şerveţelul pe care făcuse calculele… După 175.458,46 de runde, aş fi putut să-mi dau căştile jos de la urechi şi să constat că au trecut unsprezece luni. Pentru mine, ar fi fost o singură melodie.

Abed întoarse capul şi îşi miji ochii, privindu-l pe jumătate stupefiat.

— Omar, ăsta e cel mai inteligent lucru care ţi-a ieşit din gură în seara asta. De ce nu punem noi doi ani la socoteală? Hmm, ia să vedem… în ultimii doi ani ai părăsit Istanbulul şi ai venit în State să-ţi faci doctoratul; ai lăsat baltă doctoratul şi te-ai specializat în schimb în iubite, dar ai dat-o în bară cu toate; ţi-ai distrus stomacul şi după aia stomacul aproape că te-a distrus pe tine… apoi, desigur, ori îţi era rău, ori erai îndrăgostit, nimeni n-ar fi putut să observe diferenţa; după aia te-ai căsătorit şi, pe deasupra, te-ai căsătorit cu Gail şi ţi-ai nenorocit complet viaţa! Da, ar fi fost cu siguranţă mult mai bine, dacă în momentul în care ai ajuns în America, ţi-ai fi pus căştile şi ai fi ascultat fără întrerupere orice melodie ai fi vrut de un catralion de ori. Dacă ai fi făcut asta, acum am fi fost cu toţii liniştiţi.

Se opri, scoase o batistă din buzunar şi îşi şterse nasul care îi curgea, apoi şi-l mai şterse o dată. Omer aşteptă la o oarecare distanţă, ştiind bine că atunci când nasul lovit de rinită alergică al lui Abed începea să curgă, timpul se oprea în loc.

— Cât despre faptul că nu beau, fonfăi Abed când nasul îl lăsă, în cele din urmă, să continue. Poţi să fii foarte deschis şi foarte agresiv. În fond, Gail face chestia asta tot timpul cu noi, nu-i aşa? Deci, dacă îţi închipui cumva că sunt un tâmpit desuet şi plictisitor care se chinuie să-şi asigure un loc călduţ în rai de unde să-ţi facă ţie cu mâna de sus, spune-o răspicat. Lasă-ţi nemulţumirile să curgă liber!

Se uitau unul în ochii celuilalt nerăbdători şi îngreţoşaţi. Nerăbdător era Abed, care aştepta să se dezlănţuie potopul de critici. Îngreţoşat era Omer, care strângea din buze, temându-se să nu-i scape din gură ceva mai rău. Era un vechi tipar care revenea. În trecut, de câte ori se apuca de băut, bea prea mult şi, de câte ori bea prea mult, îşi sfârşea noaptea vomitând.

— Bine, dacă asta vrei să auzi, se simţi Omer obligat să spună câteva lucruri, când îi deveni clar că nerăbdarea avea să învingă dezgustul. Am să-ţi spun ce minte de păianjen ai!

— Ceee?

— Asta e expresia folosită în turcă pentru oameni ca tine. Când cineva e cu totul depăşit, conservator, demodat, tradiţionalist… spunem că are o minte de păianjen.

— De ce?

— De ce? De aia!

„De ce?” era un surogat de întrebare, o monedă scoasă din uz, care nu mai era folosită nicăieri şi de nimeni odată ce păşeai în văile liniştite, în regiunile calme ale tărâmului vast, dar familiar numit limbă maternă. Acolo îţi puteai petrece întreaga viaţă fără să te îndoieşti că aveai toate răspunsurile la toate felurile de „de ce?”-uri, până când cineva îţi punea o asemenea întrebare.

— Vreau să zic, e ca şi când ai spune: „creierul tău e mic ca un păianjen”? Sau te referi mai degrabă la pânză decât la păianjen? Ca şi când ai spune: „mintea ţi-e prăfuită fiindcă n-ai folosit-o de secole întregi”. Dar chiar şi aşa, nu are niciun sens, dacă nu spui minte ca o pânză de păianjen în loc de minte de păianjen.

Omer lăsă săi scape un geamăt disperat, de parcă s-ar fi luptat cu un alt acces de greaţă. S-ar fi gândit să iasă la aer curat, dacă n-ar fi fost deja acolo.

— Mă rog, ridică Abed din umeri. Punctul tău de vedere e acceptat. Cel puţin ai încercat să spui ceva inteligent pentru prima oară… de fapt, pentru a doua oară în seara asta. Am într-adevăr o minte de păianjen. De tarantulă sau ceva de genul ăsta. Dar asta nu mă supără. Nu, chiar deloc, pentru că asta înseamnă „pios” în cartea mea. Sunt un musulman pios, pe când tu eşti unul pierdut.

— Un musulman pierdut… repetă Omer pe un ton afectat, închizând ochii într-un soi de transă, de parcă s-ar fi aşteptat să i se ivească dinaintea lor un desen animat despre musulmani pierduţi care să-i vorbească despre tragediile muritorilor.

Fiindcă nu se ivi nimic, deschise din nou ochii şi observă că un sentiment profund de nefericire umplea golul în care se aşteptase să apară imaginea. Pe când nefericirea se adâncea, simţi mai întâi o înduioşare paternă, apoi o empatie camaraderească şi, în cele din urmă, o milă copleşitoare pentru umila sa existenţă pe pământ. „Pierdut” – chiar aşa era, aşa fusese mai mult decât oricum altcumva în ultimii cinci, zece, cincisprezece ani din viaţă… un absolvent de ştiinţe politice incapabil să-şi găsească un loc în torentul politicii sau pe insula oamenilor de ştiinţă; un soţ nou-în-branşă căruia i se părea greu să respire în flora şi fauna instituţiei căsătoriei; un expatriat care avea încă sentimentul că aici nu era acasă, dar care deja nu mai ştia unde era casa lui, chiar dacă avusese una la un moment dat în trecut; un musulman prin naştere care nu voia să aibă nimic de-a face cu Islamul sau cu oricare altă religie; un ateu convins, nu atât pentru că se îndoia de existenţa lui Dumnezeu, ci mai curând pentru că se îndoia că Dumnezeu avea ştiinţă despre existenţa sa…

— Nu beau, nu, domnule. Şi cu cât sunt luat mai mult în râs pentru că nu beau, cu atât mă simt mai onorat. Când am să mor, am să spun acolo sus că nu am nimic de declarat. Nu ştiu ce gust are vinul alb sau whisky-ul. Nu ştiu ce gust are raki-ul. Dar ştiu cum miros toate chestiile astea în gurile oamenilor. Şi, mulţumită ţie, ştiu şi cum miros când ies din gurile lor! Uahahau!

Omer se făcu pământiu la faţă, dându-şi seama că să audă pe cineva vorbind despre vomitat în acea stare gastrointestinală delicată putea avea un efect stimulator asupra lui.

— Pur şi simplu nu sunt în stare să pricep. Dacă oricum ai de gând să vomiţi tot în cele din urmă, continuă Abed fără să-şi dea seama de agravarea stării fizice pe care era pe cale să i-o provoace prietenului său, de ce îţi mai dai osteneala să bei?

— Abed… nu vrei să încetezi?

— De ce? Te-am ascultat răbdător vreme de cinci ore, iar acum, când te-ai mai trezit puţin datorită aerului curat şi vremii reci, mă rog, am şi eu câteva lucruri de spus… Lasă-mă cel puţin să te întreb ceva: dat fiind că nu am băut niciodată alcool în trecut şi presupunând că nu voi bea nici în viitor, eşti drăguţ să-mi spui ce naiba caut eu în baruri?

— Nu ştiu, mormăi nervos Omer.

Însă răspunsul lui greşit nu făcu decât să mărească presiunea pentru cel corect.

— Ba sigur că ştii!

Deşi ameţit de-a binelea după cinci ore de dat ouzo pe gât şi cu ochii încercănaţi, Omer avea încă bunul-simţ să-şi dea seama că orice fel de obiecţie la acest sigur era sortită în mod sigur eşecului.

— Erai acolo din cauza mea, zise Omer cu răsuflarea tăiată, de parcă ar fi fost pe punctul de-a mărturisi un păcat… sau mai degrabă un şir lung de păcate. Pentru că te-am sunat şi ţi-am spus că nu mă simt în apele mele în seara asta…

— Asta-i tot? Ai mai spus şi altceva, îţi aminteşti?

— Am spus că simt… că mă simt… ca şi când aş fi fost aruncat într-o fântână secată.

— Exact. Fântâna! chicoti Abed sărind în sus şi fluturându-şi braţele în aer.

Săritul era un fel de semn de triumf. De fiecare dată când obţinea confirmarea după care tânjea într-o dispută în desfăşurare, se punea pe sărit, în parte fiindcă deborda mereu de energie, dar mai mult fiindcă, în adâncul sufletului, era nemulţumit de înălţimea lui. Se putea spune că e frumos şi-i mulţumea într-adevăr lui Dumnezeu pentru asta, numai de-ar fi fost ceva mai înalt. Nu la fel de înalt ca Omer Bărzoiul, desigur, doar puţin, acolo… treizeci de centimetri, ca să fim mai exacţi. Fiindcă nu era cu treizeci de centimetri mai înalt, bănuia Abed, toate lucrurile care l-ar fi putut înveşmânta în carismă – fruntea înaltă, părul creţ, ochii negri şi strălucitori, nasul uşor acvilin şi gropiţa din bărbie – îl făceau în schimb să arate ca un doctorand din anul doi care studiază utilizarea catalizatorului pe bază de oxid de ceriu pentru a obţine hidrogen din vapori de apă şi monoxid de carbon.

Dar să descopere resorturile latente şi elaborate din spatele gesturilor extrem de simple ale prietenului său era ultimul lucru care îi trecea prin cap lui Omer pe când continua cu valul său dezlănţuit de proteste:

— …eram deprimat pentru că Gail era deprimată. Chestia asta durează de mult timp şi astăzi am simţit în fine nevoia să beau ceva, aşa că te-am sunat… apropo, vezi legătura, Abed? Mai întâi ai senzaţia că eşti aruncat într-o fântână secată şi pe urmă te trezeşti că tânjeşti după ceva de băut…!

Cu o uluială batjocoritoare sclipindu-i în ochi, Abed părea încurcat, sfâşiat între dorinţa de-a îndura liniştit, dacă nu chiar de-a savura în secret valul dezlănţuit de fraze sforăitoare şi aceea de a-l stăvili printr-o şarjă de contraargumente.

— …m-ai implorat să nu mă apuc din nou de băut, dar ştiai că aveam să o fac oricum şi te-ai gândit probabil că aş fi mai în siguranţă cu tine. Aşa că ai venit. Apoi a trebuit să facem turul tuturor barurilor din cartier, fiindcă te-am convins că alcoolul fermentat n-o să-mi facă rău la stomac, iar acel alcool anume trebuia să fie raki. Dar n-am reuşit să găsim aşa ceva. În schimb, am dat peste locul ăsta în care se servea ouzo. Asta a fost oarecum ironic, fiindcă oamenii îşi închipuie că grecii şi turcii n-au nimic în comun. Dar lasă-mă să-ţi spun ceva: posibilitatea ca un turc să-şi înlocuiască băutura naţională cu ouzo e mai mare decât… posibilitatea ca o persoană de orice altă naţionalitate să-şi înlocuiască băutura naţională cu ouzo. La fel, deşi îi spun fără nicio ruşine cafelei turceşti „cafea grecească”, şansele ca un grec să prefere cafeaua turcească în locul oricărei alte cafele sunt mai mari decât şansele ca… oricine… de orice altă naţionalitate să… să… să… prefere… cafeaua turcească… uuf!

Omer lăsă să-i scape un geamăt, dându-şi seama exasperat că nivelul englezei lui n-avea să-i permită niciodată să păstorească toate cuvintele alea pe care le împrăştia cu atâta nesocotinţă.

— Înţelegi ce vreau să zic? se tângui.

Dar ştia că Abed avea să înţeleagă. Ăsta era cel de-al treilea lucru bun atunci când un străin vorbea cu un alt străin într-o limbă care le era străină amândurora. Orice dificultate ar fi avut unul dintre ei în a vorbi engleza, celălalt trebuia să acorde un oarecare credit pretenţiei tacite conform căreia „sunt-sigur-că-aş-fi-scos-ceva-mai-inteligent-dacă-aş-fi-stă-pânit-vocabularul-şi-gramatica”.

— …deci ţi-am spus că n-am nimic împotrivă să beau ouzo, dar asta trebuie să te fi enervat, fiindcă nu înţelegeai de ce te pusesem să baţi atâta drum căutând raki, dacă tot aveam de gând să mă mulţumesc cu ouzo până la urmă…

— Omar, prietene… e în regulă, încercă Abed să-l liniştească, însă fără niciun rezultat.

— Nu, nu e! Nimic nu mai e în regulă. Nu pot s-o fac pe Gail fericită. Nu sunt în stare să ajung la ea. Când e fericită, e atât de exuberantă, că mă înspăimântă. Când e tristă, e atât de disperată, încât mă simt neputincios. Nu pot să fac nimic în privinţa asta… sunt terminat… continuă Omer să se învârtă în cercuri de tânguieli pe când plonja tot mai adânc în vârtejul dispreţului de sine.

— Gail o să fie bine, iar noi o să ne ajutăm unul pe altul, dostum, zise Abed încurcat, neştiind ce altceva să mai spună şi căutând un proverb potrivit, aşa cum făcea întotdeauna când se afla în încurcătură, dar nu reuşi să găsească ceva mai bun decât: „Un prieten bun e mai bun ca laptele”.

— Chiar mai bun ca laptele, strigă Omer cu însufleţire, proverbul având extrem de multă logică pentru procesul său cognitiv extrem de deraiat.

Apoi, surprinzător, nu se mai rosti niciun cuvânt în următoarele zece minute sau chiar mai mult, până când ajunseră la treptele unei clădiri de cărămidă din Davis Square. Odată aflaţi acolo, faţa lui Omer se schimonosi într-o grimasă, de parcă locul în care ajunseseră după acel drum greu şi aventuros n-ar fi fost propriul lui apartament, unde se sfârşea noaptea, ci arcul unui curcubeu, unde se sfârşea lumea. Cunoscându-l suficient de bine ca să-i recunoască puterea de a aplica metode din ce în ce mai severe de înduioşare trupului său şovăitor şi sufletului său şi mai şovăitor, în momentul despărţirii, Abed nu se putu abţine să nu-şi îmbrăţişeze strâns prietenul, lucru care îl făcu pe celălalt şi mai duios.

Când se desprinse din îmbrăţişare, roşu ca rubarba şi agitat, Omer repetă ca un ecou cu efect întârziat:

— Chiar mai bun ca laptele!

Apoi plecă.

Abed rămase în picioare pe trotuar, privind trupul deşirat şi subţire al prietenului său cum dispare pe uşile pantagruelice şi întrebându-se ce va spune Gail când va vedea că se apucase din nou de băut, simţindu-se vinovat că nu se străduise mai mult să-l împiedice, făcându-şi griji pentru el, pentru ea şi, înainte să-şi dea seama, făcându-şi griji pentru ei toţi.

[1] Bătrâne (în turcă, în orig.).

Attachments

Sfantul nebuniilor incipiente de Elif Shafak.doc 1.62 Mb . 275 Views

PDF Sfantul nebuniilor incipiente de Elif Shafak autori straini

S-a apucat din nou de băut