PDF Cainele mortii de Agatha Christie carti politiste

I

 

De la William P. Ryan, corespondentul de presă american, am auzit, prima dată, de întâmplarea asta. Luam cina împreună la Londra, în ajunul reîntoarcerii sale la New York şi s-a întâmplat să aduc vorba că în dimineaţa următoare aveam să mă duc la Folbridge.

Ridică privirea şi întrebă interesat:

— Folbridge, Cornwall?

Ca să spun drept, numai o persoană dintr-o mie ştie că există un Folbridge în Cornwall. Întotdeauna se gândesc că e vorba de Folbridge din Hampshire. Aşa încât faptul că Ryan îl ştia mi-a stârnit curiozitatea.

— Da, i-am răspuns. Îl cunoşti?

Zise doar că era blestemat. Apoi mă întrebă dacă ştiu cumva acolo o casă numită Trearne.

Interesul meu spori.

— Chiar foarte bine. De fapt, la Trearne mă şi duc. E casa surorii mele.

— Bine, spuse William P. Ryan. Dacă nu vă pasă!

L-am rugat să înceteze cu remarci criptice de genul acesta şi să-mi spună despre ce e vorba.

— Ei bine, începu el, ca să fac asta va trebui să mă întorc cu gândul la o experienţă de-a mea de la începutul războiului.

Am oftat. Evenimentele pe care vi le relatez au avut loc în 1921. Ca să i se mai amintească de război, era ultimul lucru pe care şi-l dorea cineva. Slavă Domnului, începusem să uităm... Şi apoi, William P. Ryan, după cum ştiam, era în stare să vorbească la nesfârşit despre întâmplările sale din timpul războiului.

Dar acum nu-l mai puteam opri.

— După câte cred că ştii, ziarul, meu m-a trimis în Belgia şi mă mişcăm încolo şi încoace. Ei bine, există un sătuleţ – am să-i spun X. O localitate minusculă, dacă a existat vreodată aşa ceva, dar acolo era o mănăstire destul de mare. Maici îmbrăcate în alb cărora voi le spuneţi... nu ştiu numele ordinului. Oricum, nu contează. Ei bine, acest locuşor se găsea exact pe traseul trupelor germane care avansau. Ulanii au sosit...

M-am mişcat stingherit. William P. Ryan a ridicat o mână, ca să mă liniştească.

— Totul e în ordine, spuse el. Nu este vorba de o poveste despre vreo atrocitate germană. Ar fi putut fi, dar nu e. De fapt, şpilul e în altă parte. Hunii s-au îndreptat spre mănăstirea aceea, au ajuns acolo şi totul a explodat.

— O! am zis cam mişcat.

— Ciudată treabă, nu-i aşa? Bineînţeles, după prima impresie, s-ar fi zis că hunii se distrau şi s-au păcălit cu propriul lor explozibil. Dar, se pare că n-au avut nimic de soiul ăsta cu ei. Nu erau maeştrii în explozibil puternic. Şi-atunci, te întreb, ce-ar fi putut să ştie nişte maici despre explozibil? Unele maici, să zicem!

— E ciudat, am confirmat eu.

— M-a interesat să aud relatarea ţăranilor despre întâmplare. Toţi fuseseră omorâţi şi totul făcut praf. După părerea lor, a fost o explozie, eficientă sută la sută, un miracol modern de primă clasă. Se pare că una dintre maici îşi făcuse o oarecare reputaţie – o sfântă în devenire – intra în transe şi avea viziuni. Tot aceştia spuneau că ea făcea minuni. Aceasta a determinat ca fulgerul să-i trăsnească pe hunii profanatori şi mănăstirea a explodat odată cu ei ca şi tot ce se afla pe o anumită rază în jur. Era o adevărată minune reuşită!

Niciodată n-am izbutit să aflu adevărul despre treaba asta; n-am avut timp. Dar, miracolele se ţineau lanţ pe atunci: îngeri la Mons şi chestii de astea. Mi-am scris articolul. Am pus câteva fraze înduioşătoare, am folosit bine şi efectul religios şi l-am trimis la ziarul  meu. A fost foarte bine primit în SUA. Tocmai tipul ăsta de articole le plăceau atunci cititorilor.

Dar (nu ştiu dacă înţelegi asta) a început să mă in­tereseze. Simţeam că vroiam să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu era nimic de văzut la locul propriu-zis. Două ziduri mai rămăseseră în picioare şi pe unul dintre ele se afla o urmă de praf negru care avea forma exactă a unui câine mare. Ţăranii din împrejurimi erau speriaţi de moarte de această imagine. O numeau Câinele Morţii şi nu treceau pe acolo după lăsarea întunericului.

Superstiţia este întotdeauna interesantă. Simţeam că aş fi vrut s-o văd pe fata care a făcut minunea. Se părea că ea nu murise. Plecase în Anglia împreună cu alţi refugiaţi. Mi-am dat osteneala s-o găsesc. Am aflat că fusese trimisă la Trearne, Folbridge, Cornwall.

Am dat din cap afirmativ.

— Sora mea a primit în gazdă o mulţime de refugiaţi belgieni la începutul războiului. Vreo douăzeci.

— Ei bine, am vrut întotdeauna, dacă găseam timp, s-o caut pe maică. Doream s-o aud pe ea povestind despre dezastru. Apoi, fiind ocupat cu una şi cu alta, am uitat. Cornwall este, oricum, puţin retras. De fapt, uitasem toată povestea până când te-am auzit pe tine acum vorbind despre Folbridge; asta m-a făcut să-mi reamintesc.

— Trebuie s-o întreb pe sora mea, am zis eu. Ea poate să fi auzit ceva. Desigur, toţi belgienii au fost repatriaţi de mult timp.

— Firesc. Totuşi, în cazul în care sora ta ştie într-adevăr ceva, m-aş bucura dacă mi-ai scrie şi mie.

— Sigur c-am să-ţi scriu, i-am promis bucuros.

Şi asta a fost tot.

 

 

II

 

A doua zi, la sosirea mea la Trearne, mi-am reamintit povestea. Împreună cu sora mea serveam ceaiul pe terasă.

— Kitty, am întrebat-o, n-ai avut vreo călugăriţă printre belgienii tăi?

— Te referi la sora Marie Angelique, da?

— S-ar putea, am spus eu rezervat. Povesteşte-mi despre ea.

— O, dragul meu! Era fiinţa cea mai ciudată. Ştii, este încă aici.

— Poftim? În casă?

— Nu, nu, în sat. Dr. Rose, îţi aminteşti de dr. Rose?

Am dat din cap afirmativ.

— Îmi amintesc de un bătrân de vreo 83 de ani.

— Dr. Laird. O! El a murit. Dr. Rose este aici numai de câţiva ani. E destul de tânăr şi-l pasionează foarte mult ideile noi. A manifestat cel mai mare interes pentru sora Marie Angelique. Ea are halucinaţii şi lucruri de astea, ştii, aparent este extrem de interesantă din punct de vedere medical. Biata de ea n-are nicăieri unde să se ducă – după părerea mea e cam trăsnită sau, dacă înţelegi ce vreau să spun, impresionantă – ei bine, cum îţi spun, n-avea nicăieri unde să se ducă, aşa că doctorul Rose a fost foarte drăguţ şi i-a aranjat să locuiască în sat. Cred că scrie o monografie sau ceva de genul unui studiu despre ea.

Se opri şi apoi adăugă:

— Dar ce ştii despre călugăriţă?

— Am aflat o poveste destul de curioasă.

I-am relatat-o aşa cum mi-o spusese Ryan. Kitty se arătă foarte interesată.

— Ea pare a fi tipul de om care te-ar putea face să sări în aer, dacă înţelegi ce vreau să spun.

— Cred, zisei eu, întrucât devenisem foarte curios, că trebuie s-o văd pe tânăra asta.

— Du-te. Aş vrea să ştiu ce părere o să-ţi facă. Întâi fă-i o vizită doctorului Rose. De ce să nu te duci până-n sat după ce ai servit ceaiul?

Am acceptat propunerea.

L-am găsit pe doctorul Rose acasă şi m-am prezentat. Părea un tânăr plăcut, deşi ceva la persoana sa îmi cam repugna. Se străduia prea mult să pară agreabil.

În momentul când am menţionat de sora Marie An­gelique deveni mai atent. Era evident interesat îndeaproape. I-am relatat şi lui povestirea lui Ryan.

— Ah! spuse el pe gânduri. Aceasta explică multe lucruri.

Îmi aruncă repede o privire şi adăugă:

— Cazul este cu adevărat unul extraordinar de inter­esant. Călugăriţa a sosit aici după ce a trecut, fără îndoială, printr-un şoc mental grav. Se afla şi într-o stare de mare agitaţie psihică. A avut halucinaţii de tipul cel mai im­presionant. Personalitatea ei este cât se poate de neobişnuită. Poate aţi dori să veniţi cu mine şi să-i facem o vizită. Merită într-adevăr s-o vedeţi.

Am fost imediat de acord.

Am pornit împreună. Ne-am îndreptat spre o căsuţă mică de la marginea satului. Folbridge este un loc cât se poate de pitoresc. Se află la vărsarea râului Fol în mare, mai ales pe malul său estic; cel vestic este prea abrupt pentru construcţii, deşi câteva căsuţe au fost ridicate pe partea aceea stâncoasă. Chiar casa doctorului era la capătul stâncilor de pe partea de vest. De la ea se vedeau jos valuri mari lovindu-se de stânci negre.

Căsuţa spre care ne îndreptam acum se afla în partea ţinutului care nu avea vedere la mare.

— Sora medicală a districtului locuieşte aici, îmi explică doctorul Rose. Am aranjat ca sora Marie Angelique să stea împreună. E cât se poate de bine ca ea să fie sub supraveghere de specialitate.

— De felul ei se poartă normal? am întrebat curios.

— Într-o clipă vă veţi putea da seama singur, îmi răspunse zâmbind.

Sora medicală, o persoană mică, plăcută, plinuţă era tocmai pe punctul de a pleca cu bicicleta când noi am sosit.

— Bună seara, soră, ce-ţi mai face pacienta? strigă medicul.

— E ca de obicei, doctore. Stă doar cu mâinile împreunate şi cu mintea dusă departe. De cele mai multe ori nu răspunde când vorbesc cu ea, deşi pentru asta nu-i trebuie decât puţină engleză, pe care o înţelege.

Rose dădu din cap şi după ce sora plecă cu bicicleta, se duse la uşa căsuţei, bătu tare şi intrarăm.

Sora Marie Angelique stătea într-un şezlong lângă fereastră. Îşi întoarse capul.

Avea o faţă stranie, palidă, străvezie, cu ochi enormi. Părea să degaje o infinită tragedie ochii aceia.

— Bună seara, soră, spuse doctorul în franceză.

— Bună seara, monsieur le docteur.

— Permite-mi să-ţi prezint un prieten, domnul Anstruther.

M-am înclinat şi ea a dat din cap zâmbind uşor.

— Cum te mai simţi astăzi? întrebă doctorul, aşezându-se lângă ea.

— Sunt la fel ca de obicei. Făcu o pauză şi apoi continuă: nimic nu mi se pare real. Trec zile... luni sau ani? Nu prea îmi dau seama. Numai visele mele mi se par adevărate.

— Deci încă mai visezi mult?

— întotdeauna... Întotdeauna şi înţelegeţi, visele par mai reale decât viaţa.

— Visezi propria ta ţară, Belgia?

Clătină din cap.

— Nu. Visez o ţară care n-a existat niciodată, niciodată. Dar ştiţi asta, monsieur le docteur. V-am spus-o de multe ori. Se opri şi apoi spuse brusc: dar poate acest domn este tot doctor, unul tot pentru boli ale creierului?

— Nu, nu.

Rose părea s-o liniştească, dar, în timp ce zâmbea, am observat cât de extraordinari de ascuţiţi îi erau caninii şi mi-a trecut prin cap că omul ăsta avea ceva din aerul unui lup. El continuă:

— M-am gândit că te-ar putea interesa să-l cunoşti pe domnul Anstruther. Ştie ceva despre Belgia. Recent a aflat ştiri despre mănăstirea ta.

Ochii ei se întoarseră spre mine. Obrajii i se înroşiră uşor.

— De fapt nu-i nimic, m-am grăbit să-i explic. Dar acum două seri am luat cina cu un prieten care mi-a descris zidurile în ruină ale mănăstirii.

— Deci, s-a ruinat!

A exclamat încet, mai mult ca pentru ea. Apoi, uitându-se din nou la mine, mă întrebă nehotărîtă:

— Spuneţi-mi, monsieur, prietenul dumneavoastră v-a spus cum, în ce fel a fost distrusă?

— A explodat, i-am zis şi am adăugat: ţăranilor le e frică să treacă pe acolo noaptea.

— De ce le e frică?

— Din cauza unei imagini negre de pe un zid în ruină. Au o frică superstiţioasă în legătură cu ea.

Se aplecă spre mine.

— Spuneţi-mi, monsieur, repede... repede, spuneţi-mi! Ce reprezintă imaginea aceea?

— Are forma unui câine uriaş, i-am răspuns. Ţăranii o numesc Câinele Morţii.

— Ah!

Începu să ţipe ascuţit:

— Deci este adevărat, este adevărat. Tot ceea ce îmi reamintesc este adevărat. Nu e nici un coşmar urât. S-a întâmplat! S-a întâmplat!

— Ce s-a întâmplat, soră? întrebă doctorul pe un ton coborât.

Se întoarse spre el precipitată.

— Mi-am reamintit. Acolo, pe trepte, mi-am reamintit. Mi-am reamintit cum s-a întâmplat. Am folosit puterea aşa cum obişnuiam s-o folosim. Stăteam pe treptele altarului şi le-am cerut să nu se apropie. Le-am spus să plece în linişte. Ei n-au ascultat, înaintau deşi i-am avertizat. Aşa că... Se aplecă în faţă şi făcu un gest curios. Aşa că am asmuţit Câinele Morţii asupra lor...

Se lăsă pe spate în şezlong tremurând toată, cu ochii închişi.

Doctorul se ridică, luă un pahar din dulap, îl umplu pe jumătate cu apă, turnă o picătură sau două dintr-o sticluţă pe care o scoase din buzunarul său şi apoi i-l dădu.

— Bea asta, spuse el autoritar.

Ea ascultă în mod mecanic, după cât părea. Ochii ei priveau undeva departe ca şi cum contemplau o viziune interioară proprie.

— Deci, totul este adevărat, zise ea. În întregime. Oraşul Cercurilor, Oamenii Cristalului – totul. Totul este adevărat.

— Aşa s-ar părea, spuse Rose.

Vocea lui era blândă şi liniştitoare, urmărind în mod clar să încurajeze şi nu să tulbure şirul ei de idei.

— Povesteşte-mi despre Oraş, spuse el. Oraşul Cercurilor, mi se pare că l-ai numit?

Ea răspunse absentă, ca un automat.

— Da, erau trei cercuri. Primul cerc pentru cei aleşi, al doilea pentru călugăriţe şi cercul exterior pentru preoţi.

— Şi în centru?

Îşi trase brusc răsuflarea şi vocea i se schimbă din cauza unei groaze indescriptibile.

— Casa Cristalului...

În timp ce rostea cuvintele, îşi duse mâna dreaptă la frunte şi degetul îi desenă o anume imagine acolo.

Silueta ei părea să devină mai rigidă, ochii i se închiseră, se clătină puţin şi apoi, deodată, se îndreptă in­stantaneu, ca şi cum se trezise brusc.

— Ce este? întrebă ea ameţită. Ce spuneam?

— Nu-i nimic, zise Rose. Eşti obosită. Ai nevoie de odihnă. Noi o să plecăm.

Părea puţin ameţită când ne-am luat la revedere.

— Ei bine, mă întrebă Rose când am rămas singuri. Ce părere ai?

Îmi aruncă o privire aspră, oblică.

— Cred că mintea ei trebuie să fie cu totul dezor­donată, da, i-am spus eu încet.

— Te-a vexat aşa de mult?

— Nu, de fapt, ea a fost, în mod curios, conv­ingătoare. Ascultând-o, am avut impresia că ea a făcut cu adevărat ceea ce a susţinut – un soi de miracol gigantic, încrederea ei în ceea ce a făcut pare destul de veridică. De aceea...

— De aceea consideri că mintea ei trebuie să fie deranjată. Să zicem că-i aşa! Dar, analizează chestiunea dintr-un alt unghi. Să presupunem că ea a făcut într-adevăr acel miracol... Să presupunem că l-a făcut, că personal a distrus o clădire şi mai multe sute de fiinţe omeneşti.

— Printr-un simplu exerciţiu de voinţă? am zâmbit eu.

— N-aş pune problema chiar aşa. Eşti de acord cu mine că o singură persoană ar putea distruge o mulţime prin simpla apăsare a unui buton care controlează un câmp de mine.

— Da, dar asta este o treabă mecanică.

— Adevărat, mecanică dar este, în esenţă, antrenarea şi controlarea unor forţe naturale. Tunetul şi un depozit cu praf de puşcă sunt, în mod fundamental, acelaşi lucru.

— Da, dar ca să controlăm tunetul ar trebui să folosim mijloace mecanice.

Rose zâmbi.

— Fac o mică digresiune acum. Există o substanţă numită "wintergreen"*. Se găseşte în natură, sub formă vegetală. Aceasta poate fi reprodusă şi de om în mod sin­tetic şi pe cale chimică în laboratoare.

— Şi?

— Vreau să spun că adesea există două căi de a ajunge la acelaşi rezultat. A noastră este evident cea sintetică. Ar mai putea fi o alta. Rezultatele extraordinare la care au ajuns, de exemplu, fachirii indieni nu se pot explica câtuşi de puţin uşor. Lucrurile pe care le numim supranaturale nu sunt deloc neapărat supranaturale. Lumina electrică ar putea fi supranaturală pentru un sălbatic. Supranaturalul este numai naturalul ale cărui legi nu sunt încă înţelese.

— Vrei să zici... am întrebat fascinat.

— Că eu nu pot elimina în întregime posibilitatea ca o fiinţă umană să poată controla o vastă forţă distructivă şi s-o folosească pentru a-şi urmări scopurile lui sau ale ei. Mijloacele prin care aceasta s-a realizat s-ar putea să ni se pară supranaturale, dar, în realitate, ele nu ar fi aşa.

L-am privit cu atenţie.

El râse.

— E o speculaţie, asta-i tot, zise el în glumă. Spune-mi, ai observat un gest pe care l-a făcut când a menţionat Casa Cristalului?

— Şi-a dus mâna la frunte.

— Exact. Şi şi-a făcut un cerc acolo. Tot aşa cum un catolic îşi face semnul crucii. Acum, am să-ţi spun ceva des­tul de interesant, domnule Anstruther. Întrucât cuvântul "cristal" revine atât de des în rătăcirile pacientei mele, am încercat un experiment. Am împrumutat un cristal de la cineva şi, într-o zi, l-am scos pe neaşteptate ca să testez reacţia ei.

— Şi?

— Ei bine, rezultatul a fost foarte curios şi sugestiv, întregul său corp a înţepenit. Îl privea ca şi cum nu putea să-şi creadă ochilor. Apoi se lăsă în genunchi înaintea lui, murmură câteva cuvinte şi leşină.

— Ce cuvinte a spus?

— Foarte curioase. A spus: "Cristalul! Atunci Credinţa încă există!"

— Extraordinar!

— Sugestiv, nu-i aşa? Acum, următorul lucru curios. Când şi-a revenit din leşin uitase totul. I-am arătat cristalul şi-am întrebat-o dacă ştia ce este. A răspuns că îşi închipuie că e un cristal asemenea celor folosite de cei care ghicesc viitorul. Am întrebat-o dacă mai văzuse unul înainte. Mi-a răspuns: "Niciodată, monsieur le docteur". Dar, am obser­vat o privire uluită în ochii ei. "Ce te tulbură, soră?" am întrebat-o. Ea a replicat : "Pentru că este atât de straniu. N-am văzut niciodată un cristal mai înainte şi totuşi mi se pare că-l cunosc bine. E ceva numai dacă aş putea să-mi reamintesc..." Efortul de memorie era evident atât de obositor pentru ea, încât i-am interzis să se mai gândească. Asta s-a întâmplat acum două săptămâni. Îmi programez din timp ce am de gând. Mâine am să fac un nou experi­ment. Cu cristalul. Am s-o determin să se uite în el. Cred că rezultatul ar putea fi interesant.

— Ce aştepţi să afli din asta? l-am întrebat curios.

Rostisem cuvintele la întâmplare, dar ele avură un rezultat neaşteptat. Rose se crispă, se înroşi şi când vorbi, tonul lui se schimbase oarecum. Era mai formal, mai profesional.

— Vreau să fac lumină asupra anumitor dezordini mentale imperfect înţelese. Sora Marie Angelique este un subiect de studiu cât se poate de interesant.

M-am întrebat dacă interesul doctorului Rose era pur profesional.

— Vă supăraţi dacă vin şi eu?

Poate c-a fost doar o impresie, dar mi s-a părut că a ezitat înainte de a răspunde. Am intuit deodată că nu vroia să fiu de faţă.

— Desigur. Nu văd de ce nu.

Adăugă:

— Bănuiesc că nu rămâneţi aici foarte mult timp?

— Numai până poimâine.

Mi s-a părut că răspunsul i-a fost pe plac. Faţa i se lumină şi începu să vorbească despre nişte experienţe recente făcute pe cobai.