Cuvânt înainte

Dr. Buckner Fanning subliniază faptul că o parabolă este o povestire simplă cu un înţeles complex. Şi ne împărtăşeşte următoarea parabolă, preluată direct din benzile desenate ale lui Charles Schulz cu personajele „arahide”. Primul cadru înfăţişează o noapte întunecată; căţelul Snoopy stă în căsuţa lui. Se duce la uşa din faţă a lui Charlie Brown şi o loveşte cu laba. Charlie Brown se uită pe fereastră şi spune: „Iar te simţi singur?” În următorul cadru, Charlie Brown şi Snoopy se plimbă împreună, iar Charlie îi spune căţelului: „E un simţământ îngrozitor, nu-i aşa?” În următoarea imagine, sunt amândoi în pat, cu păturile trase, iar Charlie Brown încearcă să-şi îmbărbăteze tovarăşul deprimat, spunând: „Te trezeşti în toiul nopţii şi totul pare lipsit de speranţă. Eşti complet singur.” Snoopy îşi trage şi mai mult pătura peste cap. Charlie Brown spune: „Te întrebi ce sens are de fapt viaţa şi de ce eşti aici. Oare îi pasă cuiva cu adevărat? Priveşti ţintă în întuneric şi te simţi complet singur.” În ultimul cadru, Snoopy se uită la Charlie Brown şi întreabă tânjind: „Avem prăjituri de noapte?”

Din când în când, cu toţii avem nevoie de „prăjituri de noapte”. Scopul acestei cărţi este să vă ofere nişte „prăjituri de noapte” şi să vă convingă să le dăruiţi şi altora. „Prăjiturile de noapte” sunt în esenţă încurajări sau interludii plăcute care pot produce o schimbare în viaţa oamenilor. Dicţionarul american al limbii engleze, Noah Webster 1828 (la care mă voi referi de mai multe ori în această carte) defineşte schimbarea ca fiind „faptul de a da unui lucru altă formă, alt aspect; modificare, transformare”. A produce înseamnă a face ceva ce nu exista înainte, a crea, a înfiinţa.

Uneori veţi produce o schimbare în moduri neaşteptate şi inexplicabile. În timp ce citiţi aceste parabole şi aplicaţiile lor, vă veţi spune adesea: „Dacă el poate, atunci pot şi eu”, „Dacă ea poate, pot şi eu.” Este primul pas în a produce o schimbare.

Îmi place foarte mult povestea despre o clasă de sociologie care a studiat peste 200 de băieţi, majoritatea originari din centrul oraşului Baltimore, Maryland. În urma studiului, studenţii au ajuns la aceeaşi concluzie cu privire la fiecare dintre băieţi: „N-are nicio şansă.” Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, un alt profesor de sociologie a întreprins un studiu de urmărire şi a reuşit să găsească 180 din cei 200 de băieţi. Dintre aceştia, 176 deveniseră medici, avocaţi, oameni de afaceri de succes etc. Când au fost întrebaţi cum de au reuşit să răstoarne prezicerile legate de viitorul lor, răspunsul tuturor a fost în esenţă acelaşi: „Am avut o profesoară…” Profesorul de sociologie a dat de urma ei şi a întrebat-o cum reuşise să aibă o asemenea influenţă asupra atâtor tineri. Ea pur şi simplu a zâmbit şi a spus: „îi iubeam pe băieţii aceia.”

Speranţa mea este că prin această carte veţi intra în contact cu dragostea celor despre care vă vorbesc şi cu ceea ce au însemnat poveştile lor pentru atâţia oameni. Dacă puneţi în aplicare cele învăţate şi îmi împărtăşiţi povestea voastră e posibil să o regăsiţi într-o viitoare carte.

 

Introducere

Această carte îşi propune câteva obiective clare. În primul rând, după cum o spune şi titlul ei, doreşte să vă ofere un cuvânt zilnic de încurajare, care este combustibilul speranţei. De asemenea, vă va oferi motive pentru a zâmbi şi, uneori, chiar pentru a izbucni într-un râs sănătos. Fiecare pagină este destinată a împlini o nevoie a voastră, care poate că astăzi nu e evidentă, dar se va manifesta la un moment dat în viaţa fiecăruia.

Firmele pot folosi pagini din această carte pentru a organiza întruniri de vânzări, şedinţe de personal sau întruniri de departament. La aceste scurte întâlniri, cineva poate să citească sau să explice povestea şi oamenii pot face schimb de idei despre cum se aplică acele concepte în situaţia respectivă. Soţii şi soţiile îşi pot citi cartea unul altuia, la micul dejun sau la cină, creând astfel o mai mare apropiere între ei. Profesorii o pot împărtăşi elevilor, iar în unele companii se pot face copii pentru a le înmâna fiecărui angajat. Oameni de toate profesiile pot împărtăşi pasajele preferate prietenilor sau membrilor familiei care au nevoie de un cuvânt de încurajare. Pe scurt, aceste mesaje pot fi folosite în multe feluri pentru a vă încuraja pe voi înşivă şi pe alţii.

Într-o lume atât de negativă, sunt convins că zilnic avem nevoie de ceva care să ne învingă negativismul. Cred că veţi găsi cuvinte de încurajare care vor produce o schimbare în viaţa voastră.

Vă invit nu doar să citiţi cartea, ci să o disecaţi pagină cu pagină. Vă sugerez să ţineţi un pix la îndemână şi să însemnaţi anumite gânduri şi idei. Astfel, când veţi avea ocazia sa folosiţi o povestire, un exemplu, o ilustrare sau o glumă, banca voastră de date va fi pregătită.

Cu siguranţă că ultimele gânduri pe care le depanăm în minte chiar înainte de a adormi au o influenţă asupra noastră. Aşadar, chiar înainte de a merge seara la culcare, citiţi unul dintre aceste mesaje şi concentraţi-vă asupra lui. Dacă v-aţi uitat la ştirile de seară, aţi face bine să citiţi mai multe pagini şi să meditaţi la cele citite înainte de a stinge lumina.

 

Urmează liderul

Experienţa este un profesor dur. Întâi să testul, apoi predă lecţia.

 

Sunt primul care recunoaşte că oile nu sunt cele mai inteligente creaturi de pe pământ, dar uneori mă întreb ce se poate spune despre unii dintre noi, oamenii. Când păstorii vor să-şi ducă turma de pe o păşune pe alta, dacă e vreun obstacol pe drum, lasă o capră să deschidă drumul şi aceasta va sări peste obstacol. Oile o vor urma în mod conştiincios. Şi mai interesant este că dacă dau la o parte obstacolul, oile vor continua să sară ca şi cum acesta ar fi încă acolo.

Într-o oarecare măsură, oamenii sunt  la fel. La Kuala Lumpur, în Malaezia, s-a organizat un cros pe o distanţă de 11 km. După două ore de la începerea cursei, la locul de sosire nu se vedea niciun alergător, aşa că organizatorii s-au gândit că poate s-a întâmplat ceva. S-au urcat în automobile şi au pornit în căutarea alergătorilor; i-au descoperit la cel puţin 10 km distanţă, alergând într-o direcţie greşită. De fapt, unii dintre ei parcurseseră deja peste 16 km. A. J. Rogers, unul dintre organizatorii cursei, a declarat că, aparent, încurcătura s-a produs când alergătorul aflat în frunte a luat-o în direcţie greşita la al cincilea punct de control, iar restul alegătorilor l-a urmat.

John Maxwell din San Diego, California, spune că pe parcursul vieţii sale, un om obişnuit influenţează, direct sau indirect, zece mii de alţi oameni. Cei aflaţi în poziţii de conducere influenţează cu mult mai mulţi. Iată motivul pentru care conducerea presupune o imensă responsabilitate – aceea de a te asigura că te îndrepţi în direcţia potrivită, că hotărârile pe care le iei sunt bazate pe voinţă şi că ai ales un drum bun. Când iei o decizie, aceasta va influenţa, direct sau indirect, nenumărate alte persoane. Deciziile potrivite luate de persoanele potrivite pot avea o influenţă pozitivă asupra oamenilor, aşa că… luaţi decizii bune.

 

N-o vei lua niciodată înaintea altora atâta vreme cât încerci să fii chit cu ei.

Ambiţia – bună sau rea?

Problema este lipsa unui scop, nu lipsa de timp. Cu toţii avem 24 de ore pe zi.

 

Am convingerea că ambiţia, alimentată de compasiune, înţelepciune şi integritate, este o forţă însemnată care ne conduce spre mai bine. Va pune în mişcare forţa întreprinzătoare şi va deschide uşa posibilităţilor pentru tine şi pentru mii de alţi oameni. Dar când e alimentată cu lăcomie şi dorinţă de putere, ambiţia e o forţă distructivă care, în cele din urmă, poate produce un rău ireparabil celui care o nutreşte şi celor din preajma sa.

A spune că ambiţia ne poate înălţa sau distruge este mai mult decât un simplu clişeu. Ambiţia ne înalţă arunci când auzim cuvintele lui Henry Van Dyke, care a spus: „Există o ambiţie mai măreaţă decât aceea de a sta cu fruntea sus. Este ambiţia de a te apleca şi a ridica omenirea puţin mai sus.” George Matthew Adams a remarcat că „cel mai sus ajunge acela care-l ajută pe un altul să urce”. John Lubbock a spus-o în felul următor: „Să faci ceva, oricât de neînsemnat, pentru ca oamenii din jur să devină mai fericiţi şi mai buni este cea mai mare ambiţie, cea mai înălţătoare speranţă ce poate însufleţi o fiinţă umană.”

În timpul copilăriei petrecute în Yazoo City, Mississippi, i-am auzit deseori pe mama mea şi pe bărbatul pentru care lucram la băcănie cum descriau pe cineva prin cuvintele: „Este un tânăr extrem de ambiţios” sau „Are foarte multă ambiţie.” După tonul vocii, se vedea că apreciau foarte mult această trăsătură a persoanei. Am înţeles implicit că era vorba de ambiţie alimentată de compasiune, înţelepciune şi integritate. Pe de altă parte, deseori i-am auzit spunând: „E un om drăguţ, dar n-are niciun pic de ambiţie.”

Din punctul meu de vedere, faptul că oamenii care au o aptitudine – inclusiv cei care citesc aceste cuvinte – şi nu o folosesc reprezintă una din realele tragedii ale vieţii. Binecunoscuta butadă din medicină „Funcţia creează organul” este cum nu se poate mai adevărată. Pe scurt, ambiţia, alimentată de compasiune şi de un scop, poate fi o forţă însemnată care ne conduce spre mai bine.

 

„Acolo era atât de frig”, spune un om, „încât flacăra lumânării a îngheţat şi n-am putut s-o mai stingem.” „Asta nu-i nimic”, spuse celălalt. „Acolo unde eram noi, cuvintele ne ieşeau din gură sub forma unor bucăţele de gheaţă şi a trebuit să le prăjim ca să înţelegem despre ce vorbeam.” (revista Courier Journal)

De la fiică de dijmaş la rector universitar

Toţi suntem modelaţi de aşteptările celorlalţi. Trăim la nivelul a ceea ce cred ceilalţi despre noi şi despre posibilităţile noastre. De fapt, ceea ce cred alţii despre noi este deseori mai important şi ne influenţează mai puternic decât ceea ce credem noi înşine.

 

Mama mea avea o vorbă: „De vreme ce lăstarul e strâmb, copacul va creşte.” Cred că Ruth Simmons, noul rector al faimosului Smith College din Massachusetts, este exemplul clasic care susţine adevărul acestei afirmaţii. De asemenea, este o personificare a Visului American şi o dovadă vie că acesta n-a pierit şi e bine sănătos în America.

În copilărie, doamna Simmons i-a spus unei colege că într-o zi va fi rector universitar. Era o afirmaţie remarcabilă din partea celui de-al doisprezecelea copil al unui dijmaş din Texas. Pe-atunci nu ştia că avea să fie vorba despre una dintre cele mai respectate şcoli din ţară. Ea este prima femeie americană de culoare ajunsă în fruntea unui colegiu sau a unei universităţi de prestigiu. Cum femeile rector – în special cele de culoare – sunt un lucru destul de rar, haideţi să vedem ce s-a întâmplat.

Majoritatea povestirilor despre succes încep cu părinţii, în acest caz cu mama. Aceasta accentua cât de important este să ai caracter şi tărie morală şi să preţuieşti „anumite lucruri legate de felul în care îi tratezi pe oameni”. Apoi, dra Simmons a spus: „M-am străduit mult în tot ce făceam, dar asta nu fiindcă voiam să iau note bune… nu fiindcă aş fi căutat apreciere sau bogăţie… ci fiindcă aşa am fost învăţată.” Medicul Ross Campbell spune că 80% din caracterul unui copil este deja format la vârsta de 5 ani şi povestea drei Simmons pare să confirme acest lucru.

Comitetul de selecţie de la Smith College a subliniat faptul că dra Simmons n-a fost selectată fiindcă era o femeie de culoare. Peter Rose, un membru al comitetului, a afirmat: „Am dorit să avem la dispoziţie o gamă cât mai largă de opţiuni, pentru a putea selecta cea mai bună persoană. Ceea ce ne-a făcut să ne hotărâm a fost tăria acestei femei. Performanţele ei academice extraordinare. Forţa personalităţii ei.”

Permiteţi-mi să vă sugerez că dacă vă educaţi copiii în spiritul unor valori morale puternice, ca familia Simmons, e posibil să creşteţi un viitor rector universitar!

 

Mama se plângea de ameţeli, aşa că tata a dus-o la doctor pentru o consultaţie. A terminat devreme, s-a dus la cumpărături şi apoi i-a spus tatei: „Acum că mi-am cumpărat o pălărie nouă mă simt mult mai bine.” „Bun”, spuse tata. „Eşti îmbrăcată din cap până-n picioare şi nu mai ai ameţeli.” (trimisa la Reader’s Digest de Betty Booher Jones)

Puterea cuvântului

Un comitet este un grup de persoane care separat nu pot face nimic, dar care se întrunesc şi hotărăsc că nu e nimic de făcut. Guvernatorul Alfred Smith

Deseori devenim atât de pragmatici încât nu mai reuşim să fim eficienţi. Cu ani în urmă, redactorul-şef de la Dallas Morning News le-a atras atenţia redactorilor rubricilor de sport că nu e bine să folosească diminutivul „Bill” în loc de William şi „Charlie” în loc de Charles. Luând-o ad litteram, unul dintre aceşti redactori, pe vremea când Doak Walter de la Southern Methodist University era în plină glorie, a scris despre un meci important. În articolul lui, spunea că în cel de-al treilea sfert Doak Walter a părăsit jocul cu un „Charles horse”[1]. Cred că sunteţi de acord cu mine că povestea şi-a pierdut o parte din înţeles fiindcă s-a folosit „Charles horse”.

Poate cea mai mare absurditate este cea relatată într-un articol dintr-o publicaţie naţională, în care autorul povesteşte ce s-a întâmplat când a pus calculatorul să analizeze discursul lui Lincoln de la Gettysburg. Întâmplător, discursul conţinea 362 de cuvinte, dintre care 302 de o singură silabă. Este un discurs simplu şi direct, dar plin de forţă şi foarte eficient.

Însă calculatorul a făcut câteva recomandări despre cum ar fi trebuit să fie ţinut de fapt discursul. De exemplu, calculatorul a decis că expresia „peste opt decenii” e prea vagă şi a sugerat „peste 80 de ani”. Eficienţa în ceea ce priveşte precizia este evidentă, dar şi mai evidentă este pierderea în ceea ce priveşte efectul, forţa, drama şi pasiunea. Când Lincoln a spus „Suntem implicaţi într-un mare război civil”, calculatorul a pus întrebarea dacă este justificat cuvântul „mare”. Şi asta în ciuda faptului că naţiunea a înregistrat 646.392 de victime, dintre care 364.511 morţi. Calculatorul a declarat că frazele erau prea lungi şi a criticat afirmaţia „că nu vom putea uita niciodată ce s-a întâmplat la Gettysburg” ca fiind negativă. Cred că suntem cu toţii de acord că elocvenţa şi caracterul dramatic, împreună cu pasiunea, logica şi bunul-simţ, sunt mult mai eficiente în a-i inspira pe oameni să facă lucruri măreţe decât precizia tehnică.

Gândiţi-vă la asta. Ştiind ce putere au cuvintele, folosiţi-le cu atenţie. Veţi face foarte multe pentru omenire.

 

În toiul iernii, la staţia meteorologică soseşte o notă: „Tocmai am îndepărtat de pe alee un metru de cer parţial noros.”

Aspectul contează

Oamenii umili nu se gândesc că sunt mai prejos decât alţii; pur şi simplu se gândesc la ei înşişi mai puţin decât alţii.

 

Conform unui studiu recent, felul în care arătăm are o influenţă directă asupra salariului. Cercetătorii au studiat datele de angajare pentru 7.000 de adulţi. Au împărţit grupul în trei categorii, după înfăţişare, apoi au comparat salariile celor cu posturi similare din fiecare categorie. Cei cu o înfăţişare socotită sub medie câştigau mai puţin decât cei din categoria medie. Cei apreciaţi ca având o înfăţişare medie câştigau mai puţin decât cei cu o înfăţişare mai plăcută decât media.

Aspectul se referă la multe lucruri. Stilul şi caracterul ordonat al îmbrăcăminţii, strălucirea pantofilor, dungile de la cămaşă, culorile pe care le porţi şi o sumedenie de alte lucruri influenţează evaluarea înfăţişării tale. Contează şi felul în care vă coafaţi, machiajul şi toate elementele legate de îngrijirea personală. Însă cel mai important factor este zâmbetul, urmat îndeaproape de atitudine şi de simţul umorului. Un bun simţ al umorului şi o atitudine pozitivă sunt deosebit de importante atunci când urci pe treptele cele mai înalte din lumea afacerilor.

Adevărul este că oamenii sunt promovaţi de oameni. Există multe dovezi că dintre oamenii cu aceleaşi aptitudini profesionale, îl vom alege pe cel care ne place şi nu pe cel faţă de care avem o atitudine neutră sau negativă. Întrebarea este: „De cine ne place?” Cred că veţi fi de acord că oamenii simpatici, veseli şi optimişti au mai multe şanse să fie plăcuţi decât cei înclinaţi spre o atitudine severă sau chiar negativă. La fel de adevărat este că o persoană veselă şi optimistă va face mai multă treabă şi va obţine mai multă cooperare din partea tovarăşilor săi de lucru decât o persoană negativistă. E o chestiune de natură practică: patronii îi caută pe cei care „corespund”, fac mai multă treabă şi sunt nişte oameni plăcuţi.

Aşadar, fie ca hainele cele mai bune să fie însoţite întotdeauna de un zâmbet, o atitudine extraordinară şi simţul umorului. Încercaţi şi pot să pun pariu că vă veţi alătura celor cu un salariu şi un succes în viaţă deasupra mediei.

Urmaţi-mi sfatul.

 

Un optimist crede că paharul este pe jumătate plin; un pesimist crede că paharul este pe jumătate gol. Un realist ştie că dacă stă prin preajmă, până la urmă oricum va trebui să spele paharul. (Sindicatul Los Angeles Times în Executive Speechwriter Newsletter)

De ce să ne facem griji?

Viaţa este în mare măsură ca un cadou de Crăciun. Ai mai multe şanse să primeşti ceea ce te aştepţi decât ceea ce-ţi doreşti.

 

Îngrijorarea a fost descrisă ca „dobânda plătită pe probleme înainte de scadenţă”. Unul dintre cei mai mari duşmani ai Americii este îngrijorarea. Îngrijorarea este ca un balansoar: necesită foarte multă energie şi nu te duce nicăieri. Leo Buscaglia a spus: „Îngrijorarea nu alungă amărăciunea zilei de mâine, dar răpeşte bucuria zilei de azi.”

Întrebare: Aveţi obiceiul să vă faceţi griji? Americanii iau mai multe pilule pentru a uita de mai multe griji legate de mai multe lucruri decât înainte şi mai mult decât orice alt popor din istorie. Mare păcat. După dr. Charles Mayo, „îngrijorarea afectează circulaţia sângelui şi întregul sistem nervos. N-am întâlnit niciodată un om care să moară de prea multă muncă, dar am întâlnit mulţi care au murit de îndoială.” Îndoiala produce întotdeauna îngrijorare şi, în majoritatea cazurilor, lipsa informaţiei o sporeşte.

Din punct de vedere matematic, îngrijorarea n-are absolut niciun sens. Psihologii şi alţi cercetători ne dau de ştire că circa 40% dintre lucrurile cu privire la care ne facem griji nu se vor întâmpla niciodată, iar 30% deja s-au întâmplat. În plus, 12% dintre grijile noastre sunt temeri nefondate privind sănătatea. Un alt procent de 10% se referă la diversele frământări zilnice care nu duc nicăieri. Aşa că rămân doar 8%. Spus la modul cel mai simplu, americanii îşi fac griji 92% din timp fără niciun temei real şi, dacă dr. Mayo are dreptate, asta ne omoară.

O soluţie pentru a reduce starea de îngrijorare este următoarea: nu vă faceţi griji în legătură cu ceea ce nu puteţi schimba. De exemplu: timp de ani întregi am parcurs cu avionul peste două sute de mii de mile pe an. Uneori zborurile sunt anulate sau amânate. Chiar acum, în timp ce scriu aceste cuvinte, stau pe pista de decolare aşteptând să se elibereze poarta. Dacă îmi fac griji sau mă înfurii, asta nu va schimba nimic. Dacă fac ceva constructiv şi închei acest capitol, am făcut un pas înainte. Este un mod pozitiv de a folosi energia pe care aş fi consumat-o dând curs unor stări de mânie, frustrare sau îngrijorare.

Mesajul este limpede: Dacă nu vă place situaţia, nu vă îngrijoraţi şi nu vă frământaţi – faceţi ceva pentru a rezolva problema. Aveţi nevoie de mai puţine griji şi de mai multă acţiune

 

Ce le-aş spune celor care doresc să fie bogaţi şi celebri: „Mai întâi îmbogăţiţi-vă şi apoi vedeţi dacă asta nu e de ajuns” (Bill Murray)

Să-ţi legi şireturile

Unii oameni găsesc greşeli de parcă vor fi răsplătiţi pentru asta. Alţii văd binele în orice problemă.

 

Roger Crawford nu şi-a putut lega şireturile de la pantofi până la vârsta de 16 ani, şi chiar şi atunci asta s-a datorat firmei Velcro[2]. Dar excela în alte domenii cum ar fi sportul, devenind un jucător de tenis extraordinar. În liceu a fost jucător campion, câştigând peste 95% dintre meciurile jucate. La facultate a continuat în aproape acelaşi ritm şi a reuşit ca jucător profesionist.

Dacă vă uitaţi la Roger, vă daţi seama că are un handicap, însă după cum spune el, handicapurile celor mai mulţi oameni sunt invizibile, dar la fel de reale şi, în majoritatea cazurilor, mai însemnate decât al lui.

Roger s-a născut cu un picior lipsă de la genunchi în jos. În plus, nu are două mâini întregi, cu cinci degete la fiecare. De fapt, în locul degetelor are numai două falange, pe care însă le foloseşte pentru a realiza nişte lucruri cu totul remarcabile. Roger nu se plânge de ceea ce nu are, ci foloseşte din plin ceea ce are. Această atitudine i-a permis să devină primul atlet cu handicapuri severe care a concurat într-un sport din divizia NCAA[3].

Roger nu pretinde că ar fi uşor, dar asta pentru cei mai mulţi dintre noi viaţa nu e decât rareori uşoară. În ziua de azi, Roger este unul dintre cei mai buni oratori din ţară, un autor de foarte mare succes şi tată de familie. Ţine discursuri la firme din aproape întreaga lume, de la companii din topul Fortune 500[4] la asociaţii de comerţ şi educative. Vă sugerez tuturor să luaţi exemplu de la Roger Crawford.

Politicienii se laudă că vor să pună economia pe roate. Evident, nu ştiu să deosebească roţile de butuci.

Liderii acceptă responsabilitatea

Adevărata răsplată pentru un lucru bine făcut este chiar faptul de a-l fi realizat.

 

Hakeem Olajuwon este centrul profesionist al echipei Houston Rockets, câştigătorii titlului Asociaţiei Naţionale de Baschet în 1994 şi 1995. Cu un an înainte de a câştiga primul campionat în meciul cu echipa New Yorks Knicks, Hakeem şi-a dat seama că fiind liderul echipei are o responsabilitate mai mare decât oricine altcineva. A recunoscut că stilul său de joc avea o deficienţă, şi anume lovitura de la 5 metri. Gândiţi-vă numai! Câştiga milioane de dolari pe an şi fusese campion profesionist timp de şase ani la rând. Însă avea sentimentul că echipa sa nu avea să câştige un campionat până când nu-şi va îmbunătăţi lovitura de la cinci metri.

Înaintea sezonului 1993-1994, s-a dus la sala de gimnastică în fiecare zi şi a exersat 500 de lovituri de la cinci metri. A fost un test incredibil pentru a-şi clădi forţa, rezistenţa şi a-şi îmbunătăţi performanţele. În 1994, când Houston Rockets a învins New York Knicks în şapte meciuri, într-un singur meci diferenţa de scor a fost de peste cinci puncte. Reluările au relevat faptul că dacă Hakeem nu şi-ar fi îmbunătăţit procentul de lovituri reuşite de la cinci metri, în locul echipei lui ar fi câştigat New Yorks Knicks.

Iată câteva întrebări la care să vă gândiţi: în primul rând, credeţi că Hakeem se bucură de popularitate în rândul colegilor datorită efortului suplimentar pe care l-a făcut ca să asigure victoria echipei sale? În al doilea rând, credeţi că Hakeem a fost emoţionat când a câştigat acel campionat mondial? Iar în al treilea rând, înţelegeţi de ce a primit o mărire de salariu semnificativă atunci când i s-a reînnoit contractul?

E adevărat: puteţi obţine tot ce vreţi de la viaţă dacă ajutaţi suficienţi oameni să obţină ceea ce vor. Hakeem şi-a ajutat colegii de echipă, şefii şi fanii să câştige acel campionat. Câştigul lui a fost enorm, fiindcă şi el făcea parte din echipa câştigătoare şi, de fapt, a fost numit jucătorul cel mai valoros datorită eforturilor sale extraordinare.

 

Dacă dosul pantalonilor ţi se toceşte înaintea tălpilor de la pantofi, înseamnă că nu valorifici partea potrivită a corpului. (Anonim)

Prevenirea – cel mai bun „remediu” pentru dependenţă

Dacă oamenii nu au un comportament responsabil în viaţa personală, e foarte posibil să fie iresponsabili şi la lucru. Stephen F. Arterburn

 

Fostul rege al drogurilor William Bennett afirmă că putem face ceva pentru a-i împiedica pe copiii noştri să folosească droguri. După părerea lui, copiii care comunică bine cu părinţii, care merg la biserică în mod regulat şi se implică în activităţi extraşcolare (sport, formaţii muzicale, grupuri de discuţii etc.) rareori încearcă să se drogheze. Ne îndeamnă să-i implicăm tot timpul într-o activitate şi să le reamintim că sunt fiinţe morale şi spirituale. Ne îndeamnă să le spunem că abuzul de droguri reprezintă o degradare a caracterului şi a spiritului, ceva nedemn de ei.

Iată şi alte câteva idei interesante de la specialistul în droguri dr. Forest Tennant. După părerea lui, în viaţa unui om ordinea este extrem de importantă. Ne recomandă să avem o structură şi un program centrat pe activităţi pozitive. Pentru tineri, lucruri cum ar fi prânzul în familie, orele regulate de trezire şi de culcare şi un timp bine stabilit pentru studii pot fi de mare ajutor. De asemenea, subliniază faptul că îi putem învăţa pe copii ceea ce ştim, dar ei vor copia ceea ce suntem. Dacă luaţi droguri, sunt şanse mult mai mari ca şi copiii dvs. să încerce să consume droguri şi eventual să devină dependenţi.

Mai precis, dr. Tennant spune că atunci când copiii vă văd consumând bere sau cocteiluri, ei cred că o faceţi pentru a vă reorganiza gândirea. Vor privi acest lucru ca pe ceva de dorit, iar conceptul de a se droga li se va părea ceva perfect acceptabil. Dr. Tennant scoate în evidenţă faptul că tutunul şi alcoolul sunt în mod invariabil drogurile „uşoare” care conduc la droguri ilegale. Acest fapt este susţinut de un articol din U.S. News & World Report, unde se afirmă că rareori se întâlnesc persoane care să consume droguri interzise şi care să nu fi început cu tutun şi/sau alcool.

Sfaturile lui William Bennett, împreună cu gândurile doctorului Tennant, sunt nişte sugestii extraordinare şi demne de a fi luate în seamă de orice părinte.

 

Familiile, companiile şi vecinii ar trebui să se adune la un loc. Nu uitaţi, banana poate fi decojită doar când nu se mai află în mănunchi.

…Cade, dar se ridică

Trecutul este important, dar nu îndeajuns de important pentru a vă controla viitorul.

 

A murit de trei ori în drum spre spital, după o coliziune frontală a motocicletei sale cu o maşină care îi tăiase brusc calea. Vorbesc despre un tânăr deosebit pe nume Billy Wright, dar să n-o iau înaintea poveştii.

Pe când era la facultate, Bill l-a convins pe tatăl lui să-i semneze o notă de plată de 125.000 de dolari pentru o afacere de vândut motociclete. După ce a semnat nota, şi-a dat seama că nu are experienţă în vânzare directă. S-a dus la librării, a cumpărat o grămadă de cărţi despre vânzare şi motivaţie şi le-a studiat. A hotărât că metoda cea mai bună de a pune pe picioare o afacere erau vânzările repetate, aşa că s-a implicat în vânzarea directă şi a cultivat relaţiile cu toţi clienţii săi. În primul an a câştigat 250.000 de dolari, iar după opt ani câştiga 1,5 milioane de dolari pe an. Circa 80% din vânzări erau pentru clienţi care mai cumpăraseră şi altă dată. Totul mergea bine – şi apoi a urmat accidentul.

Billy a fost în stare de inconştienţă timp de patru luni şi jumătate. Rănile sale erau atât de grave încât medicii au spus că dacă ar fi fost fumător şi n-ar fi avut o condiţie fizică atât de bună n-ar fi supravieţuit.

În cursul celor patru luni şi jumătate de comă, a pierdut 35 de kilograme. În primul an după ce şi-a revenit, a urmat ceea ce el numeşte cea mai însemnată perioadă educativă din viaţa lui. Soţia i-a adus cărţi şi casete, iar în următoarele 12 luni Billy a învăţat mai multe decât în toţi ceilalţi 27 de ani ai vieţii sale. Era un punct de cotitură şi l-a pregătit pentru ceea ce avea să urmeze.

Trauma şi cheltuielile au fost imense şi a pierdut aproape totul, inclusiv soţia, banii şi afacerea, dar nu şi-a pierdut atitudinea pozitivă şi voinţa de a învinge. În ziua de azi îşi construieşte o carieră de succes în domeniul afacerilor cu automobile.

Perfect adevărat. Omul care nu se dă bătut nu poate fi învins. Adoptaţi această idee şi păstraţi-vă atitudinea potrivită.

 

Soţul către soţie: „De 16 am de când suntem căsătoriţi n-am reuşit să fim de acord cu nimic.” Soţia răspunse: „De 17 ani.” (Executive Speechwriter Newsletter)

Puterea atitudinii

Nu încheiaţi o întrunire până când n-aţi încredinţat fiecare problemă unei persoane potrivite şi nu aţi stabilit un termen. O decizie fără un termen de finalizare este o discuţie fără rost.

 

Prietenul şi asociatul meu John Maxwell spune: „Nu subestimaţi niciodată puterea atitudinii. Este ceea ce vom deveni. Rădăcinile sale sunt în interior, dar roadele sale în exterior. Este prietenul nostru cel mai bun sau cel mai rău duşman. Este ceva mai cinstit şi mai consecvent decât vorbele noastre. Felul în care se manifestă în exterior depinde de experienţele noastre din trecut. Este ceea ce îi atrage pe oameni către noi sau îi respinge. Nu e mulţumită până când nu se exprimă. Este bibliotecarul trecutului, oratorul prezentului şi profetul viitorului nostru.”

Mulţi oameni au afirmat că atitudinea este mai importantă decât faptele, iar cercetătorii au stabilit faptul că circa 85% dintre motivele pentru care obţinem slujbe şi progresăm în aceste slujbe sunt legate de atitudinea noastră. Din nefericire, printre foarte mulţi tineri din ziua de azi, când se discută despre atitudine, în general e vorba de o atitudine proastă.

Atitudinea este cheia educaţiei. Este cheia unei bune înţelegeri cu ceilalţi şi a progresului în viaţă. Pentru elevul cu o atitudine potrivită, dorinţa de a învăţa reprezintă mai mult decât obiectivul de a trece anul. Un muncitor cu o atitudine bună va învăţa să-şi facă treaba mai bine şi cu mai multă plăcere. Soţul sau soţia cu o atitudine potrivită va trata situaţiile dificile într-un mod mult mai eficient, ceea ce va îmbunătăţi semnificativ relaţia. Medicul cu o atitudine bună îi va putea ajuta mai bine pe pacienţi.

În orice situaţie de egalitate sau când există îndoieli, antrenorul îl va alege întotdeauna pe atletul cu cea mai bună atitudine. Aşa vor proceda şi patronul, şi bărbatul sau femeia care îşi caută un tovarăş de viaţă. Mesajul: Construiţi-vă o atitudine de învingător.

 

Când i s-a cerut să facă curai în camera sa, adolescentul răspunse, simulând descurajarea: „Ce spui? Vrei să stric echilibrul ecologic natural al mediului meu de viaţă?” (Dorothea Kent)

Conducătorii sunt manageri

Vino cu idei şi tratează-le regeşte, fiindcă unele dintre ele pot fi adevăraţi regi. Martin Van Doren

 

Auzim o mulţime de discuţii, citim o sumedenie de articole şi vedem un număr uluitor de cărţi despre conducere şi management. Deşi sunt funcţii diferite, liderii trebuie să ştie multe amănunte despre management, iar managerii, la rândul lor, trebuie să ştie multe despre conducere. Peste 98% dintre companiile americane sunt compuse din mai puţin de 100 de persoane. Marea majoritate nu au mai mult de 50 de angajaţi. Aceasta înseamnă că rolurile de conducător şi de manager deseori cad pe aceiaşi umeri. Prin urmare, este absolut necesar ca fiecare dintre aceşti oameni să ştie câte ceva despre conducere şi despre management. E un lucru valabil şi în cazul familiilor. 

În lumea afacerilor, managerul este cel care stă în tranşee şi în linia întâi şi-şi murdăreşte mâinile. Pe umerii lui cad responsabilităţile zilnice ale lucrului eficient cu oamenii. El se asigură că ceea ce trebuie făcut va fi îndeplinit într-un mod eficient şi la timp. Pe de altă parte, conducătorul îl încurajează pe manager, iar managerul pune în aplicare programul conducătorului

Acesta este înconjurat de o aură care deseori este asociată cu faptul de a fi capul organizaţiei. Managerul îşi expune defectele în discuţiile zilnice cu oamenii săi şi foloseşte disciplina atunci când e necesar. Acesta e unul dintre motivele pentru care conducătorul trebuie să-l susţină tot timpul pe manager şi rolul său, astfel încât mesajul să ajungă integral la întreaga echipă. În plus, conducătorul trebuie să înţeleagă că aşa cum îi tratează pe manager îi va trata şi acesta pe oamenii lui, iar aceştia îi vor trata la fel pe clienţi.

În cazul ideal, conducătorul sporeşte eficienţa managerului, iar acesta sporeşte eficienţa conducătorului. Conducătorul oferă managerului responsabilitate, autoritate, sprijin şi încurajare. Se poate spune că cei care conduc sunt sclipirea de încurajare ce aprinde flacăra speranţei în cineva care, la rândul său, o va da mai departe. Dacă aspiraţi la poziţia de conducător, puneţi în aplicare această idee.

 

Băiatul meu adolescent s-a împăcat, în fine, cu sine însuşi, dar se luptă în continuare cu toţi ceilalţi. (Family Life)