Inima noastra de Guy de Maupassant
I
Într-o zi, compozitorul Massival, celebrul autor al Rebecăi, cel care de cincisprezece ani era deja supranumit „tânărul şi ilustrul maestru”, i se adresă prietenului său André Mariolle:
— De ce n-ai vrut niciodată să fii prezentat doamnei Michele de Burne? Te asigur că este una dintre cele mai interesante femei ale Parisului de azi…
— Pentru că nu mă simt născut pentru anturajul ei…
— Dragul meu, te înşeli! Are un salon original, deosebit de modern, foarte animat şi plin de artişti. Se face muzică foarte bună, se poartă discuţii la fel de interesante ca în cele mai vestite saloane din secolul trecut. Vei fi foarte bine primit, mai întâi deoarece cânţi perfect la vioară, apoi pentru că în această casă se vorbeşte foarte frumos de tine şi, în sfârşit, pentru că treci drept o persoană deloc banală şi deloc generoasă cu vizitele ei.
Măgulit, dar împotrivindu-se încă, presupunând de altfel că acest demers insistent nu era necunoscut tinerei femei, Mariolle rosti un „Of! Nu ţin deloc să merg în care nepăsarea simulată se amesteca cu consimţământul deja dat.
Massival reluă:
— Vrei să te prezint într-una din aceste zile? De altfel o cunoşti datorită nouă, tuturor celor care facem parte din cercul său intim, căci vorbim de ea destul de des. Este o femeie foarte drăguţă, de douăzeci şi opt de ani, foarte inteligentă, care nu vrea să se recăsătorească pentru că a fost deosebit de nefericită în prima căsătorie. A făcut din locuinţa ei un loc de întâlnire al unor oameni agreabili. Nu se găsesc acolo prea mulţi dintre cei care frecventează cluburi sau înalta societate. Există numai atâţia cât trebuie ca să impresioneze. Va fi încântată să te duc la ea.
Învins, Mariolle răspunse:
— Fie! Intr-una din aceste zile.
Chiar la începutul săptămânii următoare, compozitorul veni la el şi-l întrebă:
— Eşti liber mâine?
— Da… da…
— Bine. Te iau la cină la doamna de Burne. M-a însărcinat să te invit. De altfel, iată un bilet de la ea.
După ce s-a mai gândit, de formă, câteva secunde, Mariolle răspunse:
— Ne-am înţeles!
Având în jur de treizeci şi şapte de ani, André Mariolle, celibatar fără profesie, destul de bogat ca să trăiască după bunul său plac, să călătorească şi chiar să-şi ofere o bogată colecţie de tablouri modeme şi de bibelouri vechi, era considerat un tânăr spiritual, cam bizar, puţin sălbatic, uşor capricios, puţin îngâmfat, care, mai curând din orgoliu decât din timiditate, adoptase postura solitarului. Foarte talentat, foarte rafinat, dar indolent, capabil să înţeleagă orice şi probabil chiar să facă o mulţime de lucruri, el se mulţumise să se bucure de viaţă ca simplu spectator sau, mai curând, ca amator. Dacă ar fi fost sărac, ar fi ajuns, fără îndoială, un om remarcabil, chiar celebru; născut în bogăţie, îşi reproşa necontenit că n-a fost în stare să facă ceva în viaţă. Este adevărat că înregistrase câteva tentative artistice, foarte firave însă: în domeniul literaturii, publicând povestiri de călătorie, plăcute, pline de viaţă, scrise într-un stil îngrijit; în domeniul muzicii, cântând la vioară şi câştigându-şi chiar printre interpreţii profesionişti un bun renume de amator şi, în sfârşit, în sculptură, artă în care îndemânarea înnăscută sau abilitatea modelajelor insolite şi amăgitoare înlocuiesc pentru necunoscători ştiinţa şi studiul. Statueta lui din argilă „Maseur tunisian” obţinuse chiar un oarecare succes la Salonul de anul trecut.
Călăreţ desăvârşit, se spunea despre el că este şi un spadasin foarte bun, deşi nu se manifestase niciodată în public, cedând poate, în această privinţă, aceloraşi temeri care îl făceau să ocolească cercurile mondene în care ar fi trebuit să înfrunte rivalităţi de temut.
Dar prietenii îl apreciau şi îl lăudau la unison, poate pentru că nu-i punea în umbră. În orice caz, se spunea despre el că este un om de încredere, devotat, agreabil în relaţiile cu ceilalţi şi foarte simpatic.
Destul de înalt, purtând o barbă neagră, tăiată scurt pe obraji şi ascuţită elegant spre bărbie, cu părul uşor încărunţit, dar plăcut ondulat, te privea în faţă, cu ochi negri, luminoşi, vioi, neîncrezători şi puţin severi.
Printre prietenii lui intimi se numărau mai ales artişti: romancierul Gaston de Lamarthe, compozitorul Massival, pictorii Jobin, Rivollet, de Mandol, care păreau că îi apreciază mult bunul-simţ, prietenia, spiritul şi chiar judecata, deşi, de fapt, cu trufia ce însoţeşte întotdeauna succesul dobândit, îl considerau un ratat foarte simpatic şi foarte inteligent.
Atitudinea sa rezervată şi dispreţuitoare părea că spune: „Nu sunt nimic pentru că n-am vrut să fiu”. Trăia, aşadar, într-un cerc restrâns, dispreţuind galanteria elegantă şi marile saloane unde alţii ar fi strălucit mai mult decât el şi l-ar fi aruncat în armata figuranţilor mondeni. Nu voia să meargă decât în casele în care calităţile sale profunde şi discrete erau cu siguranţă apreciate; şi dacă acceptase atât de repede să fie condus la doamna Michele de Burne era pentru că prietenii săi cei mai buni, cei care îi ridicau pretutindeni în slăvi meritele ascunse, făceau parte dintre obişnuiţii acestei tinere femei.
Ea ocupa un mezanin drăguţ, pe strada General-Foy, în spatele bisericii Saint-Augustin. Două încăperi dădeau spre stradă: sufrageria şi salonul unde primea pe toată lumea; celelalte două dădeau spre o grădină frumoasă de care beneficia proprietarul casei. Era mai întâi un al doilea salon, foarte mare, mai mult lung decât lat, cu trei ferestre ce se deschideau spre copacii ale căror frunze atingeau streşinile; era decorat cu obiecte şi mobile de un gust pur şi sobru, deosebit de rare şi de valoroase. Jilţurile, mesele, bufetele sau etajerele, tablourile, evantaiele şi figurinele de porţelan din vitrină, vazele, statuetele, pendula uriaşă aflată la mijlocul unui perete, tot decorul acestui apartament de femeie tânără atrăgea sau reţinea privirea prin formă, vechime sau eleganţă. Ca să realizeze acest interior, de care era aproape la fel de mândră ca de ea însăşi, folosise competenţa, prietenia, amabilitatea şi instinctul de vânător al tuturor artiştilor pe care îi cunoştea. Pentru ea, care era bogată şi plătea bine, ei găsiseră tot felul de lucruri însufleţite de acea originalitate caracteristică pe care simplul amator de artă n-o observă. Astfel, datorită lor, ea îşi făcuse o locuinţă celebră, în care se pătrundea greu şi unde îşi închipuia că lumea se simţea mai bine şi revenea mai bucuros decât în apartamentele banale ale tuturor celorlalte femei din lumea bună.
Una din teoriile sale preferate pretindea chiar ca nuanţa tapetelor, stofelor, comoditatea fotoliilor, farmecul formelor, graţia ansamblului mângâie, captivează şi obişnuieşte privirea în aceeaşi măsură ca şi zâmbetele plăcute. Apartamentele simpatice sau antipatice, spunea ea, bogate sau sărăcăcioase, atrag, reţin sau resping la fel ca şi fiinţele care le locuiesc. Trezesc sau toropesc inima, înfierbântă sau îngheaţă sufletul, invită la conversaţie sau la tăcere, întristează sau înveselesc, în sfârşit, produc fiecărui musafir o dorinţă de a rămâne sau de a pleca.
În mijlocul acestei galerii puţin cam întunecoase, între două jardiniere înflorite, un pian mare cu coadă trona, ocupând locul principal. Mai încolo, o uşă înaltă cu două canaturi făcea legătura dintre această încăpere şi dormitorul care dădea spre camera de toaletă, şi ea foarte mare şi elegantă, tapisată cu pânze de Persia, ca un salon de vară, în care doamna de Burne avea obiceiul să stea când era singură.
Căsătorită cu un derbedeu cu maniere elegante, unul din acei soţi tiranici în faţa cărora totul trebuie să cedeze şi să se încline, ea fusese mai întâi foarte nefericită. Timp de cinci ani, trebuise să suporte pretenţiile, durităţile, gelozia, chiar crizele de violenţă ale acestui stăpân neîngăduitor şi, îngrozită, încremenită de uimire, nu putuse să se revolte în faţa acestei revelaţii privind viaţa conjugală, strivită de voinţa despotică şi chinuitoare a bărbatului brutal a cărui pradă era.
Într-o seară, întorcându-se spre casă, el muri datorită unei crize de inimă. Când văzu că i se aduce corpul soţului învelit într-o pătură, ea îl privi, neputând crede în realitatea acestei eliberări, cu un profund sentiment de bucurie ascunsă şi cu o teamă cumplită de a nu se trăda.
Fire independentă, veselă, chiar exuberantă, suplă şi seducătoare, cu acele libertăţi de spirit, încolţite, nu se ştie cum, în mintea unor fetiţe din Paris, ce par că fi respirat încă din copilărie adierea picantă a bulevardelor în care se amestecă, în fiecare seară, curenţii de aer ai aplauzelor sau fluierăturilor ce răzbat prin porţile deschise ale teatrelor, ea păstra totuşi din sclavia ei de cinci ani o timiditate ciudată, împletită cu vechile ei cutezanţe, o teamă puternică de a nu spune prea mult, de a nu întreprinde prea mult, alături de o arzătoare dorinţă de emancipare şi o hotărâre nestrămutată de a nu-şi mai primejdui libertatea.
Soţul ei, om de lume, o dresase să primească ca o sclavă mută, elegantă, politicoasă şi prevenitoare. Printre prietenii acestui despot se numărau artişti pe care ea îi primise curioasă, îi ascultase cu plăcere, fără să îndrăznească vreodată să le arate cât de mult îi înţelege şi îi apreciază.
Într-o seară, după terminarea doliului, ea invită câţiva dintre ei la cină. Doi s-au scuzat, alţi trei acceptaseră însă şi descoperiseră cu uimire o tânără femeie cu sufletul deschis şi cu o înfăţişare încântătoare, care i-a făcut să se simtă în largul lor şi le-a declarat într-un mod fermecător cită plăcere îi făcuseră odinioară venind în casa ei.
Astfel, încetul cu încetul, ea alese, după gustul ei, din vechile cunoştinţe care o ignoraseră sau nu o cunoscuseră îndeajuns, şi începu să primească, în calitatea ei de văduvă, de femeie liberă, dar care avea să rămână cinstită, pe cei mai căutaţi bărbaţi ai Parisului, cărora li se adăugau doar câteva femei.
Primii admişi, devenind intimii gazdei, alcătuiră un grup de bază şi, atrăgându-i şi pe alţii, conferiră casei înfăţişarea unei mici „curţi”, în care fiecare dintre obişnuiţi reprezenta fie o valoare, fie un nume, titluri alese amestecându-se cu inteligenţe plebee.
Tatăl ei, domnul de Pradon, care ocupa apartamentul de sus al casei, îi servea drept însoţitor şi ocrotitor. Curtezan bătrân, foarte elegant, spiritual, plin de atenţii faţă de ea, tratând-o mai mult ca pe o doamnă decât ca pe o fiică, prezida acele atât de căutate cine din fiecare joi, cunoscute curând şi comentate în tot Parisul. Cererile de prezentare şi de invitaţii care se revărsau erau discutate şi adeseori respinse după ce fuseseră supuse unui fel de vot al cercului de intimi. Vorbe de duh pronunţate în acest cerc se răspândiseră în oraş. Debuturile actorilor, artiştilor şi tinerilor poeţi ce aveau loc aici deveneau un fel de botez al celebrităţii. Inspiraţii pletoşi aduşi de Lamarthe înlocuiră la pian pe violoniştii maghiari prezentaţi de Massival, iar dansatoare exotice îşi schiţau aici figurile tumultoase înainte să apară în faţa publicului de la Eden sau Folies-Bergeres.
Doamna de Burne, păzită de altfel cu gelozie de prietenii ei, păstrând încă o amintire plină de dezgust de pe vremea trecerii ei prin societate sub autoritatea maritală, avea înţelepciunea să nu-şi sporească prea mult numărul cunoştinţelor. Mulţumită şi înspăimântată în acelaşi timp de ce s-ar spune şi gândi despre ea, se lăsa în voia înclinaţiilor sale, puţin boeme, cu o mare prudenţă burgheză. Ţinea la renumele ei, se temea de gesturi prea cutezătoare, rămânea corectă în capriciile sale, moderată în îndrăzneli şi avea grijă să nu poată fi bănuită de nicio legătură, de niciun flirt, de nicio intrigă.
Toţi încercaseră să o seducă; se zicea însă că niciunul nu reuşise. Îşi mărturiseau acest lucru, îl recunoşteau cu surprindere, căci bărbaţii nu cred deloc, poate pe bună dreptate, în virtutea femeilor independente. Se răspândise despre ea o legendă. Se spunea că soţul ei, la începutul relaţiilor conjugale, se purtase cu o brutalitate atât de revoltătoare şi avusese pretenţii atât de neaşteptate, încât ea se lecuise pentru totdeauna de dragostea bărbaţilor. Şi intimii, discutând adeseori despre acest lucru, ajungeau, fără excepţie, la concluzia că o tânără crescută în iluzia unor mângâieri viitoare şi în aşteptarea unei tulburătoare taine pe care o bănuia indecentă, de o impuritate agreabilă, dar rafinată, a fost probabil adânc tulburată când dezvăluirea pretenţiilor conjugale i-a fost făcută de un necioplit.
Filosoful modern Georges de Maltry rânjea uşor şi adăuga: „Va veni şi vremea ei. Vine întotdeauna pentru acest gen de femei. Cu cât mai târziu, cu atât mai năvalnic. Cu gesturile ei artistice, prietena noastră se va îndrăgosti în amurgul vieţii de un cântăreţ sau de un pianist”.
Gaston de Lamarthe avea alte păreri. În calitatea sa de romancier, observator şi psiholog, pasionat al studiului oamenilor din lumea bună, cărora le făcea portrete persiflante, ce semănau unele cu altele, pretindea că înţelege şi analizează femeile cu o perspicacitate infailibilă şi unică. El o clasifica pe doamna de Burne printre detracatele contemporane al căror prototip îl schiţase în interesantul său roman Una dintre ele. Era primul care descrisese această nouă specie de femei, frământate de crize moderate de isterie, solicitate de mii de pofte contradictorii care nu ajung nici măcar să devină dorinţe deziluzionate de tot, fără să fi gustat din nimic, datorită evenimentelor, epocii, a vremurilor de azi, a romanului modem şi care, fără pasiune, fără elanuri „par să îmbine în comportarea lor capricii de copii răsfăţaţi cu uscăciunea unor bătrâni sceptici.
Eşuase şi el la fel ca şi ceilalţi în tentativele de a o cuceri.
Căci toţi membrii credincioşi ai grupului fuseseră, rând pe rând, îndrăgostiţi de doamna de Burne şi, după ce criza trecea, rămâneau încă, în măsuri diferite, întristaţi şi tulburaţi. Încet, încet, ei formară un fel de bisericuţă. Ea era madona despre care vorbeau fără încetare, stăpâniţi de farmecul ei, chiar atunci când erau departe. O omagiau, o lăudau, o criticau şi o bârfeau zile întregi, potrivit aversiunilor, nemulţumirilor sau preferinţelor pe care ea le exprimase. Se pizmuiau mereu linii pe alţii, se spionau întrucâtva şi, mai ales, strângeau rândurile în jurul ei ca să nu lase să se apropie vreun concurent primejdios. Erau şapte fideli: Massival, Gaston de Lamarthe, grăsanul Fresnel, tânărul filosof, om de lume, foarte la modă, domnul Georges de Maltry, celebru prin paradoxurile sale, prin erudiţia complicată, elocventă, întotdeauna la zi, de neînţeles chiar şi pentru cele mai pasionate admiratoare, celebru şi datorită toaletelor la fel de sofisticate ca şi teoriile sale. Ea alăturase acestor oameni aleşi câţiva bărbaţi obişnuiţi din lumea bună, cunoscuţi prin spiritul lor: contele Marantin, baronul de Gravii şi alţi doi sau trei.
Cei doi privilegiaţi ai acestui batalion de elită păreau să fie Massival şi Lamarthe, care aveau, se pare, talentul de-a o distra întotdeauna pe tânăra femeie, amuzată de lipsa lor de respect, de dezinvoltura lor de artişti, de glumele şi de iscusinţa lor de a-şi bate joc de toată lumea şi, într-o anumită măsură, chiar de ea, atunci când le permitea. Dar grija ei firească sau impusă de a nu arăta nici unuia dintre admiratorii săi o preferinţă îndelungată şi evidentă, aerul vesel şi degajat al cochetăriei sale şi modul cu adevărat echitabil în care îşi împărţea favorurile menţinea între ei o prietenie pigmentată de rivalitate şi o înflăcărare a spiritului care îi făcea amuzanţi.
Câteodată, vreunul dintre ei, pentru a juca celorlalţi un renghi, îi prezenta câte un prieten. Dar cum acest prieten nu era niciodată un om foarte important sau foarte interesant, nu dura prea mult până când ceilalţi, aliaţi împotriva lui, îl excludeau din cercul lor.
În aceste împrejurări îl aduse Massival în vizită pe prietenul său, André Mariolle.
Un servitor în frac le strigă numele:
— Domnul Mariolle!
— Domnul Massival!
Sub un nor mare, încreţit, de mătase roz, abajur uriaş care împrăştia asupra unei mese din marmură antică lumina strălucitoare a unei lămpi puternice, ce se sprijinea pe o coloană înaltă de bronz aurit, un cap de femeie şi trei de bărbaţi erau aplecate deasupra unui album pe care tocmai îl adusese Lamarthe. În picioare, între ei, romancierul întorcea paginile, dând explicaţii. Unul din capete se întoarse şi Mariolle, care înainta, zări un chip luminos, blond, puţin roşcat, ai cărui zulufi pe tâmple păreau că ard ca nişte vâlvătăi de mărăcini. Nasul delicat şi cârn dădea acestui chip un aspect surâzător, gura distinct conturată de buze, gropiţele adânci din obraji, bărbia uşor proeminentă îi confereau o înfăţişare ştrengărească, în timp ce, datorită ochilor, printr-un ciudat contrast, chipul îi părea umbrit de melancolie. Ochii îi erau albaştri, de un albastru decolorat, ca şi cum ar fi fost spălaţi, frecaţi, uzaţi, iar la mijloc pupilele negre luceau rotunde şi dilatate. Această privire strălucitoare şi ciudată părea să trădeze halucinările morfinei, sau poate, mai simplu, stratagema cochetă a întrebuinţării mătrăgunei.
Doamna de Burne, în picioare, întinse mâna, făcu urări de bun venit, mulţumi.
— Îi rugasem de mult pe prietenii noştri să vă aducă pe la mine, îi spuse ea lui Mariolle, dar trebuie întotdeauna să repet aceste lucruri de mai multe ori pentru ca ele să se îndeplinească.
Era înaltă, elegantă, puţin cam lentă în mişcări, sobru decoltată, arătându-şi numai partea de sus a frumoşilor ei umeri de roşcată, pe care lumina îi făcea incomparabili. Totuşi, părul nu-i era deloc roşu, ci de culoarea, greu de definit, a anumitor frunze veştede, arse de toamnă.
Îl prezentă apoi pe domnul Mariolle tatălui ei, care salută şi-i întinse mâna.
Bărbaţii formând trei grupuri, discutau cu familiaritate, părând la ei acasă, într-un fel de cerc de intimi în care prezenţa unei femei aducea un aer de galanterie.
Grăsanul Fresnel discuta cu contele de Martin. Frecvenţa constantă a lui Fresnel în această casă şi preferinţa pe care i-o arăta doamna de Burne îi surprindea şi-i supăra adeseori pe prietenii ei. Încă tânăr, dar gras ca un măcelar, gâfâind, puhav, aproape spân, cu capul umbrit de puţin păr răvăşit şi deschis la culoare, banal, plictisitor, avea cu siguranţă, în ochii tinerei femei, un singur merit, neplăcut pentru ceilalţi, dar esenţial pentru ea, şi anume de a o iubi orbeşte, mai mult şi mai profund decât oricare altul. Fusese botezat „foca”. Căsătorit, nu vorbise niciodată de o eventuală prezentare a soţiei sale, care se zicea că era, de departe, foarte geloasă. Îndeosebi Lamarthe şi Massival erau indignaţi de evidenta simpatie a prietenei lor pentru acest Fresnel care sufla din greu şi, când nu se mai puteau abţine să nu-i reproşeze acest gust condamnabil, egoist şi vulgar, ea le răspundea surâzând:
— Îl iubesc ca pe un căţel bun şi credincios.