SFOARA
Lui Harry Alis
Ţăranii şi nevestele lor se îndreptau către oraş pe toate drumurile care duceau spre Goderville, pentru cât era zi de târg. Bărbaţii păşeau liniştit, aple«iiulu-vi trupul înainte la fiecare mişcare a picioarelor lor strâmbe, deformate de muncile grele, de apăsarea pe plug care suceşte mijlocul şi ridică în acelaşi timp umărul stâng, de cositul fâneţelor care depărtează genunchii pentru că omul caută să aibă un echilibru solid, de toată truda înceată şi istovitoare a câmpului. (Eămăşile lor albastre, scrobite, strălucitoare, lăcuite parcă, împodobite la guler şi la manşete cu o mică broderie cu aţă albă, umflate în jurul pieptului osos, păreau nişte baloane gata să-şi ia zborul, din care ieşeau un cap, două braţe şi două picioare.
Unii trăgeau de capătul unei funii o vacă sau un viţel. Nevestele lor, în spatele vitelor, le plesneau şalele cu câte o rămurică încă împodobită cu frunze, ca să le grăbească mersul. Duceau în braţe coşuri mari din care ieşeau ici inpete de pui, dincolo capete de raţe. Călcau cu paşi mai inurunţi şi mai iuţi decât bărbaţii lor, cu mijlocul uscat, drept şi înfăşurat în câte un şăluţ ponosit, prins cu un iu: pe pieptul lor turtit, cu capul învelit într-o basma ulbă, lipită de păr, peste care era pusă o bonetă.
Mai trecea şi câte o şarabană, În pasul smucit al unu! căluţ, zguduind de nădejde doi bărbaţi aşezaţi aiătur! şi, în fundul vehiculului, o femeie, care sa ţinea de marginile trăsurii ca să domolească hurducăturile vârtoase.
În piaţa din Goderville era mulţime, îmbulzeală de oameni şi vite la un loc. Coarnele boilor, pălăriile pluşate ale ţăranilor bogaţi şi bonetele ţărancelor pluteau pe deasupra mulţimii. Vocile ţipătoare, ascuţite, lătrătoare, făceau un zgomot continuu şi sălbatic, peste care se ridica câteodată un strigăt ieşit din pieptul puternic al unui ţăran prins de veselie, sau mugetul prelung al unei vaci priponite de zidul unei case.
Mirosea a grajd, a lapte, a bălegar, a fin şi a sudoare, răzbea duhoarea acră, groaznică, umană şi animală, a oamenilor de la ţară.
Jupânul Hauchecorne, din Breaute, ajunsese tocmai la Goderville şi se îndrepta către piaţă, când văzu un căpăţel de sfoară pe jos. Jupânul Hauchecorne, econom ca un adevărat normand, se gândi că orice lucru care poate sluji ia ceva era vrednic să fie cules şi se aplecă cu greu, pentru că suferea de reumatism. Luă de pe jos bucăţica de sfoară subţire şi se pregătea s-o învălătucească eu grijă, când îl văzu pe jupânul Malandain, curelarul, stând pe pragul prăvăliei lui şi privindu-l. Se certaseră odinioară din pricina unui căpăstru şi rămăseseră supăraţi, pentru că amândoi erau îndrăciţi. Jupânul Hauchecorne se ruşină că duşmanul lui îl văzuse culegând din bălegar un capăt de sfoară. O ascunse repede sub bluză, apoi în buzunarul pantalonilor. Pe urmă se prefăcu a căuta pe jos ceva ce nu găsea şi se îndreptă spre piaţă, cu capul înainte, cocârjit de junghiurile lui.
Se pierdu repede în mulţimea zgomotoasă şi înceată, zbuciumată de tocmeli nesfârşite. Ţăranii pipăiau vacile, plecau, se întorceau, încurcaţi, mereu cu teamă că vor fi păcăliri, neîndrăznind niciodată să se hotărască, căutând privirea negustorului, căutând la nesfârşit să descopere viclenia omului şi cusurul vitei.
Femeile îşi puseseră coşurile mari Ja picioare şi scoseseră păsările care zăceau acum pe pământ cu labele legate, cu ochii speriaţi, cu crestele stacojii.
Ascultau ce li se oferea, ţineau la preţ, cu o expresie aspră, cu chipul nepăsător sau, când se hotărau să lase mai ieftin, strigau dintr-o dată către muşteriul care se depărta încet:
— Bine, jupân Anthime. Ţi-o dau.
Apoi, încet, încet, piaţa se goli, şi când clopotele bătură amiaza, cei care locuiau prea departe se răspândiră prin hanuri.
La Jourdain, sala cea mare era plină de oameni care mâncau, aşa cum curtea largă era plină de tot soiul de vehicule, de faetoane, de cabriolete, de şarabane, de trăsurici, de nenumărate căruţe, galbene de balegă, hodorogite, peticite, ridicându-şi către cer hulubele ca pe nişte briile.’iu proptite cu botul în pământ şi cu dosul ridicat în aer.
Aproape de meseni, vatra uriaşă, plină de flăcări luminoase, arunca o dogoare aprinsă în spatele şiragului de oameni aşezaţi în dreapta. Trei frigări se învârteau, încărcate de pui, de porumbei şi de pulpe. O mireasmă îmbătătoare de carne friptă şi de grăsime care mustea peste cojiţa rumenită se desprindea din vatră, înteţea veselia oamenilor, făcea să le lase gura apă.
Toată aristocraţia plugului venise acolo, la jupân Jourdain, hangiu şi geambaş, şmecher plin de bani,
Farfuriile treceau şi se goleau ca şi ulcelele de cidru galben. Fiecare îşi povestea treburile, cumpărăturile, vân/. Iirile. Îşi dădeau unul altuia veşti despre recoltă. Vremea era bună pentru fâneţe, dar cam prea umedă pentru grâu. Deodată, în curte, în faţa casei, se auzi toba bătând. Toată lumea sări în picioare, afară de câţiva nepăsători, şi alergă la uşă, la ferestre, cu gura încă plină şi cu • şervetul în mână.
După ce isprăvi de bătut, crainicul striga sacadat, scarţ-. Dârid frazele? n contratimp:
— Se aduce la cunoştinţa locuitorilor din Goderville ca şi tuturor persoanelor care au fost la târg că, azi de dimineaţă, între nouă şi zece, s-a pierdut pe şoseaua care duce la Beuzeville un portofel negru de piele, în care se aflau cinci sute de franci şi acte. Cel care l-a găsit e rugat să-l aducă numaidecât la primărie sau la jupânul Fortune Houlbreque din Manneville. Va avea douăzeci de franci recompensă.
Apoi omul plecă. Bătăile înăbuşite ale tobei şi glasul slab al crainicului se mai auziră o dată, de departe.
Oamenii începură să vorbească despre întâmplare, socotind dacă jupân Houlbreque avea să aibă norocul să-şi găsească portofelul sau nu.
Prânzul se sfârşi.
Tocmai isprăveau cafeaua, când în prag se ivi brigadierul de jandarmi şi întrebă:
— Jupânul Hauchecorne din Breaute e aici?
Jupânul Hauchecorne, aşezat la celălalt capăt al mesei, răspunse.
— Uite-mă.
Brigadierul urmă:
— Jupâne Hauchecorne, vrei să fii aşa de bun să mă întovărăşeşti până la primărie? Domnul primar vrea să-ţi vorbească.
Ţăranul, surprins, neliniştit, îşi dete pe gât păhărelul, se ridică şi mai cocârjit încă decât de dimineaţă, pentru că primii paşi după fiecare masă îi erau mai grei, şi porni la drum, repetând:
— Uite-mă. Uite-mă.
Se luă după brigadier.
Primarul îl aştepta, • aşezat într-un fotoliu. Era un om gras, grav, plin de fraze pompoase, care îndeplinea şi funcţia de notar al târgului.
— Jupâne Hauchecorne, spuse el, ai fost văzut azi de dimineaţă ridicând de pe şoseaua care duce la Beuzeville, portofelul pierdut de jupânul Houlbreque din Manneville.
Ţăranul se uita uluit la notar, speriat de pe acum de bănuiala care apăsa asupra lui, fără să priceapă de unde venea.
— Io, io am ridicat portofelul ăla?
— Da, chiar dumneata.
— Pe cinstea mea că habar n-am de el.
— Ai fost văzut.
— Io, m-a văzut pe mine? Adică cine m-a văzut?
— Domnul Malandain, curelarul.
Atunci bătrânul îşi aduse aminte, pricepu şi se înroşi de furie.
— Ah, m-a văzut ţopârlanul! M-a văzut când am adunat sfoara asta, clom’le primar, uite-o!
Se scormoni în fundul buzunarului şi scoase un căpeţel de funie.
Dar primarul, neîncrezător, dădu din cap:
N-o să mă faci să cred, jupâne Hauchecorne, că domnul Malandain, care e un om vrednic de încredere, a luat firişorul ăsta drept un portofel.
Ţăranul, furios, ridică mâna, scuipă în lături ca să-şi întărească jurământul, şi repetă:
— Asta e adevărat în faţa lui Dumnezeu, adevăru’ adevărat, doin’Je primar. Pe sufletu’ şi pe mântuirea mea, ăsta el
Primarul urmă:
— După ce ai cules obiectul, ai mai căutat multă vrem o în noroi, să vezi dacă nu mai scăpase din el vreo monedă.
Omul se îneca de furie şi de teamă.
— Să spuie una ca asta!… să spuie una ca asta… minciuni de astea, ca să facă de râs un om cinstit! Una ca asta!
Dar protestă degeaba, pentru că nu fu crezut.
Fu confruntat cu domnul Malandain, care îşi repetă şi îşi susţinu afirmaţia. Se ocăriră unul pe altul vreme de un ceas. Jupân Hauchecorne fu căutat, la cererea lui. Nu se găsi nimic la el.
În sfârşit, primarul, foarte încurcat, îl trimise acasă, după ce îl preveni că avea să vestească parchetul şi să ceară să se ia măsuri.
Ştirea se şi răspândise. Când ieşi din primărie, bătrânul fu înconjurat, întrebat cu o curiozitate serioasă sau batjocoritoare, dar în care nu se amesteca niciun fel de revoltă. Începu sa istorisească povestea sforicelei. Nu fu crezut. Lumea râdea.
Mergea, oprit de toţi, oprindu-şi şi el Ia rândul lui cunoştinţele, începând iar, la nesfârşit, aceeaşi poveste, protestând iar, arătându-şi buzunarele întoarse pe dos, ca să dovedească că n-avea nimic la el.
- se spunea:
— Ei, şmecher bătrân!
El se supura, îşi ieşea din fire, înfierbântat, disperat că nu era crezut, neştiind ce să facă şi povestind mereu întâmplarea.
Se înnopta. Trebuia să plece acasă. O apucă Ia drum cu trei vecini cărora le arătă locul unde culesese bucata de sfoară. Tot drumul vorbi numai despre păţania lui.
Seara colindă satul Breaute, ca s-o spună tuturor. Nu întâlnea decât oameni care nu-l credeau.
Fu bolnav toată noaptea de supărare.
A doua zi, către ora unu după-amiază, Marius Paumelle, argatul jupânului Breton, agricultor din Ymauville, îi adusa jupânului Ilaulbreque din Manneville portofelul cu tot cuprinsul lui.
Omul susţinea că-i găsise, în adevăr, pe drum, dar că neştiind carte, îl adusese acasă şi-l dăduse stăpânului lui.
Vestea se răspândi în împrejurimi. Jupânul Hauchecorne află şi el. Începu iar să colinde şi să istorisească întâmpâareă, întregită de deznodământ. Triumfa.
— Ce mă durea pe mine, spunea el, nu era lucrul, vedeţi dumneavoastră, era minciuna. Nimic nu te păgubeşte mai rău decât ocara care te apasă dintr-o minciună.
Toată ziua vorbi despre păţania lui, o povesti oamenilor care treceau pe drum, celor care beau la circiumă, duminica următoare celor care ieşeau de ia biserică. Oprea necunoscuţi, ea să îe-o spună. Acum era liniştit, şi totuşi îl mai sâcâia ceva, fără să ştie lămurit ce. Oamenii, când îl ascultau, păreau că glumesc. I se părea că murmură în spatele lui.
în săptămâna următoare, marţi, se duse la târg, la Goderville, împins numai de dorinţa să povestească ce se petrecuse cu el.
Malandain, în picioare pe pragul prăvăliei, începu să râdă când îl văzu trecând. De ce?
Se apropie de un gospodar din Criquetot, care nu-l lăsă să isprăvească, îi dădu un ghiont în stomac şi-i strigă în obraz: „Hei, şmecher bătrân!“, apoi îi întoarse spatele.
Jupânul Hauchecorne rămase înlemnit şi din ce în ce mai neliniştit. De ce-i spusese: „Şmecher bătrân?“
Când se aşeză la masă la hanul lui Jourdain, începu iar Mii l. Imurească întâmplarea.
Un jţc’ombuş din Montsvilliers îi strigă:
- Haide, haide, hoţoman bătrân, ştim noi sfoara ta!
Hauchecorne îngână:
— Păi de vreme ce s-u găsit portofelu’!
Dar celălalt răspunse:
— Ia taci. Tată, unu găseşte şi altu aduce. Eu nu ştiu, n-am văzut, te duc de nas.
’ [Viranul simţi că se înăbuşă, în sfârşit, înţelegea. Era acuzat că trimisese portofelul înapoi printr-un fârtat, printr-un complice.
Vru să protesteze. Toată lumea de la masă începu să rida.
Nu-şi putu isprăvi prânzul şi plecă, în mijlocul batjocurilor.
Se întoarse acasă ruşinat şi revoltat, sugrumat de furie, buimac, cu atât mai zdrobit cu cât ar fi fost în stare, cu şmecheria lui de normand, să facă lucrul de care era. Icuzat şi chiar să se laude cu el, ca şi cum ar fi fost o Ispravă grozavă. Vedea tulbure că nevinovăţia lui era (/ivii de dovedit, pentru că viclenia îi era cunoscută. Se nimica lovit în inimă de nedreptatea bănuielii.
Atunci începu iar să-şi povestească păţania, lungindu-şi în fiecare zi istorisirea, adăugind de fiecare dată dovezi noi, proteste şi mai energice, jurăminte şi mai solemne pe care le închipuia, pe care le pregătea în ceasurile de singurătate, cu mintea muncită numai de întâmplarea cu sforicică. Era crezut cu atât mai puţin, cu cât se apăra mai complicat şi argumenta mai dibaci.
— Astea sunt dovezi de mincinos, se spunea în spatele lui.
O simţea, îşi făcea inimă rea, se istovea în silinţe zadarnice.
Se topea vă’zând cu ochii.
Glumeţii îl puneau acum să povestească „Despre sfoară“ ca să facă haz, aşa cum pui un soldat care_vine de la război să povestească o bătălie. Sufletul lui, lovit adânc, se stingea.
Către sfârşitul lui decembrie căzu la pat.
Muri în primele zile ale lui ianuarie şi în aiurelile agoniei, mărturisea necontenit că e nevinovat, repetând:
— O sforicică… O sforicică… poftim, uite-o, domnule primar.
O VENDETTA’
Văduva lui Paolo Saverini locuia numai cu fiul ei într-o casă sărăcăcioasă, aşezată pe meterezele oraşului Bonifacio. Oraşul, clădit pe o ieşitură a muntelui, ’ suspendat chiar pe alocuri deasupra mării, priveşte, peste o strâmtoare stâncoasă, spre coasta mai joasă a Sardiniei. La poalele lui, de cealaltă parte, o fâşie a falezei, care îl înconjoară aproape în înti’egime şi care seamănă cu un culoar uriaş, îi serveşte drept port. Bărcuţele pescarilor italieni sau sarzi şi, la fiecare două săptămâni, un vapor vechi şi gâfâitor care vine de la Ajaccio, îl străbat întreg, până în dreptul primelor case, după ce fac un drum lung între doi pereţi abrupţi.
O grămadă de case pune o pată şi mai albă pe muntele alb, casele par nişte cuiburi de păsări sălbatice, agăţate de stâncă, privind de sus această strâmtoare grozavă, în care corăbiile nu încearcă să pătrundă. Vântul fără odihnă chinuieşte marea, chinuieşte coasta goală, roasă de el, abia îmbrăcată în iarbă. Se cufundă în strâmtoare şi pustieşte amândouă malurile. Şiroaiele de spumă palidă străpung pretutindeni valurile, par nişte fişli de pânză care plutesc şi tresaltă pe suprafaţa apei.
Casa văduvei Saverini, lipită chiar de marginea falezei, îşi deschidea cele trei ferestre spre această privelişte sălbaticii şi deznădăjduită.
Trăia acolo numai cu fiul ei, Antoine, şi cu căţeaua Sprinţar. I, o căţea mare, slabă, cu părul lung şi aspru, de viţă ciobănească, şi care mergea cu flăcăul la vânat.
Într-o seară, după o ceartă, Antoine Saverini fu ucis mişeleşte, cu cuţitul, de Nicolas Ravolati, care chiar în noaptea aceea fugi în Sardinia.
Când bătrâna mamă primi trupul copilului ei pe care i-l aduseră nişte trecători, nu plânse, ci rămase mult timp nemişcată cu ochii la el; apoi îşi întinse mâna zbârcită deasupra cadavrului lui şi îi jură vendetta. Nu vru să rămână nimeni cu ea şi se închise singură cu trupul mort ■şi cu clinele care urla. Animalul urla necontenit, la capul patului, cu botul întins spre stăpân şi cu coada între picioare. Nu se urnea din loc cum nu se urnea nici mama care stătea acum aplecată peste cadavru, eu ochii aţintiţi, îl privea şi plângea fără zgomot, cu lacrimi mari.
Flăcăul, culcat pe spate, îmbrăcat cu haina lui de aba găurită şi^ sfâşiată la piept, părea că doarme, dar era tot plin de sânge: pe cămaşa care îi fusese smulsă ca să i se dea primele ajutoare, pe vestă, pe pantaloni, pe obraz, pe mâini. Cheaguri de sânge i se prinseseră în păr şi în barbă.
Bătrâna mamă începu să-l vorbească. La zgomotul vocii ei, căţeaua tăcu.
— Lasă, lasă, ai să fii răzbunat, puiul meu, băiatul meu, sărmanul meu copil. Dormi, dormi, o să fii răzbunat, auzi? Ţi-o făgăduieşte maică-ta! Şi ştii bine că maică-ta se ţine totdeauna de cuvânt.