Apararea lui Socrate
Ce înrîurire au avut acuzatorii mei asupra voastră, nu ştiu, cetăţeni ai Atenei; eu, cel puţin, ascultîndu-i, era cît pe ce să nu mă mai recunosc, atît de convingătoare erau cuvintele lor; totuşi, la drept vorbind, ei n-au spus nimic adevărat. însă dintre toate minciunile pe care le-au rostit, m-a uluit cel mai mult afirmaţia că trebuie să luaţi bine seama să nu fiţi înşelaţi de mine, un vorbitor, zic ei, nemaipomenit. Şi nu le-a fost ruşine că vor fi pe loc dovediţi mincinoşi de mine prin fapte, de vreme ce nu arăt a fi cîtuşi de puţin un vorbitor grozav, iar aceasta mi s-a părut cea mai mare neruşinare a lor, dacă nu cumva prin ״a fi un vorbitor grozav" ei înţeleg ״a spune adevărul"; căci dacă asta vor să spună, aş putea consimţi că sînt şi eu orator, dar altfel decît ei. Aşadar, după cum ziceam, în vorbele lor a fost foarte puţin adevăr sau chiar deloc; în schimb, de la mine veţi auzi adevărul întreg. Vă jur însă pe Zeus, cetăţeni ai Atenei, că nu veţi auzi vorbe înfrumuseţate şi împodobite cu întorsături meşteşugite şi cuvinte alese, ca ale acestora, ci voi folosi cuvintele care se întîmplă să-mi vină în minte, încredinţat fiind de adevărul spuselor mele; şi nimeni dintre voi să nu se aştepte la altceva. Bine mi-ar sta, judecători, la anii mei, să vin în faţa voastră cu vorbe ticluite, ca un tinerel. Dimpotrivă, tocmai asta vă rog, atenieni, şi vă rog cu tot dinadinsul : dacă mă veţi auzi apărîndu-mă cu aceleaşi cuvinte pe care obişnuiesc să le spun şi în agora, printre tarabele zarafilor, unde m-au auzit mulţi dintre voi, şi în alte părţi, să nu vă miraţi şi să nu faceţi zarvă. Căci aşa stau lucrurile : pentru prima oară am venit la judecată acum, la şaptezeci de ani; sînt cu totul străin de vorbirea de aici. După cum, dacă s-ar întîmpla să fiu cu adevărat un străin, m-aţi ierta că vorbesc în graiul şi cu deprinderile în care am fost crescut, aşa vă cer şi acum lucrul acesta, cred eu pe bună dreptate : să nu vă uitaţi la felul meu de a vorbi, mai bun sau mai rău, cum o fi, ci să luaţi seama cu grijă dacă spun lucruri drepte sau nu; căci aceasta e sarcina judecătorului ; iar a celui care vorbeşte — să spună adevărul.
Întîi de toate se cuvine, atenieni, să mă apăr de primele învinuiri mincinoase şi de primii mei acuzatori; apoi de acuzaţiile şi de acuzatorii mei din urmă. Căci mulţi sînt cei care m-au învinuit în faţa voastră, şi încă de mulţi ani, fără să spună nimic adevărat; de ei mă tem eu mai degrabă decît de Anytos şi de ai lui, cu toate că şi aceştia sînt de temut. Dar mai de temut sînt, judecători, aceia care, asumîndu-şi rolul de a vă educa, pe cei mai mulţi dintre voi, încă de pe cînd eraţi copii, încercau să vă convingă aducîndu-mi vini neadevărate : că ar exista un oarecare Socrate, om iscusit, care cugetă la cele din cer şi cercetează toate cîte se află sub pămînt şi face să învingă judecata strîmbă. De vreme ce mi-au răspîndit o asemenea faimă, atenieni, aceştia sînt acuzatorii de care trebuie să mă tem ; într-adevăr, cine-i ascultă îşi închipuie că oamenii care cercetează astfel de lucruri nu cred nici în zei.
De altfel, aceşti acuzatori sînt mulţi şi mă învinuiesc de multă vreme, vorbind cu voi încă de la vîrsta la care eraţi cît se poate de încrezători, unii dintre voi fiind copii încă şi adolescenţi; iar ei mă acuzau în lipsă, fără să mă apere cineva. Dar ce este cu totul fără noimă, e că nici măcar numele lor nu le ştiu şi nu le pot spune, în afară poate de al unui oarecare autor de comedii.
Toţi cei care, din pismă şi prin clevetire, s-au străduit să vă convingă, ca şi cei care, după ce s-au lăsat convinşi, i-au convins la rîndul lor pe alţii, toţi aceştia mă pun în grea încurcătură ; pentru că nu poţi aduce pe nici unul dintre ei aici, la judecată, nici nu poţi dovedi că n-au dreptate, ci, pur şi simplu, trebuie să te aperi luptînd cu nişte umbre şi să acuzi fără să-ţi răspundă nimeni. V-aţi dat aşadar seama şi voi, din cîte vă spun, că acuzatorii mei sînt de două feluri : unii m-au acuzat de curînd, ceilalţi de mult, cei despre care tocmai vorbesc. Şi aţi înţeles că trebuie să mă apăr întîi de învinuirile lor, pentru că pe ei i-aţi auzit întîi învinuindu-mă, şi i-aţi auzit mult mai multă vreme decît pe ceilalţi, de mai tîrziu.
Bine. Trebuie deci să mă apăr, atenieni, şi să încerc, într-un timp atît de scurt, să nimicesc calomnia înstăpînită de mult în minţile voastre. Dacă asta ar fi mai bine şi pentru voi şi pentru mine, aş vrea de bună seamă să reuşesc şi să ajung la un rezultat apărîndu-mă ; dar cred că e greu şi-mi dau foarte bine seama cît de greu. Totuşi, întîmple-se cum! o vrea Zeul, noi sîntem datori să dăm ascultare legii şi să ne apărăm.
Aşadar, să vedem din nou, de la început, care e învinuirea din care s-a născut această ponegrire a mea şi pe care s-a sprijinit Meletos cînd m-a dat în judecată. Bine. Ce-au spus, calomniindu-mă, calomniatorii mei? Trebuie să le citim vorbele ca pe ale unui act de acuzare : ,,Socrate este vinovat, el iscodeşte peste măsură cele de sub pămînt şi cele din cer, face să învingă judecata strîmbă şi îi învaţă şi pe alţii aceste lucruri." Cam acestea ar fi ; aţi putut vedea şi voi în comedia lui Aristofan un Socrate purtat pe scenă încoace şi încolo, spunînd că merge prin văzduh şi înşirînd tot felul de vorbe goale despre lucruri la care eu nu mă pricep nici mult, nici puţin. Şi eu nu vorbesc cu dispreţ despre o astfel de ştiinţă, admiţînd că într-adevăr există cineva care se pricepe la toate acestea, să nu fiu cumva acuzat de Meletos şi de aşa ceva ; însă, în ceea ce mă priveşte, eu n-am nimic comun cu ele, atenieni. Vă iau ca martori pe aproape toţi şi vă rog să vă informaţi şi să vă lămuriţi unii pe alţii, toţi cîţi m-aţi auzit vreodată stînd de vorbă ; sînt printre voi mulţi dintre aceştia. Spuneţi-vă unii altora dacă vreunul dintre voi m-a auzit vreodată vorbind, mult sau puţin, despre aşa ceva : şi de aici vă veţi da seama că şi celelalte lucruri pe care lumea le spune despre mine au acelaşi temei.
Nu numai că, hotărît lucru, nimic dintre acestea nu e adevărat, dar nu e adevărat nici ce veţi fi auzit pe cîte unul spunînd, că-mi fac o îndeletnicire din a-i învăţa pe alţii şi că le cer plată pentru asta. Cu toate că mi se pare frumos să fie cineva în stare să-i instruiască pe oameni.
cum fac Gorgias din Leontinoi şi Prodicos din Ceos şi Hippias din Elis. într-adevăr, fiecare din aceştia este în stare, atenieni, ca, în orice oraş s-ar duce, să atragă pe lîngă sine pe tinerii care altminteri ar putea să-şi ia drept sfătuitori fără plată pe oricare din concetăţenii lor; îi conving pe tineri ca, părăsind tovărăşia acelora, să vină la ei, dar plătind bani şi purtîndu-le, pe deasupra, şi recunoştinţă. Uite, am aflat că este aici la noi încă unul din aceşti învăţaţi, un om din Paros. Tocmai mă dusesem la Callias al lui Hipponicos, care le-a plătit sofiştilor mai mulţi bani decît oricare altul. Şi l-am întrebat (ştiind că are doi fii) : ״Callias, zic, dacă ai fi avut nu doi fii, ci doi mînji sau doi viţei, ar trebui să le tocmim un supraveghetor care să desăvîrşească în ei toate însuşirile lor fireşti; ar fi vorba de un om priceput la cai sau la muncile cîmpului ; de vreme ce ei sînt însă oameni, ce fel de îndrumător ai de gînd să Ie iei? Cînd e vorba de aceste însuşiri, de însuşirile omeneşti şi cetăţeneşti, cine e omul priceput? Cred că, avînd feciori, ai chibzuit la asta. Există un astfel de om sau nu?
Cum să nu, spuse el.
— Cine e, de unde este, si cît cere pentru învăţătura lui?
Euenos din Paros, Socrate, mi-a răspuns. Cere cinci mine.
Şi eu l-am fericit pe Euenos dacă are într-adevăr priceperea aceasta şi dă învăţătură cu atîta cumpătare. Eu, să fiu în stare de astfel de lucruri, nu mi-aş mai încăpea în piele de mîndru. Numai că, cetăţeni ai Atenei, nu sînt în stare.
S-ar putea însă ca vreunul dintre voi să mă întrebe : ״Bine, Socrate, dar cu ce te îndeletniceşti tu? Din ce s-au iscat aceste clevetiri împotriva ta? Căci, de bună seamă, atîta vreme cît nu făceai nimic mai mult decît ceilalţi, nu-ţi puteau ieşi asemenea faimă şi vorbe, dacă nu făceai nimic altfel decît cei mulţi. Spune-ne, deci, despre ce este vorba, ca să nu ne facem o părere nechibzuită despre tine." Cred că cel care ar vorbi astfel ar avea dreptate, astfel că voi încerca să vă arăt ce anume este ceea ce mi-a adus şi răul nume şi învinuirea. Ascultaţi deci. Şi poate că unora li se va părea că glumesc ; dar să ştiţi bine că vă voi spune deplinul adevăr. în fapt eu m-am ales cu numele acesta, atenieni, numai din pricina unui fel de înţelepciune. Ce fel de înţelepciune? Una care e, probabil, o înţelepciune omenească. Mă tem că este de fapt singura înţelepciune pe care o am ; cei despre care vorbeam adineauri or fi poate înţelepţi cu vreo înţelepciune mai mult decît omenească. Dacă nu e aşa, nu ştiu ce să mai spun, pentru că eu n-o am, iar cine afirmă că o am, minte şi vorbeşte spre a mă ponegri. Şi acum, atenieni, să nu murmuraţi împotrivă-mi şi să nu vi se pară că spun ceva prea de tot ; căci vorbele pe care le voi spune nu sînt ale mele, ci voi aduce în faţa voastră un vorbitor mai vrednic de încredere. Despre înţelepciunea mea, dacă înţelepciune este, şi despre felul ei, vă voi aduce ca martor pe Zeul de la Delfi. îl cunoaşteţi, desigur, pe Chairephon ; a fost prietenul meu încă din tinereţe şi a fost prieten cu cei mai mulţi dintre voi; a fugit în exilul ştiut împreună cu voi şi odată cu voi s-a întors. Şi ştiţi cum era Chairephon, cît de aprig în orice se apuca să facă. Astfel o cată, mergînd la Delfi, a îndrăznit să întrebe oracolul şi anume — vă spun să nu murmuraţi, atenieni —, să-l întrebe dacă este cineva mai înţelept decît mine; iar Pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înţelept. Despre acestea vă va putea da mărturie fratele său, de vreme ce el a murit.
Să vedeţi pentru ce vă spun acestea : tocmai pentru că am de gînd să vă arăt de unde s-au născut vorbele rele împotriva mea.
Auzind eu acele lucruri, am început să mă gîndesc astfel : ,,Oare ce spune Zeul şi cu ce tîlc? Eu îmi dau seama că nu sînt înţelept nici în mare, nici în mică măsură; atunci la ce se poate gîndi cînd spune că eu sînt cel mai înţelept? Pentru că, de bună seamă, el nu minte ; doar nu-i e îngăduit." Şi multă vreme am fost nedumerit ce vrea să spună ; apoi, greu de tot, m-am hotărît să cercetez lucrul cam în felul acesta : m-am dus la unul din cei care erau socotiţi înţelepţi, pentru ca acolo, mai degrabă decît oriunde, să dezmint oracolul şi apoi să-i arăt Zeului : ״Omul acesta e mai înţeleptdecît mine, în timp ce tu ai spus că eu aş fi". Cercetîndu-l deci pe acesta — nu-i nevoie să-i spun pe nume, era unul dintre oamenii politici —, iscodindu-l eu şi stînd de vorbă cu el, uite cam ce impresie am avut, atenieni : mi s-a părut că omul meu trece drept înţelept în ochii celor mai mulţi oameni şi în primul rînd în ai lui însuşi, dar că nu este. M-am apucat apoi să-i arăt că numai îşi închipuie că e înţelept, dar că nu este. Din clipa aceea m-au urît şi el şi mulţi dintre cei care erau de faţă.
Plecînd de acolo, cugetam în sinea mea: ״într-adevăr, eu sînt mai înţelept decît acest om : mă tem că nici unul dintre noi nu ştie nimic bun şi frumos, numai că el îşi închipuie că ştie ceva, deşi nu ştie; eu însă, de vreme ce nici nu ştiu, nici nu-mi închipui. Se pare, deci, că sînt mai înţelept, şi anume tocmai prin acest lucru mărunt, prin faptul că, dacă nu ştiu ceva, măcar nu-mi închipui că ştiu." Am mers apoi la altul, la unul dintre cei care treceau drept şi mai înţelepţi decît primul, şi am ajuns la aceeaşi încheiere ; şi de atunci m-au urît şi el şi mulţi alţii.
După acestea i-am luat pe toţi la rînd, dîndu-mi seama, cu mîhnire şi cu teamă, că mă fac urît de ei ; totuşi mi se părea că trebuie să aşez cuvintele Zeului mai presus de orice ; dacă voiam, deci, să cercetez ce spune oracolul, eram silit să merg la toţi cei care păreau a şti ceva. Şi mă jur pe cîine, atenieni, — pentru că sînt dator să vă spun adevărul — vă jur că aşa mi s-a întîmplat : aproape toţi cei care aveau cel mai bun renume mi s-au părut, cercetîndu-i eu potrivit spuselor Zeului, că au cele mai mari scăderi, pe cînd alţii, care erau socotiţi mai neînzestraţi, mi-au părut mai în stare de chibzuinţă. Iată, sînt dator să vă povestesc cum am rătăcit, ca un om supus la grele munci, pentru ca oracolul să devină pentru mine ceva de neclintit.
Aşadar, după oamenii politici m-am dus la poeţi : la autorii de tragedii, de ditirambi şi la ceilalţi, pentru ca acolo să mă prind eu însumi asupra faptului că sînt mai puţin învăţat decît ei. Luînd deci acele opere ale lor care-mi păreau mai îngrijit lucrate, îi întrebam ce oare vor să spună prin ele, pentru ca totodată să şi învăţ cîte ceva de la ei. îmi vine tare greu să vă spun adevărul, cetăţeni, totuşi el trebuie spus : într-un cuvînt, aproape oricare dintre cei de faţă ar fi putut vorbi mai bine decît ei despre lucruri pe care ei înşişi le făcuseră. Mi-am dat seama astfel în scurtă vreme şi despre poeţi că nu din înţelepciune fac ceea ce fac, ci printr-o înzestrare firească şi sub puterea inspiraţiei, întocmai ca profeţii şi tîlcuitorii de oracole ; căci şi aceştia spun multe lucruri frumoase, dar de fapt nu ştiu nimic «lin ce spun. Am văzut că poeţii sînt şi ei într-o situaţie asemănătoare şi totodată mi-am dat seama că, din cauza darului lor poetic, îşi închipuie că în general nimeni nu e mai înţelept decît ei, ceea ce nu-i adevărat. Şi de acolo am plecat deci convins că eu îi întrec în acelaşi fel ca şi pe oamenii politici.
în sfîrşit, m-am dus pe la meşteşugari; căci îmi dădeam seama că, la drept vorbind, eu nu ştiu nimic, iar ei se vor dovedi, desigur, că ştiu multe lucruri frumoase. Şi în aceasta nu m-am înşelat, ei ştiau într-adevăr lucruri pe care eu nu le ştiam, şi prin aceasta erau mai înţelepţi decît mine. însă, cetăţeni ai Atenei, mi s-a părut că bunii meşteşugari fac aceeaşi greşeală ca poeţii : pentru că îşi îndeplinea bine meşteşugul, fiecare credea că este cît se poate de înţelept şi în celelalte privinţe, şi anume în cele mai însemnate, şi tocmai această nesocotinţă le întuneca înţelepciunea pe care o aveau, încît am ajuns să mă întreb, în privinţa oracolului, dacă aş voi mai degrabă să fiu aşa cum sînt, nici înţelept cu înţelepciunea lor, nici prost cu prostia lor, sau să le am pe amîndouă aşa cum le au ei. Mi-am răspuns, deci, mie şi oracolului, că mi-e mai de folos să fiu aşa cum sînt.
Din această cercetare, cetăţeni ai Atenei, s-au iscat împotrivă-mi multe uri, şi încă atît de grele şi de aspre, încît din ele s-au născut multe clevetiri şi mi s-a dat numele acesta, de înţelept. Căci de fiecare dată cei de faţă îşi închipuiau că eu, în înţelepciunea mea, ştiu ceea ce dovedeam că celălalt nu ştie ; dar de fapt, cetăţeni, mă tem că înţelept e numai Zeul şi, prin vorbele oracolului, el spune că înţelepciunea omenească valorează puţin sau chiar nimic; şi mi se pare că acest lucru îl numeşte ״Socrate", folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă, ca şi cum ar spune : ״Oameni buni, cel mai înţelept dintre voi este acela care, la fel ca Socrate, şi-a dat seama că într-adevăr, cît priveşte înţelepciunea, nu e bun de nimic." Iar eu chiar şi acum, mergînd peste tot, caut şi iscodesc după cuvintele Zeului pe orice atenian sau străin care îmi pare a fi înţelept ; şi dacă-mi dau seama că nu e, îi arăt acelui om, întărind vorba Zeului, că nu e înţelept. Şi din cauza acestei stăruitoare îndeletniciri nici n-am mai avut timp să fac ceva vrednic de luat în seamă, fie pentru cetate, fie pentru casa mea, ci mă aflu în mare sărăcie, în slujba Zeului cum sînt.
Pe lîngă acestea, tinerii care de bună voia lor mă urmează, cei cu cele mai multe răgazuri, fii de oameni foarte bogaţi, sînt încîntaţi de felul în care iscodesc eu oamenii şi adesea mă imită apucîndu-se să-i ia la întrebări pe alţii; de altminteri ei găsesc, cred eu, din belşug oameni care-şi închipuie că ştiu ceva, dar ştiu puţine lucruri sau nimic. Aşa se face că oamenii iscodiţi de ei se mînie pe mine iar nu pe ei înşişi, spunînd apoi că Socrate e un mare ticălos care îi strică pe tineri. Dar cînd îi întreabă cineva ce anume face şi ce-i învaţă ca să-i strice, ei n-au ce spune, doar nu ştiu nimic; ca să nu se vadă însă că sînt descumpăniţi, spun ce se spune de obicei despre un filosof, că ״cercetează cele din cer şi de sub pămînt", că ״nu crede în zei", că ״face să învingă judecata strîmbă". Desigur, n-ar vrea să recunoască adevărul, adică faptul, dat în vileag, că numai se prefac a şti ceva, cînd ei nu ştiu nimic. Oamenii aceştia, ambiţioşi fiind, îndîrjiţi şi numeroşi şi vorbind convingător şi cu stăruinţă despre mine, v-au împuiat urechile ponegrindu-mă cu înverşunare şi mai de mult şi acum. Pe acest temei au tăbărît asupra mea şi Meletos şi Anytos şi Lycon : Meletos dînd cuvînt duşmăniei poeţilor, Anytos, celei a meşteşugarilor şi a oamenilor politici şi Lycon, celei a retorilor. Astfel că, după cum spuneam la început, m-aş mira să fiu în stare în atît de puţină vreme să dovedesc neadevărul unei învinuiri atît de adînc înrădăcinate. Adevărul este acesta pe care vi-l spun eu, cetăţeni ai Atenei, iar vorba mea nu vă ascunde nimic şi nu ocoleşte nimic, nici lucruri mari, nici mărunte. Şi totuşi ştiu destul de bine că în felul acesta îmi atrag ura lor din aceleaşi vechi pricini ; ceea ce e, de altfel, o dovadă că spun adevărul şi că tocmai acesta este răul meu nume şi acestea pricinile lui. Iar dacă, fie acum, fie altă dată, veţi cerceta aceste lucruri, veţi vedea că aşa este.....
