PROLOG
Deschise ochii, dar ochii nu se deschiseră. Mai încercă o dată. Pleoapele păreau că se mişcă. Dar nu se întâmplă nimic. Cu efort, ridică braţul. O înţepătură groaznică aproape îi paraliză de durere umărul. Duse totuşi mâna la ochi. Deschişi. Pleoapele erau ridicate. Îşi simţi genele. Clipi când le atinse. Şi atunci, de ce nu vedea nimic? Încercă să se concentreze. Visa? Durerea din umăr urcă pe gât şi se fixă în creştetul capului. Îşi mută mâna în spate, în locul unde părea înfipt un ac lung şi subţire care îi intra direct în creier. Ce naiba se întâmpla? Durerea deveni şi mai ascuţită un timp scurt. Simţi că leşină. Îndepărtă mâna şi durerea păru să cedeze. Deveni mai difuză. Simţi pe degete ceva umed şi lipicios. „E sânge”, îşi spuse. Ochii începeau să se obişnuiască treptat cu întunericul. Ce beznă! N-a mai experimentat niciodată un întuneric atât de adânc. Ochii se vor obişnui. Uşor, uşor. Făcu un efort. Răsuci capul şi căută cu privirea o sursă de lumină oricât de mică, un geam, o dâră difuză care să scape pe sub vreo uşă, prin vreo crăpătură. Nimic.
Era întins pe spate. Îşi adună forţele şi încercă să îşi adune gândurile. Nu îşi amintea nimic. Pipăi cu mâinile în jur. Pământ. Inspiră adânc şi un miros fetid îi umplu nările. Umezeală. Nu simţea aer proaspăt, deci nu era afară. „Sunt îngropat de viu”, îşi spuse. Apoi ridică ambele mâini ca pentru a atinge capacul sicriului. Nimic. Mâinile se înălţară în gol până la limita durerii, străpungând aerul. Măcar avea aer. Era bucuros că putea respira chiar dacă îl dureau coastele. Nu era îngropat. Pentru a se convinge, se ridică în cot, se rostogoli pe o parte, apoi se ridică în patru labe. Nu îndrăzni mai mult. Niciun reper spaţial, dezorientare totală. Părea subsolul unei case vechi. Nu ştia cât de înalt era subsolul şi nici unde erau pereţii. Se temu să nu se lovească mai tare.
Încercă să se adapteze cât mai repede la întuneric. Îşi spuse, atât cât putea gândi, că trebuie să îşi folosească celelalte simţuri. Inspiră din nou. Acelaşi miros înţepător de pământ reavăn amestecat cu un aer stătut. Umezeală. Şi mai era ceva, ceva ce nu recunoştea, ceva îngrozitor. Mirosul nu îi folosi la nimic. Aşa că ciuli urechile. Mâinile şi picioarele îi tremurau. Îl dureau palmele şi genunchii. Pietricele îi intrau în palme. Îşi simţi genunchii sub greutatea considerabilă a corpului ca şi când ar fi stat pe coji de nucă. Se rostogoli din nou pe spate şi ascultă. Nimic. Ca şi întunericul, şi tăcerea era desăvârşită. Niciun zgomot de pe stradă, dacă o fi fost vreo stradă pe undeva prin preajmă.
Unde era? Şi cum ajunsese acolo? Ultimul lucru care îi venea în minte. Care era ultimul lucru? Era acasă. Se pregătea de culcare. Patul era făcut, pregătit pentru somn. Partea soţiei era goală, nederanjată. Soţia îl părăsise de mult, dar el încă avea obiceiul de a o căuta înainte de culcare. Lumina de la baie era aprinsă şi uşa uşor crăpată. Un obicei de demult, de când se ştia. De pe vremea când îi era foarte frică de întuneric. O aprindea invariabil, în fiecare seară încă înainte de a începe să se întunece. Îşi părăsea micul atelier de tâmplărie pentru a urca să aprindă lumina, apoi se întorcea la mobilele lui. Întunericul atârna greu. Mai ales acolo, în oraşul lui. Mai ales de când era din nou singur. Făcu eforturi să îşi amintească, dar nu îi veni nimic altceva în minte. Să fi adormit imediat? Poate că visa. Durerea din creştet părea totuşi a naibii de reală. Încercă să se mai agaţe de ceva. Încă o amintire. Parcă totuşi visase ceva. I se făcuse foarte frig. Dârdâia sub plapumă. Şi o umbră se prelingea pe peretele dormitorului. O umbră lunguiaţă şi diformă. O umbră care se apropia de patul lui. Şi mirosul acela. O mână pe faţă. Îi cuprinse capul ca o menghină. Ceva îi zgârie obrazul. În mai multe locuri. Îi dădu sângele. Ceva, o bucată de pânză îi acoperi gura şi nasul. Respira tot mai greu.
Aiurea! Îşi duse mâna la obraz pentru a se convinge dacă a fost real. Tresări când se atinse. Şanţurile din obrazul drept îl usturau. Sânge închegat care începea să prindă crustă. Deci era adevărat. Se concentră. Dacă brazdele din obraz făceau pojghiţă, însemna că trecuse ceva timp. De când era acolo? Cât a dormit? De când era inconştient?
Un zgomot îi întrerupse firul gândurilor. Părea aproape, şi totuşi în afara încăperii în care se afla. Un scârţâit. Încă un zgomot. Să fi fost paşi? Era un zgomot ciudat. Păreau picioare care se târâiau. Până şi târâiala aceea de picioare suna diferit. Ca şi cum cineva ar merge atingând uşor pământul, la intervale regulate. Un plutit şchiop. Lumină. Un pic de lumină. Se întoarse din reflex spre sursă. Era suficient de slabă pentru a nu-i răni ochii deprinşi cu bezna. Văzu un fel de gaură în perete, doar că în locul ferestrei erau nişte bare din fier. Gratii. Lumina venea de undeva de afară, de pe un coridor. Şi creştea în intensitate. Un moment se opri. Întoarse privirea. Sângele îi îngheţă. Chiar lângă el, aproape atingându-i tâmpla, văzu nişte picioare. Se trase instinctiv în spate, într-o parte. Durerea era insuportabilă. Orice mişcare bruscă era cumplit de dureroasă. Făcu un efort să se adune. Se ridică în cot. Picioarele se prelungeau cu un corp gol. „Dumnezeule Mare!” Era un cadavru. Mirosul acela devenea năucitor. Se amplifica. Abia în acel moment creierul lui procesa ce vedea. Simţi mirosul cu creierul. Miros de trup în descompunere. În ciuda durerii, se trase şi mai în spate. Se lovi de ceva. Ceva moale. Nu era peretele, pentru că se mişca la atingere. Duse mâna la spate. O altă mână. Cineva îl apucase de mână. Scoase un ţipăt, dar nu auzi nimic. Încercă să strige. Glasul îi pierise cu totul. Îşi scutură braţul, iar mâna care îl prinsese căzu inertă. Încă un mort.
Lumina porni din nou spre el. Şi zgomotul. Creşteau amândouă. Încăperea se mai lumină puţin. Acum vedea mai clar. În faţa lui zăcea un cadavru. Dezbrăcat şi galben. Poate era lumina de vină. Lumina care pâlpâia gălbui. Lumina de lumânare. În spate alt cadavru. Şi atunci văzu umbra care trecea peste cadavre, plutind împiedicat ca paşii de afară. Se lovi de un cadavru, se împiedică de celălalt. Palid, cu ochii larg deschişi. I se făcu pielea de găină. Inima îi gonea ca apucată de streche. Nu erau ochi. Erau găuri. Cadavrul din faţă nu mai avea ochi. Doar nişte gropi în care întunericul părea fără sfârşit. Umbra îşi continuă drumul. Se proiecta pe perete. Era hidoasă.
Se ridică în picioare. Să se apere. Deşi murea de frică, deşi avea senzaţia că încărunţise brusc, deşi îi tremurau mâinile şi picioarele, deşi simţea pe piept o piatră de mormânt, o lespede care cântărea o tonă. Orice ar fi urmat să se întâmple, trebuia să se apere. Auzi un scârţâit de balamale ruginite. O uşă din fier. În spatele lui. Încercă să se întoarcă, dar nu mai avu când. Frica îl cuprinse cu totul. Îl paraliza. Dar îl şi proteja în acelaşi timp. Nu simţi nimic când fu apucat din spate de o mână de oţel. O mână care îi cuprinse ceafa, îi trecu pe sub braţ şi îl imobiliză. Frica era prea mare. Murea de frică. Poate era mai bine aşa. Era o antilopă prinsă de tigru. Adrenalina îi anula durerea. Groaza îl anestezia. Mai simţi o uşoară înţepătură în gât. Apoi i se făcu frig. Din ce în ce mai frig. Atâta mai simţi. Liane de gheaţă începuseră să se urce pe el, să îl înfăşoare. Şi în clipa în care simţi asta, încetă să mai simtă.
Capitolul 1
Discursul lui Charles Baker fu întrerupt exact în momentul în care clopotul bisericii din deal anunţa dongănit miezul zilei. În mica, dar cocheta, sală de conferinţe a hotelului Central Park, microfonul aproape că nu era necesar. Toată lumea se cunoştea cu toată lumea şi fiecare era foarte interesat de prezentările celorlalţi colegi. Cei şaizeci şi opt de invitaţi întoarseră la unison capul, când uşa sălii izbi violent peretele şi o mână de uniforme amestecate cu geci lungi din piele le invadă spaţiul. Intelectualii nu sunt foarte obişnuiţi cu purtarea grosolană a poliţiştilor, mai ales a celor din ţări unde recenta lor demilitarizare nu le lăsase încă răgazul de a învăţa să se poarte. De la pupitru, Charles Baker făcu o glumă despre o invazie ostrogotă. Oaspeţii neinvitaţi rămaseră în uşă. Unul dintre ei se apropie cu paşi mari de pupitru şi îi şopti ceva profesorului Baker la ureche. Acesta, într-un gest reflex, acoperi microfonul cu mâna. După ce ascultă cu atenţie ce avea poliţistul de spus, îl întrebă:
— Durează mult?
Poliţistul ridică din umeri. Engleza lui era mai mult decât aproximativă. Răspunse scurt, încercând să se facă înţeles.
— I hope no. My chief tell you.[1]
Charles se întreba ce treabă avea el cu orice se întâmpla în oraşul acela minuscul din mijlocul Transilvaniei. Scrisese nişte cărţi care aveau o vagă legătură cu locul şi era în momentele acelea la un simpozion de istorie medievală. Poliţiştii de la uşă stăteau nemişcaţi, cu picioarele înfipte autoritar în covorul gros de doisprezece centimetri al sălii. Între ei, se distingea o femeie tunsă băieţeşte care îşi plimba ochii prin sală şi se opri să citească afişul care anunţa conferinţa extraordinară de istorie medievală cu participarea renumitului profesor de la Princeton, Charles S. Baker, esq.[2] Presupuse că celebritatea i-o luase înainte şi că i se solicita sprijinul în rezolvarea unui caz. Desfăşurarea de forţe i se păru însă exagerată.
— Autorităţile locale au nevoie de calităţile mele de detectiv pentru câteva ore. Propun să luăm o pauză şi să reluăm la ora patru, conform programului. Aş vrea şi eu să aud expunerile colegilor mei, Johansson şi Briot, de la Universităţile din Uppsala şi de la Sorbona. Îmi cer scuze. Mă cheamă a doua meserie.
Spuse aceste ultime cuvinte accentuându-le ironic. Ştia că de când cu cele două aşa-zise realizări – de când aflase şi expusese lumii cel mai bine păzit secret despre Abe Lincoln şi misterul cocoaşei pierdute, aşa cum îi spunea el, a lui Richard al III-lea – lumea îl considera un fel de Sherlock Holmes cultural. Lucrurile luaseră o aşa amploare, încât primea frecvent scrisori de la fel de fel de indivizi care se ofereau să îl angajeze să dezlege tot felul de enigme, de la comori îngropate de azteci, până la identitatea fantomelor care bântuiau un castel cumpărat recent de un milionar rus în Cornwall.
De regulă, stătea de vorbă cu orice ţăcănit care îl aborda. Din cauza importanţei oaspetelui, autorităţile locale insistaseră să îi repartizeze un poliţist care să îl protejeze. Cum nu îi plăcea deloc să fie păzit ca un înalt demnitar sau ca vreun mafiot dintr-o ţară estică, refuza întotdeauna astfel de oferte. Dar insistenţa primarului fusese atât de serioasă şi de categorică, încât se gândi că două zile nu aveau să fie chiar sfârşitul lumii. Mai ales când îl văzu pe cel care trebuia să îl păzească. Ceru să i se promită că, dacă va dori să rămână singur, la un moment dat, din raţiuni personale, bodyguardul improvizat să se retragă fără comentarii.
În seara de dinainte, la cina de bun venit de la barul-restaurant al hotelului un individ încercase să se apropie de el cam prea mult. Părea disperat să îi înmâneze ceva. Avea în mână o mapă maronie care părea plină cu documente. Într-un târziu, intervenise bodyguardul hotelului şi îl îndepărtase. Omul opusese rezistenţă când fu târât afară, înfigându-şi tocul de la cizme în podea. Apoi, în acea dimineaţă, la micul dejun suedez încărcat cu delicatese, o femeie între două vârste chiar reuşi să se strecoare la masa lui şi să îi înmâneze un bilet. Aceasta se retrase repede fără ca Baker să apuce să reacţioneze. Nu consideră că era cazul să apeleze la poliţistul obez care trebuia să îl protejeze, dar care era prea preocupat să înfulece cu patru mâini minunile ce se întindeau pe cele şase mese unite de la parterul restaurantului. Vârâse, din reflex, biletul în buzunar şi uitase de el.
Pentru Charles, masa de dimineaţă era cea mai importantă masă a zilei. În tinereţe o ignora adesea şi ajunsese să mănânce noaptea târziu. Îşi schimbă brusc şi definitiv obiceiul când începuse să se îngraşe. Nu ştia niciodată unde îl va duce ziua şi cu ce fel de snacksuri trebuia să se mulţumească pe întreg parcursul ei. Aşa că se hotărâse să se blindeze de dimineaţă, iar seara să se culce cu burta aproape goală. Se obişnuise astfel de ceva vreme. În felul acesta reuşea să compenseze micile excese. Fiindcă de fiecare dată când ajungea într-un loc precum acela în care se găsea, mesele încărcate cu preparate tradiţionale, gătite aşa cum citise că se făcea în Evul Mediu, deveneau adevărate prilejuri de sărbătoare.
Charles Baker nu era nici plin de aere, nici simandicos, doar că în ultimul timp oameni de toate felurile îl căutau din te miri ce motive, unele concrete, altele perfect aiurea. Îşi spusese că, dacă şi-ar fi dorit o celebritate de felul acela, s-ar fi făcut rock star. Asta dacă i-ar fi ieşit vreodată pe gură vreo melodie care să nu semene cu toate celelalte. Singurul cântec care îi reuşea într-o anumită măsură era imnul Americii, pe care se chinuise alături prietenii lui, ani în şir, să îl înveţe. În altă ordine de idei, melodia era mereu aceeaşi. Însă cuvintele le cunoştea la perfecţie. Îşi aminti de cântecul lui Phil Collins, You can wear my hat, şi se gândi că, poate, ar fi trebuit să îşi comande batiste şi cravate monogramate pe care să le ofere acestor tipuri de fani.
Coborî scările, flancat de mica armată de însoţitori care îl conduse politicos la cele două maşini. Pe el îl invitară în cea mai luxoasă dintre ele. Singurul Volkswagen al poliţiei oraşului. Lângă el se urcă femeia tunsă scurt. Aceasta îi întinse mâna bărbăteşte şi se prezentă sec:
— Sunt Christa Wolf.
— Charles Baker, spuse profesorul. Poate mă puneţi la curent până ajungem la comisariat. În felul ăsta câştigăm timp. Şi, poate, o să rezolv enigma până acolo.
Spre surprinderea lui, femeia de alături îi răspunse într-o engleză fluentă cu un puternic accent britanic, într-o exprimare academică perfectă.
— Nu mergem la comisariat şi nu v-am invitat pentru calităţile dumneavoastră de deducţie.
Mesajul fu transmis frust, fără urmă de aroganţă. Baker o privi mai atent pe femeie. Şi decise că îi place. Aşa era mereu cu femeile. Prima impresie tindea să rămână definitivă. Deşi în absolut toate lucrurile pe care le făcea în viaţă îşi păstra mereu mintea deschisă şi era întotdeauna pregătit să accepte o părere contrară a ceea ce gândea el, dacă era bine argumentată, ba chiar să îşi schimbe părerea dacă interlocutorul reuşea să îl convingă, în ceea ce priveşte femeile, prima impresie era totul. La Christa Wolf i se păreau interesante ochii mari şi tenul măsliniu, tunsura de băieţoi şi îl intriga cicatricea care cobora de după ureche în cămaşa închisă cazon până la gât.
— Şi atunci, pentru ce?
— Nu vă pot spune acum, dar în câteva minute veţi afla, cu siguranţă.
Femeia părea că închisese discuţia, aşa că lui Charles nu îi rămânea decât să privească prin geamul maşinii intrarea în oraşul medieval al Sighişoarei pe care îl cunoştea atât de bine. Era pentru a patra oară acolo şi continua să fie fermecat de casele strâmbe care se sprijineau una pe alta ca nişte bătrâni în nevoie, obligaţi să se bazeze unul pe celălalt. Motivul pentru care venise prima dată era o carte care îi adusese celebritatea în rândul cititorilor obişnuiţi. Pe cea academică o cucerise cu mult timp în urmă şi de multe ori. La fel pe cea politică, în calitate de şef de campanie electorală pentru şase senatori şi un preşedinte al Statelor Unite. Toate câştigătoare. Cartea lui despre propagandă şi manipulare de-a lungul a câteva milenii de istorie devenise a doua cea mai citată sursă în toate publicaţiile şi tezele de doctorat despre comunicare în ultimii zece ani în lume.
Maşina trecu pe sub portalul strâmt al pieţei centrale a oraşului, o luă la dreapta scurt, urcând scârţâit pe piatra cubică neregulată şi oprindu-se aproape de baza scărilor. În faţă erau mai multe maşini de poliţie cu girofarurile pornite şi un cordon de poliţişti care încerca să ţină departe mulţimea de gură-cască. Era începutul verii şi în acest anotimp Sighişoara era plină de turişti. În special străini care voiau să viziteze un oraş medieval perfect conservat de la marginea lumii şi să vadă casa unde se crede că s-ar fi născut prinţul întunericului, Vlad al III-lea Ţepeş, zis şi Dracula.
Capitolul 2
La coborârea din maşină fu întâmpinat de comisarul de poliţie Gunther Krauter. Acesta îi strânse mâna şi se prezentă cu un aer oficial.
Charles voia să facă un pic de scandal că a fost deranjat de la simpozion în felul acela misterios şi cam lipsit de delicateţe după gustul lui. Ura intervenţiile în forţă ale autorităţilor, chiar şi când acestea nu erau foarte explicite. De fapt, renunţase la cariera de consultant politic tocmai datorită scorţoşeniei ei. Nu suporta să poarte cravată şi costum, iar costumaţia oficială îl făcea, după propria-i expresie, să arate ca un pinguin. Din cauza gâtului scurt şi gros, în contrast cu restul corpului – era o persoană cu un fizic normal, de înălţime şi greutate medii, dar bine întreţinut –, nu îşi putea lua cămăşi normale. Cele care îi veneau pe bust nu puteau fi încheiate la gât, iar cele care erau potrivite la gât îi erau largi pe corp. De aceea, era nevoit de fiecare dată să şi le facă la comandă. Era preocupat de cum arată şi de cum se îmbracă, dar prefera un stil smart casual cu culori vii şi combinaţii surprinzătoare. Cum nu dusese niciodată lipsă de bani, iar în ultimii cincisprezece ani îi câştigase cu lopata ţinând cursuri, făcând marketing politic şi scriind cărţi de succes, plus premiile de recunoştinţă pe care guvernele Statelor Unite şi ale Marii Britanii, alături de câţiva investitori privaţi i le oferiseră cu dărnicie, toate acestea făcuseră din el un om aproape bogat. Firmele lui preferate erau Charvet, Brioni şi Kiton. În zilele mai proaste şi pentru variaţiune mai purta şi câte un Breuer, Eton sau Turnball & Asser. De fapt, garderoba lui era atât de bogată şi dressingul lui atât de mare, încât pe una dintre iubitele lui o apucase plânsul când, într-o dimineaţă, greşise uşa de la baie şi nimeri în dressing. Relaţia lui era cu mărcile, dar în special cu materialele şi cusăturile care îi atingeau corpul. Nu purtase niciodată ceva care să semene măcar cu un pulover şi orice material dur, inclusiv păturile din anumite hoteluri îl scoteau din minţi. Cămaşa trebuia să îi mângâie corpul, să îi dea o stare de bine pe întreg cuprinsul zilei. Prefera bumbacul. Bumbacul Pima şi cel egiptean sau Sea Island, orice se încadra la categoria ELS – extra long staple[3]. De asemenea, aprecia twillul italian sau batistul şi Marcella.[4] Din când în când se răsfăţa cu cămăşi din poplin ori volle elveţian. Niciodată producţii de masă, doar serii limitate. Aceste firme aveau designerii proprii, iar uneori fiecare dintre ei deservea doar o mână de clienţi. Charvet era producătorul lui preferat, Rolls Royce-ul cămăşilor la comandă. Cu peste 6.000 de materiale diferite, Charvet oferea clienţilor săi atâtea variante, încât aceştia intrau nu de puţine ori în panică. De exemplu, numai nuanţele de alb sau albastru erau vreo două sute pentru fiecare. De aceea, de fiecare dată când ajungea la Paris, sediul Charvet din Place Vendôme era o destinaţie obligatorie.
— De unde vă luaţi cămăşile? întrebă curios comisarul.
Charles fu mirat de simţul de observare al poliţistului. Nu e la îndemâna oricui să recunoască ceva atât de sus ca un Brioni, cămaşa roz-pal în care era îmbrăcat în acea zi. Aşadar, copoiul avea gust. „Unde şi l-o fi dobândit?”, se întrebă Baker. Era convins că regiunea în care se afla nu văzuse pe o rază de 300 de kilometri ceva asemănător. Totuşi din precauţie, pentru că ura să facă pe cineva să se simtă prost în afară de momentele când era absolut necesar, răspunse:
— Mi le cumpără soţia. Eu nu mă pricep deloc.
Nu era însurat şi, cum niciun bun mincinos nu era, spusese primul lucru comun care îi trecuse prin cap. Oricum, poliţaiul habar n-avea nimic despre situaţia lui conjugală.
— De ce sunt aici? continuă el.
Poliţistul îl privi de parcă nu s-ar fi decis încă dacă să îi spună acolo, să îl ducă să îi arate sau să îl trimită la secţie şi să îl interogheze. Christa Wolf insistase ca Baker să fie adus degrabă la locul crimei. Aşa că se hotărî să o asculte.
— Veniţi cu mine.
Şi o luă în sus spre scară.
Capitolul 3
Şoseaua tăia tălâmb şi neclar dealurile de la Saschiz. Un Porsche Panamera negru, molipsit parcă de nervozitatea femeii de pe bancheta din spate, necheză şi clipi nerăbdător din faruri. Fără chef, şoferul Citroënului din faţă se dădu bombănind la o parte. Şi zise ceva despre bogătanii nesimţiţi din ziua de azi. Cei din Porsche erau însă departe când şoferul acru termină cu imprecaţiile. Şi chiar dacă l-ar fi auzit, probabil că nu l-ar fi băgat în seamă. Femeia de pe bancheta din spate îşi ascundea cu greutate muşchii proeminenţi ai picioarelor sub deux piece-ul portocaliu încheiat poetic cu o eşarfa Hermes care avea menirea de a-i ascunde ridurile gâtului. Două laptopuri erau deschise lângă ea, iar telefonul pe care îl ţinea la ureche părea că o întrerupsese din ceva important. Vocea interlocutorului se auzea până în faţă la şofer şi la individul ca un dulap care şedea alături de acesta. După mai bine de două minute de ordine răcnite, în care femeia încercă zadarnic să bâiguie ceva, prinse un răgaz şi spuse:
— De data asta nu îl vom scăpa. Vă promit!
Femeia îşi închise telefonul şi se adresă celor din faţă:
— Sunteţi siguri că măcar în ultimul ceas aţi făcut totul cum v-am cerut?
Şoferul mormăi că se asigurase personal că totul este cum i s-a ordonat şi că oamenii lui din teren îl ţin la curent cu fiecare mişcare. Toate mesajele lor apăreau cu litere de-o şchioapă şi pe ecranul computerului de bord. Femeia le citise şi ea. Putuse să vadă cu ochii ei.
— Eşti sigur că de data asta ai ales oamenii care trebuie? Nu vreau să avem o nouă Marsilie. Sau şi mai rău, un nou Köln. Şi să îl scăpăm şi de data asta printre degete ca nişte începători.
Şoferul era sigur, iar dulapul dădu şi el încuviinţând din cap.
Pentru o femeie ca Bella, a urmări pe cineva era o pierdere de timp. O plictiseală continuă şi o risipă îngrozitoare de resurse. Era o femeie de acţiune. Aşa că misiunea pe care o primise o enerva îngrozitor. Dar ordinele erau ordine şi ea era obişnuită să le execute fără să comenteze.
Capitolul 4
Scara spre care se îndreptau cei doi era o ciudăţenie. Construită în 1642, făcea legătura între centrul vechi şi şcoala din deal şi era în întregime acoperită sau, mai degrabă, împachetată în bârne din lemn, sprijinite pe căpriori, iar în interior nervurile de susţinere, aşezate la distanţe regulate, aminteau vag de ogivele catedralelor gotice. Vopseaua neagră din exterior îi dădea un aer sinistru. Şcoala fusese construită lângă biserica zisă şi ea „din deal”, care data de la 1525. În spatele bisericii se află Tumul Frânghierilor, unul dintre cele nouă turnuri ale breslelor care contribuiseră serios la declararea oraşului patrimoniu UNESCO. Scara, cunoscută sub numele „scara şcolarilor”, avusese iniţial 300 de trepte. Pentru a ajunge la liceu, elevii trebuiau să urce şi să coboare zi de zi pe jos aceste trepte, iar învelitoarea din lemn fusese construită ca să-i protejeze de accidente. Obosit deja de agitaţia de dimineaţă, Charles îşi dori să fi avut cineva geniala idee de a construi un lift, fie şi unul mecanic sau un sac tras de scripeţi ca la mănăstirile greceşti suspendate pe stânci. Îşi aminti că la 1849 numărul treptelor fusese redus la 175. „Bravo celui care a avut iniţiativa, îşi spuse el. Astăzi i-aş da o medalie.” Îi trecu prin cap Hitchcock cu ale sale 39 de trepte, şi sfârşi prin a se întreba ce surprize îl mai aşteptau.
În jur roiau oameni în uniformă şi mulţi civili care aveau voie să stea de partea interioară a baricadei improvizate cu o sfoară şi protejate de zidul viu al poliţiştilor care se comportau de parcă erau la vreo manifestaţie neautorizată împotriva summitului G8 şi aveau nevoie să fie vigilenţi. Părea că întreaga poliţie a oraşului era adunată acolo, cu portari, şoferi şi secretare cu tot. Era evident că orice ar fi fost ceea ce se întâmplase, Sighişoara nu mai trăise ceva de o asemenea importanţă de foarte mult timp.
Intrarea în scară fusese acoperită cu nişte saci din plastic pentru a bloca vizibilitatea mulţimii. Înainte de a da la o parte sacii prinşi în cuie, comisarul ţinu să îl prevină:
— Nu e un spectacol prea plăcut înăuntru. Păreţi un om care poate să îşi ţină cumpătul.
După ce produse acest moment de suspans care avea menirea să îi creeze confuzie interlocutorului şi să îl prindă cu garda jos, comisarul aruncă o întrebare pe care părea că o pregătise cu ceva timp înainte:
— De ce l-aţi desenat pe diavol pe cărţile dumneavoastră de vizită?
Baker îl privi nedumerit. Se gândea că, probabil, poliţistului îi juca feste vreun cuvânt englezesc. Accentul german al acestuia îi dădea, oricum, de furcă lui Charles, care făcea eforturi să îl înţeleagă. Rosti doar un foarte britanic „Vă rog?”, molipsit parcă de accentul femeii care îl adusese în acel loc şi care părea că intrase în pământ.
— Vă întrebasem dacă îl veneraţi pe diavol sau e o glumă dintr-acelea pe care noi, muritorii de rând, nu avem cum s-o înţelegem. Vreo inside joke.[5]
— Dacă îl venerez pe diavol?
Charles nu era străin de primitivismul oamenilor din oraşele mici, mai ales în locuri ca ăsta, unde superstiţiile le marcau puternic existenţa încă de la naştere şi de care, oricât de educaţi ar fi fost, reuşeau cu mare greutate să scape. În cărţile lui, credinţele populare aveau o importanţă aparte şi o mare parte dintre teoriile sale despre persuasiune se bazau întocmai pe aceste convingeri de nezdruncinat, pe prejudecăţile venite de undeva din negura timpului şi pe care niciun fel de argument raţional nu le putea şterge sau măcar diminua.
În timp ce Charles se gândea ce o fi vrut să spună comisarul, acesta dăduse deja draperia improvizată la o parte şi o ţinea deschisă pentru el. Urcă. În faţă, cam pe la jumătatea scărilor, din nou înghesuială mare. Se făceau fotografii, măsurători, iar Christa Wolf stătea aprins de vorbă cu un coleg, probabil, îmbrăcat civil. Nu era multă lumină, pentru că scândurile laterale filtrau razele soarelui, astfel încât, cu regularitate, suprafeţele arse alternau cu cele întunecate; ca într-o imagine de film alb-negru care ascunde misterul mai mult decât îl dezvăluie. Se apropie. Fotograful care îi obtura raza vizuală îşi continuă baletul ridicol şi se dădu la o parte. Atunci văzu. Şi rămase cu gura căscată.
