PROLOG

14 aprilie 2012

Geamul căzu ca o cortină de apă, în bucăţi de mărime variabilă, care se prăbuşiră unele peste altele, în cascadă. Charles Baker apucă să vadă asta şi simţi aproape simultan primul glonţ, care îi zbură vârful urechii. Al doilea îl lovi cu putere în umăr şi îl trânti la podea. Durerea îi umplu instantaneu ochii de lacrimi. Se mai auzi o împuşcătură. Şi încă una. Creierii agentului de la Secret Service desenară harta unui continent dispărut pe peretele din spate. Glonţul care îi străpunse capul luă o traiectorie ciudată şi lovi candelabrul. Se auzi un clinchet, apoi o voce de femeie care urlă ascuţit, aproape în tonalitatea candelabrului, ca un ecou. De jur împrejurul lui, oameni întinşi pe podea încercau să se ascundă, să se aplece cât mai jos, să-şi tragă podeaua peste ei. Reuşi să îşi revină din şoc şi încercă să se ridice, sprijinindu-şi mâinile în spate. Chiar în dreapta lui, secretarul de stat se urcase peste soţie, în încercarea disperată de a o proteja. Majoritatea celor de pe jos aveau mâinile încolăcite în jurul capului. O nouă serie de gloanţe trecu prin peretele din spatele lui. Alte ţipete, fojgăială pe podea. Cineva începuse să se roage cu o voce plângăreaţă. Încercă să se uite în jur, dar privirea îi era înceţoşată. Vedea dublu sau triplu, ca printr-un pahar de cristal sau, mai degrabă, ca prin faţetele multiple ale unui diamant. Câţiva agenţi, aplecaţi, apucaseră un bărbat şi îl târau, lăsând în urma lor o dâră groasă de sânge aproape negru. Strânse foarte tare ochii şi îi deschise din nou, încercând să îşi concentreze privirea pe imaginea din faţă. Înţelese că erau trei. Doi îl prinseseră de subsuori pe cel căzut, iar al treilea îl proteja cu corpul. Se interpunea între acesta şi direcţia de unde veneau gloanţele, începuse să se tragă şi din încăperea în care se aflau, în sens invers.

Mai apucă să spună atât, înainte să-şi piardă cunoştinţa:

— Preşedintele, pentru Dumnezeu, preşedintele!

Sunetul telefonului întrerupse tăcerea totală din încăpere. Ochii tuturor de la masă erau aţintiţi asupra aparatului. În aer tensiunea era aproape insuportabilă. Cei din jurul mesei, la fel ca şi cei care şedeau pe fotolii sau cei rămaşi în picioare, înmărmuriseră. Unul dintre ei rămase la jumătatea gestului de a duce paharul la gură, într-o imponderabilitate improbabilă. Omul ridică telefonul cu o mişcare bruscă şi, fără să aştepte ca cel care sunase să vorbească, spuse:

— Dă-mi vestea bună! Spune-mi că e mort!

Singur, omul din fotoliul cel mai impunător, retras într-un colţ şi urmărindu-i pe ceilalţi ca dintr-o lojă, la teatru, nu schiţa niciun gest. Nu era vorba de expresia feţei. Pe aceasta nu se putea citi oricum nimic, pentru că masca pe care o purta era impenetrabilă, dar nici corpul sau vreun gest nu trăda vreo urmă de emoţie. Din două, una: fie se controla foarte bine, fie nu împărtăşea defel entuziasmul celorlalţi.

PARTEA ÎNTÂI

Este suficient ca o carte să fie posibilă pentru ca ea să existe. Numai imposibilul este exclus.

Jorge Luis Borges, Biblioteca Babel[1]

I range the fields with pensive tread,

And pace the hollow rooms,

And feel (companion of the dead)

I’m living în the tombs.[2]

Abraham Lincoln

O mână-ascunsă scrie şi trece mai departe.

Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte

Nu vor îndupleca-o să şteargă vreun cuvânt;

Nici lacrimile tale nu pot să şteargă-un rând.

Omar Khayyam[3]

Capitolul 1

Cu nouă zile mai devreme

Avionul se desprinse de burduful de acces şi începu să ruleze în spate, când însoţitoarea de zbor se apucase să recite cu braţele mantra cu ieşirile în caz de urgenţă, cu masca de oxigen şi vesta de salvare. Charles Baker depăşise de mult milionul de mile, dar privea întotdeauna fascinat acest ritual al decolării. Era un fel de superstiţie, un mod de a se asigura că şi de această dată totul va decurge în ordine. Că cercul se va închide. O decolare perfectă, cu toate ingredientele la locul lor, se încheie, logic, cu o aterizare sigură. De această dată însă, avea un fel de presimţire de altă natură. Îşi amintise, când ieşise de la curs, că avea, în rucsacul de care nu se despărţea niciodată, un dosar pe care îl primise de la asistentul său, chiar în aeroport, înainte de a trece de filtrul de control. Băiatul ajunsese transpirat şi gâfâind şi îi trebuiseră câteva secunde până să îşi recapete suflul. Îşi sprijinise braţul de umărul lui Charles până reuşise să îngaime câteva cuvinte şi să îi întindă dosarul de culoare rozalie, făcut sul, pe care îl ţinea foarte strâns în cealaltă mână, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu îi scape sau să nu i-l smulgă cineva.

Uitase de el când ajunsese la hotel şi în toate cele trei zile cât dură conferinţa, deşi îl plimbase mereu după el. Abia în ultima dimineaţă, când plecase spre Aula Magna Fray Alonso de la Veracruz a Universidad Nacional Autónoma de México, îşi aminti de dosar. Îl răsfoise puţin în maşină, dar, cum era foarte preocupat să facă un spectacol şi din acea ultimă prezentare, mintea lui nu reuşi să înregistreze rândurile minuscule, mâzgălite în toate părţile, şi desenele de toate culorile, schemele aruncate, aleatoriu parcă, pe cele câteva pagini ce îi treceau prin faţa ochilor. Îşi aminti din nou de el când îşi puse rucsacul în compartimentul de bagaje, spunându-şi că avea aproape cinci ore până la aterizarea pe LaGuardia, timp suficient pentru a-şi arunca ochii pe hârtiile pentru care asistentul său aproape făcuse un atac de cord, în încercarea disperată de a i le aduce la vreme.

Aşa că deschise curios dosarul, cu riscul de a pierde ceremonia de iniţiere a stewardesei. Apucase să arunce o privire peste cele câteva file şi tocmai se pregătea să le studieze cu atenţie, când avionul opri şi o luă înapoi în faţă. Văzu pe geam cum nişte uniforme se agită să repună burduful în poziţia iniţială. Se auzi în difuzoare vocea pilotului care vorbi direct în engleză, lucru neobişnuit. Pasagerii trebuiau să rămână calmi, aşezaţi şi să îşi păstreze legate centurile de siguranţă. Atât. Lui Charles îi trecu prin cap că vreo oficialitate sau vreun om de afaceri local, dintre cei care au la mână guvernele, trebuie că s-a hotărât în ultima clipă să meargă la New York. Pentru Mexic acesta nu era deloc un lucru neobişnuit.

Uşa se deschise şi în avion năvăliră şase indivizi cu uniforme ciudate. Patru dintre ei se năpustiră în spatele avionului. Dintre aceştia, doi se opriră la mijloc. Ultimii doi rămaseră în faţă, în zona business class. Unul chiar în dreptul lui Charles, iar celălalt pe locul în care stătuse stewardesa. Acesta ridică staţia şi anunţă, de această dată în spaniolă, că toţi pasagerii trebuie să coboare de urgenţă pentru un control suplimentar, fără să îşi ia bagajele. Aveau să se întoarcă în scurt timp. Când puţinii pasageri din partea din faţă începuseră să se ridice, omul insistă că evacuarea se face de la spate în faţă, în ordine. Lumea comentă un pic, dar situaţia părea foarte serioasă şi oamenii ştiau că nu e de glumit cu trupele speciale. Mai ales dacă exista, cum bănuiau, un pericol terorist la bord.

Când se ajunse la cel de-al patrulea rând, Charles vru să se ridice, dar mâna individului care stătea în dreptul lui îl împinse cu putere înapoi pe scaun. Charles ridică privirea, iar individul îi spuse autoritar, printre dinţi:

— Dumneavoastră nu!

Profesorul dădu să apuce menghina care îi strângea umărul, dar individul îşi retrase mâna. Până să reacţioneze, avionul era deja gol. O luase spre burduf până şi ultimul pasager. Şi, lucrul cel mai ciudat, coborâră şi cei doi piloţi împreună cu însoţitoarele de zbor. Uşa se închise în urma lor cu zgomot.

Capitolul 2

Respectabila doamnă Bidermeyer nu ştia dacă să se apuce să ţipe sau să leşine. Stătea în uşa camerei, cu gambele-i de hipopotam încălţate în ciorapi cu dunguliţe albe şi albastre, în papucii de casă cu botul în formă de cap de raton, şi era albă ca varul. Urcase la etaj să îi facă scandal chiriaşului care pornise muzica după ce îi ţopăise în cap vreme de câteva minute, care i se păruseră nesfârşite. Cum era prima oară, în cei trei ani de când stătea acolo, când asistentul universitar de la Princeton George Buster Marshall dădea muzica în halul ăla de tare, hotărâse să îi treacă cu vederea comportamentul inadecvat, gândindu-se că era doar un fenomen accidental. Întâi, cu înţelepciune, hotărâse să îl ignore. Apoi îi bătu cu coada de la mătură în tavan, în calorifere şi, în final, ieşise pe scară şi începu să zbiere.

Bătrâna cu mutră de crocodil era de mai bine de treizeci de ani un fel de administrator al câtorva clădiri din preajma campusului universităţii, dar camera ei era fix în clădirea aceea, chiar sub a unuia dintre cei mai buni chiriaşi din istoria nesfârşită şi foarte zbuciumată a carierei ei de administrator. Domnul Marshall era ceea ce se numeşte un chiriaş exemplar. Plătea toate cheltuielile la timp, uneori achita chiria cu o lună sau două în avans. Nu făcea niciodată scandal, nu distrugea niciodată nimic şi nu făcea chefuri îngrozitoare, ca acelea ale colegilor săi de palier. Unde mai pui că, din când în când, o trata şi pe Heidi Bidermeyer cu câte un şnaps, o dată la câteva seri. O bomboană de băiat. Şi, pe deasupra, mai era şi de familie bună şi universitar, autor de cărţi, dintre care ultimele două îl făcuseră un fel de celebritate naţională. Apăruse şi la televizor.

Ştia că nu peste mult timp tânărul avea să-şi ia zborul, pentru că, odată cu celebritatea, veneau şi banii. Şi, pe deasupra, o tânără absolventă, de la aceeaşi universitate, începuse să îl viziteze din ce în ce mai des. De fapt, bănuia că era şi aceasta acolo când se prăvălise tavanul, în zgomotele de baterie, peste ea. Dar nu îşi închipuise că acesta va fi felul în care se va despărţi de el.

Stătea în prag, paralizată, şi nu ştia ce să facă. Se gândi, întâi, să leşine, dar i se păru prea riscant. Era în capul scărilor şi ar fi putut să se prăvălească peste balustradă. Aşa că decise pentru a doua variantă. Încercă să ţipe, dar nu fu capabilă să scoată nici măcar un sunet. Era atât de îngrozită de imaginea mutilată a cadavrului chiriaşului ei preferat, încât un amestec de teamă şi de groază o ţinea paralizată acolo.

Doar când auzi uşa reuşi să se desprindă şi să se îndrepte spre scări. De jos, domnii Bingham şi Zsuscek sau Zaschek, cum s-o fi pronunţând, intraseră binedispuşi, dar buna dispoziţie le pieri când o văzură pe bătrâna lividă, cu ochii bulbucaţi, dominând etajul întâi şi parterul, precum Colosul din Rodos cu chip de Chupacabra.

Capitolul 3

Se urcă în maşină, nervos că nu găsise mare lucru. Câteva fiţuici disparate, dar nici urmă de ceea ce venise să ia. Răsfoise cu grijă toate cărţile din mica bibliotecă improvizată. Inclusiv maldărele de hârtii clădite peste tot în cameră – de jur împrejurul biroului şi al patului. Înşfăcase doar laptopul. Poate acolo să găsească ceva. Treaba se complicase mai mult decât se aşteptase. Auzise zgomote pe scări şi se ascunsese în dulap. N-avea să plece de acolo fără informaţii complete. Acum însă imbecilul ăla sclifosit se întorsese acasă. La naiba! Îşi făcuse temele cu grijă. Nu trebuia să vină decât două ore mai târziu. Îl urmărise pas cu pas mai bine de două luni. Ştia totul despre el. Dar nu reuşise încă să afle esenţialul. Îi spuseseră clar că treaba era foarte delicată şi problema trebuie rezolvată altfel decât de obicei. Şi să fie precaut, pentru că se afla în America, nu în locurile cu care era obişnuit.

Îşi curăţă cu gesturi profesioniste maceta încă plină de sânge şi aprinse cârpa umedă cu care înlăturase orice urmă a măcelului de pe arma crimei. O aruncă pe geamul maşinii şi o privi cum arde până la capăt.

Ţinta intrase în cameră şi venise direct la dulap. Deschisese uşa, văzuse o arătare între hainele sale şi începuse să urle, aşa că fusese nevoit să îl lovească cu pumnul direct în faţă. Tânărul se prăbuşise, dar începuse să urle şi mai tare. Apucase o ganteră de pe covor ca să se apere. Dar în loc să îl atace cu ea, începuse să lovească în podea, strigând şi mai tare. Se apropiase de el şi îl lovise cu piciorul în faţă. Dar ţinta îi apucase strâns piciorul şi aşa, plin de sânge, îşi înfipsese dinţii în gamba lui. Încercase să scuture piciorul şi reuşise să îi descleşteze dinţii. Dar reîncepuseră urletele. Se auzeau bătăi în podea venind de la apartamentul de dedesubt. Fără să se gândească, îl lovise cu maceta în faţă. Sângele ţâşnise peste tot, dar urletele nu încetaseră. Se uitase în jur şi singurul lucru care îi trecuse prin cap în acel moment fusese să apese „play” pe staţia audio, care era la îndemână. Zgomotele de tobă acopereau acum ţipetele, dar bătăile din podea se transferaseră la calorifer. Era clar ce urma să se întâmple. Femeia care locuia dedesubt avea să cheme poliţia şi, probabil, să urce la etaj. Trebuia să reacţioneze repede, aşa că, deşi ştia, conform indicaţiilor pe care le primise, că amuţirea definitivă a ţintei era ultima opţiune, ridicase maceta şi i-o înfipsese în gât, apoi răsucise. Corpul se mai zvârcolise câteva momente, lovise de câteva ori podeaua cu palmele şi încremenise.

Scara începuse să se zguduie ca la un cutremur. De parcă o turmă de hipopotami urca treptele în fugă. Se băgase din nou în dulap. Muzica se oprise. Probabil că discul ajunsese la sfârşit. Se auzise scârţâitul uşii. Apoi nimic, preţ de câteva secunde bune. Cum hoarda de hipopotami nu o luase pe scări în jos, presupusese că se afla încă în pragul uşii. Probabil era femeia care gestiona clădirile campusului. Înmărmurită. Se pregătise să iasă pe lângă ea, dar auzise de undeva, din josul scărilor, mai multe voci care se hlizeau tembel.

Se enervă pe el însuşi pentru reacţia aceea necontrolată. El, cel care îşi păstra mereu sângele-rece şi îşi petrecuse atâtea ore antrenându-se să nu reacţioneze impulsiv, cedase pentru prima oară după foarte mult timp. Durerea ascuţită din gambă, zgomotul de pe scară, nevoia de a lua o decizie rapidă şi rezistenţa neaşteptată pe care o opusese victima îi întunecaseră pentru câteva fracţiuni de secundă minţile. Se comportase ca un novice. Şi asta îl enerva cel mai tare. Slăbiciunea era ceea ce dispreţuia cel mai mult la cei din jur. Şi, cu atât mai mult, la el însuşi.

Capitolul 4

Soneria sună atât de tare şi de brusc, încât lui Charles îi scăpă mâna cu aparatul de bărbierit pe obrazul drept, chiar în dreptul urechii. „Parcă nu te mai poţi tăia cu lamele astea moderne”, îşi spuse Charles în timp ce privea cum picăturile de sânge se prelingeau în chiuveta plină cu spumă albă. Îşi instalase o sonerie nouă cu câteva zile în urmă şi insistase să aibă un sunet distinct, pe care să îl audă. De asemenea, îi ceruse electricianului să pună difuzoare în mai multe locuri din casă, inclusiv în dormitor. Era pentru prima dată când o auzea sunând, în întreaga ei splendoare. Poate că fusese o idee proastă. Zgomotul se repetă o dată, şi încă o dată.

— OK. Am auzit, am auzit! strigă profesorul în timp ce cobora în fugă treptele.

Deschise vizeta uşii de la intrare, în timp ce îşi punea halatul pe care îl agăţase de pe hol. O femeie şi un bărbat, pe care nu îi mai văzuse niciodată, aşteptau nerăbdători să li se deschidă. Nu apucă să întrebe cine sunt şi ce vor de la el, pentru că femeia întinse o legitimaţie în faţa vizorului. Pe ea scria cu litere de-o şchioapă FBI. Charles deschise uşa. Femeia se prezentă şi îl întrebă dacă ar putea sta de vorbă înăuntru.

Charles nu se trezise încă de-a binelea, aşa că nu înregistrase nici măcar o literă din numele celor doi. Îi invită cu un gest aproape automat în sufragerie. Apucă să spună „Mă scuzaţi două minute” şi dispăru înapoi pe scări.

Îi găsi pe cei doi în picioare, privind cu interes cărţile din biblioteca imensă care înconjura încăperea.

— Îmi cer scuze, spuse Charles. Vă rog, luaţi loc!

Femeia privi cu interes tricoul pe care profesorul şi-l trăsese în grabă. Pe pieptul gazdei trona un pumn cu degetul mare ridicat, în culorile steagului american, iar dedesubt scria mare: „Votaţi Obama!” Femeia zâmbi, iar lui Charles, care începuse să se trezească, nu îi scăpă ironia din privirea ei. Dădu să bolborosească o scuză, dar se opri. La urma urmei, se aflau în casa lui. Neinvitaţi. Se aşeză şi el în faţa celor doi.

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă Charles, care îşi recăpătase politeţea.

— Probabil că nu ştiţi ce s-a întâmplat, spuse femeia. Sunt sigură că cineva a încercat să ia legătura cu dumneavoastră.

Charles îşi aminti că închisese telefonul, extenuat după călătoria din Mexic, şi că se aruncase direct în pat, urmând să lămurească a doua zi incidentul din avion.

— De fapt, cred că şi eu aş fi venit astăzi la dumneavoastră. Numai că l-aş fi căutat direct pe şeful cel mare.

Spuse asta îngândurat, arătând cu un deget spre tavan. Femeii nu îi scăpase deloc subtextul vorbelor lui Charles. I se păru destul de naiv modul în care sugera că e o persoană importantă. Ca şi cum cineva s-ar fi putut îndoi.

— Poate că e prea puţin, totuşi, ca să îl deranjăm pe domnul director. Aşadar, ştiţi?

— Prea puţin? E un scandal.

Vru să continue, dar îşi dădu seama că se refereau la lucruri diferite. Ca şi când abia în acel moment ar fi terminat de procesat ce îi spusese femeia, se ridică de pe scaun şi se întoarse după puţin timp cu telefonul. Îl deschise. Pe ecran îi apărură 19 apeluri pierdute şi, în dreptul mesageriei, numărul 24. Agenta înţelese întocmai la ce se uita Charles.

— Probabil că veţi afla acelaşi lucru despre care am venit să discutăm astăzi.

Charles ridică privirea, dar nu apucă să spună nimic, pentru că bărbatul, care până atunci nu scosese niciun sunet, se aplecă puţin în faţă şi spuse pe un ton şoptit:

— Asistentul dumneavoastră, un anume George Buster Marshall, a fost găsit la el acasă, azi-noapte, într-o baltă de sânge. Omorât într-un mod bestial, cu un obiect ascuţit, cel mai probabil o sabie lată sau o macetă, după ce fusese torturat în prealabil.

Şocul îl paraliză pe Charles câteva secunde. Nu fu în stare să întrebe decât:

— La el acasă? În campus, adică?

Agentul părea că încheiase ce avea de spus, aşa că se lăsă înapoi pe spate. Femeia dădu afirmativ din cap.

— Un pic în afara campusului, de fapt, spuse ea, cu obsesia aceea pentru detalii pe care numai copoii o au. Aveţi habar despre ce ar putea fi vorba?

Lui Charles i se ridică părul pe spate. Marshall, mort? Ucis? Torturat chiar? Făcu imediat legătura. După ce o autoritate necunoscută, dintr-o ţară în care legea e un moft, îi confiscase într-o manieră brutală şi abuzivă nişte hârtii pe care le primise de la asistentul său, acum acesta era mort. Coincidenţa era prea mare ca cele două evenimente să nu fie legate. Se gândi un timp ce să le răspundă celor doi.

În timp ce bărbatul interpreta pauza lungă pe care o făcea profesorul ca pe ceva normal pentru cineva care primeşte o astfel de veste, agenta înţelese că motivul tăcerii era altul.

— E clar că sunteţi în stare de şoc, spuse ea. Dar dacă ştiţi ceva sau vă gândiţi la ceva, la orice, trebuie neapărat să ne spuneţi.

— Trebuie să mă gândesc, răspunse profesorul, absent.

— Înţeleg, continuă femeia, începând să preseze, putem lămuri detalii sau ne puteţi spune mai târziu dacă vă aduceţi aminte de ceva, dar e important dacă vă vine ceva în minte acum. Primele ore sunt esenţiale pentru prinderea criminalului.

Charles părea să înţeleagă ce îi spune agenta, dar în acel moment în mintea lui se amestecau fel de fel de întrebări în legătură cu fostul său asistent. Încercă să rememoreze ultimele luni în compania acestuia şi să îşi amintească ce văzuse în hârtiile confiscate în avion, în puţinul timp în care apucase să îşi arunce ochii peste ele.