J.K. Huysmans
Atât de mult crezi, dragul meu, în ideile astea, că ai lăsat deoparte adulterul, amorul, ambiţia, toate subiectele bătătorite ale romanului modern, ca să scrii istoria lui Gilles de Rais – şi, după o pauză, adăugă:
— Nu-i reproşez naturalismului nici limbajul cazon, nici termenii culeşi de pe pereţii latrinelor sau din azile, pentru c-ar fi nedrept şi absurd; mai întâi, sunt subiecte ce par făcute anume pentru el, apoi, cu molozul limbii şi catranul cuvintelor se pot clădi opere mari şi puternice, Taverna lui Zola e o dovadă; nu, problema e alta; nu-i reproşez naturalismului muruiala grosolană a stilului său butucănos, ci trivialitatea ideilor; îi reproşez c-a incarnat materialismul în literatură, c-a proslăvit democraţia artei!
Da, dragul meu, orice-ai spune, ce teorie de creier detracat, ce sistem mizer şi îngust! Să te mărgineşti la zemurile cărnii, să respingi suprasensibilul, să tăgăduieşti visul, să nu înţelegi măcar atât: că interesul pentru artă începe acolo unde simţurile încetează să mai servească!
Ridici din umeri, dar spune, ce a văzut naturalismul tău în nepătrunsele taine ce ne înconjoară? Nimic. – Când a trebuit să explice o pasiune, să sondeze o plagă, să cureţe cea mai neînsemnată rană a sufletului, a pus totul pe seama poftelor şi instinctelor. Căldurile împerecherii şi nebunia, la atât se reduce ştiinţa lui. Intr-un cuvânt, n-a cercetat decât mai jos de buric şi a debitat banalităţi când s-a apropiat de vintre; un felcer al herniilor sentimentale, un infirmier al sufletului – asta e, şi nimic mai mult!
Pe urmă, dragă Durtal, naturalismul nu-i doar stângaci şi mărginit, ci şi corupt: a propovăduit oribila viaţă modernă, a elogiat americanismul moravurilor, a cântat osanale forţei brutale şi casei de bani. S-a înclinat pân’ la pământ în faţa gustului greţos al gloatei şi astfel a repudiat stilul, a respins orice gândire înaltă, orice elan spre supranatural şi transcendent. Atât de bine a întrupat ideile burgheze’ că, zău, pare născut din împreunarea Lizei, cârnăţăreasa din Pântecele Parisului, cu Homais!
— Drace, nu ierţi nimic! răspunse Durtal, pe un ton înţepat. Îşi aprinse ţigara, apoi continuă: şi eu detest materialismul, dar nu putem tăgădui că naturaliştii au făcut artei servicii remarcabile; la urma urmei, ei ne-au scăpat de marionetele ţepene ale romantismului şi au scos literatura dintr-un idealism nătâng şi dintr-o bicisnicie de fată bătrână, smintită de celibat!
— De-abia ei, după Balzac, au creat fiinţe în carne şi oase şi le-au pus în concordanţă cu lumea din jur; au contribuit la dezvoltarea limbii, începută de romantici; au ştiut ce-i râsul adevărat iar uneori au cunoscut şi darul lacrimilor; în fine, nu întotdeauna au fost mânaţi de fanatismul josniciei, aşa cum îi acuzi!
Ba da, pentru că-şi iubesc epoca, iar asta îi trădează!
Pe naiba! Nici Flaubert şi nici fraţii Goncourt n-au iubit-o!
— Fie, admit; lor nu le pot contesta buna-credinţă, spiritul de revoltă şi nobleţea; îi aşez, de aceea, cu totul deoparte. Ba chiar recunosc, de bună voie, că Zola e un mare peisagist, un formidabil mânuitor de mase şi interpretul lor autorizat. Apoi, slavă Domnului, nu şi-a urmat până la capăt, în romane, teoriile ce laudă amestecul pozitivismului în artă. Pe când la ce) mai bun elev al lui, la Rosny, singurul romancier de talent care într-adevăr s-a pătruns de ideile maestrului, totul a devenit, într-un jargon de chimie delirantă, o etalare greoaie de erudiţie laică, un savantlâc de contramaistru! Nu, trebuie să recunoşti că şcoala naturalistă, în lâncezeala ei actuală, oglindeşte gustul unui timp odios. Ne-a adus la o artă atât de târâtoare şi plată, că aş numi-o bârfa de ţaţe. Nu crezi? Citeşte ultimele cărţi, ce-ai să găseşti în ele?
— Un stil bălţat, simple anecdote, fapte diverse dezgropate de prin gazete, doar poveşti răsuflate şi istorii dubioase pe care nu le susţine nici o idee despre viaţă, despre suflet. Mi se întîmplă, după ce termin un astfel de volum, să nici nu-mi amintesc descrierile lăbărţate, predicile nesărate de care sunt pline; rămân doar cu uimirea că cineva a putut scrie trei-patru sute de pagini fără să aibă nimic de arătat, nimic de spus.
— Uite, des Hermies, dacă n-ai nimic împotrivă, hai să schimbăm subiectul; în ce priveşte naturalismul, n-o să ne înţelegem niciodată; până şi numele lui te scoate din ţâţâni. Ia spune, ce se mai aude cu terapia Mattei? Fiolele de electricitate şi globulele tale uşurează pe vreun bolnav?
— Eh, ceva mai mult decât panaceele din Codex, dar fără efect permanent şi sigur; de altfel, ori astea, ori altele… Bun, acum o şterg, scumpule, îndată-i ora zece şi portarul tău stinge lumina pe palier; bună seara şi pe curând!
După ce uşa se închise, Durtal aruncă în sobă câţiva cărbuni şi rămase pe gânduri.
Discuţia cu prietenul său îl irita cu atât mai mult cu cât de luni de zile lupta cu sine însuşi, iar teoriile pe care le crezuse de neclintit se clătinau acum, se năruiau puţin câte puţin, umplându-i parcă mintea cu moloz.
În ciuda violenţei lor, aprecierile lui des Hermies îl tulburau.
Desigur, naturalismul mărginit la studii monotone asupra unor fiinţe mediocre, evoluând printre interminabile descrieri de saloane şi câmpuri ducea direct la sterilitate, dacă erai cinstit ori lucid, sau, în cazul contrar, la vorbăria cea mai plicticoasă, la cele mai obositoare clişee; însă Durtal nu vedea, în afara naturalismului, un alt roman posibil, decât cu riscul revenirii la tiribombele romanticilor, la operele miţoase ale unor Cherbuliez sau Feuillet ori, şi mai rău, la istorioarele melodramatice ale lui Theuriet şi Sand!
Şi atunci? Pus cu spatele la zid, Durtal se lovea de teorii confuze, de ipoteze nesigure, anevoios de formulat, greu de delimitat, imposibil de dus la un capăt. Nu izbutea să-şi limpezească simţămintele, ori ajungea în faţa unei fundături în care se temea să intre.
Ar trebui păstrate, îşi spunea, veridicitatea documentului, precizia detaliului, limba densă şi nervoasă a realismului, dar în acelaşi timp ar trebui sondate adâncimile sufletului, fără a încerca să~i explicăm misterul prin bolile de nervi; ideal ar fi ca romanul să se despartă de la sine în două părţi, sudate totuşi sau mai curând contopite, aşa cum sunt şi în viaţă, – o parte a sufletului, alta a trupului, de ale căror reacţii, conflicte şi unitate ar trebui să se ocupe. Intr-un cuvânt, ar trebui urmată marea cale deschisă de Zola, însă ar fi la fel de necesar să se traseze prin văzduh un drum paralel, o altă caile, să se atingă partea invizibilă a lucrurilor, să se facă, într-un cuvânt, un naturalism spiritualist; ar fi cu mult mai nobil, mai bogat şi mai puternic!
Problema e că deocamdată n-o face nimeni. Cel mult ar putea fi amintit, ca unul care se apropie de acest concept, Dostoievski. Dar până şi blajinul rus e mai degrabă un socialist evanghelic decât un realist sublimat! – În Franţa, la ora actuală, cum formula exclusiv materialistă pierde teren, rămân două clanuri, – cel liberal, care aduce naturalismul în saloane, curăţindu-l de orice subiect mai îndrăzneţ, de orice noutate a expresiei, şi clanul decadent, care, mai extremist, respinge cadrul, mediul, până şi corpul, şi sub pretextul unor discuţii de suflet bate câmpii în păsăreasca ininteligibilă a telegramelor. În realitate se mărgineşte să-şi ascundă cumplita secetă de idei sub zăpăceala voită a stilului. Cât despre legitimiştii adevărului, pe Durtal îl umfla râsul de câte ori se gândea la bălmăjeala băţoasă şi infantilă a acestor aşa-zişi psihologi, ce nu r luminaseră nici cel mai mărunt aspect al unei pasiuni oarecare. Se mărgineau să amestece siropurile lui Feuillet cu prafurile sărate ale lui Stendhal: nişte hapuri pe jumătate dulci, pe jumătate sărate, o literatură de-a dreptul greţoasă!
În fond, îşi reluau în romane vechile teme de filosofie, disertaţiile de prin liceu, de parcă o simplă replică a lui Balzac n-ar lumina adâncul unui suflet mai bine decât toate aceste savante lucrări de doctorat! – Apoi, nu era de aşteptat de la ei nici o înălţare, nici un elan spre alte zări. Adevăratul psiholog al veacului, îşi zicea Durtal, nu e Stendhal, ci acest uluitor Hello, al cărui neclintit succes ţine de miracol!
Ajungea să creadă că des Hermies are dreptate. Intr-adevăr, nimic nu mai stătea în picioare în această literatură bramburită; nimic, decât o nevoie de supranatural care, în lipsa ideilor mai elevate, bâjbâia neajutorată în spiritism şi ocultism.
Încolţit de aceste gânduri, şi vrând să-şi atingă totuşi ţinta, Durtal o luă pe ocolite, îşi schimbă traseul oprindu-se în cele din urmă la altă artă, la pictură. Acolo îşi regăsea pe deplin idealul, realizat de Primitivi!
În Italia, în Germania, şi mai ales în Flandra, ei exprimaseră neprihănitele elanuri ale sufletelor pioase; în decoruri autentice, apăreau, calme şi sigure, fiinţe surprinse în realitatea cuceritoare şi solidă a vieţii; iar. Feţele adesea comune ale acestor oameni, chipurile uneori urâte dar formând ansambluri evocate cu forţă, erau transfigurate de bucurii celeste, de disperări sfâşietoare, de înseninări ale spiritului sau de furtuni ale sufletului. Era, într-un fel, o metamorfozare a materiei calme sau tensionate, o deschidere spre zări necuprinse, dincolo de simţuri.
Durtal avusese revelaţia acestui naturalism în urmă cu un an, când totuşi era mai puţin iritat de ruşinosul spectacol al acestui sfârşit de secol. Se întâmplase în Germania, în faţa unei răstigniri pictate de Mathaeus Grunewald.
Cum sta în fotoliu, îl trecu un frison şi închise ochii aproape dureros. Cu extraordinară luciditate, revedea tabloul, acolo, în faţa lui, în chiar momentul când îl evoca; iar strigătul de admiraţie scos atunci, când intrase în mica sală a muzeului din Cassel, continua să-i sune în minte, în timp ce *în odaie Răstignitul se înălţa enorm, pe crucea cu trunchiul traversat, în chip de braţe, de o creangă cu resturi de scoarţă pe ea şi care sub greutatea trupului se îndoia ca un arc.
Această creangă părea gata să se destindă şi să arunce, din milă, departe de ţinutul schingiuirii şi-al crimei, sărmana carne ţintuită la pământ de uriaşele piroane ce străpungeau picioarele.
Braţele dislocate, aproape smulse din umeri ale lui Crist păreau sugrumate pe toată lungimea de frânghiile răsucite ale muşchilor. Subţioara frântă părea că trosneşte; palmele larg deschise îşi răşchirau degetele terorizate – dar care totuşi binecuvântau, cu un gest confuz de rugă şi de reproş; pectoralii fremătau, scăldaţi în sudoare; torsul era vârstat cu brazde adânci, trasate de cuşca înfoiată a coastelor; carnea se umfla învineţită, înverzită de înţepături de insecte, împănată cu spinii rupţi din nuiele, rămaşi sub pielea lovită.
Vremea puroiului venise; rana cea mare din coastă curgea abundent, inunda şoldul cu un sânge gros, întunecat ca zeama de mure; serozităţi bătând în roz, secreţii ca un zer şi altele ca vinurile tulburi de Moselle picurau de pe piept, udau pântecul sub care cădea faldul vălurit al unui petec de pânză; mai jos, genunchii contorsionaţi îşi ciocneau rotulele, pulpele scobite se închirceau iar labele picioarelor, ţintuite una peste cealaltă, se umflau, se ofereau deplinei putrefacţii, se gangrenau sub valuri de sânge. Aceste picioare spongioase acoperite de sânge închegat erau cumplite; carnea creştea, trecea peste capul pironului iar degetele crispate tăgăduiau gestul rugător al mâinilor, blestemau, aproape scormoneau, cu cornul albastru al unghiilor, ţărâna ruginie, tărcată cu oxizi de fier, asemeni pământurilor purpurii ale Thuringiei.
Deasupra cadavrului martirizat, capul apărea frământat şi enorm; încins cu o coroană încâlcită de spini, atârna vlăguit, iar ochiul palid, abia întredeschis, mai arunca o privire chinuită şi înfricoşată; faţa era tumefiată, fruntea năruită, obrajii traşi; toate trăsăturile căzute plângeau, în timp ce gura descleştată râdea cu falca zgâlţâită de atroce contracţii tetanice.
Supliciul fusese cumplit; agonia îl îngrozise, punându-i pe fugă, până şi pe călăi.
Acum, profilată pe cerul de un albastru noptatec, crucea părea gârbovită, aproape culcată la pământ, vegheată de două siluete, de-o parte şi de alta a lui Isus: – una din ele, Fecioara, poartă o glugă roz-sângerie ce cade în valuri mărunte pe-o rochie azurie cu pliuri lungi; împietrită şi pală, cu faţa umflată de lacrimi, cu privirea fixă, ea plânge înfigându-şi unghiile în carnea palmelor; – de cealaltă parte, Sfântul Ioan, un fel de vagabond, un mojic pârlit de soarele Suabiei, înalt la stat, cu barba împărţită în smocuri creţe, poartă veşminte largi, tăiate parcă din scoarţa unui arbore, o tunică stacojie şi un mintean galben deschis, cu mâneci suflecate ce lasă la vedere căptuşeala bătând în verdele crud al lămâii necoapte. Istovit de plâns, însă mai rezistent decât Maria care abia se ţine pe picioare, el îşi împreunează mâinile cu fervoare, contemplă trupul de pe cruce cu ochii împăienjeniţi, se sufocă şi îşi strigă, neauzit, zbuciumul gâtlejului mut.
O, ce departe era acest Calvar, însângerat şi plâns, de Golgotele dulcege adoptate de Biserică după Renaştere! Acest Cristos tetanizat nu era Cristul bogaţilor, Adonisul Galileii, junele fercheş şi radios, băiatul chipeş cu bucle arămii, cu barba pieptănată cu cărare, cu trăsături cabaline şi fade, căruia i se-nchină credincioşii de peste patru sute de ani. Cel de aici era Cristul Sfântului Justin, al Sfântului Vasile, al Sfântului Chirii, al lui Tertullian, Cristul primelor veacuri ale Bisericii, un Crist vulgar, urât, pentru că luase asupră-şi toate păcatele lumii şi pentru că, din smerenie, îmbrăcase formele cele mai josnice.
Era un Crist al sărmanilor, Acel ce se voise una cu ultimul din mântuiţii săi, cu dezmoşteniţii soartei şi cu cerşetorii, cu toţi cei săraci sau urâţi pe care laşitatea omului îi urgiseşte; era de asemeni Cristul cel mai uman, – un Crist cu trupul mizerabil şi slab, părăsit de Tatăl care s-a arătat doar atunci când o nouă durere nu mai era cu putinţă, un Crist însoţit doar de Mamă, pe care, ca toţi cei puşi la cazne, va fi strigat-o ca un copil, o Mamă neputincioasă atunci şi de prisos.
Dintr-o supremă smerenie desigur, acceptase ca Patimile să nu întreacă puterea de a îndura a trupului; şi, ascultând de nepătrunse porunci, primise ca Divinitatea să-i fie ca şi suspendată, de la primele pălmuiri şi lovituri de nuiele, ocări şi scuipături, de la preambulul suferinţei şi până la cumplitele chinuri ale unei agonii fără capăt. Putuse astfel să sufere mai adevărat, să horcăie şi să-şi dea duhul la fel ca un tâlhar, la fel ca un câine, murdar şi josnic, ducându-şi decăderea până la capăt, până la suprema insultă a puroiului!
Desigur, naturalismul nu se aventurase vreodată în asemenea subiecte; nici un pictor nu tratase martiriul divin în felul acesta şi nu-şi înmuiase cu atâta brutalitate penelul în plăgile zemuinde, în găurile sângerânde ale rănilor. Se întrecea măsura, era de neîndurat. Griinewald era cel mai delirant dintre realişti; dar privindu-l pe acest Mântuitor schingiuit, pe acest Dumnezeu de morgă, totul se transfigura. Chipul tumefiat emana o lumină; o expresie supraumană ilumina efervescenţa cărnii, convulsia trăsăturilor. Acest stârv răstignit era al unui Dumnezeu, şi, fără aureolă, fără nimb, cu simpla podoabă ridicolă a coroanei ţepoase în care picăturile de sânge păreau nişte seminţe roşii, Isus răsărea în cereasca-i Supraesenţă, între Fecioara fulgerată, buimacă de plânset, şi Sfântul Ioan în ai cărui ochi calcinaţi izvorul lacrimilor secase.
Aceste chipuri, atât de vulgare la început, erau acum numai lumină, transfigurate de un miraculos preaplin al sufletului. Tâlharul, femeia sărmană, mojicul nu mai erau: în locul lor, – fiinţe suprapământeşti alături de un Dumnezeu.
Grunewald era ¿el «Qai delirant dintre idealişti. Nici un pictor nu celebrase cu-atâta strălucire înălţarea, nici nu se avântase atât de hotărât de pe culmile sufletului pe pierdutele făgaşuri celeste. El atinsese amândouă extremele şi distilase, dintr-un gunoi triumfal, cel mai suav balsam al duioşiei, cele mai subtile esenţe ale lacrimilor. Această pânză era capodopera unei arte somate să redea şi invizibilul şi tangibilul, să exprime jalnica murdărie a cărnii, să sublimeze infinita disperare a sufletului.
Nu, toate acestea nu au echivalent în nici o limbă. În literatură, anumite pagini despre Patimile Annei Emmerich se apropie – atenuate însă – de acest ideal de realism supranatural şi de viaţă adevărată şi purificată. Poate că unele efuziuni ale lui Ruysbroeck, ţâşnind în jeturi gemene de flăcări albe şi negre, aminteau de asemeni, prin anumite detalii, divina abjecţie a lui Grunewald; şi totuşi, nu, opera lui rămânea unică, fiind în acelaşi timp elevată şi terestră.
Dar atunci… îşi zise Durtal trezindu-se din reveria sa, atunci, dacă sunt logic, ajung la catolicismul Evului Mediu, la naturalismul mistic; a, nu se poate! Şi totuşi, asta el
Se regăsea în faţa aceleiaşi dileme de care fugea de cum îi apărea în faţă, căci degeaba îşi asculta vocea interioară, nu se simţea susţinut de nici o credinţă. Hotărât lucru, de la Dumnezeu nu primea nici un semn, iar singur nu avea acea necesară voinţă care-ţi îngăduie să uiţi de tine, să aluneci, fără împotrivire, în bezna dogmelor neschimbătoare.
Câteodată, după anume lecturi, când îi sporea dezgustul pentru viaţa din jur, Durtal visa la tihna unei mănăstiri uitate, la somnolenţa rugăciunilor risipite prin fumul de tămâie, la toropeala ideilor dizolvate în murmurul psalmilor. Dar pentru a savura bucuriile renunţării, îi trebuia un suflet simplu, curăţat de orice reziduuri, un suflet frust, or al său era mocirlos, dospit în sucul concentrat al unor vechi dejecţii. Intr-adevăr, din gunoiul unor gânduri meschine, din lehamitea unor detalii infime dar repetate, dintr-o sfârşeală a sufletului amorţit de cei patruzeci de ani împliniţi, din tocmelile cu spălătoreasă şi cu birtaşii, din necazurile băneşti şi grija datoriilor se năştea adesea dorinţa efemeră de a crede, pentru ca astfel să-şi afle refugiu în afara timpului. Cocheta cu gândul de a-şi căuta salvarea într-o mănăstire, la fel ca acele fete ce se călugăresc doar ca să scape de existenţa prin camere mobilate, de grija chiriei şi-a hranei, de spălatul şi călcatul rufelor.
Rămas holtei şi fără avere, puţin interesat, acum, de aventuri amoroase, îşi blestema, uneori, existenţa pe care şi-o făcuse. Mai ales în ceasurile când, sătul să tot lupte cu frazele, îşi arunca scârbit condeiul, Durtal privea înainte şi nu vedea în viitor decât prilej de griji şi de amărăciune; căutând atunci mângâiere, împăcare, se vedea silit să admită că doar religia mai e în stare să aline, cu balsamuri celeste, rănile cele mai dureroase; dar ea pretinde în schimb asemenea trădare a simţului realităţii, asemenea voinţă de detaşare, încât Durtal, neîncetând s-o iscodească, o ocolea.
Şi într-adevăr, îi da mereu târcoale, căci dacă nu se sprijină pe-o temelie sigură, credinţa ţâşneşte în asemenea eflorescenţe, că sufletul se-agaţă şi răsucindu-se pe tijele lor înflăcărate suie odată cu *de, se pierde-n extaz, dincolo de spaţiu şi de lumi, la înălţimi nebănuite; apoi, ea acţiona asupra lui Durtal şi prin arta sa extatică şi directă, prin strălucirea legendelor, prin simplitatea luminoasă a vieţilor sfinţilor.
Nu credea în supranatural şi totuşi nu-l contesta; chiar şi aici, pe pământ, cum să tăgăduieşti misterul ce irumpe lângă noi, printre noi, pe stradă, de fapt peste tot? Prea era uşor să respingi legăturile nevăzute, extraumane, să pui pe seama întâmplării – ea însăşi indescifrabilă^ de altfel – evenimentele neprevăzute, ghinioanele şi şansele. Întreaga existenţă a unui individ nu depinde oare, adesea, de anumite întâlniri? Ce oare sunt iubirea, influenţele de neînţeles şi totuşi evidente? – În fine, cum să explici tulburătoarea enigmă care a fost şi rămâne banul?
Pentru că, se gândea el, ne găsim în faţa unei legi primordiale, – o cumplită lege organică promulgată şi aplicată de când lumea.
Principiile ei sunt permanente şi clare oricând. Banul trage la ban, vrea să se adune la un loc, merge de preferinţă la mediocri şi la mişei; iar când printr-o excepţie inexplicabilă ajunge la un bogat al cărui suflet nu e nici criminal şi nici mârşav, atunci rămâne sterp, incapabil să se transforme în bunuri inteligente, inapt – chiar dacă e în mâini milostive – să atingă un ţel înalt. S-ar spune că în felul acesta se răzbună pentru a fi ajuns la cine nu trebuia, că se paralizează singur când n-are ca stăpân pe ultimul pungaş ori pe râtanul cel mai odios.
Şi mai ciudat e atunci când – în mod excepţional – banul se rătăceşte în casa unui sărac; pe acela, dacă e neîntinat, îl murdăreşte de îndată; din sărmanul cel mai neprihănit face un desfrânat, loveşte deopotrivă trupul şi sufletul, îi inspiră apoi posesorului său un egoism josnic, îi şopteşte să-şi cheltuiască arginţii doar pentru el; din insul cel mai umil face un slugoi obraznic, din cel mai generos, un zgârie-brânză. Intr-o clipită, schimbă toate deprinderile, bulversează toate ideile şi metamorfozează pasiunile cele mai înrădăcinate.
Banul nutreşte păcatele capitale, al căror vigilent contabil, într-un anume fel, este. Dacă permite unui posedant să uite de sine, să dea de pomană îndatorându-l pe vreun sărac, trezeşte ura celui din urmă pentru umilinţa de a fi fost miluit; în locul zgârceniei aşază nerecunoştinţa, restabileşte echilibrul, astfel încât deficitul se compensează şi nici un păcat nu se pierde la bilanţul final.
Dar cu adevărat monstruos devine atunci când îşi ascunde numele sonor sub vălul negru al unui cuvânt şi se intitulează capital. Atunci lucrarea lui nu se mai limitează la incitări individuale, la instigări la furt şi la crimă; ci năpădeşte întreaga omenire. Cu un singur cuvânt capitalul instaurează monopoluri, ridică Bănci, acaparează bunuri, dispune de viaţa a milioane de fiinţe din care poate, dacă vrea, să facă muritori de foame!
În tot timpul ăsta se hrăneşte, se-ngraşă, se naşte el singur pe sine, între pereţii caselor de fier, şi Lumea Veche şi cea Nouă mor de poftă în faţa lui, îl venerează în genunchi, ca pe un Dumnezeu.
Ei bine, ori banul care stăpâneşte astfel sufletele e diavolesc, ori e cu neputinţă să-l explici. Şi câte alte taine nu sunt, la fel de nepătrunse ca şi aceasta, câte situaţii în faţa cărora omul care gândeşte ar trebui să se cutremure!
Dar, îşi spunea Durtal, de vreme ce bâjbâim în necunoscut, de ce n-am crede în Treime, de ce-am respinge divinitatea lui Cristos? La fel de bine am putea admite acel „Credo quia absurdum“ al Sfântului Augustin, şi repeta, cu Tertullian, că supranaturalul, daca ar putea fi înţeles, nu ar mai fi supranatural şi că tocmai de aceea este divin – pentru că depăşeşte priceperea noastră.
Dar în definitiv de ce-mi bat capul cu chestiile astea? Ia mai ducă-se naibii! – Şi, încă o dată, Durtal dădu înapoi, neputându-şi hotărî sufletul, ajuns pe marginea raţiunii, să facă saltul în gol.
În fond, se îndepărtase de punctul sau de plecare, de naturalismul înfierat de prietenul său. Revenea acum la jumătatea drumului, la Grünewald, al cărui tablou – îşi spunea – e prototipul împins la extrem al artei. Era inutil să meargă atât de departe, să eşueze în catolicismul cel mai fervent sub pretextul unui dincolo ceţos. I-ar fi probabil suficient să fie spiritualist pentru a-şi putea imagina supranaturalismul, singura formulă ce-i convenea.
Se ridică, făcu câţiva paşi prin cămăruţă; privindu-şi manuscrisele stivuite pe masă, notiţele despre Mareşalul de Rais, zis Barbă-Albastră, se însenină.
Oricum, îşi spuse el, aproape voios, nu poţi să fii fericit decât la tine-acasă şi departe de timp. O, să te zăvorăşti în trecut, să-ţi reiei viaţa sub alte ceruri, să nu mai citeşti o gazetă, să uiţi de existenţa teatrelor, ce vis! – Iar Barbă-Albastră mă interesează infinit mai mult decât băcanul din colţ, decât toţi figuranţii acestei epoci pe care-o ilustrează perfect băiatul de prăvălie care, ca să parvină printr-o căsătorie, o violează pe fata patronului, pe gâscă, cum îi spune el!
Iar acum, la culcare, adăugă Durtal cu un surâs, căci îşi vedea motanul, făptură foarte punctuală, privindu-l cu nelinişte şi cu reproş, amintindu-i de tabieturi comune. Aranja pernele, desfăcu plapuma şi motanul sări în pat. Rămase însă în aşteptare, cu coada încolăcită în jurul picioarelor, până ce se întinse stăpânul; apoi îşi potrivi şi el culcuşul.
De aproape doi ani, Durtal încetase să frecventeze lumea literară; mai întâi cărţile, apoi bârfele de prin gazete, amintirile unora, memoriile altora se sileau să prezinte această lume ca pe o capişte a înţelepciunii, ca pe cea mai spirituală dintre elite. Dac-ar fi fost să-i crezi, spiritul ţâşnea acolo în jerbe iar replicile cele mai spumoase se succedau în rafale. Durtal nu-şi putea explica persistenţa acestui clişeu, ştiind din experienţă că literaţii se împart’ la ora actuală în două grupuri, primul compus din burjui hrăpăreţi, al doilea din râtani odioşi.
Intr-adevăr, unii erau răsfăţaţi de public, aşadar corupţi dar ajunşi; lacomi de onoruri, maimuţăreau lumea marilor afaceri, se delectau la dineuri selecte, dădeau serate în ţinută de gală, nu vorbeau decât de drepturi de autor şi de edituri, discutau despre teatru, îşi zornăiau arginţii.
Ceilalţi lipăiau în cârduri prin cartierele mizere. Erau căzăturile bodegilor, drojdia speluncilor. Detestându-se reciproc, îşi zbierau creaţiile, îşi trâmbiţau geniul, se lăbărţau pe banchete în tractire apoi, umflaţi de bere, îşi împroşcau veninul.
Un alt mediu nu exista. Devenea extrem de rar acel loc retras unde, între câţiva artişti, să poţi tăifăsui în voie, departe de promiscuitatea cabaretelor şi saloanelor, fără ascunse gânduri de trădare şi înşelăciune, un loc unde să te poţi ocupa doar de artă, şi unde să nu-şi vâre nasul femeile!
În lumea literelor dispăruse, intr-adevăr, orice nobleţe a sufletului; numai concepţii plate, gândire greoaie şi comună. Peste tot, obişnuita sporovăială din strada Sentier sau Cujas.
Ştiind, tot din experienţă, că nici o prietenie nu e posibilă cu asemenea creaturi, mereu pornite-n căutarea unei prăzi pe care s-o sfâşie, Durtal rupsese relaţiile ce l-ar fi obligat să devină ori înşelat, ori înşelător.
Apoi, la drept vorbind, nu-l mai lega nimic de confraţi; odinioară, când accepta scăderile naturalismului, cu nuvelele lui câlţoase, cu romanele lui îmbâcsite, mai putea să discute cu ei despre artă; acum însă!…
În fond, susţinea des Hermies, între tine şi ceilalţi realişti a existat întotdeauna asemenea deosebire de vederi, că un compromis nu putea să dureze; tu urăşti timpul tău, pe când ei îl adoră; asta-i problema! Inevitabil, într-o zi trebuia să fugi de acest teritoriu pozitivist al artei şi să cauţi, departe, un ţinut mai aerisit şi mai puţin plat.
În toate cărţile tale, ai lovit din toate puterile, neîncetat, rămăşiţa aceasta de secol; numai că, drace, până la urmă oboseşti să tot dai într-o cocoaşă flască ce cade şi iar se ridică; trebuia să-ţi tragi sufletul şi să te instalezi în altă epocă, sperând să descoperi acolo un subiect pe gustul tău. Aşa se şi explică deruta spirituală ce te-a paralizat atâtea luni de zile precum şi sănătatea brusc regăsită de cum ai început să te ocupi de Gilles de Rais.
Şi chiar aşa era, des Hermies avusese dreptate. Din ziua când se cufundase în fiorosul şi fascinantul sfârşit de Ev Mediu, Durtal simţise că revine la viaţă. Începu să trateze cu senină indiferenţă toate cele din jur, îşi rândui existenţa departe de vacarmul literaturii, într-un cuvânt se izolă mental în castelul Tiffauges, alături de Barbă-Albastră, trăind în bună înţelegere cu acest monstru, aproape cochetând cu el.
În preocupările lui, istoria luă locul romanului, a cărui intrigă, ţârâită pe capitole, împachetată grosolan, banală şi convenţională, îl irita. Şi totuşi, istoria părea să-l intereseze doar în lipsă de ceva mai bun, căci Durtal nu credea în realitatea acestei ştiinţe; evenimentele, îşi spunea el, sunt pentru omul de talent doar o trambulină a ideilor şi a stilului, de vreme ce toate sunt atenuate sau exagerate, în funcţie de nevoile unei cauze ori de temperamentul scriitorului care le mânuieşte.
Cât despre documentele pe care se sprijină istoria, e şi mai rău, pentru că nici unul nu-i definitiv şi toate sunt revizuibile. Dacă nu sunt pur şi simplu apocrife, altele, la fel de nesigure, sunt dezgropate mai târziu spre a le contrazice, după care şi acestea se demonetizează prin exhumarea altor arhive, nu mai puţin dubioase.
La ora actuală, cu râcâiala încăpăţânată a vechilor hârţoage, istoria nu mai serveşte decât la satisfacerea fumurilor literare ale unor boiernaşi de ţară; doar ei ce mai bucătăresc aceste jumări de sertar cărora Academia le decernează, salivând, medalii de onoare şi premii speciale.
Pentru Durtal, istoria era aşadar cea mai solemnă dintre minciuni, cea mai copilărească amăgire. După el, Clio, antica muză, nu putea fi reprezentată decât cu cap de sfinx, împodobit cu o pereche de perciuni stufoşi şi cu o boneţică de sugaci! Adevărul e că rigoarea ştiinţifică nu-i cu putinţă, îşi zicea el; cum să pătrunzi evenimentele Evului Mediu, când nimeni nu-i în stare să explice nici episoadele recente, dedesubturile Revoluţiei, de pildă, sau ale Comunei? Rămâne ca fiecare să-şi fabrice viziunea sa, să-şi închipuie cu mintea lui creaturile altor timpuri, să se întrupeze în ele, să îmbrace, dacă poate, iluzia unor straie de epocă, să făurească în fine, din amănunte abil selectate, ansambluri amăgitoare. Asta a şi făcut, în fond, Michelet; şi cu toate că acest moş nevricos a colindat mai ales cotloanele periferice, oprindu-se în faţa unor mărunţişuri, delirând tacticos în anecdote pe care le umfla declarând u-le uriaşe când accesele sentimentale şi crizele de şovinism îi încurcau supoziţiile şi ipotezele, – era totuşi singurul care, în Franţa, se ridicase deasupra secolelor plonjând din înalturi în tenebrosul defileu al vechilor legende.
Isterică şi prolixă, obraznică şi personală, istoria Franţei scrisă de el era totuşi, pe alocuri, însufleţită de mari elanuri; personajele sale trăiau, izbuteau să iasă din acele limburi unde le înhumează ceasloavele cenuşii ale confraţilor săi; puţin mai conta atunci că Michelet fusese cel mai puţin veridic dintre istorici, de vreme ce era cel mai original şi mai artist dintre ei. Cât despre ceilalţi, ei scociorau acum printre hârţoage, se mulţumeau să prindă, cu bolduri, în insectarele lor, mărunte fapte diverse. În urma lui Taine, îşi ungeau cu pap notiţele, le lipeau cap la cap, păstrându-le desigur doar pe cele ce validau poveştile lor. Aceşti indivizi îşi cenzurau orice imaginaţie, orice entuziasm, pretindeau că nu inventează nimic, ceea ce era adevărat, nu mai puţin adevărat fiind că „aranjau“ istoria prin simpla selectare a documentelor. În plus, ce simplu era sistemul lor! Descoperind cutare eveniment, petrecut în Franţa în câteva comune, trăgeau pe dată concluzia că în acel an, în acea zi, la acea oră, toată ţara gândea şi trăia în cutare fel.
Erau, la fel ca Michelet, nişte vajnici falsificatori, dar nu aveau nici anvergura, nici viziunile lui; erau trepăduşii istoriei, micii ei amploaiaţi, nişte scârţa-scârţa pe hârtie ce purecau câte-un detaliu fără să poată reda un ansamblu, la fel cum pictorii de acum îşi găinăţează tonurile, iar decadenţii gătesc ghiveciuri de cuvinte! Apoi, îşi spunea Durtal, mai sunt şi biografii! Ăştia au mania reabilitării! Unii au scris volume întregi pentru a demonstra că Theodora a fost neprihănită iar Jan Steen nu punea picătură în gură. Altul l-a cercetat pe Villon, s-a căznit să arate că Margot cea grăsană nu era o femeie, ci o firmă de cabaret; puţin lipsea să-l descrie pe poet ca pe un ins cucernic şi cumpătat, chibzuit şi integru. Ai zice că scriindu-şi monografiile, aceşti istorici s-au temut că se compromit apropiindu-se de scriitori sau pictori care călcaseră, în viaţa lor, şi pe alături. Le-ar fi plăcut desigur ca toţi să lie nişte burjui ca şi ei; totul argumentat, de altfel, cu ajutorul faimoaselor documente pe care le tot pigulesc, netezesc şi pun pe căprarii.
Această şcoală a reabilitării, atotputernică azi, îl exaspera pe Durtal; în ce-l privea, era sigur că n-are să cadă, în cartea lui despre Gilles de Rais, în păcatul acestor maniaci ai bunei-cuviinţe, al acestor fanatici ai cumsecădeniei. Cu ideile lui despre istorie, nici el nu putea pretinde să redea un Barbă-Albastră exact, dar cel puţin era sigur că n-are să-l edulcoreze, că n-are să-l moleşească în băi de vorbe călduţe, că n-are să facă din personajul său acel mediocru, în bine sau în rău, care-i pe gustul gloatei. Ca să înceapă, îşi procurase, în chip de trambulină, o copie a memoriului moştenitorilor lui Gilles de Rais către rege, notele despre procesul de la Nantes extrase din istoria lui Carol al VII-lea scrisă de Vallet de Viriville, în fine expozeul lui Armând Gueraut şi biografia abatelui Bossard. Îi era de ajuns pentru a contura cumplita figură a acestui ins satanic ce fusese, în veacul al XV-lea, cel mai artist şi mai rafinat, cel mai crud şi mai scelerat dintre contemporanii săi.
O singură persoană era la curent cu proiectul cărţii, des Hermies, pe care-l întâlnea acum aproape zilnic.
Îl cunoscuse într-o familie din cele mai ciudate, la Chantelouve, istoric catolic, care se lăuda că este frecventat de oameni din toate mediile. Şi într-adevăr, o dată pe săptămână, iarna în salonul său din strada Bagneux se întrunea cea mai bizară societate: clerici sclifosiţi şi poeţi de cafenea, gazetari şi actriţe, adepţi ai lui Naundorff1’ şi vagi specialişti în ştiinţe dubioase.
Această casă se situa, de fapt, în marginea lumii clericale şi oamenii bisericii o frecventau cu fereală, ca pe un loc oarecum deocheat; dineurile erau aici extravagante şi rafinate; Chantelouve era cordial, spirit bonom, amfitrion plin de solicitudine. E drept, pe analişti îi cam neliniştea căutătura lui de ocnaş, disimulată uneori sub lentilele unor ochelari fumurii, dar bonomia lui bisericoasă era dezarmantă; apoi, stăpâna casei, fără să fie o frumuseţe, era originală şi toţi roiau în jurul ei; ea rămânea totuşi tăcută, nu încuraja insistenţele verbale ale musafirilor, chiar dacă, în ton cu bărbatul ei, nu făcea pe mironosiţa; impasibilă, aproape trufaşă, asculta fără să tresară paradoxurile cele mai monstruoase, surâdea cu un aer absent, cu privirea pierdută în zare.
Intr-una din aceste seri, în timp ce fuma o ţigară iar actriţa Rousseil, recent convertită, urla un poetic omagiu dedicat lui Isus, Durtal fusese frapat de fizionomia, de ţinuta lui des Hermies, în violent contrast cu apariţiile şleampete ale răspopiţilor şi poeţilor înghesuiţi în salonul şi biblioteca lui Chantelouve.
În mijlocul acelor feţe ipocrite sau studiate, el apărea ca un bărbat de mare distincţie, dar rezervat şi dificil. Înalt, subţire, foarte palid, avea ochi de un albastru întunecat, tăioşi, apropiaţi de nasul scurt şi iscoditor. Părul îi era blond, iar barba, rasă pe obraji şi tunsă cioc pe bărbie, bătea în tonul gălbui al plutei. Avea ceva de norvegian lingav şi de englez aţos. Îmbrăcat în stofe londoneze, părea sugrumat într-un costum cadrilat de culoare cenuşie, strâns pe talie, cu revere înalte sub care cravata şi gulerul aproape nu se vedeau. Foarte îngrijit, avea un fel al lui de a-şi scoate şi de a~şi strânge mănuşile, cu un pocnet imperceptibil; apoi se aşeza picior peste picior şi, aplecându-se spre dreapta, scotea din buzunarul stâng, lipit de trup, o pungă japoneză plată şi gofrată, în care îşi ţinea foiţa şi tutunul.
Era metodic, prudent şi rece ca un sloi cu necunoscuţii; aerul semeţ şi totuşi stingherit se potrivea cu râsul său crispat şi scurt; stârnea antipatii serioase de la prima vedere şi chiar le căuta prin remarci veninoase, tăceri dispreţuitoare, surâsuri severe sau maliţioase. La Chantelouve era respectat, sau mai curând temut, dar cunoscându-l îţi dădeai seama că sub aparenţa glacială mocnea o bunătate reală, o prietenie puţin expansivă însă capabilă de un anumit eroism şi, în orice caz, de nădejde.
Din ce şi cum trăia? Era bogat sau numai înlesnit? Nu ştia nimeni; nu-l interesau afacerile altora, dar nici despre ale lui nu vorbea niciodată; era doctor al Facultăţii de medicină din Paris – Durtal îi văzuse, întâmplător, diploma însă vorbea despre meseria sa cu un dispreţ total şi mărturisea că, dezgustat de ineficienţa medicinii, se apucase de homeopatie, pe care avea s-o schimbe cu o terapeutică bologneză, care nici ea nu-i inspira o părere mai bunăv în anumite momente, Durtal era convins că des Hermies făcuse literatură, căci o judeca la fel de sigur ca un om de meserie: demonta strategia procedeelor şi descifra stilul cel mai ermetic cu priceperea unui expert, cunoscător, în materie, al celor mai complicate trucuri. Când într-o zi Durtal îi reproşă în glumă că-şi ţine operele ascunse, el îi răspunse cu o anume melancolie: mi-am înăbuşit la timp, în suflet, o pornire josnică, aceea a plagiatului. Aş fi putut să scriu şi eu în genul lui Flaubert, la fel de bine sau şi mai bine decât atâţia epigoni; dar la ce bun? Am preferat să frazez medicamente secrete în doze nemaiîncercate; nu ştiu cât este de util ceea ce fac, dar e mai onorabil!
Surprinzătoare era erudiţia lui; aici se dovedea fantastic, ştia orice, era la curent cu vechile bucoavne, cu tradiţiile seculare, dar şi cu descoperirile de ultimă oră. Apropiindu-se de fascinanţii rataţi ai Parisului, aprofundase ştiinţe diverse şi antagonice; el, atât de corect şi de rece, era întâlnit doar în tovărăşia astrologilor şi a cabaliştilor, a demonografilor şi a alchimiştilor, a teologilor şi a inventatorilor.
Sătul de expansivitatea şi de îndoielnica bonomie a artiştilor, Durtal fu cucerit de acest om greu de abordat, circumspect. Prea multele prietenii superficiale de care avusese parte până atunci puteau explica această atracţie; mai greu de explicat era faptul că des Hermies, cu gustul lui pentru relaţii excentrice, se ataşase de Durtal, care în fond era un suflet sobru, un spirit ponderat şi refractar la excese; pesemne că, uneori, simţise nevoia unei atmosfere mai respirabile şi mai puţin încinse; apoi, nici una din discuţiile literare care-i plăceau atâta nu era posibilă cu acei isterici ce flecăreau la nesfârşit, cu gândul doar la geniul, la descoperirile şi la ştiinţa lor!
În fine, izolat de confraţii săi ca şi Durtal, des Hermies nu se putea aştepta la nimic – nici de la medici, pe care îi dispreţuia, nici de la feluriţii specialişti pe care-i frecventa.
Se întâlniseră, într-un cuvânt, două fiinţe cu situaţii aproape identice; dar legătura lor, mai întâi limitată şi multă vreme rămasă în expectativă, apoi adâncită şi consolidată, fusese mai ales în avantajul lui Durtal. Într-adevăr, ai săi muriseră de mult iar prietenii de tinereţe erau fie la casele lor, fie pierduţi; de când părăsise lumea literară, singurătatea lui fusese totală. Des Hermies îi scosese dintr-un impas existenţa, care, aplecată asupra ei însăşi, se anchiloza în izolare. El îi reînnoi provizia de senzaţii, îl făcu să-şi schimbe total modul de viaţă, îl duse la un prieten al său pe care Durtal avea să-l îndrăgească mult.
Des Hermies, după ce-i vorbise adesea despre acest prieten, sfârşi prin a-i spune într-o zi: în fond, ar trebui să ţi-l prezint. I-am dat cărţile tale să le citească: i-au plăcut şi vrea să te cunoască. Îmi reproşezi că prefer personajele hilare sau tenebroase; ei bine, de data asta ai să cunoşti un om aproape unic. Carhaix este catolicul inteligent dar fără bigotism, sărac dar neotrăvit de ură şi de invidie.
