Capitolul unu
Şedea pe burtă, culcat peste covorul cafeniu al solzilor de cetini de la umbra pădurii, cu bărbia proptită pe braţele împreunate, iar în înălţimi vântul foşnea printre crestele brazilor. În locul acela coasta muntelui se înclina domol; dar ceva mai jos se prăvălea dintr-odată, dându-i putinţa să desluşească panglica întunecată a şoselei gudronate ce şerpuia prin trecătoare. De-a lungul şoselei se scurgea o pânză de apă, şi departe, în vale, dincolo de trecătoare, vedea un joagăr la marginea pârâului şi undele revărsându-se peste stăvilar, albe în bătaia soarelui de vară. Întrebă:
— Acela e joagărul?
— Da.
— Nu mi-l mai aduc aminte.
— A fost ridicat după ce fuseseşi dumneata pe aici. Joagărul cel vechi e mai departe, către vale; mult mai în jos de trecătoare.
Întinse peste covorul pădurii harta fotografică militară şi o cercetă cu luare-aminte. Bătrânul privea peste umărul tovarăşului său. Era un om în vârstă, scurt şi îndesat, îmbrăcat cu o bluză neagră, ţărănească, şi pantaloni scorţoşi ca tinicheaua, de culoare cenuşie, iar în picioare avea pantofi cu talpă de sfoară. Gâfâia din greu de pe urma urcuşului şi îşi odihnea o mână pe una dintre cele două raniţe grele pe care le căraseră amândoi până acolo.
— Atunci, înseamnă că din locul ăsta nu se vede podul.
— Nu, răspunse bătrânul. Aici e partea mai lină a trecătorii, pe unde apa curge domol. Mai la vale, la locul în care şoseaua se pierde printre copaci, pârâul se prăvale dintr-odată şi se face o strungă prăpăstioasă…
— Mi-aduc aminte.
— Peste strunga aceea se întinde podul.
— Şi unde-s posturile de pază?
— Unul e acolo, la joagăr.
Tânărul, ocupat acum să cerceteze împrejurimile, scoase binoclul din buzunarul cămăşii lui decolorate, de flanelă kaki, şterse lentilele cu o batistă şi potrivi focarele, până ce scândurile pereţilor joagărului i se arătară dintr-odată desluşit şi văzu banca de lemn din preajma uşii; văzu, de asemenea, mormanul înalt de rumeguş din dosul barăcii deschise, unde se aflau fierăstraiele circulare, şi o parte a jgheabului prin care erau aduşi din munţi butucii de pe celălalt mal al pârâului. Pânza apei i se arăta în lentile limpede şi neîncreţită, iar ceva mai încolo, din josul buclei de apă revărsată peste stăvilar, spumele se risipeau în vânt.
— Nu se vede nicio santinelă.
— Iese fum de la căsoaia joagărului, spuse bătrânul. Şi se văd şi rufe întinse pe frânghie.
— Astea le-am văzut şi eu, dar nu zăresc nicio santinelă.
— Poate c-o fi stând la umbră, lămuri bătrânul. Acolo acuma-i zăpuşeală. Eu aşa cred, că stă la umbră, în capătul unde nu putem vedea noi.
— Aşa o fi. Şi postul celălalt unde-i?
— Mai în jos de pod. La cantonul picherului, la kilometrul cinci pornind de la culmea trecătorii.
— Câţi oameni sunt acolo? întrebă tânărul, arătând către joagăr.
— Cred că vreo patru şi un caporal.
— Şi la vale?
— Mai mulţi. Am să aflu.
— Dar la pod?
— Totdeauna doi. Câte unul la fiecare capăt.
— O s-avem nevoie de ceva oameni, zise tânărul. Dumneata câţi poţi să aduni?
— Pot s-adun câţi pofteşti, răspunse bătrânul. Acuma-s mulţi pe-aici, prin munţi.
— Cât de mulţi?
— Mai bine de-o sută. Da-s strânşi în cete mici. De câţi oameni o să ai nevoie?
— Am să-ţi spun după ce-om cerceta şi podul.
— Şi vrei să-l cercetezi acuma?
— Nu. Acuma vreau să mergem la locul unde trebuie să ascundem explozivul ăsta până i-o veni vremea. Dacă e cu putinţă, mi-ar plăcea să-l ţin ascuns în cea mai deplină siguranţă, la o depărtare nu mai mare de o jumătate de ceas de la pod.
— Asta e treabă uşoară, răspunse bătrânul. De la locul către care mergem noi n-avem decât drum la vale până la pod. Şi ca să ajungem acolo, avem de urcat acuma o coastă pieptişă tare. Ţi-e foame?
— Da, zise tânărul. Dar nu face nimic, o să mâncăm mai târziu. Cum te cheamă pe dumneata? Am uitat.
Şi uitarea asta i se păru a fi un semn rău.
— Anselmo, răspunse bătrânul. Mă cheamă Anselmo şi-s de felul meu de la Barco de Avila. Lasă-mă să-ţi dau o mână de ajutor la raniţa asta.
Celălalt, un tânăr înalt şi subţiratic, cu păr blond învrâstat cu şuviţe pălite de soare şi obraz ars de vânt şi arşiţă, îmbrăcat în cămaşă de flanelă decolorată şi nişte pantaloni ţărăneşti, încălţat şi el în pantofi cu talpă de sfoară, se plecă spre pământ, băgă braţul pe sub una dintre curelele raniţei şi o săltă cu greu pe umăr. Apoi îşi îndesă braţul pe sub cealaltă curea şi-şi aşeză pe spate greutatea raniţei. Cămaşa îi era încă umedă pe locul unde stătuse povara.
— Acuma-s gata, vesti tânărul. Încotro apucăm?
— Pieptiş la deal, răspunse Anselmo.
Încovoiaţi sub greutatea raniţelor, asudând din greu. porniră să suie cu nădejde prin pădurea de brad ce înveşmânta coasta muntelui. Tânărul nu putea să deosebească nici măcar urmă de potecă, dar urcau mereu la deal şi puţin pieziş pe coasta muntelui, până ce ajunseră la un pârâiaş, îl trecură, şi bătrânul porni cu aceeaşi înverşunare în sus pe marginea albiei stâncoase a firului de apă. Urcuşul se făcuse acum mai prăpăstios şi mai greu, până când, în cele din urmă, pârâiaşul păru a se prăvăli peste marginea unei stânci netede de granit ce se înălţa deasupra lor, iar acolo bătrânul se opri la piciorul stâncii şi zăbovi în aşteptarea tânărului.
— Ei, cum merge?
— E-n regulă, răspunse tânărul.
Năduşise tare, şi din pricina greutăţii urcuşului i se puseseră cârcei la muşchii picioarelor.
— Stai aici şi aşteaptă-mă. Eu mă duc înainte, să-i vestesc. Doar n-ai fi vrând să tragă în dumneata când ai ce ai în spinare!
— Nici măcar în glumă, răspunse tânărul. Mai avem mult?
— Nu, e foarte aproape. Dar dumitale cum îţi zice?
— Roberto, răspunse tânărul.
Îşi scosese raniţa din spinare şi o aşezase încet la pământ, între două pietroaie mari de pe marginea albiei.
— Atuncea aşteaptă-mă în locul ăsta, Roberto, până mă întorc să te iau.
— Bine, încuviinţă tânărul. Tot pe-aici ai de gând să coborâm la pod?
— Nu. Când om coborî înspre pod, o să apucăm prin altă parte. Pe-un drum mai scurt şi mai lesnicios.
— N-aş vrea să lăsăm materialul ăsta prea departe de pod.
— Aşteaptă, şi-ai să vezi. Dacă n-o să fii mulţumit, o să alegem alt loc.
— O să vedem, spuse tânărul.
Se aşeză lângă raniţe şi privi cum se caţără bătrânul în sus pe stâncă. Urcuşul nu era prea greu, şi după felul cum găsea, fără să caute, scobituri ale stâncii de care să se prindă cu mâinile, tânărul înţelese că până atunci mai urcase de multe ori pe stânca aceea. Oricum ar fi fost, însă, cei ce se aflau deasupra avuseseră mare grijă să nu lase nici cea mai mică urmă.
Tânărul acela, pe care îl chema Robert Jordan, era lihnit de foame şi chinuit de griji. Flămând era deseori, dar griji de obicei nu avea, fiindcă nu acorda niciun fel de importanţă celor ce i se puteau întâmpla şi ştia din experienţă cât de uşor este să te mişti prin spatele liniilor inamice oriunde în ţara asta. Puteai umbla prin spatele liniilor inamice la fel de uşor cum te puteai strecura printre ele dacă aveai o călăuză pricepută. Numai gândul la ce ţi s-ar întâmpla dacă ai fi prins făcea ca o asemenea încercare să ţi se pară dificilă; gândul acesta şi alegerea celor în care să te încrezi. În oamenii cu care lucrai trebuia să te încrezi ori până în pânzele albe, ori deloc, iar în privinţa asta hotărârea se cerea neapărat luată. Despre lucruri de felul acesta nu-şi făcea niciun soi de griji. Dar erau altele.
Bătrânul Anselmo era o călăuză straşnică şi urca pe munte de mai mare dragul. Robert Jordan era el însuşi un căţărător iscusit, dar tot mergând în urma călăuzei încă dinainte de revărsatul zorilor, înţelesese că bătrânul ar fi fost în stare să-l poarte prin munţi până l-ar fi văzut dându-şi ultima suflare. De aceea, Robert Jordan avea deplină încredere în Anselmo în orice privinţă, afară de discernământ. Încă nu avusese niciun prilej de a-i pune la încercare discernământul, şi, de altminteri, datoria de a lua hotărâri cădea în sarcina sa. Nu, nu în privinţa lui Anselmo era el îngrijorat, iar treaba pe care o avea cu podul nu putea fi mai anevoioasă decât multe altele. Ştia cum trebuie aruncat în aer orice fel de pod de pe lume şi nimicise poduri de toate felurile şi de toate mărimile. Avea în cele două raniţe destul exploziv şi toate materialele trebuincioase ca să arunce în aer podul acela, chiar dacă ar fi fost de două ori mai mare decât spunea Anselmo, decât şi-l amintea el de pe vremea când trecuse pe aici, în 1933, cu prilejul unei excursii făcute pe jos către La Granja, sau decât se arăta în descrierea pe care i-o citise Golz cu două nopţi în urmă, acolo, în camera de la etaj a casei de lângă Escurial.
— Să arunci podul în aer e un nimic, spusese Golz, arătând cu creionul un punct pe harta uriaşă, în vreme ce lumina lămpii cădea asupra ţestei lui rase şi crestate de cicatrice. Înţelegi?
— Da, înţeleg.
— Absolut nimic. Doar să arunci podul în aer este chiar un eşec.
— Da, tovarăşe general.
— Aruncarea în aer a podului trebuie să aibă loc la o oră dinainte fixată, în raport cu momentul hotărât pentru începerea atacului. Pricepi, nici vorbă. Dumneata singur hotărăşti cum şi în ce fel procedezi.
Golz îşi privise creionul şi pe urmă se ciocănise cu el peste dinţi.
Robert Jordan nu spusese nimic.
— Înţelegi că dumneata singur hotărăşti cum şi în ce fel procedezi, continuase Golz, uitându-se la el şi clătinând din cap. Pe urmă se apucase din nou să bată cu creionul în hartă. Ar trebui s-o fac eu. Numai că n-o putem face.
— De ce, tovarăşe general?
— De ce? repetase Golz înfuriat. Ai văzut atâtea atacuri şi întrebi de ce? Cine poate garanta că ordinele mele n-au să fie schimbate? Cine poate garanta că atacul nu-i contramandat? Cine poate garanta că n-o să fie amânat? Cine poate garanta că începe la cel mult şase ceasuri de la ora stabilită? A fost vreodată vreun atac aşa cum ar fi trebuit?
— Dacă e atacul dumneavoastră, are să înceapă la ora stabilită, spuse Robert Jordan.
— Nu există niciodată atacurile mele, răspunsese Golz. Eu le organizez. Dar nu sunt ale mele. Artileria nu-i a mea. Este lucrul de care trebuie să ţin seama. Niciodată nu mi-au dat ce am cerut, chiar când puteau să dea. Şi nu numai asta contează. Există şi altele. Ştii doar cum sunt aici oamenii. Nu are rost s-o luăm iarăşi de la capăt. Totdeauna e ceva. Totdeauna se amestecă cineva. Acuma cred c-ai înţeles, sunt sigur.
— Prin urmare, când trebuie aruncat în aer podul? întrebase Robert Jordan.
— După ce porneşte atacul. Imediat după ce porneşte atacul, şi nu înainte. Aşa că niciun fel de întăriri să nu poată veni pe şosea. Şi arătase cu creionul: Trebuie să fiu sigur că nimic n-are să poată străbate pe şoseaua asta.
— Şi când o să înceapă atacul?
— Am să-ţi spun. Dar trebuie să consideri data şi ora pe care am să ţi le dau doar ca un indiciu de probabilitate. La vremea aceea urmează să fii gata pregătit. Ai să arunci podul în aer îndată după începerea atacului. Înţelegi? Pe urmă arătase din nou cu creionul pe hartă: Asta e singura cale pe unde ar putea să aducă întăriri. Este singura cale pe care pot trimite tancuri, artilerie sau chiar numai un singur camion către trecătoarea atacată de mine. Trebuie să fiu sigur că podul va fi distrus. Nu mai înainte, pentru ca nu cumva să poată fi reparat în cazul când atacul se amână. Nu. Trebuie distrus atunci când începe atacul, şi eu am nevoie să fiu sigur că a fost distrus. Nu-s la pod decât două santinele. Omul care o să te însoţească abia a venit de acolo. Mi se spune că e demn de toată încrederea. O să vezi. Şi are oameni de-ai lui în munţi. Ia oricâţi or să-ţi fie de trebuinţă. Cât mai puţini, dar să fie de ajuns. Nu-i nevoie să-ţi explic eu.
— Şi cum am să pot şti că atacul a început?
— La atac ia parte o întreagă divizie. Pentru pregătire vom folosi un bombardament de aviaţie. Doar nu eşti surd, nu-i aşa?
— Prin urmare, pot considera că atunci când avioanele îşi vor lansa bombele atacul a început?
— Nu totdeauna este cazul să tragi o asemenea concluzie, spusese Golz clătinând din cap. Dar de data asta poţi proceda aşa. E atacul meu.
— Înţeleg, zisese Robert Jordan. N-aş putea spune că îmi place în mod deosebit.
— Nici mie nu-mi place prea mult. Dacă nu vrei să primeşti misiunea, spune-mi-o acum, pe loc. Dacă ţi se pare că n-ai s-o poţi duce la bun sfârşit, spune-mi-o aici, pe loc.
— Am s-o îndeplinesc, răspunsese Robert Jordan. Bineînţeles c-am s-o îndeplinesc.
— Asta-i tot ce vreau să ştiu, spusese Golz. Că nimic n-are să poată trece peste podul acela. E indispensabil!
— Înţeleg.
— Nu-mi place să cer oamenilor îndeplinirea unor asemenea misiuni şi în astfel de împrejurări, continuase Golz. Nici nu ţi-aş putea da ordin s-o îndeplineşti, înţeleg la ce te-aş sili punându-ţi asemenea condiţii. Îţi ofer însă explicaţii amănunţite ca să poţi pricepe şi să-ţi dai seama ce mari greutăţi ţi se pot ivi în cale şi cât de importantă este misiunea ce ţi-a fost încredinţată.
— Şi cum o să înaintaţi către La Granja dacă podul va fi aruncat în aer?
— Vom fi pe deplin pregătiţi pentru repararea lui de îndată ce vom lua cu asalt trecătoarea. Este o operaţiune foarte complicată şi de mare frumuseţe. Tot atât de complicată şi de frumoasă ca şi toate celelalte. Planul a fost alcătuit la Madrid. Este o altă capodoperă a lui Vicente Rojo, profesorul acela ghinionist. Eu conduc atacul, şi îl conduc la fel ca totdeauna, cu forţe insuficiente. Totuşi, este o operaţiune care poate fi foarte lesne dusă la bun sfârşit. De data asta sunt mult mai fericit decât în alte prilejuri. Poate fi încununată de succes dacă izbutim să distrugem podul. Am putea să luăm Segovia. Uite, să-ţi arăt cum stau lucrurile. Nu luăm cu asalt chiar culmea trecătorii. Aici stăm pe poziţii. Atacăm mult mai încolo. Uite… aici… uite-aşa…
— Prefer să nu ştiu, spusese Robert Jordan.
— Bine, continuase Golz. Ai mai puţine bagaje de cărat cu tine de partea cealaltă, aşa-i?
— Totdeauna prefer să nu ştiu. În cazul acesta, orice se va întâmpla pe urmă, nu eu voi fi cel care a vorbit.
— E mai bine să nu ştii, convenise şi Golz, lovindu-se în frunte cu capătul creionului. De multe ori parcă aş vrea să nu ştiu nici eu. Dar lucrul acela, singurul, pe care trebuie să-l ştii despre pod. Îl ţii minte, da?
— Da. Pe acela îl ştiu.
— Cred şi eu că-l ştii! urmase Golz. N-am să-ţi mai ţin deci niciun fel de cuvântare. Hai să bem ceva. Atâta vorbărie îmi face o sete cumplită, tovarăşe Hordan. Pe spanioleşte numele dumitale sună caraghios, tovarăşe Hordown.
— Dar Golz cum se spune pe spanioleşte, tovarăşe general?
— Hotze, răspunsese Golz rânjind, rostind cuvântul din fundul gâtului şi cu glas cât mai îngroşat, ca şi cum ar fi suferit de o răceală gravă. Hotze, cârâise el încă o dată. Tovarăşul heneral Khotze. Dacă aş fi ştiut cum pronunţă ăştia Golz în spanioleşte, mi-aş fi ales un nume mai potrivit înainte de a veni să mă războiesc aici. Când mă gândesc că am venit încoace să comand o divizie şi mi-aş fi putut alege orice nume mi-ar fi fost pe plac, iar eu l-am ales tocmai pe Hotze! Heneralul Hotze! Acuma e prea târziu să mi-l mai schimb. Cum îţi place munca de partizan?
Folosise cuvântul rusesc pentru luptătorii de guerrilla din spatele liniilor inamice.
— Foarte mult, răspunsese Robert Jordan. Apoi, râzând strâmb: E sănătos să lucrezi în aer liber.
— Şi mie mi-a plăcut tare mult pe vremea când eram de vârsta dumitale, continuase Golz. Mi s-a spus că te pricepi foarte bine să arunci podurile în aer. Lucrezi foarte ştiinţific. Mai mult nu ştiu, dar aşa se spune. Cu ochii mei nu te-am văzut niciodată la treabă. Poate că de fapt n-ai făcut niciodată nimic. Chiar te pricepi să le arunci în aer? De data asta încerca să-l necăjească. Ia şi bea, urmase el, întinzându-i lui Robert Jordan paharul cu rachiu spaniol. Chiar le arunci în aer?
— Câteodată.
— Cu podul ăsta ar fi mai bine să nu existe niciun fel de „câteodată”. Gata, hai să nu mai pomenim deloc despre pod. Acuma ştii destul de bine despre ce este vorba. Suntem amândoi îndeajuns de serioşi, aşa că putem spune glume oricât de piperate. Ascultă, sunt multe fete de partea cealaltă a frontului?
— Nu, acolo n-avem vreme de fete.
— Nu sunt de aceeaşi părere. Când slujba ţi-e răvăşită, şi viaţa trebuie să fie răvăşită. Iar slujba ţi-e cum nu se poate mai răvăşită. Află, de asemenea, că ar trebui să te tunzi.
— Mă tund de câte ori e nevoie, răspunsese Robert Jordan. Iar în sinea lui gândise: Să fiu eu al naibii dacă m-aş rade în cap aşa cum se rade Golz! Apoi adăugase încruntat: Am destule griji pe cap, şi fără fete.
Ceva mai târziu Robert Jordan întrebase:
— Şi ce fel de uniformă ar trebui să port?
— Niciuna, răspunsese Golz. Şi eşti tuns destul de bine. Am vrut să te necăjesc. Ai o fire cu totul deosebită de a mea, spusese Golz şi umpluse din nou paharele.
Apoi urmase:
— Nu te gândeşti niciodată la vreo fată. Eu nu mă gândesc niciodată la nimic. De ce m-aş gândi? Eu sunt Général Soviétique. Nu gândesc niciodată. Nu încerca să mă prinzi în cursă şi să mă faci să gândesc.
Un ofiţer de stat-major, aşezat pe scaun dinaintea unei hărţi întinse pe planşetă, îl mustrase mormăind ceva în limba pe care Robert Jordan n-o înţelegea.
— Lasă vorba! strigase Golz în englezeşte. Glumesc de câte ori am chef. Tocmai fiindcă sunt aşa de serios, am dreptul sa glumesc. Acuma bea paharul şi pleacă. Ei, ai înţeles?
— Da, răspunsese Robert Jordan. Am înţeles.
Îşi strânseseră mâinile şi. după ce salutase, pornise către maşina Statului-Major, în care bătrânul aştepta dormind; şi cu aceeaşi maşină străbătuse şoseaua până dincolo de Guadarrama, alături de bătrânul mereu adormit, apoi o luaseră pe drumul către Navacerrada şi ajunseseră la cabana clubului „Alpin”, dar acolo, el, Robert Jordan, dormise trei ceasuri înainte de a pleca mai departe.
Atunci îl văzuse pentru ultima oară pe Golz şi-i cercetase straniul obraz alb, ce nu se bronza niciodată la soare, ochii vultureşti, nasul mare şi buzele subţiri şi ţeasta rasă, brăzdată de zbârcituri şi cicatrice. A doua zi seara aveau să se afle în întuneric, dincolo de Escurial, înaintând de-a lungul şoselei; în beznă, şiruri lungi de camioane încărcau infanterişti; oameni împovăraţi de echipament urcau în camioane; unităţi de mitraliere săltau piese pe platformele camioanelor; tancuri erau împinse peste planuri înclinate până pe remorcile speciale ale unor camioane uriaşe, cu platforme prelungi; în toiul nopţii divizia se pregătea de plecare pentru atacul împotriva trecătorii. Dar gândurile nu-i stăteau la asta. Nu era treaba lui. Era treaba lui Golz. El n-avea de făcut decât un singur lucru, şi doar la acel lucru trebuia să se gândească; trebuia să judece temeinic şi să cumpănească toate amănuntele pe măsură ce urmau să se ivească, fără să-şi facă griji mai dinainte. Îngrijorarea e la fel de rea ca şi frica. Nu face decât să îngreuneze şi mai mult lucrurile.
Iar acum şedea pe marginea pârâului, privea cleştarul apei ce luneca printre stânci şi băgă de seamă că pe malul celălalt se întinde un covor gros de cardamă. Trecu pârâul, culese doi pumni din iarba aceea, spălă în şuvoiul apei rădăcinile mocirloase, apoi se aşeză din nou lângă raniţe şi mestecă frunzele verzi, curate şi răcoritoare, iar la urmă tulpinile aspre şi iuţi la gust. Îngenunche la marginea pârâului, şi după ce împinse pistolul automat de-a lungul centurii până îl aduse la spate, ca să nu se ude, se aplecă, sprijinindu-se cu fiece mână pe câte o piatră, şi bău din unda pârâului. Apa era atât de rece, că îl dureau dinţii.
Se ridică proptindu-se în mâini, întoarse capul şi îl văzu pe bătrân cum coboară stânca. Împreună cu bătrânul venea şi un alt bărbat, îmbrăcat tot cu bluză neagră, ţărănească, şi pantaloni de un cenuşiu-închis, ce păreau a fi un fel de uniformă prin părţile acelea, încălţat cu pantofi cu talpă de sfoară şi ducând o carabină atârnată pe umăr. Bărbatul acesta n-avea nimic pe cap. Amândoi coborau pe stâncă în jos cu iscusinţa unor capre.
Veniră către el, şi Robert Jordan se ridică în picioare.
— Salud, camarada! îl întâmpină zâmbind pe omul cu carabină.
— Salud! răspunse acela, încruntat.
Robert Jordan privi faţa masivă, împânzită de barbă ţepoasă, a noului sosit. Era aproape rotundă, iar capul îl avea tot rotund şi aşezat de-a dreptul pe umeri. Ochii îi erau mici şi parcă prea depărtaţi, urechile mici şi lipite de ţeastă. Arăta voinic, fiind înalt de vreo cinci picioare şi zece inci[1], şi avea mâinile şi picioarele mari. Nasul îi fusese sfărâmat şi gura tăiată la un colţ, iar dâra cicatricei îi străbătea obrazul de pe buza de sus până în jos spre falcă şi se vedea desluşit prin păienjenişul de ţepi al bărbii.
Bătrânul făcu semn cu capul către omul acela, pe urmă zâmbi şi zise:
— El e mai mare aici. Apoi îi îndoi braţul, ca şi cum ar fi vrut să silească muşchii a ieşi la iveală, şi se uită la bărbatul cu carabină având în ochi o admiraţie pe jumătate zeflemitoare. E voinic ca un taur!
— Se vede cât de colo! zise Robert Jordan, şi iară zâmbi.
Nu-i plăcea înfăţişarea bărbatului aceluia, şi în sinea lui nu zâmbea deloc.
— Cu ce poţi dovedi cine eşti? întrebă bărbatul cu carabina.
Robert Jordan desfăcu încet acul de siguranţă cu care prinsese capacul buzunarului de la piept, din stânga cămăşii de flanelă, de unde scoase o hârtie împăturită şi o întinse bărbatului cu carabina; celălalt o despături şi o cercetă neîncrezător, întorcând-o pe toate părţile.
Vasăzică, nu ştie să citească, îşi zise Robert Jordan.
Şi spuse tare:
— Uită-te la ştampilă.
Bătrânul îi arătă ştampila, iar bărbatul cu carabina o cercetă şi o pipăi între degete.
— Ce ştampilă e asta?
— N-ai mai văzut-o până acum?
— Nu.
— Sunt două, spuse Robert Jordan. Una este de la S.I.A. – adică de la Serviciul de Informaţii al Armatei. Cealaltă e a Statului-Major.
— Da, pe asta am văzut-o eu şi mai înainte. Dar aicea nimeni nu dă porunci afară de mine, zise omul, mereu încruntat. Ce ai acolo, în raniţe?
— Dinamită, răspunse tare mândru bătrânul. Astă-noapte am trecut peste linia frontului, la adăpostul întunericului, şi toată ziua am cărat peste munte dinamita de-aici.
— Mi-ar trebui dinamită, zise bărbatul cu carabina. Îi înapoie lui Robert Jordan hârtiile şi îl cercetă din cap până-n picioare. Da. Chiar aveam nevoie de dinamită. Câtă mi-aţi adus?
— Nu ţi-am adus niciun fel de dinamită, îi răspunse Robert Jordan cu glas potolit. Dinamita e pentru alte treburi. Cum te cheamă?
— Da’ ce te priveşte?
— Pablo îl cheamă, răspunse bătrânul.
Omul cu carabina continuă să-i privească pe amândoi, încă şi mai încruntat.
— A, foarte bine! Am auzit despre dumneata multe vorbe bune, spuse Robert Jordan.
— Ce vorbe ai auzit despre mine? întrebă Pablo.
— Am auzit că eşti un straşnic conducător de guerrilla, că eşti credincios republicii şi-ţi dovedeşti credinţa prin fapte, precum şi că eşti un bărbat pe cât de aşezat, pe atât de viteaz. Îţi aduc felicitări din partea Statului-Major.
— Unde ai auzit dumneata toate astea? întrebă Pablo, iar Robert Jordan îşi dădu seama că laudele umflate nu-l emoţionaseră de fel.
— Pretutindeni, de la Buitrago şi până la Escurial, răspunse el atunci, indicând astfel toată întinderea de ţară de dincolo de linia frontului.
— Nu cunosc pe nimeni nici la Buitrago şi nici la Escurial, zise Pablo.
— De cealaltă parte a munţilor se află acum mulţi oameni care n-au călcat niciodată mai înainte pe acolo. De unde eşti de fel?
— De la Avila. Şi ce ai de gând să faci cu dinamita?
— S-arunc un pod în aer.
— Ce pod?
— Asta-i treaba mea.
— Dacă e din ţinutul ăsta, atunci e treaba mea. Nu se poate să arunci în aer podurile din preajma locului unde trăieşti. Trebuie să trăieşti într-un loc şi de luptat să lupţi într-altul. Ştiu foarte bine care e treaba mea. Cine a izbutit să rămână în viaţă până astăzi, după un an întreg de zile, înseamnă că ştie care e treaba lui.
— O fi, dar treaba cu podul e numai a mea, zise Robert Jordan. Ne putem sfătui asupra ei. Vrei să ne dai o mână de ajutor la raniţele astea?
— Nu, răspunse Pablo, scuturând din cap.
Bătrânul se răsuci deodată înspre el şi-i vorbi repede, cu furie, într-un dialect pe care Robert Jordan abia îl putea urmări. Era ca şi cum ar fi citit din Quevedo. Anselmo vorbea în castiliana veche, şi vorbele lui sunau cam aşa:
— Gândeşti a te arăta oare ca o lighioană? Da. Eşti cumva sălbătăciune? Da, în mare noian de prilejuri. Ai glagorie la capul tău? Nu. Nici fărmătură. Purcedem noi într-aceste locuri cu treburi de mare însemnătate, iar tu stai împotrivă, cum că sălaşul tău cată a nu suferi tulburare, şi cu a ta vizuină de vulpe te zbaţi a trece ‘naintea unei lumi întregi. Şi vrei s-o iei 'naintea foloaselor aşteptate de norodul tău. Fac aşa şi pe dincolo în aceea şi în celelalte ale tătânelui tău. Fac aşa şi pe dincolo în aceea şi în celelalte toate ale tale. Saltă în spinare dăsaga!
Pablo coborî ochii în pământ.
— Fiecare este ţinut să facă ceea ce poate îndeplini după puterile sale, zise el. De trăit, trăiesc aici. dar de luptat, lupt tocmai dincolo de Segovia. Dacă aveţi să faceţi vreo stricăciune pe-aici, o să fim hăituiţi şi alungaţi din munţii ăştia. Numai fiindcă nu făptuim nimic prin împrejurimi avem putinţa să trăim în munţii de aici. Legea asta o urmează şi vulpea.
— Da, se împotrivi Anselmo cu răutate. Ne ţinem de legea vulpii, când noi trebuie să fim lupi.
— Îs mai lup eu decât tine, răspunse Pablo, şi la vorbele acestea Robert Jordan înţelese că de acum n-avea să mai ducă el raniţa.
— Hi, ho!… exclamă Anselmo, uitându-se iar la omul cu carabina. Ăi fi fiind tu mai lup decât mine, care-s om de şaizeci şi opt de ani!
Scuipă cu scârbă înspre pământ şi clătină din cap.
— Ai chiar atâţia ani? întrebă Robert Jordan, văzând că deocamdată lucrurile se limpeziseră şi încercând să le mai liniştească şi el.
— Şaizeci şi opt în luna lui iulie.
— Dacă mai apucăm vreodată luna aceea, zise Pablo. Lasă-mă să-ţi dau o mână de ajutor la raniţă, urmă apoi către Robert Jordan. Cealaltă să rămâie în seama bătrânului. Nu mai vorbea cu furie, ci-aproape cu tristeţe. Bătrânul e tare voinic.
— Raniţa o duc eu, răspunse Robert Jordan.
— Ba nu, se împotrivi bătrânul. Las-o vlăjganului celuilalt.
— Am s-o iau eu, îi spuse Pablo, şi în mânia cu care vorbea se amesteca o tristeţe ce-l cam îngrijoră pe Robert Jordan.
Cunoştea acest soi de tristeţe, şi prezenţa ei în asemenea împrejurări îl neliniştea. Îi spuse lui Pablo:
— Atunci dă-mi mie carabina.
Iar după ce Pablo i-o încredinţă, şi-o trecu peste umăr şi, mergând în urma celorlalţi doi, începură să urce din greu, trudindu-se şi căţărându-se pe stâncă până la marginea ei de sus, unde se deschidea o pajişte verde în mijlocul pădurii.
O luară pe marginea pajiştii, iar Robert Jordan, uşurat acum de povara raniţei, înainta cu paşi sprinteni, simţind peste umăr tăria plăcută a carabinei în locul greutăţii ce-l făcuse să năduşească. Băgă de seamă că, din loc în loc, iarba fusese păscută şi se vedeau limpede urmele unor ţăruşi ce stătuseră bătuţi în pământ. Zări de asemenea o potecă întinsă de-a curmezişul poieniţei, pe unde fuseseră duşi caii să se adape la pârâu, iar de-a lungul potecii, băligar proaspăt de cal.
Îi priponesc deci noaptea aici ca să pască, şi ziua îi ţin ascunşi în pădure, gândi el. Câţi cai o fi având Pablo ăsta?
Îşi aminti că observase la pantalonii lui Pablo un lucru căruia la început nu-i înţelesese rostul: erau unsuroşi şi tociţi tare în genunchi şi pe pulpe.
O fi având vreo pereche de cizme, ori călăreşte aşa, chiar cu aceşti alpargatas ai lui? gândi Robert Jordan. S-ar putea să aibă un echipament complet. Dar tristeţea aceasta nu-mi place, îşi urmă el firul gândurilor. O astfel de tristeţe e primejdioasă. E tristeţea care îi cuprinde înainte de a da bir cu fugiţii, sau înainte de a trăda. E tristeţea ce se arată înaintea vânzării.
Din faţă se auzi nechezat de cal înlăuntrul pădurii, şi atunci, printre trunchiurile cafenii ale brazilor, deşi doar puţine şi firave raze de soare se puteau strecura prin desişul crestelor rămuroase şi aproape îngemănate, zări oborul, alcătuit din funii petrecute în jurul copacilor. Caii îşi ţineau capetele îndreptate către oamenii ce se apropiau, iar în afara oborului, la poalele unui brad, şeile stăteau grămadă, acoperite cu o foaie de cort.
Când ajunseră chiar lângă obor, cei doi bărbaţi care purtau raniţele se opriră, iar Robert Jordan înţelese că făcuseră aşa pentru a-i da lui putinţa să admire caii. Şi atunci spuse:
— Da. Sunt foarte frumoşi. Apoi se întoarse spre Pablo: Prin urmare, ai şi cavalerie, şi toate celelalte.
Se aflau acolo, în oborul împrejmuit cu frânghii, cinci cai: trei murgi, un roib şi un şarg. Cercetându-i cu atenţie pe fiecare, după ce mai întâi îi privise pe toţi laolaltă, Robert Jordan îi cântări iarăşi din ochi, unul câte unul. Pablo şi Anselmo ştiau bine ce cai de soi sunt, iar în vreme ce Pablo le arunca priviri pline de dragoste şi se arăta mândru şi mai puţin supărat, bătrânul se purta de parcă ar fi fost vorba de o mare surpriză, pe care el, şi numai el, o scosese, pe nepregătite, la iveală. Şi-l întrebă pe Robert Jordan:
— Ei, cum ţi se par?
— Eu am pus mâna pe toţi, spuse Pablo, şi Robert Jordan se bucură auzindu-l că vorbeşte cu mândrie.
— Ăla de colo, zise Robert Jordan arătând spre unul dintre murgi – un armăsar înalt, ţintat cu alb în frunte şi pintenog la un singur picior, la stângul de dinainte – ăla e un cal grozav.
Era un animal frumos, ce părea să fi coborât chiar atunci de pe o pânză de Velásquez.
— Toţi sunt straşnici, zise Pablo. Te pricepi la cai?
— Da.
— Asta nu-i rău, încuviinţă Pablo. Vezi cumva un beteşug la vreunul dintre ei?
Robert Jordan îşi dădu seama că, în clipa aceea, omul fără ştiinţă de carte îi cerceta, în felul său, hârtiile.
Caii stăteau nemişcaţi şi, cu capetele înălţate, se uitau înspre oameni. Robert Jordan se strecură printre cele două funii ale oborului, se apropie de şarg şi îl bătu cu palma peste şold. Apoi se rezemă cu spatele de funii şi urmări cu privirea caii ce dădeau roată oborului. Rămase aşa încă un minut după ce caii încremeniră iarăşi, pe urmă se aplecă şi ieşi la lărgime.
— Roaiba şchioapătă de dreptul de dinapoi, îi spuse el lui Pablo fără să-l privească. Are copita crăpată, şi cu toate că s-ar putea foarte bine să nu-i meargă rău dacă e potcovită cum trebuie, poţi şi s-o pierzi de-o umbla cale lungă pe pământ tare.
— Aşa i-a fost copita de când am luat-o, răspunse Pablo.
— Calul vostru cel mai bun, armăsarul murg, ţintat în frunte, are o umflătură la fluierul piciorului, chiar mai jos de genunchi, care nu-mi place.
— E-un fleac, zise Pablo. S-a lovit acum trei zile. Dacă ar fi fost ceva rău, de atuncea s-ar fi arătat.
Pe urmă trase la o parte foaia de cort şi arătă şeile. Erau printre ele două şei obişnuite, de vaquero sau de alt fel de slugă, cum sunt şeile cele mai ordinare, o şa de vaquero foarte ornamentată, din piele incrustată de mână şi cu scări grele, cu gardă lată, şi două şei militare de piele neagră.
— Am împuşcat doi inşi din guardia civil, zise Pablo ca să lămurească prezenţa celor două şei militare.
— Ăsta-i vânat de preţ.
— Descălecaseră pe şoseaua dintre Segovia şi Santa Maria del Real. Descălecaseră ca să cerceteze hârtiile unui om care mergea pe drum cu căruţa. Am izbutit să-i ucidem fără să vătămăm caii.
— Aţi omorât mulţi din garda civilă?
— Vreo câţiva, răspunse Pablo. Dar numai pe ăştia doi fără să facem vreun rău cailor.
— Pablo e cel de-a aruncat în aer trenul de la Arevalo, zise Anselmo. El a făcut isprava asta.
— A fost cu noi un străin, şi ăla a făcut ce trebuie pentru explozie, urmă Pablo. Îl cunoşti?
— Cum îl cheamă?
— Nu-mi mai aduc aminte. Era un nume tare ciudat.
— Dar de arătat, cum arăta la înfăţişare?
— Era bălai, cum eşti şi dumneata, dar nu chiar aşa de înalt, şi-avea mâini mari şi nasul sfărâmat.
— Kaşkin, rosti Robert Jordan. Kaşkin trebuie să fi fost.
— Da, încuviinţă Pablo. Era un nume tare ciudat. Şi cam aşa suna. Ce s-o fi întâmplat cu el?
— A murit încă din aprilie.
— Asta îl aşteaptă pe fiecare, spuse Pablo, întunecându-se. Aşa o să sfârşim cu toţii.
— Aşa sfârşesc toţi muritorii, adăugă Anselmo. Tot aşa au sfârşit oamenii încă de la zidirea lumii. Ce-i cu tine, măi? Ce ţi s-a aşternut pe suflet?
— Ăia sunt tari de tot, rosti Pablo. Şi parcă şi-ar fi vorbit doar lui însuşi. Privea întunecat înspre cai. Nici nu vă daţi seama cât de tari sunt. Îi văd că-s din ce în ce mai tari, din ce în ce mai bine înarmaţi. Au mereu mai multe materiale. Iată, stau aici cu asemenea mândreţe de cai, şi la ce mă pot aştepta în viitor? Să fiu hăituit şi ucis. Atâta tot.
— Hăituieşti şi tu pe alţii cât te hăituiesc şi alţii pe tine, zise Anselmo.
— Nu, se împotrivi Pablo. Nu mai este aşa. Iar dacă acuma o să ne părăsim munţii ăştia, încotro putem apuca? Răspunde-mi mie la asta! încotro?
— În Spania sunt munţi sumedenie. Dacă am pleca de-aici, ne-om duce către Sierra de Gredos.
— Nu mai am poftă, zise Pablo. M-am săturat să tot fiu hăituit. Aicea stăm în bună pace. Da’ de v-aţi apuca să aruncaţi un pod în aer prin părţile astea, au să pornească hăituiala împotriva noastră. Dacă or să afle că suntem pe-aici şi-or să ne caute cu avioanele, au să dea peste noi. De-or trimite mauri să ne hăituiască, au să dea peste noi şi va trebui să plecăm de-aici. M-am săturat de toate astea. Auzi? Apoi, întorcându-se către Robert Jordan: Ce drept ai dumneata, un străin, să vii la mine şi să-mi spui ce trebuie să fac?
— Nu ţi-am cerut să faci nimic, îi răspunse Robert Jordan.
— Da’ ai să-mi ceri, fără îndoială, urmă Pablo. Asta-i. Aici e tot răul.
Arătă către cele două raniţe grele lăsate la pământ în răstimpul cât se uitaseră la cai. S-ar fi zis că vederea cailor îi adusese în minte toate gândurile acestea, iar faptul că Robert Jordan se pricepea la cai îi dezlegase limba. Toţi trei stăteau acum lângă oborul de funii, şi pete de soare străluceau pe pielea armăsarului murg. Pablo îl privi o clipă, apoi împinse cu piciorul raniţa cea grea şi zise iar:
— Aici e tot răul!
— Eu am venit doar ca să-mi fac datoria, îi spuse Robert Jordan. Am venit fiindcă aşa mi-au ordonat cei ce conduc războiul. Dacă ţi-oi cere vreun ajutor, poţi să mă refuzi, şi s-or găsi alţii să mă ajute. Dar până acuma nu ţi-am cerut niciun fel de ajutor. Am datoria să îndeplinesc ce mi s-a ordonat să duc la bun sfârşit, şi te pot încredinţa că e vorba de o treabă importantă. Că sunt străin, asta nu-i vina mea. M-ar fi bucurat să mă fi născut în ţara asta.
— Pentru mine lucrul cel măi de seamă, acuma, e să nu fim tulburaţi prin locurile astea, răspunse Pablo. Eu, acuma, am îndatoriri faţă de cei ce sunt cu mine şi faţă de mine însumi.
— Pentru tine, da, zise Anselmo. Acest „acuma” al tău ţine de îndelungă vreme. Tu şi caii tăi. Până ce n-ai agonisit caii, erai fără greş laolaltă cu noi. Acuma ai adăogit încă un suflet la tagma capitaliştilor.
— Asta nu-i vorbă cu dreptate! se burzului Pablo. Pentru cauză, mereu pui caii în primejdie.
— Atâta-i foarte puţin, zise Anselmo dispreţuitor. După cât mă duce pe mine capul, e tare puţin. Ca să furi, cu adevărat ai înfruntat primejdii. Ca să mănânci bine, da, e-adevărat. Ca să ucizi, aşijderea. Dar ca să lupţi – nu!
— Eşti un biet bătrân care are să dea de multe buclucuri din pricina limbii lui veninoase.
— Sunt un bătrân căruia nu-i e frică de nimenea pe lumea asta! îl înfruntă Anselmo. Şi mai sunt un bătrân care n-are cai.
— Eşti un bătrân care s-ar putea să nu mai aibă zile multe.
— Sunt un bătrân care o să trăiască până în ziua când va răposa, zise Anselmo. Iar de vulpoi nu mi-e frică.
Pablo nu mai spuse nicio vorbă şi ridică de jos raniţa.
— Şi nici de lupi, urmă Anselmo, ridicând-o de jos pe cealaltă. Dacă eşti cumva asemenea sălbătăciune.
— Tacă-ţi gura! se răsti Pablo. Eşti un sărman bătrân, care totdeauna vorbeşte mai mult decât se cuvine.
— Şi care totdeauna va îndeplini ceea ce a făgăduit să îndeplinească, răspunse Anselmo, încovoindu-se sub povara raniţei. Şi care la ceasul acesta e flămând. Şi însetat. Dă-i drumul înainte, măi, căpetenie de guerrilla cu chipul veşnic trist. Îndrumă-ne către un loc unde să avem ce mânca.
Începe destul de prost, gândi Robert Jordan. Dar Anselmo e un om adevărat. Pe aici, cei care-s oameni de ispravă sunt cu adevărat minunaţi, gândi el mai departe. Nu există pe lume alţi oameni ca ei: dacă sunt buni, sunt fără seamăn, iar dacă apucă pe căi rele, nimeni nu-i întrece în ticăloşie. De bună seamă că Anselmo a ştiut ce face când a hotărât să venim aici. Dar povestea asta nu-mi place. Nu-mi place deloc.
Singurul semn bun era că Pablo căra acum raniţa şi că îi dăduse lui carabina.
Poate că aşa o fi el mereu, îşi spuse Robert Jordan. Poate că e doar unul dintre cei totdeauna încruntaţi!
Nu. Îşi spuse iarăşi în sinea lui, nu te păcăli singur. Nu ştii cum a fost omul acesta înainte; dar ştii că a apucat pe un drum greşit şi că înaintează pe el grabnic şi fără să se ascundă.
Când o începe să se şi ascundă, înseamnă că s-a hotărât definitiv. Să ţii minte lucrul acesta, se dăscăli el singur. Primul semn de prietenie va arăta că s-a hotărât. Dar straşnici cai mai are! îşi urmă el mai departe gândurile. Tare-s frumoşi caii din obor! Mă întreb ce anume mă poate face să trăiesc chiar simţămintele pe care le stârnesc caii aceia în sufletul lui Pablo? Bătrânul avea dreptate. Caii l-au făcut om bogat, şi de îndată ce s-a îmbogăţit, a vrut să se bucure de viaţă. Nu va mai trece mult, te pomeneşti, şi are să sufere că nu poate intra la „Jockey Club”, îşi zise mai departe. Pauvre Pablo. Il a manqué son Jockey”.[2]
Gândul acesta îl făcu să se simtă mai uşurat. Zâmbi amar privind la cele două spinări încovoiate şi la raniţele grele de dinaintea lui, care se strecurau printre copaci. Toată ziua nu glumise deloc cu sine însuşi, iar acum, după ce făcuse măcar o singură glumă, se simţea mult mai bine. Eşti pe cale de a ajunge la fel cu toţi ceilalţi, îşi spuse Robert Jordan. Devii şi tu morocănos şi întunecat. Fără îndoială că faţă de Golz se arătase solemn şi morocănos. Misiunea asta îl copleşise puţin. Te cam copleşise, îşi spuse. Te copleşise cam mult. Golz fusese vesel, şi ar fi vrut şi el să se arate vesel înainte de despărţire, dar nu izbutise.
Cei mai buni dintre cei buni, când stai să te gândeşti temeinic, sunt veseli. E mult mai bine să fii vesel, iar afară de asta, veselia mai indică şi altceva. E ca şi cum ai deveni nemuritor încă de când eşti în viaţă. Treabă complicată. Şi, cu toate astea, nu mai rămăseseră mulţi. Nu, nu mai rămăseseră mulţi dintre cei veseli. Rămăseseră cumplit de puţini, al dracului de puţini! Şi dacă ai să mai gândeşti mult aşa, flăcăule, nici tu n-ai să întârzii pe-aici cine ştie cât. Schimbă-ţi şirul gândurilor, veterane, bătrâne tovarăş! Astăzi eşti distrugător de poduri. Nu gânditor. Mamă, că foame îmi mai e! gândi el. Sper că lui Pablo îi place să mănânce bine.
