BĂTRÎNUL MEU.
Dacă stau şi mă gândesc bine, cred că bătrânul meu era făcut să fie un' om gras, ştiţi, un om din aceia scunzi şi rotofei, dar n-a ajuns aşa niciodată, decât la urmă şi pentru scurtă vreme şi atunci nu din vina lui, fiindcă alerga numai în cursele cu obstacole şi putea să ia în greutate oricât ar fi vrut. Îmi aduc aminte că-şi punea bluza de cauciuc peste două pulovere şi peste ea o cămaşă largă de transpirat şi mă lua cu el înainte de prânz, să alergăm, când era soarele mai fierbinte. Câteodată, pe la patrii dimineaţa, când sosea la Torino, se repezea cu trăsura de la gară la grajduri şi făcea o cursă de probă cu unul dintre caii lui Razzo şi atunci, pe rouă aceea' care acoperea totul şi pe soarele acela care abia începea să încălzească, îl ajutam să-şi scoată cizmele şi îşi punea o pereche de tenişi şi toate puloverele pe el şi o porneam la drum.
— Iv.ca ei, mergând pe vârfurij de colo până colo prin faţa vestiarului în care se-m-bracau jocheii, să ne mişcăm puţin.
Şi atunci o porneam la pas de-a lungul peluzei,; înconjurând-o poate o dată, el înainte alergând în-' tins şi apoi ocoleam poarta şi ne îndreptam spre una dintre şoselele acelea, mărginite de o parte şi de cealaltă de copaci, care pleacă din Sân Şiro. Când ajungeam la şosea, o luam înainte şi dă-i bătaie, dar J ci, când mă uitam înapoi, alerga uşor în spatele meu, l şi după câtva timp mă uitam din nou şi-l vedeam j| că a început să asude. Asuda, nu glumă şi se ţinea i după mine fără să mă piardă din ochi şi când mă, prindea că rnă uit la el, zâmbea şi-mi zicea: „Ce zici? Asud, nu glumă!” Când bătrânul meu zâmbea, nn se putea să nu zâmbeşti şi tu. Alergam aşa, în direcţia munţilor şi deodată bătrânul meu striga: „Ei, Joc!” şi mă uitam înapoi şi el se şi aşezase Ia umbra unui copac şi-şi înfăşurase în jurul gâtului • prosopul cu care fusese încins.
Mă-ntorceam şi mă aşezam lingă el şi scotea din buzunar o coardă şi începea să sară în plin soare şi sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă şi el sărea într-una în praful acela alb şi coarda vâjâia, vâjâia, vâjj, vâjj, vâjj şi soarele era tot mai fierbinte şi el sărea într-una în sus şi-n jos pe peticul acela de şosea. Da, da, era o adevărată desfătare să-l vezi pe bătrânul meu cum sărea coarda. O învârtea când repede, când încetişor, cum îi venea. Da, da, trebuia să-i fi văzut pe macaronari cum se uitau la noi când treceau pe-acolo, ducâudu-se la oraş, mergând pe lângă boii aceia mari şi albi care trăgeau carele. Cred şi eu că se uitau la el ca la un om care şi-a ieşit din minţi. Şi atunci, începea să-iivârte coarda şi mai repede, până se opreau cu toţii locului şi-l priveau şi după aceea îşi îndemnau boii cu gura şi cu joarda s-o pornească din nou la drum.
Gând stăteam aşa şi mă uitam la el cum lucrează în soare, mi-era, fără doar şi; poate, tare drag. Avea haz şi lucrase din greu şi la urmă făcea nişte salturi grozave, de-i curgea sudoarea pe faţă ca apa şi după aceea agăţa coarda în copac şi venea sa se. Aşeze lingă mine, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul copacului, şi-şi înfăşură în jurul gâtului prosopul şi puloverul.
— E greu al dracului să nu iei în greutate, Joc, îmi zicea el şi se lăsa pe spate şi închidea ochii şi respira adânc. Nu e ca atunci când eşti puşti.
Apoi se scula şi, înainte de a începe să se zvânte sudoarea pe el, o porneam la pas înapoi spre grajduri. Aşa se păstra greutatea de care aveai nevoie. Se frământa tot timpul din cauza asta. Mai toţi jocheii dau jos cât vor în timpul curselor. La fiecare cursă se pierde cam un chil, însă bătrânul meu avea, ca să zic aşa, pielea groasă şi nu putea să-şi păstreze greutatea fără toată'alergătura asta.
Îmi aduc aminte că într-o zi, pe când eram la Sân Şiro, Regoli, un mic macaronar care călărea pentru Buzoni, după ce se cântări, trecu prin pa-
— Ileramgway – Nuvele doc ', lovindu-şi cizmele cu biciuşca şi se duse la bar să bea ceva rece, iar bătrânul meu, care se cântărise şi el, ieşi, cu şaua sub braţ, roşu la faţă, obosit şi cu costumul de mătase cam strâmt pe el şi rămase acolo uitându-se la micul Regoli, care bea la bar, j calm şi cu aerul lui de puşti şi l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat, tăticule?”, gândindu-mă că Regoli l-o fi lovit cumva sau cine ştie ce i-o fi făcut şi el se uita lung la Regoli şi zise: „Ah, fir-ar al dracului de treabă!” şi se duse la vestiar.
Ei şi poate că totul ar fi mers bine dac-am fi rămas la Milano şi dacă n-am fi alergat decât la Milano şi Torino, fiindcă dacă existau alergări uşoare, apoi astea erau.
— Pianola2, Joe, îmi zicea bătrânul când descăleca în boxa câştigătorilor, după o alergare despre care macaronarii spuneau că fusese o cursă cu obstacole drăcească.
L-am întrebat o dată de ce zice aşa.
— Cursa asta se aleargă singură. Săriturile sunt primejdioase numai când viteza e mare. Aici, nic viteza nu-i cine ştie ce şi nici săriturile nu-s cu ade vărat periculoase. Şi întotdeauna viteza… Nu salturile îţi joacă festa.
La Sân Şiro erau cele mai minunate curse din câte am văzut, dar bătrânul se plângea că duce o viaţă de câinc. Trebuia să faci naveta mereu între 1 Loc îngrădit lângă hipodrom, unde sunt plimbaţi caii înainte de alergare.
— Fără obstacole (it.).
Mirafiore şi Sân Şiro şi să alergi aproape în fiecare zi şi pe deasupra să mai şi călătoreşti cu trenul o dată la două nopţi.
Îmi plăceau şi mie caii la nebunie. Era ceva grozav să-i vezi cum trec pe pistă înspre locul de plecare. Jucau din picioare, încordaţi şi jocheii îi struneau şi din când în când îi lăsau să mai alerge puţin. Şi când ajungeau la start mă topeam, nu alta. Asta mai ales la Sân Şiro, cu peluza aceea mare şi verde şi cu munţii cieparte în zare şi cu macaro-narul acela gros care era starter şi ţinea în mână un bici lung şi cu jocheii care-şi mângâiau caii şi deodată coarda zvâcnea în lături şi clopotul începea să sune şi toţi porneau grămadă şi după aceea începeau să se înşire unul câte unul. Ştiţi cum o pornesc caii în pluton. Dacă eşti sus la tribună cu binoclul la ochi, îi vezi doar cum se reped înainte şi clopotul sună într-una, de parc-ar suna de o mie de ani şi după aceea apar trecânci vijelios turnanta. Nimic nu se poate compara cu asta.
Bătrânul meu îmi spuse însă într-o zi, la vestia? Câncâ îşi punea hainele ce oraş:
— Ăştia nu-s cai, Joe. La Paris oamenii ar duce gloabele astea şi le-ar omorî ca să le ia pielea şi copitele.
Asta în ziua în care câşcigase Prernio Commer-cio, călărind pe Lanterna, pe care o scosese prima pe ultima sută de metri, de parc-ar fi scos un dop din gâtul unei sticle.
Şi imediat după Premio Commcrcio am luat-o din loc şi am plecat din Italia. Bătrânul meu se certase cu Holbrook şi cu un macaronar gras cu pălărie de paie, care-şi tot ştergea faţa cu batista, la o masă la Gallena'. Vorbeau cu toţii franţuzeşte şi cei doi se luaseră de bătrânul meu, pentru nu ştiu ce chestie, în cele din urma, bătrânul tăcu şi şedea la masă şi se uita-la Holbrook şi cei doi îl tot certau, vorbind când unul, când celălalt şi macaronarul acela gras îl întrerupea mereu pe Holbrook.
— Nu vrei să te duci să-mi iei • unsportsman, Joe? Mă întrebă bătrânul meu, şi-mi dădu doi şoldi ~, fără să-şi ia privirea de la Holbrook.
Aşa că am plecat şi m-am dus în faţă la Scala 3, ca să iau ziarul şi m-am întors şi am stat ceva mai la o parte, pentru că nu voiam să mă bag în su-'-• fleţul lor şi bătrânul meu şedea rezemat de spătarul • scaunului şi se uita la ceaşca lui de cafea şi se juca cu linguriţa şi Holbrook şi macaronarul acela gras stăteau în picioare şi macaronarul îşi ştergea faţa şi l clătina din cap. M-am apropiat şi bătrânul meu îmi, zise, ca şi cum cei doi n-ar fi, stat acolo: —• Nu. Vrei o îngheţată, Joe?
* Ansamblu arhitectonic de galerii şi arcade amenajate de-a lungul clădirilor care înconjoară Piaţa Domului din Milano ji străzile, aflate în imediata apropiere a acestuia. Se află aci” magazine-: şi localuri. Elegante; Galleria este unul din locurile, preferate de plimbare ale. Milanezilor.
~ Bani, monedă măruntă (it)…
3 Celebru teatru de operă şi balet din Milano, construit în 1778, important centru al vieţii muzicale din Italia.
Holbrook se uită atunci la bătrânul meu şi zise rar şi răspicat:
— Eşti un porc-de-câine şi plecă împreună; cu macaronarul cel gras, făcându-şi loc printre mese.
Bătrânul meu şedea pe scaun şi încerca să-mi zâm-bească, dar era alb la faţă şi arăta de parcă i-ar fi fost tare rău şi mi se făcuse frică şi un gol în stomac, fiindcă îmi dădeam seama că se întâmplă ceva şi nu vedeam cum se poate să-r spună cineva bătrî-niilui meu „porc-de-câine” şi să plece aşa, fără să păţească nimic. Bătrânul meu desfăcu ziarul şi după ce cercetă cu atenţie cotele curselor îmi zise:
— În lumea asta, Joe, trebuie să-nghiţi multe.
Şi după trei zile plecam pentru totdeauna din Milano, cu trenul de Torino şi ne duceam la Paris, după ce vândusem la licitaţie, în faţa grajdurilor lui Turner, tot ce nu putusem pune într-un cufăr şi într-o valiză.
Am ajuns la Paris dimineaţa în zori şi am coborât într-o gară mare şi murdară, care – îmi spuse bătrânul – se chema Gare de Lyon. În comparaţie cu Milano, Parisul era un oraş grozav de mare. La Milano ziceai că fiecare om merge la treaba lui şi ca tramvaiele se duc şi ele acolo unde trebuie şi că din asta nu iese nici o încurcătură, dar la Paris totul era încurcat şi nimeni nu descurca nimic. Până la urmă, au început să-mi placă totuşi unele cartiere şi apoi, ce mai, aici erau cele mai grozave curse de cai din lume. Ai fi zis că ăsta-i şi lucrul care făcea ca totul să meargă cum trebuie şi aproape singurul lucru pe care puteai sa te bizui era ca auto-» buzele mergeau zilnic la stadioanele unde se ţineau cursele, ducându-te, orug-ar fi fost, drept acolo,
De fapt, n-am ajuns niciodată să cunosc oraşul prea • • bine, pentru că de la Maisons nu veneam cu bătrânul la Paris decât o dată sau de două ori pe sap- ' tămână şi întotdeauna mă ducea la Cafe de la Paix şi ne instalam acolo pe terasa din rând cu Opera,
Împreună cu ceilalţi prieteni din Maisons şi cred j că locul acela era unul dintre cele mai aglomerate j din oraş. Dar, spuneţi, nu e ciudat că un oraş atât j de mare ca Parisul să n-aibă şi el o Galleria? Ei, j şi ne-am stabilit la Maisons-Lafitte, unde locuiam!
Mai toţi, în afară de cei din Chantilly, la o doamnă!
Mayers, care ţinea o pensiune. Maisons e, cred, cel mai drăguţ loc în care am trăit vreodată. Oraşul nu-i cine ştie ce, dar e acolo un lac şi o pădure pe cinste, pe unde hoinăream toată ziua, eu şi încă uil băiat şi bătrânul îmi făcuse o praştie şi am vânaa cu ea o mulţime de chestii şi cea mai grozavă a fost o coţofană, într-o zi, Dick Atkinson, puştiul] 'doborî cu praştia un iepure şi l-am dus sub un co-j pac şi ne-am aşezat în jurul lui şi Dick a scos nişta ţigări şi deodată, ţuşti, iepurele sări în tufiş şi dispăru şi am alergat după el, dar nu l-am mai ga sit. Ţii, ce mai petreceam la Maisons! Mrs. l MayeJ.
Îmi dădea dimineaţa de mâncare pentru la prârfil şi după aceea plecam şi hoinăream toată ziua. AM
1 Prescurtare de la mistress (engl.), doamna.
Învăţat să vorbesc franţuzeşte repede. E o limbă uşoară.
Imediat după ce am ajuns Ia Maisons, bătrânul a scris la Milano să i se trimită permisul şi până a venit a fost tare necăjit. Stătea la Cafe de Paris din Maisons, împreună cu alţi jochei, pe care-i cunoscuse când alerga la Paris, înainte de război şi care locuiau în Maisons şi aveau tot timpul să stea la cafenea, pentru că la grajdurile cailor de curse lucrul pentru jochei se termină pe la vreo nouă, Dimineaţa, la 5,30, scot la antrenament primul lot de cai şi pe cel de-al doilea – la 8. Asta înseamnă că trebuia să te scoli devreme şi să te culci devreme. Şi când aleargă pentru cineva, jocheul n-are voie să tragă la măsea, fiindcă antrenorul îl ţine din scurt dacă e puşti şi dacă nu-i puşti are grijă el singur să nu bea. Aşa că de cele mai multe ori când nu lucra, omul se instala la Cafe de Paris împreună cu ceilalţi şi stăteau acolo două-trei ore cu un pahar de – să zicem – vermut cu apă minerală în faţă şi vorbeau şi-şi povesteau tot felul de istorii şi jucau biliard, ca la un fel de club sau ca la Galleria din Milano. Numai că nu era chiar ca la Galleria, pentru că acolo treceau mereu alţi oameni pe lingă mese, iar aici, toată lumea şedea pe la mese.
Ei şi bătrânul primi în cele din urmă permisul. l-l trimiseră, fără nici un cuvânt şi bătrânul alergă de vreo două ori. La Amiens, undeva în provincie şi prin locuri din astea, dar nu i se oferi nici un angajament. Toţi îl îndrăgiseră, şi ori de câte ori veneam ia carenea inaime-ae pnnz n gustam <^^^ l cu cineva, pentru că bătrânul meu nu era zgârcit, j ca mulţi dintre jocheii care-şi câştigaseră primul lor dolar alergând în cursele organizate în '904 la Ex-l poziţia Universală din St. LouisJ. Aşa zicea bătrânul j meu când voia să-i necăjească pe George Burns. Dar j ai fi zis că toţi se fereau să-i propună batonului vreun angajament.
Plecam zilnic din Maisons cu maşina, la curse şi j ăsta era cel mai plăcut lucru din toate. M-am bucurat când s-au întors caii de la Deauville şi s-a sfârşit vara. Chiar dacă asta însemna că se terminase cu] hoinăreala prin pădure, pentru că ne duceam la curse la Enghien, Tremblay sau la St. Cloud, ca să-i • < privim din tribuna antrenorilor şi a jocheilor, învăţasem, fireşte, o mulţime de lucruri despre aler-j gări, mergând cu toţi tipii aceia şi de fiecare dată ne distram de minune.
Îmi aduc aminte că am fost o dată la Saint Cloud. Era o alergaremare, de vreo două sute de mii de franci, cu: şapte concurenţi şi War Cloud mare favorit. M-am dus cu bătrânul în padoc să văd caii şi cai ca ăia n-aţi mai văzut niciodată. War Cloud era un cal înalt, cu părul galben, făcut parcă numai să alerge la curse. Nu mai văzusem cal ca ăsta. Îl duceau de dârlogi prin jurul padocului şi când trecu 1 Expoziţie organizată în oraşul St. Louis, centru industrial j din statul Missouri, pentru aniversarea a 100 de ani de la semnarea actului prin care S. U. A, au cumpărat de la Franţa-(aprilie 1803), teritoriul statului Louisiana.
^ _, _„^ «. U» j”j, «mu-suimt l'n goi m stomac, atât de frumos era. Nu mai fusese nicicând pe lume un cal atât de minunat şi de zvelt, născut pentru curse. Mergea în jurul padocului cu paşi lini şi măsuraţi, mişcându-se uşor de parc-ar fi ştiut ce: face şi nu zvârlea şi nu se cabra şi nu-şi holba ochii înnebunit, cum fac mârţoagele care au fost drogate. Era atâta lume, încât nu i-am mai putut vedea de-cât picioarele lucind auriu pe lângă mine şi bătrânul meu îşi făcu loc prin mulţime şi m-am dus după el la vestiarul jocheilor, din spatele copacilor şi acolo se adunase o grămadă de lume, dar omul cu pălărie tare de la uşă îl salută pe bătrân şi intrarăm şi toţi băieţii şedeau şi se-mbrăcau; unii îşi trăgeau cămaşa peste cap, alţii îşi trăgeau cizmele şi mirosea a cald şi a sudoare şi a vaselină şi afară lumea stătea şi se uita înăuntru.
Bătrânul se duse şi se aşeză lângă George Gardner, care-şi trăgea pe el pantalonii, şi-l întrebă: „Ei, cum e, George?”, pe tonul cel mai obişnuit, căci n-avea rost să se ferească, fiindcă George putea să-i spună sau să nu-i spună nimic.
— N-o să câştige, zise George în şoaptă, aplecân-du-se şi încheindu-şi buzunarele de la spate.
— Atunci, cine? Întrebă bătrânul, aplecându-se şi el aşa ca nimeni să nu-l poată auzi.
— Foxless, zise George, şi-n caz că-i aşa, păs-trează-mi şi mie vreo două bilete.
Bătrânul îi spuse ceva lui George, cu glasul lui obişnuit şi George îi zise: „Să nu care cumva să li joci pe caii pe care ţi-i spun”, ca şi cum ar fi glumit şi am şters-o şi ne-am făcut loc prin mulţimea care se uita înăuntru, ca să ajungem la chioşcul unde se vindeau biletele de 100 de franci pentru pariul mutual. Eu însă ştiam că se pregăteşte ceva necurat, pentru că George era jocheul lui War Cloud. În drum, bătrânul ia o foaie din cele galbene cu cotele cailor şi War Cloud era trecut cu 5 la 10, Cefi-sidote, al doilea, cu 3 la l şi al cincilea, în coada listei, Foxless – cu 8 la 1. Bătrânul meu parie cinci mii pe Foxless câştigător şi o mie plasat şi apoi ne-am dus în spatele tribunei, ca să urcăm şi sa găsim un loc de unde să putem urmări cursele.
Eram înghesuiţi ca sardelele şi primul se-ndrepta spre pistă un om îmbrăcat în redingotă, cu joben gri pe cap şi cu o cravaşa îndoită în mână şi după el veniră caii, cu jocheii în şa şi cu câte un băiat de la grajduri ţinând caii de dârlogi, de o parte şi de alta. Calul acela mare şi galben, War Cloud, era în frunte. La prima vedere nu ţi se părea atât de mare şi abia apoi vedeai ce picioare Jungi are şi cât de bine e legat şi cum se mişcă. Dumnezeule, ca! Ca ăsta na mai văzusem niciodată, îl călărea George! Gardner şi caii treceau încet pe pistă, în spatele batonului cu joben gri, care mergea ca şi curn ar fi r fost August Prostu la circ. După War Cloud, care -j păşea lin şi auriu în soare, venea un cal negru şi j frumos, cu un cap drăguţ, având în şa, pe Tommy l Archibald şi după calul acela negru se-nşirau, unul j după altul.
— Cinci cai,. Trecâhd într-o procesiune lentă i prin faţa tribunei şi a pavilionului de cântărire. Bătrânul îmi spuse că Foxless e ăla -negru şi m-am uitat bine la el şi, nimic de zis, era el frumos, dar nu se compara cu War Cloud.
Toată lumea îl aplauda pe War Cloud şi chiar era un cal grozav. Procesiunea făcu ocolul pistei şi trecu de cealaltă parte a peluzei şi apoi se întoarse şi August Prostu le spuse băieţilor de la grajduri să lase caii liberi pe rând, ca să poată trece în galop prin faţa tribunelor îndreptându-se spre potou şi ca fiecare să-i poată vedea în voie. Abia se aliniaseră la start, că se şi auzi gongul, şi-i văzui de cealaltă parte a peluzei, pornind-o ca nişte jucării, în pluton şi îuând prima turnantă. Mă uitam la ei cu binoclul şi când trecură prin faâEfcpoastră, War Cloud alerga în urmă bine, în frunte nind un cal murg. Se apro-piară, făcură ocolul pistei şi reveniră în galop şi War Cloud era mult în urmă şi calul acela Foxless alerga uşor în frunte. Ţii, ce grozav e când îi vezi trecând prin faţa ta şi după aceea te uiţi la ei cum se-ndepărtează şi se fac din ce în ce mai mici şi apoi se îngrămădesc cu toţii la turnante şi iar se înşiră când ajung în linia dreaptă şi-ţi vine să-njuri de toate alea f în sfârşit, ocoliră şi ultima turnantă şi o porniră pe linia dreaptă, cu Foxless în frunte. Oamenii aveau un aer ciudat şi spuneau mereu cu glasul stins de parc-ar fi fost bolnavi: „War Cloud” şi caii se apropiau în galop şi -deodată ţâşni ceva din pluton, chiar în lentila binocluâui meu, o săgeată galbenă cu cap de cal şi toţi începură să strige ca nişte nebuni: „War Cloud”. Calul înainta cum nu se poate mai repede, apropiindu-se de Fox-less, care, biciuit nebuneşte, de jocheu, alerga cât poate s-alerge de repede un cal negru şi timp de-o secundă fură alături unul de celălalt, dar War Cloud părea să alerge de două ori mai repede, cu picioarele lui lungi şi cu capul întins înainte şi când trecură linia de sosire erau unul lângă altul şi pe tabela de marcaj numărul 2 fu în prima căsuţă, ceea ce însemna că Foxless câştigase.
Tremuram tot şi nu ştiam ce-i cu mine şi după aceea ne-am înghesuit să coborâm de la tribună ca să aşteptăm, împreună cu ceilalţi, în faţa tabelei unde avea să se anunţe cât plătea Foxless. Cinstit vorbind, prins de desfăşurarea cursei, uitasem cât de mulţi bani pariase bârorânul meu pe Foxless şi tare-aş fi vrut să câşuge War Cloud! Dar acuma, că totul se terminase, mă simţeam grozav de bine ştiind că pariasem pe câştigător.
— Ce zici, tăticule, aşa-i c-a fost o cursă grozavă?
Bătrânul, cu pălăria tare dată pe ceafa, se uită lung la mine.
— Straşnic jocheu mai e şi Gardner ăsta! Zise el. Trebuie să fii un as în meserie ca să-l ţii pe War Cloud să nu câştige.
Fireşte, ştiam tot timpul că e ceva în neregula. Dar să m i-o spună aşa în faţă, asta nii-a stricat loc cheful şi nu m-am mai bucurat nici când au afişat rezultatele şi clopotul a sunat. Începerea plăţilor şi am văzut că Foxless plătea 67,50 pentru 10. În jurul meu, oamenii spuneau într-una: „Săracu War Cloud! Săracu War Cloud!” Şi mi-am zis că tare aş fi vrut să fiu jocheu şi să-l fi călărit eu în locul porcului ăluia. Şi avea haz ca mă gândeam ca George Gardner e un porc, fiindcă îmi plăcuse întotdeauna şi în afară de asta ne şi spusese cine avea să fie câştigătorul cursei. Cu toate astea, cred ca de fapt chiar aşa şi era.
După cursa asta, bătrânul se umplu de bani şi începu să vină mai des la Paris. Când erau curse la Tremblay, la întoarceri, în drum spre Maisons, băieţii ne lăsau în oraş şi ne duceam împreună pe terasa de la Cafe de la Paix şi ne uitam la oamenii care treceau pe stradă. Era amuzant să stai acolo. Trecea multă lume şi veneau tot felul de ţipi şi încercaţi să-ţi vândă diferite lucruri şi-mi plăcea să stau acolo cu bătrânul meu. Şi petreceam amândoi de minune. Veneau ţipi care vindeau nişte iepuri tare amuzanţi, care săreau când apăsai pe o pară de cauciuc şi veneau la masa noastră şi bătrânul glumea cu ei. Vorbea franceza aşa cum vorbea engleza şi oamenii aceia îl cunoşteau, fiindcă nu se poate să nu recunoşti un jocheu… Şi mai şi şedeam întotdeauna la aceeaşi masă şi se obişnuiseră să ne jtie acolo. Unii vindeau ziare cu anunţuri de căsătorie, nişte fete vindeau ouă de gumă, din care, când le apăsai, ieşea un cocoş şi un bătrân jerpelit şi prăpădit trecea cu nişte vederi din Paris şi le arăta la toată aj şi, desigur, nimeni nu le cumpăra şi atunci se întorcea şi-ţi arăta ce avea sub vraful de cărţi poştale – un teanc de ilustrate porcoase – şi foarte mulţi oameni începeau să se caute prin buzunare şi să cumpere ilustrate.
Da, îmi mai aduc aminte de tipii ăia ciudaţi care treceau pe-acolo. Fetele care pe la ora prânzului căutau pe cineva să le invite la masă şi vorbeau cu bătrânul meu, care glumea cu ele în franceză şi fetele mă mângâiau pe cap şi plecau. O dată, la masa de lângă noi s-a aşezat o americană cu fetiţa ei şi amândouă mâncau îngheţată şi eu mă tot uitam la fată şi era grozav de drăguţă şi i-am zâmbit şi mi-a zâmbit, dar asta a fost tot, pentru că după aceea le-am căutat în fiecare zi pe ea şi pe maică-sa şi mă gândeam cum să-i vorbesc şi mă-ntrebam: dacă aş fi cunoscut-o i-ar fi dat voie maică-sa să meargă cu rnine la Tremblay sau la Auteuil? Dar de atunci nu le-am mai văzut niciodată. Cred însă că n-ar fi ieşit oricum nimic, fiindcă, tot gândindu-mă aşa, mi-am adus aminte că socotisem că mijlocul cel mai bun de a intra în vorbă cu ea era să o întreb: „Mă scuzaţi, dar poate că vă interesează ce cal va câştiga azi la cursele din Enghien?” şi m-ar fi luat drept un escroc şi nu un om care vrea într-adevăr să-i spună ce cal câştiga.
Stăteam la Cafe de la Paix, bătrânul şi cu mine şi chelnerul era foarte atent cu noi, pentru că bătrânul meu bea whiskycare costa cinci franci paharul şi asta însemna că la socoteală avea să ia un bacşiş gras. Bătrânul bea atunci mai mult ca oricând, dar nu mai călărea de loc şi pe lângă asta mai şi zicea că wbisky-uâl face să slăbească. Eu însă observam că totuşi se îngraşă. O rupsese cu băieţii din Mai-sons şi se părea că nu-i p-lace altceva decât să stea cu mine acolo, pe bulevard, în fiecare zi pierdea bani la curse. Când pierdea, după ultima cursă rămâ-nea mofluz până ajungeam la masa noastră şi-şi bea primul whisky, după aceea devenea iar 'vesel.
Se apuca să citească Paris Sport şi deodată se uita la mine peste ziar şi mă-ntreba: „Unde ţi-e fata, Joe?”, glumind pe chestia că-i spusesem povestea cu fata de la masa vecină. Şi eu mă-nroşeam, dar îmi făcea plăcere să glumească despre asta. Mă bucuram.
— Fii cu ochii-n patru, Joe, zicea el, o să se-n-toarcă.
Mă-ntreba tot felul de lucruri şi de multe ori rî-dea de ce-i spuneam. Şi după aceea începea să-mi povestească despre cursele de cai în care alergase în Egipt, sau la St. Moritz pe gheaţă, asta înainte de a muri mama şi cum era în timpul războiului când se organizau curse adevărate în sudul Franţei, fără premii, pariuri sau public, fără nimic, numai aşa, ca să se antreneze caii. Alergări în toată regula, cu jochei care mânau caii ca nişte diavoli. Doamne, eram în stare să stau să-l ascult vorbin'd pe bătrân ore întregi, mai ales după ce băuse un păhăruţ, două. Îmi povestea cum vâna dihori în Kentucky pe vremea când era băiat şi ce timpuri erau altădată în America, înainte ca totul să se fi dus de râpă. Şi-mi zicea:
— Joe, când o să punem mâna. pe bani, o să te întorci în America şi o să te duci la şcoală.
— Da de ce să mă-ntorc acolo ca să merg la şcoală, când totul s-a dus de râpă? Îl întrebam.
