Sub semnul palosului de Barbu Slatineanu
PROLOG
UN REGE ÎNGÂNDURAT
De când se întorsese din Cruciadă, era tare îngândurat. Cum? El, eroul atâtor bătălii în slujba Crucii, el mare crai unguresc, el, Andrei al II-lea, zis „cel sfânt”… tocmai el, nu putea avea un strop de tihnă? Ce vremuri… Acum, ştia bine care a fost preţul izbânzilor. Papa îl lăudase, Apusul îi pusese cunună de lauri, dar, aici acasă, ce găsise? Un popor ce nu-l mai cunoştea, iar „peste păduri” – Trans Silvano – sau Erdeli cum îi plăcea lui să zică, în pământurile de curând cucerite, vlahii, ce nu numai că nu i se închinau, dar nici nu voiau să treacă la adevărata credinţă apostolică, ţinând cu schismaticii de peste munţii cei cu creste de zăpadă – vlahi de-ai lor – şi tot de rit grecesc. Dar asta nu era destul! În lipsa lui, nobilii uneltiseră. Fusese silit, el, marele crai apostolic, să dea acea blestemată Bulă de aur, care-l îngrijora într-atât, încât pe zi ce trecea, îi piereau şi liniştea şi somnul. Unde îi era gloria? Unde – puterea? Papa, departe la Roma, iar nobilii, aici! De când îşi întinsese cuceririle şi peste pământurile vlahilor lui Gelu şi Glad, de aproape două secole, nicicând scaunul crăiesc nu fusese mai ameninţat. Puterea aflată în mâna viclenilor nobili îi clătina din temelie coroana şi ţara. Şi, pentru că un necaz nu vine niciodată singur, îşi mai născocise încă unul, chiar el: Cavalerii Teutoni! Aceşti monahi cu spadă, pe care el, Andrei, îi oploşise la poalele „munţilor cei cu creste de zăpadă”, începuseră să-şi arate colţii. Îi adusese să-l apere, la nevoie, de nobilii cârtitori, iar ei?… făceau cum îi tăia capul, nesocotindu-i poruncile, cum limpede grăise şi preacinstitul episcop. Le dăduse voie să-şi întindă mâna, în numele lui, al craiului, şi al Papei, peste pământurile de dincolo de munţi, la brodnici, vlahi şi cumani. Întru slava credinţei apostolice încuviinţase să-şi ridice cetăţi numai de lemn, iar ei, iată, umblau cu gând de viclenie. Îşi duraseră cetăţi de piatră, trainice şi semeţe. Şi unde? Tocmai la Marienburg, Brassau şi Torzburg, adică numai bine să închidă şi să vămuiască toate trecătorile ce duc peste munţi spre pământurile vlahilor. Şi, mai mult de atât! Nu numai că vămuiala le umplea lor pivniţele, dar trecuseră munţii şi ridicaseră cetate mândră – Cruceburgul – tocmai peste posadă în pământul schismaticilor vlahi. De ce? De ce tocmai acolo? Era vârful, ori, dimpotrivă. Mânerul de lance al atacului ce-i plănuiau împotrivă-i. Papa mă iubeşte, vezi Doamne, dar ei sunt slujitorii lui, preacucernici. Ş-atunci, nu cumva…?!? El, „cel sfânt”, el, mare crai, erou al crucii, el, el atunci ce rost mai are? Şi ce nevoie va mai avea Papa de dânsul după ce şi-o sădi luptătorii lui în haine preoţeşti în pământurile atât de râvnite ale blestemaţilor de vlahi?
Părtaş al gândurilor acestora, negre, era şi marele episcop al ungurimii. Şi el se simţea de prisos. Ceruse să fie primit la prealuminatul crai şi acum ţinea ochii în pământ: Era la fel de mohorât la suflet şi din aceleaşi pricini. Craiul se plimba plin de fiere între jilţ şi ferestre, dar, fără a vedea nimic. I se brăzdase adânc faţa de nesomnul ultimelor săptămâni. Îl privi pe episcop cu nişte ochi turbaţi şi totuşi străini, de parcă l-ar fi văzut pentru întâia dată. Îi făcu semn să şadă la masa de scris. Mâinile lui tremurau, ca şi ale episcopului, de parcă amândoi ar fi fost cuprinşi de fierbinţeli. Şi vremea se stricase. Se desprimăvăra greu. De câteva zile ploua rece. Parcă Dumnezeu le-ar fi cetit în suflete!
Se hotărâse Craiul să trimeată ultimatum! N-avea de ales! Dar ce răsunet va avea acesta în urechile cavalerilor plini de ţâfnă? Poate, mai bine ar fi să răpeadă solie chiar la Cruceburg, unde avea ştire că trăsese Marele Maestru al acelor nemernici de călugări, cu platoşe şi paloş. Dar, de fapt, cu ce gând trecuse Magistrul, tocmai în ţara vlahilor? De ce tocmai acolo, dincolo de munţi?!
I. LA CRUCEBURG
Pe vârful cel fără pădure, înălţaseră crijacii cetate din piatră cioplită, să stăpânească trecătorile munţilor. Cu turnuri ascuţite, crescută din stâncă, sta strajă împotriva prădalnicilor, ce ar fi încercat să pătrundă în Ţara Borsei[ii]. Sau, cine ştie cu ce gând şi-o duraseră crijacii tocmai aici, înfiptă ca un vârf de suliţă în pământurile valahilor. Teutonii o numiseră Kreuzburg, ce pe graiul vlahilor se tălmăceşte „Cetatea Crucii” de-i mai ziceau şi Cruceburg. În lăuntrul zidurilor duraseră şi biserică de piatră.
În cea dimineaţă de primăvară, a văleatului 1222 de la Întruchiparea Cuvântului, ploua iar, ploua mărunt. De sub meterezele de lemn de peste zidul turnului, un stol de ciori îşi luă zborul, croncănind. Parcă prevesteau ceva, parcă simţiseră ele, primele, adevăratul înţeles al gândurilor craiului Unguresc. Acum, mânate de vânt se depărtară până la pădure, unde, în ciucuri grei, se aşezară pe ramuri, îndoindu-le. Dar nu stătură mult şi, neliniştite, îşi luară zborul, întorcându-se spre turnurile ascuţite, rotindu-se peste cetate, fâlfâind şi cârâind speriate.
În curtea castelului se auzeau poruncile scurte ale crijacilor, nechezatul cailor, lătratul câinilor, strigătele slugilor, care pregăteau de plecare. Grăbiţi, încărcau olahii desagii pe spinările cailor, iar dincolo de poartă, mocanii, asmuţind dulăii, adunau vitele şi oile, stând gata să pornească la vale. De sub şopron venea sunet de nicovală. Bătea făurarul potcoavele pentru drum.
Numai în cealaltă parte a castelului, spre colţul de miazănoapte era linişte. Zidurile groase nu lăsau să pătrundă larma. După slujba de dimineaţă, se adunaseră crijacii în trapeză să-şi ia rămas bun de la cei ce urmau să plece. Încă un rând pornea cu gând să întindă stăpânirea tagmei în ţară nouă. Atâţia fuseseră trimişi spre necunoscute meleaguri, că puţini mai rămăseseră în cetatea Cruceburgului. Îndată ce veneau noi ciraci din ţara teutonilor, nevoile tagmei îi şi risipeau spre pământurile schismaticilor vlahi. Îi era grabă Mistrului să nu se răzgândească craiul unguresc ce le făgăduise ţara vlahilor, sau ca nu cumva, trezindu-se poftele altora, a celor de peste Dunăre, să sosească prea târziu. Să fi înţeles Mistrul semnele sloiului înaripat, ce cârâise în zori, deasupra cetăţii?
În sala cu pereţii de piatră, unde, într-o firidă se vedea crucea Domnului, vorbele sunau parcă mai aspre. Marele Maestru, sau Mistrul – cum îi ziceau localnicii mai marelui tagmei teutonilor ce, purtând mantia albă cu cruce neagră sta în picioare, privind la un cavaler îngenunchiat în faţă-i. Era un tânăr cu ochii albaştri şi plete aurii ce i se revărsau pe umeri, iar pieliţa obrazului o avea subţire, ca de fată.
Unic fiu al marelui vornic valah Matei, din Dăbica, urmaş al acelor viteji ce l-au slujit cu credinţă pe neînfricatul cneaz Gelu românul – Simon – îi urmase de bunăvoie pe crijaci. Era tânăr şi plin de vise. Aceşti cavaleri ai credinţei, aşa cum îi credea el, buni şi drepţi, i-au aprins închipuirea. A lăsat apele Someşului, casa părintească, bătrânul tată cu lacrimi în ochi şi a venit aici, tocmai peste munţi, să intre în slujba tagmei. Inima lui rămăsese la credinţa cea dintâi, mai ales când îl ducea gândul la strămoşii răpuşi de sabia ungurească şi părăsiţi pe câmpul de luptă fără cruce la căpătâi. Ai lui nu lăsaseră, cu toată urgia ce-a urmat, credinţa valahilor, socotită de năvălitorii papistaşi, schismatică. De gura bătrânii, tătâne-su mare, trecuse – în ochii cârmuirii – la adăpostul preamilostivei biserici apostolice. Şi numele şi l-a schimbat să nu mai sune româneşte. Căci pe unguri nimic nu-i seca mai tare la inimă, decât amintirea cneazului Gelu, românul, în ţara căruia ei rămăseseră tot puţini la număr şi tot venetici.
Acum, Simon sta cu ochii plecaţi, dar cu inima plină de speranţă. Năzuia în sinea lui, să renască el slava moşilor neamului vlah. În jur se rânduiseră crijacii, în mantiile lor albe, fiecare cu mâinile rezemate de mânerul paloşului ţinut dinainte. Mistrul, în limba lui, grăi răspicat:
— Ia aminte, Simon de Doboca… Crucea este semnul tagmei noastre. Noi luptăm pentru credinţa adevărată ce nu e aceea a strămoşilor tăi. Priveşte paloşul ce ţi-l dau. Vezi-i straja petrecută de-a curmezişul. Ori unde vei fi, la nevoie ori la ispită, gândeşte la semnul ei şi te va izbăvi. Pune paloşul în faţă şi închină-te! Nimeni nu a mai folosit acest oţel. El poartă încă, pe feţele lui, urma făurarului.
— Smerit rogu-te, părinte, binecuvântează-mi paloşul! Prin el să pot învinge, să făptuiesc fapte măreţe, nimeni să nu i se poată împotrivi. Binecuvântează şi mâinile care îl vor mânui… iar în gând, se rugă Domnului moşilor lui să-l ierte, cu toate că, îşi zisese adesea, unul fiind Dumnezeul tuturor creştinilor, poate nu era aşa mare păcat să intre în slujba crijacilor catolici.
— Eşti cutezător, Simone, dar în cinstea contelui Matias de Doboca, tatăl tău, îţi voi împlini dorinţa. Vezi numai şi ţine minte: cel ce va folosi paloşul să fie vrednic de binecuvântarea ce o dau. Altcum, i se va întoarce împotrivă.
Marele Maestru făcu semnul crucii peste spadă, luă apă sfinţită din pocalul adus de Sigmund, naşul noului cavaler, apoi sărută locul strajei, se uită la paloş şi urmă vorba mai departe:
— Binecuvântat să-ţi fie oţelul, nepătată să-ţi rămână sclipirea atâta vreme cât mâinile ce te vor ţine vor fi neîntinate de păcat. Cale lungă să deschizi în rândurile duşmane, iar pe stăpânul tău, de va fi neprihănit, nimeni să nu-l poată înfrânge, şi primejdiile să-l ocolească. Oţelul tău, mai desăvârşit decât platoşa şi scutul, să-l păzească de fier străin. Şi de va cădea în ispită, să nu-l mai aperi de moarte, ci, să fii tu însuţi pricină pieirii lui.
Mistrul se opri, îşi întoarse privirile de la paloş către tânărul ce rămăsese în genunchi, şi, părinteşte, glăsui:
— Fiule, te-am făcut frate! Acum urmează legile tagmei noastre, aşa cum ţi-au fost tălmăcite de naşul tău Sigmund. Vei fi cavaler şi tălmaciul nostru în pământurile vlahilor ce vorbesc tot limba strămoşilor tăi. Ne vei fi de mare folos printre îndărătnicii aceştia, căci tu, cu pilda ta, le vei lumina cugetul spre adevărata credinţă. Aşa, se vor închina şi nouă, trimişilor lui Dumnezeu pe pământ. Eşti tânăr, dar nădăjduiesc că tatăl tău, Contele Matias, care a ştiut să te pregătească cu atâta pricepere în meşteşugul armelor, să-ţi fi sădit, cu chibzuinţă, în suflet şi învăţăturile credinţei noastre.
— Mi-a arătat, părinte, toate ale spadei şi ale lăncii, cum să mânuiesc calul. Cu copiii de casă m-am deprins să ţin isonul cu alăuta, să cânt pe sub ferestrele jupâniţelor, iar la turniruri, ştiu să le port culorile cu izbândă.
— Cu începere de astăzi va trebui să uiţi cântecele, petrecerile, să nu te mai gândeşti la jupânese. Vezi de dă ascultare fratelui Sigmund.
— Da, părinte, îi voi da ascultare.
— Simon de Doboca, te-am făcut cavaler şi monah înainte de vreme, şi, prin această grabă, am călcat legea tagmei. Fie ca această faptă să nu se arate greşită. N-ai făcut decât o prea scurtă ucenicie. Suntem cu toţii chemaţi să secerăm holdele ce ni le-a hărăzit Domnul, şi culegători sunt prea puţini. Nu e cine să strângă bucatele în hambare. Mai trebuie să-i aducem pe schismatici şi necredincioşi pe calea cea dreaptă. Împlinim astfel poruncile preasfântului părinte de la Roma. Nu uita… Sigmund îţi va aminti…
— Nu voi uita, părinte.
— Pleci departe de cuibul tagmei. Aminteşte-ţi de legile noastre: ajută pe cel nevoiaş! apără pe cel slab! ocroteşte pe femeie, pe copil! cinsteşte pe cei bătrâni! îngrijeşte bolnavii! nu vărsa sânge fără folos! şi, ca să te ţii curat, nu te atinge de trup de muiere! M-ai înţeles?! Uită cântecele, lasă-ţi alăuta.
— Da, părinte, zise Simon şi parcă aceste ultime cuvinte îi picurară miere în suflet. Da, aşa da! Aşa îşi vedea şi el, în visele lui, drumul spre slavă şi mântuire.
— Cucereşte suflete pentru împărăţia cerurilor, cucereşte prin cuvânt sau, la nevoie, prin tăişul paloşului. Nu uita că prin moarte păgânilor li se poate deschide calea răscumpărării.
La auzul acestor ultime vorbe pe fruntea lui Simon apăru o cută care îi dădu o înfăţişare aspră. Cum adică? Să ucidă în numele Domnului? Păi, ce fel de creştini sunt aceştia care-şi zic adevăraţii purtători ai crucii?! Să fie atâta deşertăciune sub mantia lor albă?! Şi, câtă osebire faţă de credinţa din sufletul lui valah. Îi pizmuise pe crijaci pentru soarta lor, pentru vitejie, pentru strălucirea lor. Acum îi izvorâse în ochi un dispreţ pe care încerca din greu să-l ascundă. Îl străbătu însă o hotărâre: Nu, nu va fi ca ei. Va fi un adevărat cavaler al lui Dumnezeu şi, acest ultim gând îi aduse din nou în ochi acea flacără care-l făcea atât de frumos.
Mistrul îi dădu paloşul să-l sărute, apoi, făcându-i semn că îi îngăduie să se ridice, i-l întinse, iar proaspătul crijac şi-l prinse la cingătoare.
— Du-te, fiule, şi urmează sfaturile pe care ţi le-am dat. Sigmund de Manhaim, ţi-l încredinţez pe acest frate, ai grijă de el!
Sigmund, ce stătuse alături, nemişcat, se îndreptă spre Simon şi-l sărută.
— Dumnezeu să te ocrotească! Măcar că-mi erai drag şi înainte, acum îmi eşti chiar frate.
Marele Maestru ieşi din sala trapezei, urmat de crijacii lui.
— Crezut-ai, Simone, atunci când ai venit la noi, să te faci crijac atât de repede?
— Ce s-ar mai bucura tătuca… Şi amintirea tatălui îi prinse inima ca un cleşte. Îmi pare rău că cei de-acasă nu ştiu. Măcar cu atât să-i fi bucurat, după multa durere. Ce ar zice Luxandra… sau Mara… să mă vadă cu grozăvia asta de paloş la brâu?
— Nu uita, Simon, că acum eşti monah… Acum pe umerii tăi apasă răspunderi grele… Fi-vei vrednic de ele? Dar de-ajunsă vorbă. Înainte de a ne lua rămas bun de la fraţi, să coborâm în curte să-i rânduim pe olahi cu toate cele de nevoie pentru o călătorie atât de lungă. Acolo, în ţara vlahilor, va fi nevoie de înălţat ziduri, de tăiat lemn, de cioplit piatră, de luat rodul pământului. Vezi să se ia scule, barde, securi, dălţi şi topoare. Ai grijă să fie cireada îndestulată, vitele sănătoase. Avem nevoie de boi puternici să tragem trunchiuri de copaci. Ia şi fier pentru scoabe, pentru potcoave. Eu cobor să grijesc de cele sfinte pentru noua biserică ce-o vom înălţa. Vei lua un chip al Maicii Domnului, tăiat în piatră şi, cum e datina, vom închina lăcaşul Fecioarei Maria.
Dar Simon nu mai asculta. Îşi scosese paloşul din teacă şi, măsurând lungimea, tăişul şi sclipirea oţelului, în albastru privirii lui, trecu o lucire de mândrie. Sufletul îi era însă îndoit. Va trebui, poate, să se măsoare cu fraţii lui de-o limbă şi de-o credinţă?… de care vorbeşte cu atâta dispreţ Mistrul şi crijacul Sigmund. Va trebui, poate, să se bată cu valahii?! Nu, asta niciodată. Din nou se lumină la gândul că el va opri şi mâna lui şi-a altor crijaci de vor vroi să-i ucidă fraţii. Şi atunci înţelese că însuşi Dumnezeu l-a mânat aici să-i însoţească pe cavaleri pe pământurile valahe. De aceea, murmură: „Frumoasă spadă!… iar în mâna mea va fi, cu adevărat sfântă!”
Dar cuvintele lui se pierdură în larma curţii.
