Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate de Konrad Lorenz
Prelegerea de faţă a fost scrisă pentru volumul omagial apărut cu ocazia celei de-a şaptezecea aniversări a prietenului meu Eduard Baumgarten. De fapt, ea nu se potriveşte, în esenţa ei, nici cu o ocazie într-atît de festivă şi nici cu natura plină de voioşie a momentului jubiliar, fiind, s-o recunoaştem, o Ieremiadă, un îndemn spre pocăinţă şi schimbare adresat întregii omeniri, îndemn despre care s-ar putea spune că i-ar sta mai bine unui predicator al penitenţei, cum e renumitul augustinian vienez Abraham a Santa Clara, decît unui cercetător al ştiinţelor naturii. Dar noi trăim într-un timp în care cercetătorul ştiinţelor naturii e cel capabil să vadă cu deosebită precizie anumite pericole. Astfel, a predica devine pentru el o datorie.
Predica mea radiodifuzată a aflat un ecou care m-a uimit. Am primit nenumărate scrisori de la oameni care-mi cereau textul tipărit, iar în cele din urmă cei mai buni prieteni m-au îndemnat categoric să fac această scriere accesibilă unui larg public cititor.
Toate acestea sînt de natură să contrazică pesimismul ce pare să răzbată din scrierea mea:
Omul care de bună seamă era de părere că predică însingurat în pustie vorbea, după cum s-a constatat, în faţa unui auditoriu numeros şi înţelegător! Mai mult chiar: Recitind cuvintele mele, îmi sar în ochi mai multe afirmaţii care încă din momentul în care le-am aşternut pe hîrtie erau puţin exagerate, astăzi ele fiind de-a dreptul neadevărate. Astfel, la pagina 106 se poate citi că ecologia ar fi o ştiinţă a cărei importanţă nu e recunoscută îndeajuns. Acest lucru chiar că nu mai poate fi afirmat astăzi, cînd organizaţia noastră bavareză „Gruppe Okologie" se bucură de atenţie şi înţelegere din partea forurilor competente. Pericolul suprapopulării şi cel al ideologiei creşterii sînt estimate corect de către un număr tot mai mare de oameni raţionali şi responsabili. împotriva pustiirii spaţiului vital se iau tot felul de măsuri care, ce-i drept, nu sînt nici pe departe suficiente, dîndu-ne însă speranţa că în curînd ele vor fi întru totul corespunzătoare.
În mod îmbucurător, trebuie să-mi rectific afirmaţiile şi în altă privinţă. Am scris cînd am dezbătut doctrina behavioristă că ea ar avea „în mod indiscutabil o vină considerabilă în colapsul moral şi cultural al Statelor Unite, ce se profilează ameninţător". între timp, chiar în Statele Unite au început să se audă o serie de voci care combat în mod energic această teorie eronată. împotriva lor se recurge încă la toate mijloacele posibile, dar ele sînt auzite, iar adevărul nu poate fi ascuns timp îndelungat decît făcînd să amuţească acele voci. Epidemiile spirituale ale contemporaneităţii au obiceiul ca, venind din America, să apară în Europa cu o oarecare întîrziere. în timp ce behaviorismul e în scădere în America, el e în mare vogă printre psihologii şi sociologii europeni. în mod vizibil, această epidemie e trecătoare.
În sfîrşit, aş vrea să aduc o mică rectificare cu privire la duşmănia dintre generaţii. Dacă nu sînt stîrniţi prin mijloace politice ori pur şi simplu incapabili să creadă ceva spus de un om mai în vîrstă, tinerii din ziua de azi au urechi să audă adevărurile biologice fundamentale. E perfect posibil să convingi nişte tineri revoluţionari de adevărul celor spuse în Capitolul VII din această cărticică.
Ar fi o aroganţă să credem că ceea ce noi înşine ştim cu certitudine nu poate fi făcut şi pe înţelesul celor mai mulţi oameni. Tot ce am scris în această carte e mult mai uşor de înţeles decît, să zicem, calculul integral şi diferenţial, pe care orice elev de liceu trebuie să le înveţe. Orice pericol îşi pierde considerabil din capacitatea de a ne îngrozi, dacă îi sînt cunoscute cauzele. Astfel, eu sper şi cred că această cărticică va contribui puţin la diminuarea pericolelor ce ameninţă omenirea.
KONRAD LORENZ
Seewiesen, 1972
Proprietăţi structurale şi perturbări funcţionale ale sistemelor vii
Etologia poate fi definită ca ramura ştiinţei care a luat naştere atunci cînd toate modurile de abordare şi metodele subînţelese şi obli-, gatorii de la Charles Darwin încoace în cazul tuturor celorlalte discipline biologice au fost aplicate şi în cercetarea comportamentului animal şi uman. Faptul că acest lucru s-a întîmplat, în mod ciudat, atît de tîrziu îşi are temeiul în istoria cercetării comportamentale, de care ne vom ocupa pe scurt în capitolul despre îndoctrinare. Etologia tratează, aşadar, atît comportamentul animal cît şi cel uman ca funcţie a unui sistem ce îşi datorează existenţa şi forma specifică unei deveniri istorice care s-a desfăşurat în filogenie, în dezvoltarea individului şi, la om, în istoria culturii. întrebarea pur cauzală de ce un anumit sistem e alcătuit aşa şi nu altfel îşi poate găsi răspunsul numai în explicaţia naturală a acestei deveniri.
Dintre cauzele devenirii organice în ansamblu, pe lîngă procesele de mutaţii şi recombinări ale genelor, selecţia naturală joacă rolul predominant. Ea determină ceea ce numim adaptare, un proces pur cognitiv prin care organismul asimilează informaţia existentă în mediul înconjurător şi care prezintă importanţă pentru supravieţuirea sa, altfel spus, un proces prin care el dobîndeşte cunoaştere în legătură cu mediul înconjurător.
Existenţa unor structuri şi funcţii care s-au dezvoltat prin adaptare e caracteristică fiinţelor vii, în lumea anorganică neexistînd ceva similar. Acest fapt pune cercetătorul în faţa unei întrebări pe care fizicianul şi chimistul nu o cunosc. E vorba de întrebarea „pentru ce?" Cînd biologul întreabă astfel, el nu caută o tălmăcire teleologică a sensului, ci, mai modest, doar acea performanţă a unei caracteristici care asigură supravieţuirea speciei. Dacă întrebăm pentru ce pisica are ghearele îndoite şi răspundem „ca să prindă şoareci", aceasta nu e decît o formă prescurtată a întrebării: „ce performanţă necesară menţinerii speciei a dus la forma îndoită a ghearelor pisicii?"
Cînd ţi-ai petrecut o lungă viaţă de cercetător punînd întruna această întrebare cu privire la cele mai ciudate structuri şi moduri compor-
tamentale şi ai primit de fiecare dată un răspuns convingător, eşti înclinat să crezi că structuri corporale şi comportamentale complexe, structuri în general improbabile, nu pot lua naştere niciodată altfel decît prin selecţie şi adaptare. Această părere ar fi de natură să ne deconcerteze dacă am pune întrebarea „pentru ce?" cu privire la anumite moduri comportamentale ale oamenilor civilizaţi, ce pot fi observate în mod regulat. La ce-i servesc omenirii înmulţirea ei fără măsură, mania ei de-a dreptul nebunească de întrecere, înarmarea crescîndă, care devine din ce în ce mai îngrozitoare, continua astenizare a orăşeanului etc, etc? La o privire mai atentă se poate vedea însă că mai toate aceste performanţe nedorite reprezintă perturbări ale unor mecanisme comportamentale specifice, care la început concurau şi ele la perturbarea speciei. Cu alte cuvinte, ele trebuie privite ca fiind patologice.
Analiza sistemului organic ce se află la baza comportamentului social al omului reprezintă cea mai grea şi ambiţioasă sarcină pe care şi-o asumă ştiinţa naturii, acest sistem fiind de departe cel mai complex de pe pămînt. S-ar putea spune că această cutezanţă, oricum extrem de dificilă, devine de-a dreptul imposibilă datorită transformării multiple şi imprevizibile a comportamentului uman prin sedimentarea unor fenomene patologice. Din fericire, nu se întîmplă aşa. Departe de a fi un obstacol insurmontabil pentru analiza unui sistem organic, o perturbare patologică reprezintă de foarte multe ori chiar cheia înţelegerii sale. Cunoaştem din istoria fiziologiei multe cazuri în care un cercetător a sesizat existenţa unui important sistem organic abia prin aceea că o perturbare patologică a dus la declanşarea unei boli. Cînd E. T. Kocher a încercat să vindece aşa-numita boală a lui Basedow prin îndepărtarea glandei tiroide, a provocat la început tetanie şi spasme, deoarece a extras şi glandele paratiroide, ce reglează schimbul de calciu. Cînd a corectat această greşeală, a produs prin măsura încă prea drastică a extirpării glandei tiroide un complex simptomatic pe care 1-a numit Kachexia thyreopriva şi care prezenta anumite similitudini cu o formă de cretinism frecventă în văile alpine cu izvoare sărace în iod, numită mixedem. Din această stare de fapt, precum şi din altele asemănătoare a rezultat că glandele cu secreţie internă formează un sistem în care absolut totul se află într-o interacţiune cauzală. Orice secreţie a glandelor endocrine care se elimină prin sînge exercită o anumită acţiune asupra organismului în ansamblul său, care poate implica metabolismul, procesele de creştere, comportamentul şi altele. De aceea, ele se numesc hormoni (din gr. hormao - eu pun în mişcare).
Acţiunile a doi hormoni pot fi exact opuse, ei fiind „anta-gonişti", la fel cum şi acţiunile a doi muşchi pot fi opuse pentru a se obţine poziţia dorită a articulaţiei. Atîta vreme cît se menţine echilibrul hormonal, nu iese la iveală faptul că sistemul glandelor endocrine e alcătuit din funcţii parţiale. Dacă se perturbă însă cît de puţin armonia acţiunilor şi a reacţiilor, starea generală a organismului se abate de la valoarea „nominală" dorită, altfel spus, organismul se îmbolnăveşte. Un surplus de hormoni ai glandei tiroide duce la boala lui Basedow, în caz contrar produ-cîndu-se mixedemul.
Sistemul glandelor endocrine şi istoria cercetării lor relevă aspecte importante în legătură cu modul în care trebuie să abordăm proiectul nostru de a înţelege sistemul de ansamblu al pornirilor umane. Bineînţeles că acest sistem e alcătuit mult mai complex, de vreme ce el cuprinde în sine sistemul glandelor endocrine ca subsistem. în mod evident, omul posedă un număr enorm de surse independente ale pornirilor sale, dintre care multe derivă din programe comportamentale ce au luat naştere în mod filogenetic, adică din „instincte." Să desemnezi omul ca „fiinţă ce poate fi redusă la instincte", aşa cum am făcut-o eu în trecut, înseamnă să produci confuzie. Ce-i drept, lungi lanţuri interconectate de moduri comportamentale înnăscute se pot „dizolva" de-a lungul unei evoluţii filogenetice continue a capacităţii de învăţare şi a raţiunii în sensul dispariţiei joncţiunii obligatorii dintre părţile lor, astfel încît aceste părţi să-i stea la dispoziţie în mod independent subiectului activ, aşa cum P. Leyhausen a arătat în mod convingător în cazul animalelor de pradă din specia felinelor, în acelaşi timp însă, fiecare dintre aceste părţi disponibilizate devine, după cum a arătat acelaşi Leyhausen, o pornire autonomă, dezvoltînd un comportament de apetenţă propriu ce tinde la realizarea sa. Fără îndoială, omului îi lipsesc lungi lanţuri de mişcări instinctive obligatoriu interconectate, dar în măsura în care mamiferelor dezvoltate, se poate presupune că el nu dispune de mai puţine porniri pur instinctive, ci, din contră, de mult mai multe decît orice animal. In orice caz, în încercarea noastră de analiză a sistemului trebuie să luăm în considerare această posibilitate.
Acest lucru este deosebit de important în cazul aprecierii unui comportament vizibil perturbat în mod patologic. Psihiatrul Ronald Hargreaves, care ne-a părăsit prea devreme, îmi scria într-una din ultimele sale scrisori că îşi făcuse un obicei metodologic din a pune, în cadrul oricărei încercări de a înţelege
|
|
o perturbare spirituală, concomitent două întrebări, în primul rînd, se întreba care anume va fi fiind acea performanţă normală care să ducă la menţinerea speciei în cazul respectivului sistem perturbat, iar apoi căuta să afle despre ce fel de perturbare e vorba şi, în mod special, dacă a fost provocată de o suprafuncţie ori de o subfuncţie a unui sistem parţial. Sistemele parţiale ale unui complex sistem organic interacţionează într-atît de profund, încît de multe ori e greu să trasezi limita domeniului lor de acţiune, funcţiile lor neputînd fi măcar concepute în mod separat. Mai mult, nici măcar structurile sistemelor parţiale nu pot fi întotdeauna definite în mod clar. în acest sens se pune problema cînd Paul Weiss afirmă în spirituala sa scriere Determinism Stratified cu privire la sistemele subordonate: „Orice este îndeajuns de unitar pentru a merita un nume constituie un sistem."
|
14 15 |
Există foarte multe porniri umane îndeajuns de unitare spre a li se găsi un nume în limbajul uzual. Cuvinte ca ură, dragoste, prietenie, mînie, credinţă, ataşament, suspiciune, încredere etc. reprezintă toate stări ce corespund unor disponibilităţi către moduri comportamentale bine precizate, la fel cum se întîmplă şi în cazul expresiilor uzuale în cercetarea ştiinţifică a comportamentului, cum ar fi agresivitatea, tendinţa de ierarhizare, teritorialitatea etc. precum şi toţi termenii compuşi cu Stimmung (dispoziţie), dispoziţie de clocit, de împerechere ori de zbor etc. Putem să ne încredem în flerul pe care limba noastră devenită naturală îl are pentru contexte psihologice profunde, aşa cum ne încredem în intuiţia cercetătorilor ştiinţifici ai animalelor, şi să acceptăm — pentru început numai ca ipoteză de lucru — că fiecăreia dintre aceste denumiri pentru stări sufleteşti şi disponibilităţi de acţiune umane îi corespunde un real sistem de porniri, fără a ne interesa deocamdată în ce măsură pornirea respectivă îşi trage puterea din izvoare filogenetice sau culturale. Putem presupune că fiecare dintre aceste porniri reprezintă o verigă a unui sistem bine ordonat şi armonic din punct de vedere funcţional, fiind astfel indispensabil. întrebarea dacă ura, dragostea, credinţa
