Cavalerii ordinului Basarab de Ioan Dan volumul 1
|
C |
am la jumătatea drumului dintre Cîmpina şi Băneşti, linia dealurilor subcarpatice se îndoaie de mijloc pe neaşteptate. Cîmpia porneşte chiar de la picioarele lor şi se tot duce, rar vălurită, pînă la Dunăre. Scăpate de chingile aspre ale stîncilor, apele Prahovei nu mai saltă jucăuşe în cîntec de copilă zglobie, ci se domolesc spre maturitate şi schimbă verighete de cununie cu şesul. Copilăria Prahovei moare acolo, lîngă arcul de cerc al înălţimilor, iar drumul ei, parcă mai înţelept, mai blînd, se continuă molcom odată cu demnitatea vîrstei.
Pe ultima curmătură a dealurilor era cîndva un castel frumos. Zidurile lui roşcate, acoperite la vreme de vară cu iederă multă ca într‑o îmbrăţişare, făceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile ascuţite asemenea turlelor de biserici, străjile vedeau în zilele senine pînă dincolo de cocheta aşezare a Tîrgşorului.
Cîmpia blajină, acoperită ici‑colo cu pîlcuri de pădure, dar şi cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste măsura hambarelor. Caii, pe jumătate sălbatici, hălăduiau prin păduri pînă aproape de Codrul Vlăsiei, aflat hăt departe, pe la Snagov. Nimeni nu le ştia numărul, chiar dacă unii erau însemnaţi cu fierul roşu. Turme de oi urcau către munţi în sunet plăcut de talăngi, înconjurate de cîini ciobăneşti cît viţeii. Pe marginile Prahovei, la deal, peste Cîmpina şi Telega, prunii, merii, gutuii, perii şi nucii se întreceau în roade, fără să ţină seama de puterile crengilor, astfel că oamenii făceau adesea proptele în jurul nechibzuiţilor pomi. Prisăcile, aşezate în livezi, mirozna de fîn sau de otavă, florile de pe coaste ori din văi, bîzîitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvîntare a lui Dumnezeu.
Pe dealurile din stînga, ce se călătoreau fără întrerupere pînă dincolo de Valea Călugărească şi chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, înfoiate, lungi pînă la pămînt, se alintau desfrînate în bătaia vîntului de toamnă, arătîndu‑şi sînii verzui‑aurii.
Oamenii satelor de pe înălţimi sau din cîmpie mai purtau şi alte nume, după locul în care îşi aveau aşezarea. Binecuvîntat între ei era neamul Brezenilor, ciobani din tată în fiu, mari la trup, cu feţele roşii pline de sănătate. Băneştii şi Floreştii, fii ai cîmpiei, nu arătau cine ştie ce voinici. Aveau obrajii închişi la culoare, bătuţi de soarele mult. Acestora le mersese vestea despre agerimea în lupte. Pe dealuri, acolo unde hotarele dintre vii şi păduri, dintre livezi şi fîneţe erau greu de împărţit cu dreptate, trăiau Cepturenii. Oamenii umblaţi prin lume spuneau că fetele Cepturenilor nu au egal în frumuseţe. Adesea zăboveau pe acolo tineri călători, crai înrăiţi în dulce şi creştinească aplecare spre dragoste, bărbaţi copţi la minte şi la trup, cu gînduri de pocăinţă pentru păcate vechi, uncheşi roşi de tăriile timpului, ca încălţările purtate peste măsură. Puţini dintre ei părăseau zona aceea a dealurilor. După o vreme, de obicei scurtă, craii se cuminţeau pe la case noi, pocăiţii încasau scatoalce de cîte ori călcau pe de lături, iar uncheşii năuci de atîta frumuseţe îşi lepădau vîrstele. Nunţile rar ţineau mai puţin de o săptămînă. Butoaiele mari cu vin sau cu ţuică se goleau prin hărnicia găleţilor. Nimeni nu umbla după măsuri mici. Cîntece vesele coborau pînă la cîmpie.
Stăpîn peste aceste locuri era comitele Staicu, un tînăr şcolit pe la universităţile de la Florenţa, Genova şi Veneţia, fratele mai mic al măriei‑sale Mircea, domnul Ţării Româneşti. Castelanul împlinise douăzeci şi şase de ani şi părea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii să‑şi afle multe prilejuri de mîndrie. Înalt ca şi cei din neamul Brezenilor, se deosebea de aceştia prin zvelteţea trupului. Faţa sa prelungă, cu linii aspre, ochii cenuşii, scînteietori şi părul cîrlionţat ca o cunună, îi dădeau un aer plăcut. Margareta, soţia tînărului castelan, era fiica lui Petru Muşat, domnul Moldovei. Pe lîngă frumuseţe şi graţie, Margareta moştenise de la acesta părul blond, prins în coc greu, şi faţa alb‑roză ca petala mărului înflorit proaspăt. Nunta lor se petrecuse cu doi ani înainte, dar nu era o căsătorie din dragoste, ci una la îndemnul noului domn al Ţării Româneşti. Cei doi soţi se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel şi nimeni nu ştia pe unde hoinăreşte. Zvonurile despre nefericita căsătorie circulau în şoaptă, iar gurile rele dădeau ştiri sigure că tînărul se încurcase cu o muiere de prin alte părţi. Cît despre Margareta, mulţi ar fi fost în stare să jure că are o dragoste tăinuită.
*
Într‑o seară din mai a anului 1388, un pîlc de călăreţi trecu în goană prin satul Ciuliniţa, străbătu cîmpia de‑a latul şi se afundă în Codrul Vlăsiei. Conducătorul pîlcului cunoştea bine locurile, fiindcă îşi purta oamenii fără sminteală pe cărări întunecoase, unde lumina lunii rar izbutea să pătrundă. O jumătate de ceas mai tîrziu, în faţa călăreţilor apăru un lac frumos, ale cărui ape străluceau ca arama lustruită. De‑a lungul malului înalt, acoperit cu vegetaţie bogată, un drum larg, bine întreţinut, ducea către vechile ziduri ale mănăstirii Snagovului. Mîndra aşezare bisericească avea pe vremea aceea două părţi separate între ele. Una pe mal, înconjurată de ziduri puternice, la adăpostul cărora se aflau chiliile călugărilor, o capelă din lemn de stejar, magazii, hambare, pivniţe, clădirea în care locuia egumenul Lazăr, săli de scrimă şi două curţi mari, îndulcite cu puzderie de flori. A doua aşezare, legată de prima doar prin bărcile ascunse lîngă zidul ce cobora în apa limpede, adîncă, era ceva mai departe, pe o insulă din mijlocul imensului lac. Mulţi localnici şi străini treceau cu bărcile către insulă spre a‑şi afla popas de meditaţie sau rugăciuni. Bogăţia odoarelor mănăstirii ar fi putut atrage lăcomia unora. Dar paşnicii călugări, mulţi la număr, îi priveau pe credincioşi cu blîndeţe, cu zîmbete îngăduitoare, chiar dacă uneori mîinile lor aspre umblau pe furiş sub rasele lungi pînă la pămînt, ce ascundeau arme nu tocmai de lepădat.
Călăreţul din fruntea pîlcului descălecă lîngă poarta ferecată la vreme de noapte. Undeva, prin împrejurimi, răsunau plăcute şi liniştite bătăi de toacă. Pentru un neştiutor, semnalele ar fi însemnat prilej de rugăciune. Puţini ştiau că ceva pîndari aflaţi în foişoare bine ascunse de ochiul trecătorului observau din vreme apropierea unor străini.
Pe muchia zidului se ivi un bărbat cu rasă călugărească şi coif de oştean. În mîinile lui grăsuţe apăruse nu o cruce ori nişte mătănii, aşa cum s‑ar fi cuvenit, ci un arc încordat gata să sloboadă săgeata.
„Drace! socoti oaspetele. Aici în loc de sfîntă binecuvîntare poţi să te alegi cu o săgeată care să te schilodească sau chiar mai rău. Cuviosul de colo te trimite în lumea drepţilor cît baţi din palme şi nu ştiu dacă mai ai vreme să te lepezi de greutatea păcatelor. Bătăile de toacă au început de cum am intrat în Codrul Vlăsiei. Apoi, ele s‑au repetat de‑a lungul drumului. De fiecare dată, douăzeci şi două de bătăi. Adică atîţia cîţi sîntem. Asta înseamnă că de peste o jumătate de ceas au aflat călugării despre intrarea noastră în pădure şi ne cunosc numărul. Multe s‑au schimbat pe aici!”
— Ce doreşti, fiule? întrebă cel de pe zid cu asprime.
— Să‑l văd pe sfinţia‑sa, egumenul Lazăr.
— La asemenea ceas? Şăguieşti pesemne. Înţeleptul Solomon astfel grăieşte în a şasea epistolă către burgunzi: „Ho, fraţilor, că doar nu dau turcii!”
— O fi, răspunse drumeţul. Din păcate vremea nu ne îngăduie. Venim de departe.
— Hm! O să mă aleg cu ceva mustrări. Pe cine să anunţ egumenului?
— Pe cavalerul Negrea. Sfinţia‑ta nu eşti părintele Sima?
— Aşa se pare.
— Păi, ar trebui să mă recunoşti.
— Nu, fiule. La vreme de noapte nu‑l recunosc nici pe tata. Am vederea proastă, iar auzul mă ajută slab. Cît despre memorie, să nu mai vorbim. Aşteaptă să trimit vorbă! Însă pînă atunci, adunaţi armele voastre grămadă şi depărtaţi‑vă de ele! Că tot înţeleptul Solomon zice în a opta epistolă către tătari...
Se opri o clipă să scornească ceva frumos, fiindcă n‑avea habar de învăţăturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujbă, iar ştiinţa cititului îi lipsea cu totul, chiar dacă egumenul făcuse mari sforţări în această privinţă. Apoi se lumină cu un zîmbet şi zise din vîrful buzelor ţuguiate:
— Că tot înţeleptul Solomon spune clar în a paişpea epistolă către tătari: „De veniţi cumva cu gînduri rele, aţi încurcat‑o cum vă văd şi mă vedeţi”.
Trecu un sfert de ceas. Porţile mari scîrţîiră uşor. Călăreţii intrară într‑o curte largă, străjuită de pomi. O seamă de călugări cu spade grele în mîini sau cu arcuri încordate îi înconjură grabnic. Lumina lunii, puternică, se lipea ca o mîngîiere pe ziduri, pe boschete şi prin cele mai tainice unghere. Aleea pietruită care ducea către frumoasa locuinţă a egumenului părea poleită cu un strat de aur. În aer stăruia adînca tihnă a unei nopţi calme, uşor asprite de răceala din apropierea apei. Călugărul Sima, un bărbat scurt, plinuţ, ager în mişcări, veni lîngă Negrea şi grăi cu blîndeţe:
— Pace ţie, fiule! A trecut un an de la ultima noastră întîlnire. Atunci ai fost pe aici împreună cu Sofronie, stareţul de la Cozia. Dacă nu te recunoşteam, dormeai în pădure pînă la ziuă. Vremurile sînt aspre, iar cine nu ia seama în jurul său cade uneori în primejdie, vorba proorocului Pilat din Pont. Cine dintre voi doreşte să meargă la egumen?
— Noi patru.
Sima îşi roti privirile către cei arătaţi de mîna lui Negrea. Primul era înalt, cu pălăria trasă mult pe frunte, înfăşurat într‑o pelerină ce‑i ascundea faţa. Al doilea arăta mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce, tineresc. Al treilea, îmbrăcat în straie cam ponosite, nu prea mare la trup, moale în mişcări, părea să fie un slujitor de rînd. Sprîncenele lui groase, părul negru despărţit în cărare şi un mic semn de tăietură pe obraz reţinură o clipă atenţia lui Sima.
Îngîndurat, conduse oaspeţii pe alee, prin coridoarele slab luminate, spre odaia de primire unde Lazăr, abia sculat din dulceaţa primului somn, aştepta mirat de o astfel de vizită nocturnă. Tînăr, poate sub treizeci de ani, egumenul mănăstirii Snagovului se număra printre marii prelaţi ai Ţării Româneşti. În rang bisericesc îl întreceau vreo cîţiva, dar puterea lui era însemnată. Mitropolitul Antim de la Argeş ţinea sfat cu el în toate problemele mai deosebite.
La apariţia celor patru oaspeţi, egumenul, îmbrăcat simplu, într‑o rasă fără podoabe, le ieşi înainte şi îi pofti să se aşeze după voie. Doi călugări tineri, sfioşi, umblau iute de‑a lungul unei mese şi aşezau gustări. Cînd totul fu isprăvit după rînduială, egumenul le făcu un semn şi ei ieşiră cu plecăciuni adînci. Doar Sima rămase nehotărît în prag.
— Pofteşte, sfinţia‑ta! îl îndemnă Lazăr. Iar domniile‑voastre, cătă către oaspeţi, să nu vă sfiiţi a vorbi de faţă cu el. Mănăstirea Snagovului nu are taine pentru Sima. Cine sînteţi?
Cavalerul cel înalt îşi lepădă pălăria şi pelerina. Lazăr tresări. Sima, om stăpînit în alte împrejurări, scăpă o exclamaţie de adîncă mirare.
— Fir‑aş al nai...
Dar încruntarea egumenului îl făcu să se corecteze la timp.
— Fir‑aş al sfinţilor părinţi! Măria‑sa Ivanco... Ivanco... regele Dobrogii şi al Varnei, fiul marelui Dobrotici...
— Nu, sfinţia‑ta! îl întrerupse musafirul cu asprime. Ivanco îmi zic prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericită memorie Dobrotă. După moştenirea rămasă de la tatăl meu sînt despot. Numai bizantinii şi genovezii mă numesc rege în actele lor.
— E o mare cinste pentru noi, interveni Lazăr. Iar surpriza a fost adîncă, fiindcă legăturile noastre s‑au pierdut odată cu trecerea anilor. Stau retras şi ştiu puţine din cîte se petrec dincolo de porţile mănăstirii. Dar şi turcii vă numesc rege.
— Da, şi ei, chiar acum cînd vin peste noi. După lupta de la Polènik, unde nu le‑am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii mă socot, într‑o scrisoare către genovezi, ca fost rege. Adică: „Ioan, qui Varnae cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat”. Acum ei vin să‑şi îndeplinească proorocirea făcută anul trecut, dar nu numai asta îi mînă, ci şi bogăţiile Dobrogii.
Glasul despotului avea în el nuanţe de asprime ce se potriveau cu întreaga lui înfăţişare. Egumenul slujise la curtea lui Dobrotă cu mulţi ani în urmă. Atunci petrecuse ceasuri încîntătoare alături de prinţul Ioan. Hălăduiseră amîndoi prin pădurile Dobrogii în goană după vînat sau în plimbări lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul viitorului despot strălucea de gingaşă tinereţe. Acum, barba lui scurtă, ţepoasă, cu vîrfurile întoarse, lipite de un obraz rece, uscat, bătut de timp şi de briza mării, fruntea mai boltită decît pe vremuri şi două cute adînci în colţurile gurii îi dădeau alt aer.
„Puţin i‑a rămas din vechea înfăţişare, gîndi Lazăr. Asprimea vieţii, care a devenit atît de nesigură la marginea Balcanilor, i‑a alungat tinereţea.”
Tăcerea se prelungise peste cît se cuvenea. Egumenul ridică braţul şi făcu un semn de binecuvîntare asupra înaltului oaspete. Ioan dori să‑i răspundă printr‑un zîmbet cald, prietenos, dar numai buzele îl ascultară.
— Poate ar fi bine să vă odihniţi, măria‑ta, propuse Lazăr, în a cărui voce răzbi o nuanţă mai înaltă, oarecum nefirească.
Regele prinsese nuanţa ca pe un strigăt îndepărtat al vechii lor prietenii. Abia în clipa aceea ochii lui se tulburară uşor, iar asprimea privirilor se şterse şi lăsă loc unui licăr ce porni către inima egumenului ca o solie. Atît fusese de ajuns între ei pentru a‑şi regăsi, peste ani, vechile simţăminte.
— Sîntem grăbiţi, îşi reveni regele. Nu avem timp de odihnă. Pe ea o recunoşti?
Zicînd acestea, întinse braţul spre cavalerul cel tînăr, cu trupul firav şi faţa dulce ca de prunc.
— Nu, nu o cunosc, măria‑ta. Cu toate că... după frumosul păr auriu... Să fie oare prinţesa Irina, sora voastră?
— Da, nu te‑ai înşelat. Cînd ai părăsit cetatea Caliacra, Irina avea patru‑cinci ani. Acum are aproape şaisprezece.
— E o mare cinste pentru noi, repetă egumenul.
— Ah, nu! îl întrerupse oaspetele. N‑am venit în semn de prietenie, deşi am fi dorit‑o. Acum trei săptămîni am aflat că sultanul Murad îşi trimite oştile asupra Dobrogii. În fruntea lor se află marele vizir Ali‑paşa, fiul lui Hairedim.
— Poate că sînt zvonuri. Nu cred că turcii se încumetă azi atît de sus. Numai după cucerirea Balcanilor ar putea să o facă. Iar asta cere timp. Cine v‑a dat ştirea?
— Nufărul Alb.
Egumenul îşi reţinu o tresărire.
— Îl cunoaşteţi?
— Nu. Cred că nimeni nu‑l cunoaşte, zîmbi Ioan. Veştile lui cad parcă din cer. În urmă cu trei săptămîni călătoream de la Varna spre Caliacra. Într‑o pădure întinsă pe dealuri şi prin rîpe, o săgeată a căzut înaintea calului meu. Prinsă de săgeată era o scrisoare adresată nouă. Prin ea ne vestea că vom fi atacaţi de turci în cel mult o lună. Că vor lovi întîi Varna, apoi Dobrogea. Zadarnic au răscolit oamenii mei pădurea în căutarea arcaşului.
— Să fie o glumă?
— Nufărul Alb nu glumeşte. Anul trecut, cînd turcii se îndreptau spre sîrbi şi bosnieci, Nufărul ne‑a trimis ştiri despre numărul călăreţilor lui Murad. Prin el am aflat cîtă oaste au turcii la Niş, la Sofia şi la Adrianopole. Cred că are legături mari printre oamenii lui Murad. Numai astfel poate să cunoască atîtea lucruri.
— Nufărul Alb, murmură egumenul. El i‑a anunţat pe Lazăr al Serbiei şi pe Tvartko al Bosniei că vin turcii peste ei. Datorită Nufărului, sîrbii şi bosniecii au avut vreme să se pregătească şi să cîştige lupta de la Polènik.
— Vara trecută, interveni cavalerul Negrea, o mică oaste de achingii s‑a încumetat pînă în regiunea Oreahova‑Vraţa cu scopuri de pradă. Nufărul l‑a înştiinţat din timp pe ţarul Straţimir de la Vidin şi astfel peste o mie de robi creştini au scăpat din mîinile turcilor.
— Aşa este, aprobă Ioan al Dobrogii. Numele Nufărului Alb este cinstit în Balcani şi chiar mai departe, la genovezi, la veneţieni, la unguri şi la poloni. Dar şi la turci. Sultanul Murad a pus preţ pe viaţa lui trei mii de ducaţi de aur. De două ori a fost ucis Nufărul anul trecut. De două ori s‑au plătit cei trei mii de ducaţi, şi totuşi Nufărul Alb trăieşte. Cine ştie ce nenorociţi au căzut sub securea călăului de la Adrianopole. Totdeauna se găsesc ticăloşi gata să vîndă pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu despre asta am venit să discutăm. Iscoadele mele au adeverit ştirile date de Nufăr. Treizeci şi cinci de mii de achingii, adică numai călăreţi, urcă prin trecătorile Munţilor Balcani. În drumul lor ard satele cu vîlvătăi pînă la cer. O seamă de bulgari şi‑au părăsit vetrele lor cu ce‑au putut lua şi fug spre cetatea Vidinului. Însă acolo e o foamete mare şi aud că bîntuie ciuma. De teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Straţimir, ci oraşul nostru Varna, apoi Dobrogea. După cum se mişcă, în zece zile ne vom ciocni cu ei. În caz că vom pierde, e bine să ne luăm unele măsuri. Am adus cu noi zestrea Irinei care se ridică la optzeci de mii de ducaţi. De fapt, în afară de pămînt, mori, cîteva corăbii şi două mine de cupru, aceasta e întreaga noastră avere.
— Poate că era bine să aduceţi şi tezaurul Dobrogii.
— Nu, sfinţia‑ta! Tezaurul nu poate părăsi pămîntul ţării sale. Ar însemna să nu credem în viitorul ei. E o datină veche păstrată de noi şi de părinţii părinţilor noştri. Am avut grijă să‑l îngropăm. Doar doi oameni cunosc locul nou al tezaurului: eu şi vechiul nostru slujitor, cavalerul Toma.
Egumenul cătă spre cel îmbrăcat în haine ponosite, mirîndu‑se de ţinuta acestuia. Apoi îşi aminti că‑l văzuse adesea la curtea lui Dobrotă şi totdeauna lipsit de eleganţa cuvenită slujbei sale.
— De va fi să pier, continuă Ioan, sora noastră va veni aici, pentru a nu cădea în robia turcilor. Zestrea ei rămîne la voi. Cred că nicăieri nu va fi în mai mare siguranţă decît la Snagov. Noi ne vom întoarce, dar nu înainte de a‑i face o vizită comitelui Staicu, pe care îl vom ruga să‑i fie Irinei frate şi părinte.
— Mi‑e teamă că faceţi un drum în zadar, grăi Lazăr. Din cîte ştiu, comitele Staicu lipseşte de la castel. El s‑a aplecat spre cele sfinte şi caută împăcare cu Dumnezeu pe la schiturile din munţi, iar uneori, chiar pe la Cozia. Adică mă înşel. Doamna Margareta, soţia lui, vă va primi cu plăcere. Prinţesa Irina ar putea să rămînă de pe acum la castel.
— Ah, nu! vorbi pentru prima oară în noaptea aceea sora lui Ioan. Locul meu e pe pămîntul Dobrogii, alături de fratele nostru. Drumul acesta l‑am făcut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult decît altor fete? Nu‑i firesc oare să înfruntăm primejdia împreună?
Din cauza mîniei sau a emoţiei o roşeaţă puternică îi cuprinsese umerii obrajilor, iar ochii săi aruncau văpăi ca diamantul şlefuit cu migală.
„Frumoasă şi mîndră la fire”, gîndi egumenul.
Ioan al Dobrogii nu luă în seamă cuvintele ei şi continuă calm:
— Ne pare rău că nu‑l întîlnim pe comite. Purtăm cu el o bogată corespondenţă. Anul trecut ne‑a promis un ajutor de două sute de călăreţi prahoveni în cazul unui atac turcesc.
— Dar Măria‑sa Mircea?
— O mie de călăreţi au plecat ieri de la Argeş spre Caliacra.
— Deci v‑aţi întîlnit cu domnul Ţării Româneşti?
— Nu.
— Atunci, poate că i‑aţi trimis o solie.
— Solie i‑am trimis prin cavalerii Toma şi Negrea. Dar cînd au ajuns ei, cei o mie de călăreţi tocmai ieşeau prin poarta de miazăzi a cetăţii Argeşului.
— Curios, murmură egumenul. Înseamnă că cineva a tratat pentru voi, măria‑ta.
— Aşa este. Domnul Ţării Româneşti a primit o scrisoare de la Nufărul Alb.
— Iar Nufărul?
— Da, zîmbi Ioan. Se pare că Nufărul e prezent peste tot şi‑i ajută pe creştini în dauna turcilor.
Un ceas mai tîrziu, cînd zestrea Irinei fu aşezată în tainiţe sigure, înaltul oaspete îşi luă rămas bun de la vechiul său prieten.
— Să vă păziţi viaţa, măria‑ta! grăi Lazăr.
— Viaţa mea nu are însemnătate, ci numai libertatea Dobrogii, care trebuie să fie veşnică.
— Îi puteţi oare bate pe turci?
— Sper. Am zece mii de oşteni. Alături de ei vor lupta cei o mie de călăreţi ai Ţării Româneşti şi patru sute de lăncieri genovezi. Însă turcii sînt puternici. La ei arta militară se învaţă în şcoli, iar oşteanul ştie ce are de făcut pe cîmpul de luptă. Cîndva, strămoşii noştri, romanii, au supus toate popoarele dimprejur. Puterea lor şedea în învăţarea artei militare, în disciplina de fier şi în faptul că după război oşteanul nu părăsea armata, ci rămînea în continuare sub arme pentru a‑şi desăvîrşi măiestria. Ei bine, un astfel de oştean călit greu poate fi învins pe cîmpul de luptă. Asta fac turcii azi şi sînt singurii care o înţeleg. Ba, mai mult: ei îşi completează oştile cu cei mai voinici fii de creştini. După ce îi trec la religia lui Allah, îi formează de mici ca buni oşteni. Popoarele Europei vor simţi curînd puterea turcilor. Poate că mai tîrziu turcii se vor îmbuiba şi vor slăbi disciplina de fier sau învăţătura în arta militară, fiindcă orice lucru are un început şi un sfîrşit. Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi.
— Poate, încuviinţă Lazăr. Nu mă pricep la astfel de lucruri. Ţarii bulgarilor Şişman şi Straţimir vă dau ajutoare?
— Straţimir a trimis două mii de arcaşi la Varna.
— Domnul cu voi, măria‑ta!
Douăzeci şi doi de călăreţi tăiară Codrul Vlăsiei către nord. Cînd lăsară în urmă aşezarea Tîrgşorului, zorile se îngînau cu întunericul. Întîi timide, apoi în cumpănă, iar ceva mai tîrziu triumfătoare şi limpezi. Cerul sticlos, curat, uşor aprins către răsărit, prevestea o zi frumoasă. Departe, pe Prahova, la deal, munţii dormeau vătuiţi în ceaţă.
*
La castelul comitelui Staicu se schimbau străjile. Din rîul răcoros, chiar după apariţia soarelui, se ridicau aburi care învăluiau malurile. Cei douăzeci şi doi de călăreţi trecură cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit peste apele Prahovei. Străjile din turnuri dădură semnal de trîmbiţă, astfel că vreo treizeci‑patruzeci de arcaşi ieşiră lîngă porţile mari. Cunoscut la castel, Negrea descălecă primul, schimbă cîteva cuvinte cu un Brezean voinic, iar la un semnal al acestuia o seamă de slujitori se grăbiră să prindă caii oaspeţilor. Dincolo de poartă se întindea un parc imens cu frumoase brazde de flori, cu boschete şi copaci bătrîni. O alee largă, îngrijit pietruită, împodobită ici‑colo cu bănci risipite la umbră sau în plin soare, ducea pînă aproape de un peron acoperit cu boltă. Construită în formă de evantai, cu un corp central retras şi două aripi laterale uşor aduse înainte, mîndra clădire semăna cu o pasăre uriaşă, gata să‑şi ia zborul. Terasele mari, bogat ornamentate, arcadele fără cusur, poziţia zecilor de ferestre care primeau în plin lumina soarelui, frumoasele scări interioare arătau priceperea şi rafinamentul meşterilor locali.
Spre surprinderea înalţilor oaspeţi, comitele Staicu dimpreună cu doamna Margareta le ieşiră în întîmpinare, urmaţi de o mică suită. Un sfert de ceas mai tîrziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma şi Negrea şedeau în taină cu gazdele.
— După spusele egumenului de la Snagov, nu credeam să vă întîlnim, grăi Ioan.
— Cu o zi înainte, aşa s‑ar fi întîmplat, zîmbi Staicu.
— Înseamnă că ne surîde norocul. Unele ameninţări grave ne fac să venim aici cu cereri. Turcii se mişcă prin pasurile Balcanilor asupra noastră.
— Turcii? murmură comitele uimit. Dacă nu mi‑ar spune‑o despotul Dobrogii, mi‑ar fi greu să cred. Din cîte ştim, sultanul Murad are unele necazuri cu răscoalele din Asia Mică. Anatolia a fost cuprinsă de răzmeriţă. Aşa stînd lucrurile, e de mirare. Cine v‑a dat asemenea ştiri?
— Nufărul Alb.
Staicu făcu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum înveselit:
— Sînt aproape doi ani de cînd aud mereu despre Nufărul Alb. Orice faptă măreaţă întîmplată în Balcani sau aiurea e pusă în seama lui. Nu vi se pare, măria‑ta, că totul cam sună a legendă? Putem pune temei pe spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins căruia nimeni nu i‑a văzut faţa? Eu cred că Nufărul Alb există numai în închipuirea oamenilor. Poate că uneori se găsesc voinici ce‑şi iau acest nume, însă ei sfîrşesc prost, fie sub securea călăului, fie într‑o luptă oarecare. Că am dreptate în această privinţă, nu mai încape îndoială. Amintiţi‑vă de cele două execuţii petrecute acum un an la Adrianopole. De două ori a fost ucis Nufărul alb. Iar dacă azi apare un altul, asta vine tocmai în sprijinul celor spuse de noi.
— Poate să fie aşa, încuviinţă Ioan al Dobrogii îngîndurat, însă un lucru e sigur: iscoadele mele au întărit vestea dată de Nufăr.
— Atunci se schimbă multe, grăi Staicu, vădit îngrijorat.
— Întocmai. De va cădea Dobrogea, nici vouă nu vă va fi uşor. Turcii năzuiesc mai mult sus de Dunăre.
— Ştiu, măria‑ta, ripostă comitele cu răceală. Dar aceste vorbe se cuvine să i le spuneţi domnului Ţării Româneşti.
Oaspetele zîmbi, iar faţa lui căpătă pentru o clipă un aer tineresc.
— I le‑am spus prin solii noştri. De la Argeş am primit o mie de călăreţi.
— Straşnic! se lumină Staicu. De la noi vor veni două sute. Sînt oşteni aflaţi în slujba şi leafa noastră, deci nu veţi avea cheltuieli. Vor fi gata de drum în două zile.
— M‑ar fi bucurat să plec odată cu ei. Adică azi.
— Şi pe noi, dar ne împiedică două lucruri: întîi, oştenii aceştia, chiar dacă lucrează în slujba noastră, nu pot ieşi dintre hotare fără încuviinţarea domnului Ţării Româneşti. Fiindcă şi noi şi ei sîntem slujitori ai ţării şi ai măriei‑sale Mircea. Cîţiva călăreţi vor porni îndată spre Argeş pentru a căpăta învoirea fratelui nostru. La noapte vor fi îndărăt. A doua pricină de întîrziere stă în faptul că avem nevoie de un comandant al arcaşilor. Cavalerul Bogdan, aflat în slujba noastră, lipseşte de la castel. E plecat la Braşov şi nu cred să sosească înainte de mîine în zori.
— Credeam că veţi veni voi în fruntea arcaşilor.
— Noi? se miră Staicu. Nu, măria‑ta. E multă vreme de cînd am schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice.
La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Margareta se aprinseseră într‑un fulger scurt de mînie. Dar el se stinse la fel de iute şi neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasă, îl lămuriră pe Ioan al Dobrogii, care nu remarcă nici o notă de mînie. Doar Staicu înţelese unde bate ea şi se prefăcu a primi totul ca pe o adîncă grijă a soţiei sale.
— Măria‑ta, spuse Margareta, învăluindu‑şi soţul într‑o privire caldă, ce ar fi convins pe oricine de dragostea frumoasă dintre ei. Stăpînul şi soţul nostru nu‑i făcut pentru meseria armelor. În schimb, are alte haruri. Se spune că ar fi unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai neamului. Ştie să grăiască în limba italienilor, în cea a sîrbilor şi bulgarilor, în turcă, greacă şi latinească. Acum învaţă limba ungurilor. Numai marea sa modestie l‑a oprit să vă spună că scrie despre tot ce se petrece azi în lume. Oamenii au nevoie nu numai de luptători, ci şi de învăţaţi. Apoi, starea sănătăţii sale ne îngrijorează. În urmă cu doi ani, cînd s‑a făcut nunta noastră, comitele, deşi nu iubeşte arta călăriei, a încălecat pe un armăsar prea focos, iar căzătura din şa i‑a făcut mult rău.
Staicu încuviinţă cele spuse de soţie printr‑un gest hazliu, chiar dacă mînia îi coloră obrajii uşor. Simţise în vorbele meşteşugit alese întregul ei dispreţ.
— Măria‑ta! reuşi el să zîmbească. Aş crede că doamna Margareta exagerează puţin, din marea ei grijă pentru noi.
— Sînteţi un soţ fericit, murmură înaltul oaspete, convins de afirmaţia sa.
Mulţumită că lovise bine, fără ca cei prezenţi să bănuiască ceva, Margareta se aplecă veselă în faţa lui Ioan. Apoi, însoţită de Irina, porni spre interiorul castelului. Străbătură coridoare largi, în care soarele abia de mai zîmbea cu blîndeţe, printre draperiile grele, şi intrară curînd într‑o cameră micuţă, cochetă, ce părea ca un prunc în imensa clădire. Ochiul ager al Irinei cuprinse întreaga odaie dintr‑o privire scurtă, dar suficientă.
— Şi noi avem bogăţii, se entuziasmează ea, însă o cameră numai în albastru încă nu am văzut. Covorul frumos, în tonuri vii, draperiile, zugrăveala pereţilor, aşternutul şi chiar îmbrăcămintea voastră, totul în albastru. Zău, e uimitor de plăcut!
— Ne atrage această culoare, zîmbi gazda. Cîţi ani aveţi?
— Aproape şaisprezece.
— Cu trei ani mai mică decît mine.
Se cercetară fără sfială, bucuroase că au înainte cîteva ceasuri de taină, fără prezenţa apăsătoare a bărbaţilor.
— De va fi rău în Dobrogea, vă vom primi aici, ca pe o soră dulce. De fapt, sîntem neamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al soţului nostru şi al măriei‑sale Mircea, v‑a fost naş.
— Aşa este, aprobă Irina.
Tînăra gazdă deschise fereastra. Surîsul Prahovei pătrunse în cameră ca o melodie domoală, calmă. La fel de înalte şi la fel de blonde, se rezemară pe pervaz şi priviră cursul cumpănit, maiestuos, al rîului.
— O, cît sînteţi de fericită! spuse Irina.
— Fericită? tresări gazda.
— Fără tăgadă, doamnă. Trăiţi într‑un ţinut în care liniştea vă înconjoară cu toată blîndeţea ei. Sînteţi frumoasă şi aveţi un soţ iubitor şi chipeş ca un arhanghel, iar grijile că veţi pierde această linişte nu vă împresoară.
Margareta îşi ascunse tulburarea sub un hohot de rîs. Un rîs cristalin, curat ca al pruncului fără necazuri.
