Curierul secret de Ioan Dan volumul 2
|
Î |
ntre două şiruri de dealuri, ca nişte piepturi uriaşe, apele Tîrnavei se scurg domoale, încolăcindu-se printre luncile pe care le străbat, parcă obosite de atîta amar de drum. Primăvara, Tîrnava e răutăcioasă şi se învolbură fără astîmpăr peste maluri. Vara, descreşte. Ici-colo, răsar prunduri care înghesuie apele de crezi că ar vrea să le sugrume. Sînt domoale apele Tîrnavei. Domoli sînt şi oamenii satelor de pe cele două maluri. Pînă şi timpul e ca omul acolo. Iarna, crivăţul nu-şi poate face de cap, ca la cîmpie. Se izbeşte boncăind şi îşi rupe dinţii în lutul gălbui-auriu al dealurilor. Primăvara, ploile multe cu bob mărunt spală zgura iernii şi croiesc pîrîiaşe sprintene, spre bucuria copiilor, care aşază pe pîrîiaşe morişti făcute din coceni de porumb. Vara are o dulceaţă a ei. Dimineţile răcoroase, cu rouă multă, dau iz de prospeţime zilei călduţe. Mirosna de fîn şi de flori de cîmp te învăluie ca o alintare. Pămînturile acoperite cu bucate sănătoase înaintează voiniceşte pe sub dealuri şi pe sub margini de păduri, iar sus, pe spinările dealurilor, în locurile lipsite de păduri, viile pîrguite sînt parcă gata să nască ciorchini grei, verzi-aurii.
Tîrnava Mică îşi poartă apele tăcută, călătorindu-se printre dealuri cu pămînt bun, mîngîindu-le în trecere ca pe nişte prieteni vechi. Tîrnava Mare, domoală şi cuminte, se întîlneşte cu singura fiică de bătrîneţe în apropierea Blajului, şi revederea lor are în ea o alintare fără zgomote, fără gesturi inutile. E întîlnirea dintre mamă şi copil, care cuprinde în îmbrăţişarea largă întreaga poezie a gestului matern. Îmbrăţişate astfel, se duc spre Mureş fără grabă, fără nimic pripit, ca o familie care se adună seara în sălaşul ei.
Tîrnava Mică, Tîrnava Mare şi Mureşul închid între ele un patrulater încărcat cu vegetaţie bogată, care sporeşte înzecit farmecul acestor pămînturi.
Cam la jumătatea distanţei dintre Blaj şi tîrgul Teiuş, două sate atît de vechi încît nu ne putem închipui locurile acelea fără ele, sînt despărţite de o luncă în formă de uluc, prin care Tîrnava Mare înoată voiniceşte într-un ultim efort, înainte de întîlnirea cu Mureşul. În dreapta, Cisteiul-Românesc, înşirat pe sub piepturile dealurilor Hoanca şi Căpud, în lungul unei şosele vechi, pe care istoria a pomenit multe mişcări de oşti. În stînga, satul Obreja, născut în jurul unui castel cu ziduri albe, cu metereze înalte, cu parc imens de arini, de brazi aduşi cine ştie de pe unde, de ulmi şi arţari, de fagi şi salcîmi băştinaşi.
Pe la anul 1593, castelul, reclădit pe cheltuiala baronului Albert de Szentiváni, fusese mistuit în parte de focul pus aici în timpul unei răscoale a acestor domoli băştinaşi. Un an mai tîrziu, în urma unor întîmplări învăluite în taină, baronul vîndu castelul dimpreună cu satele Obreja, Cisteiul-Românesc, Bucerdea-Grînoasă, Crăciunelul-de-Jos, Mihalţul şi Peţălca. Adică o moşie de peste douăzeci şi cinci de mii de iugăre, pe care lucrau aproape două mii de iobagi români, cuprinşi în perimetrul acelui patrulater înconjurat de ape.
La plecarea baronului, locuitorii acelor sate se strînseseră în curtea mare, avînd a-şi lua rămas bun de la vechiul stăpîn şi a se închina cu smerenie celui nou. Veniseră îmbrăcaţi după puteri cu pălării mari, decolorate, în ale căror panglici flăcăii prinseseră colilie şi flori de cîmp, cu hainele cîrpite frumos, lăsînd la o parte mai bine de jumătate dintre ei, care avură curajul să se apropie desculţi, cu călcîiele crăpate, cu feţele trase şi neîngrijite de multă vreme. În curtea mare, străjuită de ziduri înalte, din care tăriile timpului muşcaseră adînc, se formase un careu pestriţ, cuprinzînd soldaţi şi slujitori. Lîngă treptele de la intrarea principală a castelului, vreo zece curteni transpiraţi sub mătăsurile şi postavurile grele se aşezaseră după importanţă şi bogăţie, avînd întipărit pe faţă acel zîmbet caracteristic ocupaţiei. În fruntea lor se afla vărul domnului baron, care, potrivit rangului, afişase un zîmbet mai gros.
Mulţimea şedea pe lîngă ziduri în mare neorînduială, cu acea indiferenţă de totdeauna la schimbarea stăpînilor, neavînd probleme în privinţa gradelor şi avuţiei sau importanţei. Doar un observator dibace ar fi remarcat poate că fetele şi femeile îşi ocupaseră poziţiile cele mai favorabile. Şi poate ar mai fost de notat că poporul nu se împărţise pe sate, aşa cum ar fi fost destul de firesc. Frumoasele fete ale Cisteiului, cu comînacele lor mari de paie peste părul bogat, cu iile cusute în arnici negru, cu cătrinţele prinse pe şolduri puternice, se amestecaseră în gloată, iar oştenii, orbiţi de soare şi încinşi de alămurile multe, încercau zadarnic să le descopere. Voinicii flăcăi ai Mihalţului, coborîtori din neamuri de ciobani, cu pălăriile aşezate hoţeşte pe sprînceană, rămăseseră undeva în urmă. Lucru destul de neplăcut pentru doamnele de la curte, sătule de soţii lor cam dospiţi, dornice de peisaje mai verzi.
În mijlocul acelui careu, Szentiváni îşi bătea cizmele elegante cu o cravaşă aurită la mîner, aşteptînd să se facă linişte deplină, pentru a rosti poporului cuvintele de rămas-bun cuvenite. Era speriat de-a binelea. Trecuse prin atîtea în ultimul an, încît nu s-ar fi mirat dacă ar fi căzut asupra lui o ploaie de săgeţi, aşa din senin. Cînd se împliniră toate cu bună rînduială, baronul se întoarse către un tînăr înalt, cu părul galben-roşcat, cu privirea blîndă, prietenoasă, aşteptînd un semn. Acesta era noul stăpîn. Tînărul aplecă fruntea uşor, iar baronul îşi drese glasul piţigăiat.
Poporul şi curtenii se priviră în linişte. Nu luară în seamă cuvintele lui Szentiváni, ci se studiară unii pe alţii cu dispreţul adunat în timp.
Cînd femeile şi copiii aruncară flori pe trăsura gata de plecare şi aşternură alte flori în faţa cailor, baroneasa avu un schimb de cuvinte destul de aspru cu soţul ei.
– Te-ai grăbit să vinzi, domnule. Iată că supuşii domniei-tale nu sînt cine ştie ce fioroşi. Poate nu ştii că cine vinde chiar mai scump decît merită e totdeauna păcălit, fiindcă obiectul acela nu-i va mai aparţine niciodată.
Auzind acele vorbe, ofiţerii şi soldaţii se traseră în grabă din preajma trăsurii, iar baronul Szentiváni bombăni supărat:
– Credeam, doamnă, că în privinţa vînzării, noi doi ne-am înţeles încă de luna trecută.
– Noi doi nu ne-am înţeles niciodată, domnule.
Pentru o căsnicie ca a lor, de peste douăzeci de ani, schimbul de cuvinte era destul de rezonabil şi, spre lauda lor, el nu se întinse mai departe, cu toate că cei doi soţi aveau pregătite mai de mult unele vorbe mai tari.
Plecară. În urma lor stărui multă vreme o roată mare de praf. Szentiváni mărunt, chel, cu mustaţa mare, în furculiţă, cu picioarele subţiri ca de lăcustă se pierdu în fundul trăsurii printre pernele şi dantelele baronesei. Nişte dantele mari, care acopereau cu toată cinstea cele o sută douăzeci de ocale, cuprinse în totalitatea lor sub numele de Maria-Florenţa de Szentiváni.
Jalea iobagilor nu fusese prea mare. Mai degrabă, pe foştii supuşi îi cam durea în cot de schimbarea stăpînilor, şi Szentiváni observase lucrul acesta. Începu totuşi să se îndoiască în sinea lui că procedase bine vînzînd frumosul domeniu pe care îşi petrecuse o bună parte din viaţă. Dar îndoiala marelui nobil ţinu pînă cînd trecu Mureşul pe un pod plutitor. Cînd răzbiră caii pe mal în sus, trăsura se rupse în două, iar partea din spate dimpreună cu baronul şi baroneasa năvăli cu toată nădejdea în apa nămoloasă. Gărzile şi slujitorii grăbiră să-i scoată, observînd că frumuseţea de trăsură fusese tăiată cu osie cu tot şi dichisită astfel, să ţină pînă la prima hurducătură mai mare.
După acest necaz, baroneasa reveni la sentimente mai bune faţă de soţul ei, iar la foştii supuşi se gîndi printre nişte înjurături delicate, femeieşti, din care nu lipsiră paştele şi grijaniile şi încă vreo cîteva atît de noi şi de măiestre, încît soldaţii uitară de treburile lor şi se grăbiră să le memoreze, pentru a face impresie cu ele la timpul cuvenit.
Baronul scuipă fericit noroiul care-i umpluse gura. Chestia cu tăiatul trăsurii era cea mai bună dovadă a perfidiei foştilor supuşi. Parcă îi părea rău că nu băuseră ceva mai multă apă. Ori să se fi schilodit amîndoi niţel, sau eventual numai doamna, socotind că în felul acesta i-ar fi luat piuitul augustei sale soţii, în faţa căreia se căznea de peste douăzeci de ani să-şi arate calităţile de bun cunoscător al firii oamenilor. Iar pentru că se potrivise de data aceasta un prilej cum nu se putea mai nimerit, îşi îngînă consoarta maimuţărindu-se:
– Te-ai grăbit să vinzi, domnule. Iată că supuşii domniei-tale nu sînt chiar atît de fioroşi.
Auzind asemenea batjocură, nobila doamnă uită pentru a doua oară că nu sînt singuri, tăbărînd cu gura asupra lui şi cu un capăt de lemn care, dacă îşi nimerea ţinta, baronul Szentiváni, mare cavaler al Stelei cu două spade, al Crucii cu două stele şi al Stelei cu spadă şi rubine, ar fi avut de făcut doar o simplă formalitate pentru a-şi încrucişa mîinile pe piept, cu toată evlavia.
Speriată de ceea ce era să se întîmple, baroana vorbi ceva mai potolit şi multe din ce avea de spus le opri pentru altă ocazie, mai fericită, amintind doar cîteva lucruri mărunte:
– Halal, baron! Ai ajuns de rîsul iobagilor. De păţania noastră va rîde întreaga Transilvanie şi să de Dumnezeu să rămînă lucrurile numai aici, să nu ne facem de rîs în întreg Apusul!
– Aiurea! zîmbi Szentiváni. Cine naiba ne cunoaşte pe noi în Apus?
Obrajii baroanei se roşiră de mînie. Privirile i se rotiră după ceva bun de aruncat. Negăsind nimic la îndemînă, se gîndi amărîtă la prostia soţului. Povestea cu Apusul o aruncase doar aşa, ca să facă impresie asupra ofiţerilor din suită.
– Doamne, ce zile! se tîngui ea. Ce bărbat! Trimite, domnule, oştenii îndărăt, să-i pună în fiare pe ticăloşi ori să-i jupoaie de vii!
– Ba să mă ferească Dumnezeu de asemenea nechibzuinţă! spuse cu hotărîre Szentiváni. După cîte lucruri ştiu eu, să ne mulţumim că am scăpat cu atît. Crezi că anul trecut iobagii s-au răsculat de florile mărului? Douăzeci de ani am avut linişte, şi uite că, aşa din senin, au dat foc hambarelor şi castelului. Ce i-a îndemnat să se răscoale? Doar anul trecut n-am fost mai rău şi nici mai bun decît în alţi ani. În două rînduri s-a tras cu pistolul asupra mea, iar slujitorii nu au aflat nici o urmă. Acum trei săptămîni am găsit un cuţit înfipt în masa mea de lucru. Lîngă el se afla o scrisoare. Doamne, ce scrisoare! Mi se aducea la cunoştinţă că voi muri îngropat de viu la marginea rîpei care dă spre Tîrnava. Asta nu o mai putem pune pe seama iobagilor. Se urmăreşte ceva ce nu pot pricepe momentan. Am întărit paza cu oştenii aduşi pe bani grei de la Alba-Iulia. În două săptămîni au dispărut fără urmă şaptesprezece dintre ei. Sînt fericit că am vîndut. Şi voi fi şi mai fericit în clipa cînd voi ajunge în Alba-Iulia, departe de locurile acestea primejdioase. Contele Hans Beckembauer e tînăr. Să se descurce el cu aceşti oameni.
– Ai fi putut şi domnia-ta să te descurci dacă îi ţineai în chingă pe iobagi, îl contrazise Maria-Florenţa.
– Dar aici nu-i vorba numai de iobagi, se înfurie baronul. Ai auzit de Costache Caravană, de Ducu cel Iute sau de Chirilă Zece Cuţite? Ai auzit. Sigur că ai auzit. Numele lor e cunoscut la Buda, la Viena, la Praga şi chiar la Constantinopol. În Alba-Iulia se plăteşte pe capul fiecăruia dintre ei o sută de ducaţi. La Constantinopol şi la tătari – greutatea lor în aur.
– Şi ce tot îmi spui mie de ei? se oţărî baroana.
– Pentru că în ultima vreme au fost văzuţi prin locurile acestea. Iar cînd apar ei, pînă şi Sigismund Báthory, cît e el de principe al Transilvaniei, îşi dublează gărzile palatului.
– Să le fie de bine! Ei cu ale lor, noi cu ale noastre.
– Mă rog, să le fie! Dar tare mi-e teamă că aceşti lotri au venit cu gîndul să-mi primejduiască viaţa şi să mă prade!
– Fugi, domnule, d-aicea! rîse baroana. Pînă azi nu am auzit să fie legate de numele acestor oameni anumite prădăciuni. Să nu crezi că nu ştiu şi eu cîte ceva. S-a găsit un neisprăvit ca Sigismund Báthory să pună preţ în aur pe viaţa acestor viteji, în loc să le trimită daruri pentru că au băgat spaima în turci şi tătari, care sînt groaza noastră de toate zilele. Aşa că nu văd de ce ţi-ar fi teamă de ei.
– Uiţi, doamnă, că Ducu cel Iute l-a omorît pe contele Bindácz, favoritul principelui.
– Pramatia aia? întrebă cu dispreţ Maria-Florenţa.
– Pramatie-nepramatie, era conte.
– Ei, asta-i! La ce se pricepe ăsta decît să găurească piepturile cunoscuţilor şi necunoscuţilor? Toată ziua umbla cu sabia în mînă, căutînd gîlceavă. A avut el ceva pe suflet dacă s-a ostenit Ducu tocmai de la Dunăre să vină pînă aici şi să-l trimită pe lumea cealaltă.
– Chirilă Zece Cuţite i-a omorît pe solii turcilor chiar în Alba-Iulia, la doi paşi de reşedinţa principelui. Dacă vrei să iei apărarea unui asemenea tîlhar care-i atacă pe trimişii paşnici ai unui stat, eu nu mai am nimic de spus.
Baroana îşi privi soţul cu acea blîndeţe pe care le-o acorzi copiilor neştiutori.
– Atît de paşnici încît nu s-au sfiit să ardă un sat de munteni, aflat în drumul lor. De fapt, nu voiam să-ţi răspund. Mă gîndeam, doar, ce fel de om e acel Chirilă, dacă principele, cu toată armata lui şi cu toată poliţia lui, nu a fost în stare să-l dibuie.
Tăcură. Între timp, slujitorii dreseseră trăsura. Soarele scăpăta. Departe, pe sub pădurea Zăreşului, ultimele raze aruncau printre copaci pete mari de lumină, care se tîrau după soare, coborînd şi urcînd pe culmile dealurilor, furişîndu-se prin rarişti, dînd strălucire pentru o clipă rîpelor cu vegetaţie bogată.
Sus către creastă, adăpostit sub ramurile unui fag, un bărbat înalt, cu picioarele lungi încălţate în cizme din piele de căprioară, acoperit pînă aproape de genunchi cu o haină de postav largă la talie, urmări o vreme cu privirea drumul trăsurii lui Szentiváni. Părea să aibă cel mult treizeci de ani. Faţa aspră, cu pielea tăbăcită de vînturi şi de soare, era încadrată de o barbă scurtă, bălaie. Buzele subţiri întăreau asprimea feţei. Doar ochii mari estompau oarecum severitatea chipului. Calul, rămas liber, muşca lacom din iarba grasă, dar răgazul fu destul de scurt. Bărbatul prinse frîul şi porni înaintea calului pe o potecă ce cobora în pantă dulce, încolăcindu-se printre copaci pînă pe malul Mureşului. Omul era Chirilă Zece Cuţite.
Într-o sîmbătă seara, pe la sfîrşitul primăverii anului 1594, un călăreţ îmbrăcat cu destul de puţină eleganţă trase la hanul Butoiul Tămăduirii, aflat în mijloc de pădure, cam la un sfert de ceas călare de cetatea Sighişoarei. Doi slujitori ieşiră în întîmpinarea străinului şi apucară calul de căpăstru.
Dacă hainele călăreţului erau lipsite de eleganţă, începînd cu pelerina decolorată şi terminînd cu cizmele grosolane, în schimb, calul arăta de departe că aparţine unei rase din cele mai bune. Şaua, cu toate că nu era bătută în ţinte de aur sau de argint, se vedea după lucrătura îngrijită că este a unui om de gust. Cît despre arme, oricine s-ar fi oprit în loc să le admire. Pistoalele de la brîul călăreţului aminteau faima unor vestiţi armurieri din Renania, iar sabia, fără multe înflorituri, purta încă gravura minusculă, dar atît de cunoscută a fraţilor Carnieri din Genova.
Observînd asemenea minunăţie de cal, hangiul coborî cele cîteva trepte de la intrarea hanului şi ieşi în întîmpinarea acelui necunoscut, făcînd unele plecăciuni adînci. Călăreţul, foarte palid la faţă, se prăbuşi din şa în braţele hangiului, care văzu cu mirare şi emoţie că e rănit la piept. Slujitorii lăsară calul şi se repeziră să-l ducă pe rănit într-una din încăperile hanului. Dar, cu un efort, străinul reuşi să-şi biruie slăbiciunea, înlăturînd ajutorul.
Părea să aibă cam douăzeci de ani, cu toate că barba nerasă de multă vreme şi pletele lungi, neîngrijite, ar fi putut să-i dea un aer de mai adîncă maturitate.
– Sper să ai o cameră bună, spuse pe un ton care i se păru hangiului al unui mare senior.
– Am, înălţimea-ta. Am chiar şi mai multe. Se întîmplă că tocmai acuma să nu ne înghesuie muşteriii. Dacă domnia-ta ar binevoi să poruncească în această privinţă, odăile sînt la alegere. Sus, încăperile sînt astfel potrivite încît soarele de dimineaţă să le scalde cu razele lui pe cele de la răsărit, iar cele de la apus au tainul lor de lumină de la soarele de după prînz. Nu le aduc laudă, însă mulţi boieri cu vază mare s-au tămăduit aici de gută, de ţîfnă şi bojoci. Iar cei care nu şi-au aflat leacul, nimerind la noi prea tîrziu, au închis ochii cu zîmbetul pe buze, fericiţi că se izbăvesc în asemenea izvor de lumină. Jos sînt cîteva încăperi mai mari, cu odăile pentru slujitorii călătorilor. Trag nădejde că oamenii domniei-tale se află în drum spre noi.
– Rămîne la alegerea ta, hangiule! murmură necunoscutul, făcînd un efort să-şi biruie slăbiciunea şi trecînd cu bună-ştiinţă peste observaţiile acestuia privitoare la presupuşii lui însoţitori.
– În cazul acesta, aţi judecat cum nu se poate mai bine. Poate că slujitorii domniei-tale vor sosi în curînd cu bagajele.
– Nu. Nu vor sosi, răspunse necunoscutul. Sînt singur.
Hangiul porunci slujitorilor săi să adape calul şi să-i dea grăunţe, apoi se grăbi să-l conducă pe oaspete către aripa de sud a clădirii. Cavalerul se prăbuşi peste aşternutul curat şi rămase aşa cîteva clipe. Hangiul aştepta nehotărît. Nu-i plăceau răniţii care picau la han aşa din senin. De obicei, aceştia aduceau tot felul de necazuri, fie din partea autorităţilor, fie din partea unor presupuşi urmăritori. Ba se mai întîmpla ca unii singuratici din aceştia să-şi dea sufletul la han şi să nu-i reclame nimeni pentru îngropăciune. Îşi aminti apoi de calul tînărului şi de arme. Cu asemenea avere clientul putea să moară în toată liniştea.
– Îndrăznesc să cred că nu aveţi o rană prea adîncă, iscodi cu umilinţă.
– Nu. Rănile sînt un fleac. Mai mult nişte zgîrieturi. Mă supără niţel, dar peste două zile, cu leacurile pe care le am, se vor închide fără îndoială. De fapt, sînt mai mult obosit decît rănit. Au trecut multe ceasuri de cînd nu am mai coborît din şa.
– Poate că ar fi bine să chemăm pe cineva să vă oblojească. Sau poate că am fi în stare să dăm de ştire familiei domniei-tale, printr-un curier bun.
Cavalerul zîmbi aspru. Duse mîna la buzunar şi scoase de acolo un inel frumos de argint, pe care un meşter priceput gravase o frunză de stejar.
– Cunoşti semnul acesta?
Hangiul privi o clipă frumoasa bijuterie şi întreaga lui purtare se schimbă ca prin farmec.
– Sînt cu totul în voia domniei-tale, spuse domol. Aştept doar porunci.
– Foarte bine! murmură cavalerul. În buzunarul pelerinei ai să găseşti nişte rădăcini. Fierbe-le! Dacă adorm, trezeşte-mă şi dă-mi să beau zeama aceea! Pisează rădăcinile fierte! Pune totul pe foi de pătlagină şi aşează-le pe răni! Să-mi faci nişte feşi bune, care să ţină în cazul că va trebui să plec la drum! Să nu uit: nimeni din afara hanului nu trebuie să ştie că se află aici un rănit.
– În privinţa asta să nu aveţi griji. Slujitorii mei sînt oameni de mare încredere. Dar poate că aţi fost urmărit.
– Se prea poate. Oştenii lui Sigismund Báthory mi-au pierdut urma de cîteva ceasuri. Nădăjduiesc să nu o găsească prea iute.
Proprietarul hanului rămase pe gînduri.
– Cred că întîi va trebui să vă oblojim rănile. Pe urmă, să dormiţi pînă către ziuă. Înainte de ivirea zorilor am să vă conduc la un bordei aflat în hăţişurile pădurii. Acolo nu vă găseşte nimeni.
– Nu e rău! Ia spune, mai sînt călători în han?
– Nu, domnule. Adică, ar fi o singură persoană, fără importanţă. Chiar deasupra acestei încăperi locuieşte o doamnă între două vîrste. Cred că a fost o mare frumuseţe la vremea ei. Obrazul i-a rămas încă tînăr. Doar părul îl are aproape alb. Pare o femeie de rang ales. Ziua nu iese din odaie. În schimb, seara face plimbări lungi prin împrejurimi. De fapt, rar mi-a fost dat să văd o femeie care trage la un han lipsită de însoţitori.
Hangiul tăcu. Musafirul adormise şi respira agitat. Sus, într-o cămăruţă frumos mobilată, o femeie înaltă, cu faţa tînără şi prelungă, cu părul cărunt adunat cu grijă în coc, se plimbă îngîndurată, pînă tîrziu. Prin uşa balconului, rămasă deschisă, pătrundea un aer călduţ cu miros de brazi. Departe în noaptea luminoasă, femeia urmări contururile cetăţii Sighişoarei, care se profila cu o pată mare, întunecoasă şi stranie.
Tînăra femeie se dezbrăcă fără grabă. După ce-şi unse faţa cu o alifie de noapte, se strecură în aşternut. Un timp, se gîndi la călătorul acela de jos. Îi remarcase venirea, stînd ascunsă după draperia de catifea a uşii dinspre balcon. Ochiul ei ager descoperise că omul e bolnav sau în orice caz foarte obosit.
Trecuse de miezul nopţii. Cinci călăreţi învăluiţi în pelerinile lor îşi strecurau caii în jurul hanului, cu multă fereală. Nimeni nu simţi apropierea lor. Butoiul Tămăduirii şi locatarii lui se aflau cufundaţi în acea dulce toropeală tihnită, cînd toate socotelile zilnice rămîn suspendate pînă la apariţia zorilor. Descălecară şi o luară fără grabă spre aripa de sud.
Doamna Cociuban, cunoştinţa noastră de la etaj, auzi un trosnet puternic. Apoi, liniştea nopţii fu curmată cu focuri de armă, la care răspunse un ţipăt de moarte. Zăngănitul de arme şi tropăiturile păreau din ce în ce mai înverşunate.
– Pe toţi dracii! spuse doamna Cociuban. Domnul de jos are musafiri nepoftiţi.
Se dezbrăcă iute, şi dacă o privire indiscretă ar fi urmărit-o pe acea simpatică doamnă ar fi remarcat cu toată mirarea că sub cămaşa de noapte dantelată se ascundea un tînăr de cel mult douăzeci şi cinci de ani şi că pantalonul şi bluza bărbătească îi vin parcă turnate. Cămaşa de noapte şi cocul bogat rămaseră pe aşternutul călduţ, iar stăpînul lor încălecă balustrada şi ateriză fără prea mult zgomot pe terasă. În odaie, lumînările din sfeşnic erau aprinse. Poate că locatarul le uitase aşa. Omul, îmbrăcat doar pe jumătate, se apăra greu împotriva a patru bărbaţi care, după îmbrăcăminte şi după semnele pe care le purtau, făceau parte, cu siguranţă, din armata de mercenari ai principelui Transilvaniei. Cei patru atacau strîns, dînd lovituri de sabie puternice, furioşi peste măsură, văzînd că al cincilea camarad zace fără suflare pe duşumea.
Cociuban scoase din buzunar o basma colorată. Cu ajutorul cuţitului, făcu două găuri pentru ochi, apoi şi-o potrivi pe faţă, ca o mască din cele mai bune. Isprăvi lucrarea în grabă, împinse uşa cu umărul şi strigă:
– Hei, la mine, domnilor!
Surprinşi de apariţia tînărului, oştenii rămaseră o clipă descumpăniţi. Dar, văzîndu-l doar cu un cuţit în mînă, se repeziră asupra lui cu săbiile, convinşi că-l vor scoate uşor din luptă. Cociuban sări sprinten în spatele unei mese. Cuţitul zbură bîzîind subţire şi se înfipse în pieptul celui mai apropiat. Oşteanul se prăbuşi, parcă mirat de asemenea întîmplare. Cu o mişcare îndemînatică, tînărul răsturnă masa grea de stejar şi, dintr-un salt, culese de pe jos sabia celui căzut.
Soldaţii se opriră surprinşi. Un bărbat voinic, bărbos, cu o cicatrice mare pe obraz i se adresă tînărului:
– Domnule, omul pe care îl aperi e urmărit pentru multe nelegiuiri. Numele lui e Ducu cel Iute. Pe căpăţîna lui s-a pus preţ o sută de ducaţi. Amestecul dumitale a costat viţa unui slujitor al principelui Transilvaniei. Te somez să predai sabia şi cuţitele pe care le porţi la brîu! Dealtfel, o trupă întreagă va sosi aici din moment în moment, şi numai o supunere totală ţi-ar mai putea salva poate viaţa. Dă-mi sabia!
– Oh, în privinţa mea să nu vă faceţi griji! răspunse Cociuban. Veniţi să o luaţi, domnul meu, dar vă previn că mă pricep să umblu cu o sculă bună. În ceea ce-l priveşte pe domnul acesta, mi se pare mai degrabă că e un mare viteaz. Aşa bolnav cum e, şi luat din somn, văd că l-a doborît pe unul dintre însoţitorii domniei-tale şi a ţinut piept celorlalţi. Iar cinci împotriva unuia mi se pare un atac lipsit de glorie. Cred că cel mai nimerit ar fi să o luaţi din loc pînă mai am puţină răbdare.
Ochii bărbosului scînteiară de mînie. Înaintă încet, ca o pisică asupra şoarecelui. Unul dintre soldaţi încercă să se strecoare pe lîngă zid, cu gîndul de a-i cădea în spate. Cociuban trecu fulgerător sabia în mîna stîngă. Dreapta se mişcă parcă leneş. Cuţitul zbură, ca o lăcustă, pe distanţa aceea scurtă de cîţiva paşi. Soldatul se încovoie brusc şi încercă zadarnic să se agaţe de perete.
Bărbosul făcu un pas îndărăt, peste măsură de uimit. Mascatul părea un adevărat diavol.
– Vei da socoteală pentru cei doi soldaţi! strigă, încercînd să-şi potolească mînia. Întreg ţinutul e împînzit cu oştile principelui.
– Domol, prietene! i-o reteză Cociuban. Cu ameninţările n-ai să reuşeşti nimic. Încearcă mai degrabă să mă convingi că domnul acesta e cu adevărat un nelegiuit. Pentru ce fapte se află sub urmărire?
– Nu-i ştiu păcatele trecute, spuse bărbosul sprijinindu-se în sabie. Dar măcar pentru ultimul merită să atîrne în spînzurătoare. Sînt două zile de cînd a atacat o solie a principelui Transilvaniei.
– Cîţi oameni cuprindea solia?
– Patruzeci.
– Măi să fie... rîse Cociuban. Unul contra patruzeci? Asta e prea de tot.
– Nu era singur. Îl însoţeau domnii Costache Caravană şi Chirilă Zece Cuţite.
– Puţin, domnule.
– Puţin, dacă ar fi oameni obişnuiţi. Dar aceşti domni se pricep la tot felul de pehlivănii.
– Mă rog! Şi cîţi au omorît din solie?
– Nici unul.
– Păi, în cazul acesta nu i se poate imputa mare lucru.
– Dacă ar fi numai atît, aşa am spune şi noi. Din păcate, solia purta o scrisoare către sultanul turcilor.
– Ia te uită! se miră Cociuban. Principele, după cîte ştiu eu, se laudă că ar fi apărătorul creştinilor, dar poartă scrisori cu sultanul. În sfîrşit, spuneai că solia avea o scrisoare. Asta înseamnă că în momentul de faţă nu o mai are.
– Întocmai, domnule.
– Încep să înţeleg. Domnii Caravană, Ducu şi Chirilă sînt noii stăpîni ai scrisorii.
– Aşa este.
– Drace! Felicitări, domnule Ducu!
Proprietarul odăii de la parter se înclină zîmbind.
Bărbosul şi tovarăşul lui nu păreau prea zoriţi. Cociuban înţelese. Omul se lungea la vorbă, sperînd să-i sosească întăriri.
– Cred că e timpul s-o luaţi din loc, propuse tînărul.
– Sîntem oşteni, domnule, i-o întoarse bărbosul.
– Atunci, nu mai rămîne decît să vorbească armele. Domnule Ducu, te simţi în stare la o partidă de scrimă cu soldatul de colo?
– Fără îndoială. Rănile mele sînt nişte simple zgîrieturi.
Bărbosul nu era un fricos. Mai degrabă părea să facă parte din acei oameni bravi, care-şi cunosc datoria pînă la capăt. Se năpusti cu sabia asupra lui Cociuban, lovind năprasnic, hotărît să termine repede cu el.
– Domnule, remarcă tînărul în timp ce para o lovitură dată de sus, am convingerea că sînteţi un spadasin bun. Să ştiţi însă că genul acesta de lovitură e demodat, şi la un răspuns corect puteţi să vă pierdeţi echilibrul.
Săbiile se încrucişară cu zgomot scurt, iar în clipa următoare omul se descumpăni brusc, aşa cum prevăzuse Cociuban, şi se abătu asupra uşii terasei, care cedă la presiune. Sări sprinten în picioare, cu toate că izbitura îi cam luase piuitul, schiţă un nou atac, dar chiar atunci, ultimul dintre camarazii lui se prăbuşi, scăpînd un blestem. În faţa acelei situaţii, bărbosul încălecă sprinten balustrada terasei. Curînd, se auzi în noapte tropotul calului său.
– Vă mulţumesc, domnule! spuse foarte simplu Ducu cel Iute. Fără ajutorul vostru, aş fi căzut în mîinile acestor oşteni. Nu ştiu cine sînteţi, şi dacă nu doriţi să se afle, înseamnă că aveţi unele temeiuri care vă privesc. Adică, vă cunosc, urmă zîmbind. Sînteţi un mare luptător. La aruncarea cuţitului ştiu un singur om priceput în partea de răsărit a Europei. E vorba de prietenul meu, Chirilă Zece Cuţite. Nimeni nu l-a văzut vreodată greşindu-şi ţinta. Am mai auzit despre un mare aruncător cu numele de Cae Indru. Se spune că ar fi murit într-o împrejurare lipsită de glorie. Domnia-ta cred că îi egalezi pe amîndoi. În privinţa mînuirii sabiei, unii spun că prin părţile noastre se cunosc doar vreo două sau trei nume mari. Unul ar fi părintele Grasa, un popă iezuit, pripăşit la curtea din Alba-Iulia. Al doilea ar fi un oarecare Perisini Roco, veneţian ori genovez, stabilit în cetatea Bucureştilor.
– Al treilea, dacă nu primul, ar fi Ducu cel Iute, rîse Cociuban.
– Poate, răspunse acesta cu modestie. În orice caz, domnia-ta eşti un foarte bun spadasin. Aş zice cam încet în mişcări, datorită eleganţei pe care le-o imprimi.
Îşi strînseră mîinile. Ducu observă cu mirare că mîna necunoscutului, delicată, cu degetele lungi şi subţiri, s-ar potrivi mai bine unei femei.
– Noapte bună, domnule Ducu! spuse Cociuban grăbit. Am auzit multe lucruri bune despre dumneata şi mă bucur că ne-am cunoscut. Poate că nu ar fi rău să părăseşti hanul cît de curînd. Pînă la Sighişoara, un călăreţ bun ajunge în cincisprezece minute. Şi cu cincisprezece minute înapoi, înseamnă că, în cel mult o jumătate de ceas, Butoiul Tămăduirii va geme de oştenii lui Sigismund Báthory.
După acele vorbe, rostite în grabă, Cociuban sări peste balustradă, pe acelaşi drum pe care plecase bărbosul, şi se mistui în noapte.
Hangiul bătu curînd în uşa lui Ducu, mai mult de formă. Fără să mai aştepte răspunsul, năvăli în odaie. Auzise întreaga luptă, dar nu îndrăznise să-şi părăsească încăperea pînă cînd simţise că liniştea a pus iar stăpînire pe han. Se uită cu groază la cei patru oşteni ucişi. Apoi, privirea i se mută la musafirul său.
– Domnia-ta singur ai făcut isprava aceasta, domnule?
Ducu rîse aspru.
– Nu, prietene. Dumnezeu mi-a trimis un înger păzitor. Tu ai văzut vreodată îngeri? Păcat! Ăsta seamănă cu arhanghelul Gavriil. Pînă mai adineauri credeam că nimeni în lumea asta nu e mai priceput la aruncarea cuţitului decît prietenul meu Chirilă. Acum, ştiu că se mai află unul.
Hangiul rămase totuşi convins că musafirul isprăvise de unul singur cu oştenii. Cuprins de o adîncă admiraţie, îi ceru iertare că-l supără în puterea nopţii, iar după ce-şi concedie oamenii cu un gest, spuse iute:
– Dacă într-o jumătate de ceas mai sînteţi aici, mi-e teamă că va fi prea tîrziu să mai aveţi vreo scăpare.
Îşi lăsă musafirul să se îmbrace şi se repezi afară să pună şaua pe cal. Cam la jumătatea scărilor se întîlni cu doamna Cociuban. Vocea ei plină de groază îl scoase din sărite.
– Ce se petrece aici? Sînt speriată de moarte. Am auzit împuşcături şi ţipete. Ah, Doamne, sper că sîntem în siguranţă!
– În cea mai deplină siguranţă, se încruntă hangiul. Duceţi-vă în odaia dumneavoastră şi nu mai deschideţi uşa pînă la ziuă!
O lăsă plîngînd şi alergă la grajd, murmurînd nedumerit:
– Aseară îmi era teamă să tuşesc înspre el, să nu-l ia vîntul. Cine l-ar fi crezut în stare să căsăpească patru oşteni obişnuiţi cu încăierările?
Cociuban încuie uşa cu zăvorul şi aşteptă în umbra perdelei. După puţină vreme îl auzi pe Ducu depărtîndu-se în direcţia Braşovului. Îşi puse nişte moaţe în părul bogat, iar cînd urechea lui prinse zgomot uşor de tropot, se întinse zîmbind în aşternutul călduţ. Uşile hanului fură trîntite pe rînd cu zgomot mare. Doamna Cociuban auzi după o vreme cum geme scara sub greutatea unor cizme.
– Aici locuieşte o femeie, spuse hangiul. Pare o doamnă de neam ales, chiar dacă nu dispune de însoţitori.
– Vom vedea, răspunse o voce groasă.
Oştenii nici nu încercară măcar să bată în uşă. O smuciră puternic, dar zăvoarele nu cedară. Aceeaşi voce groasă se auzi din nou:
– Hei, descuie, doamnă! În numele principelui!
– Dar cine e acolo? se interesă o voce speriată.
– Gărzi, doamnă. Gărzile Sighişoarei.
Cociuban aprinse cîteva feştile şi deschise. Conducătorul gărzilor intră în odaie, împreună cu bărbosul care fugise în urmă cu o jumătate de ceas. La spatele lor se înălţară cîteva capete de oşteni curioşi, iscodind chipul femeii în lumina aceea slabă, şi nu avură ce regreta. Înaltă peste limita obişnuită, femeia nu pierdea prin înălţime nimic din frumuseţea liniilor moi şi dulci. Formele alungite i se reliefau prin capotul strîns peste cămaşa de noapte. Părul cărunt, încadrînd o faţă ovală, tînără, sporea farmecul acestei femei. Ţinuta mîndră, aproape trufaşă, impuse acelor musafiri nepoftiţi, iar glasul ofiţerului îşi pierdu asprimea pe care-o avuse cu cîteva clipe mai devreme.
– Doamnă, vă prezentăm respectele noastre, dimpreună cu rugămintea de iertare pentru faptul că vă supărăm la un ceas atît de nepotrivit.
Iar pentru a-şi întări căinţa adăugă:
– Nu ne-am putut închipui să întîlnim o asemenea fiinţă la hanul acesta, care, chiar dacă se bucură de un confort destul de ales, nu se poate asemui cu locuinţele din Sighişoara.
– Nu v-am reţinut numele, spuse insinuant doamna Cociuban.
Ofiţerul tresări, vizibil lezat.
– Căpitan Klaus Jager, doamnă. Cui am plăcerea să-i prezint omagiile noastre?
– Numele meu e Cociuban, domnule Klaus. Irina Cociuban.
– Fiica starostelui din Cluj? se interesă căpitanul.
– Nu. Nepoata lui.
Intuind că ofiţerul este destul de mirat întîlnind o femeie de condiţie bună într-un han ca acesta, Cociuban încercă să schimbe discuţia:
– Ah, căpitane, nu reuşesc să-mi stăpînesc teama, chiar acum cînd ştiu că mă aflu în faţa unor oşteni nobili şi viteji. Închipuiţi-vă că noaptea asta am auzit sub încăperea mea împuşcături şi ţipete de moarte, care m-au îngrozit. Doamne sfinte! Întregul han se cutremura. Dar poate că vă reţin cu povestea spaimei mele.
– Din contră, doamnă. Chiar pentru asta am venit, murmură ofiţerul.
– Cu plăcere v-aş povesti, domnule, zise Cociuban, observînd că privirile bărbosului iscodesc dulapul şi uşa dinspre balcon, dar pentru liniştea mea, vă rog uitaţi-vă în dulap şi în balcon. Parcă am mereu senzaţia că mai e cineva prin apropiere. Cînd am auzit strigătele acelea înfricoşătoare am tras pătura pe cap şi cred că mi-am pierdut cunoştinţa. Apoi, auzind glasul hangiului, am ieşit pe scări şi numai după ce am fost încredinţată că nu sîntem în primejdie m-am întors în camera mea. Dacă s-a furişat cineva aici cît am lipsit eu?
Ofiţerul zîmbi gîndindu-se că toate femeile sînt făcute din acelaşi aluat, în care un înger şugubăţ a turnat peste toate harurile şi cîteva picături de esenţă de frică. În schimb, oşteanul nu aşteptă să i se spună de două ori. Deschise uşa dulapului şi se convinse dintr-o privire că în afară de unele lucruri femeieşti nu se află nimic acolo. Iar balconul, cum era şi firesc, se prezenta liniştit şi pustiu.
– După cum vedeţi, doamnă, rosti ofiţerul învăluidu-l pe Cociuban într-o privire focoasă, vă aflaţi în cea mai deplină siguranţă.
Tînărul plecă ochii, ascunzîndu-şi o urmă de zîmbet.
– Mulţumesc, domnule Klaus! Cerul v-a adus aici.
Ştiind că pentru Ducu e preţioasă orice clipă irosită de oşteni, Cociuban încercă să cîştige timp. Şi cum îşi dădea seama că-i plăcuse ofiţerului, că acesta nu e prea zorit să se despartă de asemenea ochi frumoşi, duse povestea mai departe, făcînd pauze dese, puse pe seama întîlnirii cu nişte oşteni atît de curtenitori.
Căpitanul îşi aminti de misiunea lui. Prinzînd un moment favorabil, salută respectuos, gata să se retragă. Presupusa femeie îi întinse mîna cu un gest de mare favoare, iar Klaus, fericit peste măsură, sărută cavalereşte vîrful degetelor.
Tropotul cailor se pierdu în noapte. Doar sub scara de lemn dintre caturi rămăsese un om, ascuns în întunericul de acolo. Tăcerea puse din nou stăpînire pe Butoiul Tămăduirii. Puţini locuitori ai hanului se odihneau în sfîrşit, frînţi de oboseala atîtor emoţii. Cociuban se trezi şi rămase nemişcat. Cineva încerca uşa. Clanţa scrîşni domol. Cîteva momente nu se mai auzi nimic. Simţind că uşa e zăvorîtă, cel de afară bătu uşor. Tînărul se ridică din aşternut şi aprinse din nou feştilele lumînărilor. Îşi controlă în pripă ţinuta femeiască, pipăi părul bogat, iar cînd se convinse că totul e în cea mai bună ordine, întrebă cu glas dulce, somnoros:
– E cineva acolo?
– Deschide, frumoaso! Puicuţo! Eu sînt. Cel cu barbă. Cavaleru...
– Care cavaler?
– Cu cicatricea... care am făcut în dulap...
– Şi ce vrei?
– Îţi aduc veşti.
Cociuban trase zăvorul. Bărbosul intră zîmbind tîmp, uimit că i s-a deschis atît de repede. Mirosea a băutură, iar plosca de lemn din mîna lui se bălăbănea uşoară.
– Aştept veştile, spuse tăios Cociuban.
– Veştile... care veşti?
– Atunci, ieşi afară!
– Întîi să-mi dai o guriţă.
– O ce?
– O guriţă. Adicătelea, cum ar veni mai pe boiereşte, o sărutare.
Cociuban se gîndi să-i ardă una zdravănă şi să-l arunce peste balcon. Se răzgîndi la timp. Un asemenea tărăboi ar fi dat loc la bănuieli.
– Ia loc, domnule... domnule...
– Baltazar, spuse bărbosul.
– Ia loc, domnule Baltazar! Dacă nu-ţi recunoşteam glasul, nu trăgeam zăvoarele. Cred că ai o solie pentru mine. Poate de la căpitanul Klaus. Altfel, nu-mi închipui că un oştean atît de viteaz ca domnia-ta ai putea supăra o doamnă în toiul nopţii.
– N-am, cucoană. Să mor dacă am vreo solie! Mi-ai plăcut. Asta e!
Tînărul se ţinu cu greu să nu sloboadă un hohot mare de rîs. Răspunse totuşi cu chibzuială:
– Păi dumneata eşti soldat, iar eu sînt de neam mare.
Bărbosul făcu ochii mici, zîmbind cu viclenia vizibilă a omului cherchelit.
– Şi ce dacă eşti de neam mare? Şi eu sînt.
– Zău?!
– Să dea boala-n mine dacă te mint!
– Ei, dacă lucrurile stau aşa, atunci vorbim altfel, zîmbi Cociuban. Ce crezi că e în oala aceea de pe masă, domnule Baltazar?
– Apă, cucoană.
– Aş! N-ai ghicit.
– Fiertură.
– Aiurea!
Bărbosul se scărpină în cap, nehotărît.
– Or fi niscaiva ape mirositoare.
– Ţţ!
– Vin, strigă într-o doară.
– Asta e, domnule Baltazar. Bărbaţii de neam ales ştiu să guste un vin bun.
– Şi eu ştiu.
– Nu cred.
– Să plesnesc dacă te mint!
– Poate că m-am înşelat, mustăci tînărul. După vorba domniei-tale aleasă, se vede de la o poştă că eşti de neam nobil.
– Pînă-n măduva oaselor, cucoană, se fandosi Baltazar.
Tînărul dădu aprobator din cap, spre bucuria bărbosului.
– Ei, dacă e aşa cum spui şi cum am crezut eu de la prima vedere, nu mai rămîne decît să bei vinul din oală, în sănătatea mea.
Bărbosul prinse oala cu amîndouă mîinile şi-şi înfundă mustăţile în ea. Se opri cam pe la jumătate, să-şi tragă sufletul.
– Şi eu sînt de neam mare. O beau pe toată, să n-ai grijă! Am avut un văr popă. Ce om! Păcat de el! Se închina numai cu două degete. Al dracului vin! E grozav! Să n-am parte... Văru’ ăsta era în duşmănie cu alt popă, care se închina cu trei degete. Pfui! Mor de cald. Din cauza afurisitului de deget, se certau în fiecare săptămînă. Într-o zi sau încăierat. Mamă, ce vin! Ăla cu trei degete i-a crăpat căpăţîna lu văru-meu. Nu, nu cu trei degete. Cu o cădelniţă aurită.
Mai trase o duşcă, apoi se uită fălos la Cociuban şi-i arătă oala.
– Mai am niţel. Credeai că n-o beau? Nobilu’... Am mai avut un frate. Umbla pe un cal pintenog. Îl avea de la un secui. Pe urmă... cînd a stat ploaia, ne-am adăpostit într-o şură.
– Bine, prietene Baltazar! Hai, ia-o domol! Pe aici. Pe aici e uşa.
– Şi... turcu’ trăgea cu tunurile.
– Te cred. Aşa! Uşurel!
– Unde mă duci?
Păru să se dezmeticească o clipă.
– Ai să vezi.
– ...la ziuă, i-am umflat gologanii.
– Mulţi?
– Aş! Stai să-ţi arăt cum i-am dat o palmă!
– Lasă, mai pe urmă.
Îl ajută să coboare scările, ţinîndu-l cu toată nădejdea. Afară se lumina de ziuă. Baltazar îngînă un cîntec. Apoi se opri şi întrebă, cu o voce parcă de copil:
– Şi oamenii care nu-s de neam mare ce sînt?
