Cainele galben de Georges Simenon

1. Câinele fără stăpân

Vineri, 7 noiembrie, noaptea. Concarneau e pustiu. Orologiul luminos din oraşul vechi, ce poate fi zărit pe deasupra zidurilor de apărare, arată ora unsprezece fără cinci.

Mareea e în toi şi o furtună venită dinspre sud-vest face să se izbească între ele bărcile din port. Vântul dă năvală pe străzi, unde poţi vedea din când în când bucăţi de hârtie zburând la nivelul caldarâmului.

Pe cheiul Aiguillon nu e nicio lumină. Totul e închis. Toată lumea doarme. Doar cele trei ferestre de la Hôtel de l’Amiral, situat la intersecţia cheiului cu piaţa, mai sunt luminate.

Nu au jaluzele, dar abia dacă ghiceşti siluetele prin geamurile verzui. Iar vameşul de pază, ghemuit în ghereta lui, aflată la mai puţin de o sută de metri distanţă, se uită cu invidie spre întârziaţii din cafenea.

În faţa lui, în rada portului, se leagănă un cabotier care a venit după-amiază să se pună la adăpost. Nu e nimeni pe punte. Scripeţii scârţâie şi o velă triunghiulară de la prova, prost strânsă, flutură zgomotos în bătaia vântului. Apoi, se aud vacarmul continuu al valurilor lovindu-se de ţărm şi un declic al orologiului, care trebuie să bată de unsprezece.

Uşa de la Hôtel de l’Amiral se deschide. Îşi face apariţia un bărbat, care continuă să vorbească un moment, prin uşa întredeschisă, unor oameni rămaşi înăuntru. Furtuna îl înşfacă, îi flutură pulpanele hainei, îi ridică melonul, pe care îl prinde la timp şi îl ţine pe cap în timp ce merge.

Chiar şi de departe, se vede bine că e vesel, nu se ţine bine pe picioare şi fredonează. Vameşul îl urmăreşte cu privirea şi zâmbeşte când bărbatul vrea să-şi aprindă o ţigară de foi. Pentru că se porneşte o luptă comică între beţiv, haina pe care vântul i-o smulge şi pălăria ce i se rostogoleşte pe trotuar. Zece chibrituri se sting.

Iar bărbatul cu pălărie melon observă o uşă cu două trepte, se adăposteşte acolo şi se apleacă în faţă. Pâlpâie o lumină slabă. Fumătorul se clatină, se agaţă de clanţa uşii.

Oare vameşul n-a auzit un zgomot străin de furtună? Nu e sigur. Întâi râde, văzându-l pe noctambul cum îşi pierde echilibrul şi face câţiva paşi în spate, atât de aplecat, încât poziţia e de-a dreptul incredibilă.

Apoi cade la marginea trotuarului, cu capul în noroiul din rigolă. Vameşul se bate cu mâinile peste şolduri ca să le încălzească şi se uită iritat la vela rebelă.

Trece un minut, trec două. Vameşul aruncă din nou o privire spre beţiv, care nu s-a mişcat, în schimb, un câine, venit de nu se ştie unde, a ajuns lângă el şi îl adulmecă.

— Abia în acel moment am avut senzaţia că s-a întâmplat ceva! va spune vameşul în cursul anchetei.

 

Deplasările oamenilor care au avut loc după această scenă sunt mai greu de stabilit într-o ordine cronologică riguroasă. Vameşul se apropie de bărbatul prăbuşit, cam temător din pricina prezenţei câinelui, un animal mare, galben, care mârâie. Un felinar se află la o distanţă de opt metri. La început, vameşul nu vede nimic anormal. Apoi observă o gaură în pardesiul beţivului din care iese un lichid gros.

Atunci dă fuga la Hôtel de l’Amiral. Cafeneaua e aproape pustie. O chelneriţă stă cu coatele sprijinite de casa de marcat. Lângă o masă din marmură, doi bărbaţi îşi sfârşesc ţigara de foi, rezemaţi de speteaza scaunului, cu picioarele întinse.

— Repede! O crimă! Nu ştiu…

Vameşul întoarce capul. Câinele galben a intrat în urma lui şi s-a culcat la picioarele chelneriţei.

În aer se simte o ezitare, o spaimă vagă.

— Prietenul dumneavoastră, care a ieşit adineauri…

După câteva clipe, trei oameni se apleacă peste corpul prăbuşit, care nu s-a mişcat din loc. Primăria, unde se află postul de poliţie, e la doi paşi. Vameşul preferă să se agite. Se repede spre Primărie, gâfâind, apoi sună la uşa unui medic.

Şi repetă, fără să poată scăpa de această viziune:

— S-a clătinat pe spate, ca un beţiv, şi a făcut cel puţin trei paşi în felul ăsta.

Cinci oameni… şase… şapte. Ferestrele se deschid aproape peste tot, se aud şuşoteli…

Medicul, îngenuncheat în noroi, spune:

— Un glonţ tras de aproape în abdomen. Trebuie operat de urgenţă. Daţi telefon la spital.

Toată lumea l-a recunoscut pe rănit. Domnul Mostaguen, principalul angrosist de vinuri din Concarneau, un grăsan cumsecade care are numai prieteni.

Cei doi poliţişti în uniformă – unul dintre ei nu şi-a găsit chipiul – nu ştiu de unde să înceapă ancheta.

Cineva vorbeşte, domnul Le Pommeret, pe care îl recunoşti imediat ca fiind o persoană importantă după voce şi înfăţişare.

— Am făcut împreună o partidă de cărţi, la Café de l’Amiral, cu Servières şi cu doctorul Michoux. Doctorul a plecat primul, acum o jumătate de oră. Mostaguen, căruia îi e teamă de nevastă-sa, a plecat pe la unsprezece.

Incident tragicomic. Toţi îl ascultă pe domnul Le Pommeret. Uită de rănit. Iar acesta deschide ochii, încearcă să se ridice şi murmură cu o voce mirată, atât de suavă, de subţire, încât chelneriţa izbucneşte într-un râs nervos:

— Ce s-a întâmplat?

Dar e scuturat de un spasm. Buzele îi tremură. Muşchii feţei se contractă, în timp ce medicul îşi pregăteşte seringa pentru o injecţie.

Câinele galben umblă printre picioarele oamenilor. Cineva întreabă, mirat:

— Cunoaşteţi animalul ăsta?

— Nu l-am văzut niciodată.

— Probabil e un câine de pe un vas.

În atmosfera dramatică, acel câine are ceva neliniştitor. Poate culoarea, un galben murdar? Are picioarele lungi, e foarte slab şi capul său mare aminteşte deopotrivă de dulău şi de dogul german.

La cinci metri de grup, poliţiştii îl interoghează pe vameş, singurul martor al evenimentului.

E cercetată uşa cu două trepte. E uşa unei case mari, burgheze, care are obloanele închise. În dreapta uşii, un afiş anunţă vânzarea publică a imobilului în ziua de 18 noiembrie.

 

Scoasă la vânzare: 80.000 de franci…

 

Un agent de poliţie se căzneşte îndelung, fără să reuşească, să forţeze broasca, pe care o sparge cu o şurubelniţă patronul unui garaj vecin.

Vine ambulanţa. Domnul Mostaguen e aşezat pe o targă. Curioşii nu mai au altceva de făcut decât să contemple casa pustie.

E nelocuită de un an. Pe coridor domneşte un miros greu de praf de puşcă şi de tutun. O lanternă luminează, pe dalele pardoselii, scrum de ţigări şi urme de noroi, care dovedesc că cineva a stat destul de mult timp la pândă în spatele uşii.

Un bărbat, doar cu un pardesiu peste pijama, îi spune soţiei sale:

— Hai! Nu mai e nimic de văzut. Vom afla restul mâine din ziar. E aici şi domnul Servières.

Servières e un mic personaj grăsuliu, în palton de culoarea fisticului, care se afla împreună cu domnul Le Pommeret la Hôtel de l’Amiral. E redactor la ziarul Phare de Brest, unde publică, printre altele, în fiecare duminică, o cronică umoristică.

Ia notiţe, dă indicaţii, dacă nu chiar ordine, celor doi poliţişti.

Uşile care se deschid spre coridor sunt încuiate. Cea din fund, care dă spre o grădină, e deschisă. Grădina e înconjurată de un zid ce nu are niciun metru şi jumătate înălţime. De cealaltă parte a zidului trece o uliţă care duce pe cheiul Aiguillon.

— Pe aici a plecat asasinul! anunţă Jean Servières.

 

Maigret a stabilit a doua zi, de bine de rău, acest rezumat al evenimentelor. De o lună de zile era detaşat la Brigada Mobilă din Rennes, unde trebuiau reorganizate unele servicii. Primarul din Concarneau îl sunase alarmat.

Şi ajunsese în acest oraş împreună cu Leroy, un inspector cu care nu mai lucrase.

Furtuna nu se oprise. Un vânt vijelios făcea să se reverse, din norii negri de deasupra oraşului, o ploaie rece ca gheaţa. Nicio ambarcaţiune nu ieşea din port şi se vorbea despre un vapor aflat în dificultate în largul insulelor Glénan.

Maigret se instală în mod firesc la Hôtel de l’Amiral, care e cel mai bun din oraş. Era cinci după-amiaza şi tocmai se înnoptase când intră în cafenea, o sală lungă şi destul de mohorâtă, cu podeaua cenuşie presărată cu rumeguş, cu mese de marmură, şi mai posomorâte din pricina geamurilor verzi de la ferestre.

Înăuntru erau ocupate câteva mese. Dar, de la prima privire, o recunoşteai pe cea a obişnuiţilor localului, clienţi serioşi, a căror conversaţie ceilalţi încercau să o audă.

De altfel, de la acea masă se ridică un bărbat rumen la faţă, cu ochii mari şi gura zâmbitoare.

— Domnul comisar Maigret? Bunul meu prieten, primarul, mi-a anunţat sosirea dumneavoastră. Am auzit adesea vorbindu-se de dumneavoastră. Daţi-mi voie să mă prezint. Jean Servières. Hm! Sunteţi de la Paris, nu-i aşa? Şi eu! Am condus mult timp La Vache Rousse, în Montmartre. Am colaborat la Petit Parisien, Excelsior, La Dépêche… L-am cunoscut bine pe unul dintre şefii dumneavoastră, pe vajnicul Bertrand, care s-a pensionat anul trecut ca să se retragă în Nievre. Şi am făcut ca el! Ca să spun aşa, m-am retras din viaţa publică. Dar colaborez, de distracţie, la Phare de Brest.

Jurnalistul se sprijinea când pe un picior, când pe celălalt, gesticula.

— Veniţi să vi-i prezint pe cei de la masa noastră. Ultimul careu de flăcăi veseli din Concarneau… Iată-l pe Le Pommeret, fustangiu înrăit, rentier de felul lui şi viceconsul al Danemarcei.

Bărbatul care se ridică şi întinse mâna era în ţinuta unui gentilom de ţară: pantaloni de călărie în carouri, ghetre mulate pe picior, fără un strop de noroi, cravată-plastron din pichet alb. Avea o mustaţă frumoasă, căruntă, părul bine netezit, un ten deschis la culoare şi obrajii atinşi de cuperoză.

— Încântat, domnule comisar.

Şi Jean Servières continuă:

— Doctorul Michoux, fiul fostului deputat… De altfel, nu-i medic decât pe hârtie, pentru că n-a practicat niciodată. Veţi vedea că, până la urmă, o să vă vândă un teren. E proprietarul celor mai frumoase loturi din Concarneau şi poate chiar din Bretania.

O mână rece, o faţă ascuţită ca lama de cuţit, cu nasul strâmb; un păr roşcat deja rar, deşi doctorul nu împlinise treizeci şi cinci de ani.

— Ce beţi?

În acest timp, inspectorul Leroy se dusese să ia legătura cu Primăria şi cu jandarmeria.

Atmosfera din cafenea avea ceva cenuşiu, tern, fără să se poată preciza ce anume. Printr-o uşă deschisă se zărea o sală, unde chelneriţe în costum breton pregăteau mesele pentru cină.

Maigret dădu cu ochii peste un câine galben, culcat lângă casă. Ridică privirea, zări o fustă neagră, un şorţ alb, un chip lipsit de graţie şi totuşi atât de atrăgător, încât îl cercetă tot timpul cât dură conversaţia.

De altfel, de fiecare dată când comisarul întorcea capul în altă parte, chelneriţa îşi aţintea asupra lui privirea febrilă.

 

— Dacă bietul Mostaguen, care e cel mai bun om de pe pământ, chiar dacă tremură de teama neveste-sii, n-ar fi fost cât pe ce să dea ortul popii, aş jura că e o farsă de prost gust.

Vorbea Jean Servières.

— Emma! strigă Le Pommeret cu familiaritate.

Chelneriţa se apropie.

— Ce beţi?

Pe masă erau sticle de bere goale.

— E ora aperitivului! remarcă jurnalistul. Cu alte cuvinte, ora când se bea pernod[1]. Adu-ne pernod, Emma! Nu-i aşa, domnule comisar?

Doctorul Michoux îşi privea foarte absorbit butonul de la manşetă.

— Cine ar fi putut să prevadă că Mostaguen se va opri în uşă ca să-şi aprindă ţigara de foi? continuă Servières, cu vocea lui sonoră. Nimeni, nu-i aşa? Or, eu şi Le Pommeret locuim la celălalt capăt al oraşului! Nu trecem prin faţa casei pustii! La ora aceea, numai noi trei umblam pe străzi. Mostaguen nu e omul care să aibă duşmani. E ceea ce se numeşte un băiat de zahăr! Singura lui ambiţie e să primească într-o zi Legiunea de Onoare…

— Operaţia a reuşit?

— O să scape. Partea cea mai caraghioasă e că nevastă-sa i-a făcut o scenă la spital, fiindcă e convinsă că e vorba de o poveste de amor! Vă închipuiţi? Bietul de el n-ar îndrăzni nici să-şi mângâie dactilografa, de teama complicaţiilor!

— Porţie dublă! îi spuse Le Pommeret chelneriţei, care turna imitaţia de absint. Adu şi gheaţă, Emma!

Unii clienţi ieşeau, pentru că era ora mesei de seară. O pală de vânt pătrunse pe uşa deschisă şi făcu să fâlfâie feţele de masă din sala vecină.

— O să citiţi articolul pe care l-am scris despre asta şi unde cred că am studiat toate ipotezele. Una singură e plauzibilă: ne aflăm în prezenţa unui nebun. De exemplu, noi, care cunoaştem întregul oraş, nu vedem deloc cine şi-ar fi putut pierde judecata… Suntem aici în fiecare seară. Primarul vine şi el uneori să joace o partidă cu noi… Sau Mostaguen… Sau ne ducem noi să-l luăm la o partidă de bridge pe ceasornicar, care stă la câteva case mai încolo.

— Şi câinele?

Jurnalistul făcu un gest care sugera neştiinţa.

— Nimeni nu ştie de unde a apărut. S-a crezut pentru scurt timp că e al cabotierului care a sosit ieri, Sainte-Marie, dar se pare că nu. Au un câine la bord, dar e un Terra Nova, iar eu mă îndoiesc că cineva ar putea să spună de ce rasă e acest animal îngrozitor.

În timp ce vorbea, apucă o carafa cu apă şi turnă în paharul lui Maigret.

— Chelneriţa e de mult aici? întrebă comisarul cu glas şoptit.

— De ani de zile.

— N-a ieşit ieri-seară?

— Nu s-a mişcat de-aici. Aştepta să plecăm ca să se culce. Eu şi Le Pommeret depănam vechi amintiri, din vremurile bune, când eram destul de frumoşi ca să avem femei fără bani… Nu-i aşa, Le Pommeret? Nu zice nimic! După ce-o să-l cunoaşteţi mai bine, o să înţelegeţi că, atunci când e vorba de femei, face faţă o noapte întreagă. Ştiţi cum îi spunem casei în care locuieşte, în faţa halei de peşte? Casa neruşinărilor… Hm!

— Noroc, domnule comisar! făcu, nu fără o oarecare jenă, cel despre care se vorbea.

Maigret remarcă în acelaşi moment că doctorul Michoux, care abia dacă îşi descleştase gura, se aplecă, privind prin transparenţa paharului. Fruntea îi era încreţită. Faţa, palidă de felul ei, exprima o îngrijorare impresionantă.

— O clipă! interveni el deodată, după ce şovăise îndelung.

Îşi apropie paharul de nări şi îşi înmuie în el un deget, pe care îl atinse uşor cu vârful limbii. Servières izbucni într-un râs zgomotos.

— Bun! Acum se lasă terorizat de păţania lui Mostaguen.

— Ce-i? întrebă Maigret.

— Cred că e mai bine să nu bem. Emma! Du-te şi spune-i farmacistului de alături să dea fuga încoace. Chiar dacă e la masă!

Asta răci atmosfera. Sala păru chiar mai pustie şi mai mohorâtă. Le Pommeret se trăgea uşor de mustaţă cu nervozitate. Jurnalistul însuşi se foia pe scaun.

— Ce crezi?

Doctorul era încruntat. Se uita ţintă la pahar. Se ridică şi luă el însuşi din dulap sticla cu pernod, o agită în lumină, iar Maigret zări două-trei bobiţe albe care pluteau deasupra lichidului.

Chelneriţa se întoarse, urmată de farmacist, care avea gura plină.

— Auzi, Kerdivon… Trebuie să ne analizezi imediat conţinutul acestei sticle şi al paharelor.

— Azi?

— Pe loc!

— Ce reacţie trebuie să încerc? La ce te gândeşti?

Maigret nu mai văzuse niciodată ivindu-se atât de repede umbra palidă a spaimei. Câteva clipe fuseseră de ajuns. Toată căldura dispăruse din priviri şi cuperoza părea artificială pe obrajii lui Le Pommeret.

Chelneriţa se sprijinise cu coatele de casă şi umezea mina unui creion ca să înşire cifre într-un carnet cu coperta din muşama.

— Eşti nebun! încercă Servières.

Dar exclamaţia lui sună fals. Farmacistul avea sticla într-o mână şi un pahar în cealaltă.

— Stricnină, şopti doctorul.

Şi îl împinse pe celălalt afară, apoi reveni, cu capul în jos, palid la faţă.

— Ce vă face să credeţi…? începu Maigret.

— Nu ştiu. O întâmplare… Am văzut un grăunte de praf alb în paharul meu. Mirosul mi s-a părut ciudat.

— Autosugestie colectivă! spuse jurnalistul. Dacă povestesc asta mâine în gazeta mea, bag în faliment toate bistrourile din Finistere.

— Beţi întotdeauna pernod?

— În fiecare seară înainte de cină… Emma e atât de obişnuită cu asta, încât îl aduce cum vede că am golit paharul cu bere. Avem micile noastre tabieturi. Seara bem calvados[2].

Maigret se duse în faţa dulapului cu lichioruri şi zări o sticlă de calvados.

— Nu aceea! Sticla aia borţoasă…

Maigret o luă, o ridică în lumină şi zări câteva grăunţe de praf alb. Dar nu spuse nimic. Nu era necesar. Ceilalţi înţeleseseră.

Inspectorul Leroy intră şi spuse cu o voce indiferentă:

— Jandarmeria n-a remarcat nimic suspect. În ţinut nu există vagabonzi. Nimeni nu înţelege…

Leroy se miră de tăcerea care domnea în local, de angoasa compactă care îi gâtuia pe ceilalţi. Fumul de tutun plutea în jurul becurilor. Biliardul îşi arăta pânza verzuie ca un gazon năpârlit. Se vedeau chiştoace de ţigări pe jos şi câteva flegme în rumeguş.

— … Şapte şi ţin unu, îngâna Emma, umezind vârful creionului.

Şi, ridicând capul, strigă:

— Vin, doamnă!

Maigret îşi umplea pipa. Doctorul Michoux se uita cu încăpăţânare în jos şi nasul lui părea şi mai strâmb decât înainte. Pantofii lui Le Pommeret erau lucitori ca şi cum n-ar fi mers niciodată cu ei. Jean Servières dădea din umeri din când în când, vorbind cu el însuşi.

Toate privirile se îndreptară spre farmacist când acesta se înapoie cu sticla şi un pahar gol.

Venise în fugă şi gâfâia. La uşă, lovi cu piciorul în gol ca să alunge ceva şi bombăni:

— Câine afurisit!

Şi, imediat ce intră:

— E o glumă, nu-i aşa? Nimeni n-a băut?

— Spune odată!

— Da, e stricnină! Probabil că a fost pusă în sticlă cu o jumătate de oră în urmă.

Se uită înspăimântat spre paharele încă pline şi la cei cinci bărbaţi tăcuţi.

— Ce înseamnă asta? E nemaipomenit! Am dreptul să ştiu! Astă-noapte, un om a fost împuşcat lângă casa mea… Iar azi…

Maigret îi luă sticla din mână. Emma se întoarse, indiferentă, arătându-şi deasupra casei de marcat faţa prelungă cu ochii încercănaţi, cu buzele subţiri, şi părul mai mult nepieptănat, pe care boneta bretonă aluneca mereu spre stânga, cu toate că o îndrepta tot timpul.

Le Pommeret se plimba cu paşi mari, contemplându-şi luciul pantofilor. Jean Servières, nemişcat, se uita ţintă la pahare, apoi izbucni brusc, cu o voce înăbuşită de groază:

— Fir-ar dracu’ al dracului!

Doctorul lăsă să-i cadă umerii a neputinţă.