Capcana lui Maigret de Georges Simenon

Capitolul 1

Agitaţie la Poliţia Judiciară

 

 

 

De pe la trei şi jumătate, Maigret începu să ridice privirea din când în când ca să se uite la ceas. La patru fără zece, ştampilă ultima hârtie pe care o adnotase, împinse în spate fotoliul, îşi şterse transpiraţia şi nu ştiu ce pipă să aleagă, în scrumieră se aflau cele cinci pipe din care fumase fără să se obosească să le mai cureţe. Apăsase cu piciorul, sub birou, butonul unei sonerii, iar acum cineva bătea la uşă. Îşi şterse iar transpi­raţia cu o batistă despăturită şi mormăi:

— Intră!

Era inspectorul Janvier care, ca şi comisarul, îşi scosese haina, dar îşi păstrase cravata, în timp ce Maigret se debarasase de a lui.

— Du astea la dactilografiat. Să‑mi fie aduse la semnat imediat ce sunt gata. Comeliau trebuie să le primească în seara asta.

Era 4 august. Degeaba stătea cu ferestrele deschise, nu simţea nici un pic de răcoare, pentru că de afară intra un aer cald care părea că emană din asfaltul înmuiat, din pietrele încinse, din Sena chiar, pe care te‑ai fi aşteptat s‑o vezi scoţând aburi, ca apa pusă pe foc.

Pe Podul Saint-Michel, taxiurile şi autobuzele mergeau mai încet ca de obicei, păreau că se târăsc, şi nu numai bărbaţii de la Poliţia Judiciară erau în cămaşă, ci şi cei de pe trotuare, care îşi ţineau haina pe braţ, iar Maigret observase mai devreme câţiva în şort, ca la mare.

Poate doar un sfert dintre parizieni mai rămă­seseră în capitală şi probabil că toţi se gândeau cu nostalgie la cei care aveau norocul, la acea oră, să se scalde sau să pescuiască, la umbră, în apele unui râu liniştit.

— Au venit cei de vizavi?

— Încă nu i‑am văzut. Lapointe e cu ochii pe ei.

Maigret se ridică din fotoliu ca şi cum această mişcare ar fi cerut un mare efort, alese o pipă, o curăţă şi începu s‑o umple, apoi se apropie de o fereastră şi rămase în faţa ei, căutând cu pri­virea o anumită cafenea‑restaurant de pe Quai des Grands-Augustins. Faţada era vopsită în galben. Coborai două trepte şi înăuntru probabil că era răcoare ca în pivniţă. Tejgheaua era una adevărată, din cositor, după moda veche, pe perete atârna o tablă de scris, pe care meniul era trecut cu cretă, iar aerul mirosea întotdeauna a rachiu de cidru.

Până şi unii buchinişti de pe cheiuri îşi închi­seseră tarabele!

Rămase nemişcat preţ de patru‑cinci minute, trăgând din pipă, apoi văzu un taxi oprindu‑se nu departe de micul restaurant; din maşină coborâră trei bărbaţi şi se îndreptară spre intrare. Cea mai familiară dintre cele trei siluete era cea a lui Lognon, inspectorul din arondismentul XVIII, care, de departe, părea chiar mai mic şi mai slab şi pe care Maigret îl vedea pentru prima dată purtând o pălărie de pai.

Ce aveau să bea cei trei bărbaţi? Probabil bere.

Maigret deschise uşa de la biroul inspectorilor, unde domnea aceeaşi atmosferă lenevoasă ca în restul oraşului.

— Baronul e pe culoar?

— De o jumătate de oră, şefule.

— Alţi jurnalişti?

— Adineauri a sosit Rougin.

— Fotografi?

— Unul singur.

Culoarul lung de la Poliţia Judiciară era şi el aproape pustiu, doar cu doi‑trei „clienţi” care aşteptau la uşa unor colegi de‑ai lui Maigret. La cererea lui, Bodard, de la Secţia Financiară, îl convocase la ora patru pe omul despre care ziarele scriau în fiecare zi, un anume Max Bernat, necu­noscut cu două săptămâni înainte, devenit brusc eroul ultimului scandal financiar în care erau în joc miliarde de franci.

Maigret nu avea nici o treabă cu Bernat. Iar Bodard nu avea ce să‑l întrebe pe acesta în sta­diul actual al anchetei. Dar, pentru că Bobard anunţase în mod neglijent că va sta de vorbă cu escrocul la ora patru, în acea zi, pe culoar se aflau cel puţin doi dintre specialiştii în fapte diverse şi un fotograf. Şi aveau să stea acolo până la sfârşitul interogatoriului. Iar în cazul în care s‑ar fi răs­pândit zvonul că Max Bernat era la Poliţia Judi­ciară, n‑ar fi fost imposibil să vină şi alţii.

La patru fix, din biroul inspectorilor se auzi o uşoară zarvă, anunţând sosirea escrocului adus de la Sante.

Maigret mai aşteptă vreo zece minute, învârtindu‑se prin birou, fumându‑şi pipa, ştergându‑şi transpiraţia din când în când, aruncând câte o privare spre micul restaurant de pe celălalt mal al Senei, apoi, în sfârşit, pocni din degete şi îi strigă lui Janvier:

— Haide!

Janvier ridică un receptor şi sună la restaurant. Acolo, Lognon, care aştepta lângă cabină, probabil că‑i spusese patronului:

— Sigur e pentru mine. Aşteptam un telefon.

Totul se derula conform previziunilor. Maigret, cam greoi, puţin îngrijorat, se întoarse în biroul lui şi, înainte de a se aşeza, îşi umplu un pahar cu apă de la chiuvetă.

După zece minute, o scenă familiară avu loc pe culoar. Lognon şi încă un inspector din arondis­mentul XVIII, un corsican pe nume Alfonsi, urcau încet scara, având între ei un bărbat care părea stânjenit şi îşi ascundea faţa cu pălăria.

Baronul şi confratele lui, Jean Rougin, în pi­cioare în faţa uşii comisarului Bodard, înţeleseră dintr‑o privire şi se repeziră, în timp ce fotograful se şi apucă de treabă.

— Cine e?

Îl ştiau pe Lognon. Cunoşteau personalul poli­ţiei aproape la fel de bine ca pe cel al ziarului lor.

Doi inspectori, care nu erau de la Poliţia Judiciară, ci de la comisariatul din Montmartre, aduceau pe Quai des Orfèvres un tip care îşi ascundea faţa chiar mai înainte de a‑i fi zărit pe jurnalişti, şi asta nu putea să însemne decât un singur lucru.

— L-aţi adus la Maigret?

Lognon nu răspunse, se îndreptă spre uşa comi­sarului şi bătu discret. Uşa se deschise şi se închise imediat în urma celor trei.

Baronul şi Jean Rougin se priviră ca nişte oameni care au surprins un secret de stat, dar, ştiind că amândoi gândeau la fel, nu simţeau nevoia vreunui comentariu.

— Ai făcut o fotografie bună? îl întrebă Rougin pe fotograf.

— Doar că pălăria îi ascunde faţa.

— Aşa e întotdeauna. Expediaz‑o repede la ziar şi întoarce‑te să aştepţi aici. N-avem de unde să ştim când vor ieşi.

Alfonsi părăsi biroul aproape imediat.

— Cine e? îl întrebară.

Inspectorul păru încurcat.

— Nu pot să spun nimic.

— De ce?

— Astea sunt ordinele.

— De unde vine? Unde l‑aţi pescuit?

— Întrebaţi‑l pe comisarul Maigret.

— E un martor?

— Nu ştiu.

— Un nou suspect?

— Jur că nu ştiu.

— Mersi pentru cooperare!

— Presupun că dacă ar fi fost ucigaşul i‑aţi fi pus cătuşele?

Alfonsi se îndepărtă, cu un aer întristat, ca unul căruia i‑ar fi plăcut să spună mai multe, iar pe culoar se instală din nou calmul şi, mai bine de o jumătate de oră, nu se înregistra nici o mişcare.

Escrocul Max Bernat ieşi din biroul Secţiei Financiare, dar trecuse deja pe planul doi al inte­resului celor doi jurnalişti. Îl întrebară totuşi pe comisarul Bodard, ca să fie cu inima împăcată:

— A dat nume?

— Nu încă.

— Neagă că a fost ajutat de unii politicieni?

— Nu neagă, nici nu recunoaşte, ci lasă să planeze îndoiala.

— Când îl veţi interoga din nou?

— Îndată ce vor fi verificate unele lucruri.

Maigret ieşi din birou, tot fără haină, des­cheiat la cămaşă, şi se îndreptă foarte grăbit spre biroul şefului.

Alt semn: deşi era vacanţă şi caniculă, Poliţia Judiciară se pregătea să trăiască una dintre serile ei importante şi cei doi reporteri se gândeau la anumite interogatorii care duraseră toată noaptea, iar uneori douăzeci şi patru de ore şi chiar mâi mult, fără să se poată şti ce se petrecea în spatele uşilor închise.

Fotograful se întorsese.

— Ai spus ceva la ziar?

— Doar să developeze filmul şi să aibă foto­grafiile pregătite.

Maigret stătu o jumătate de oră în biroul şefului şi se întoarse la el în birou, îndepărtând reporterii cu un gest ostenit.

— Spuneţi‑ne măcar dacă are vreo legătură cu...

— Deocamdată n‑am nimic de spus.

La ora şase, chelnerul de la braseria Dauphine aduse o tavă plină cu pahare de bere. Lucas ieşise din biroul lui şi intrase la Maigret, de unde nu mai ieşise. Apoi Janvier ieşise în fugă, cu pălăria pe cap, şi urcase în una dintre maşinile Poliţiei Judiciare.

Fapt şi mai neobişnuit, Lognon îşi făcu apa­riţia şi se îndreptă, la fel ca Maigret, spre biroul şefului. E adevărat că nu stătu acolo decât zece minute, după care, în loc să plece, intră în biroul inspectorilor.

— N-ai remarcat nimic? îl întrebă Baronul pe confratele lui.

— Pălăria de pai, când a sosit?

Era greu să ţi‑l imaginezi pe inspectorul Nasolu', aşa cum îi spuneau toţi din poliţie şi din presă, cu o pălărie de pai aproape veselă.

— Altceva şi mai şi!

— A zâmbit cumva?

— Nu. Dar are la gât o cravată roşie, întotdeauna purtase cravate închise la culoare.

— Ce să însemne asta?

Baronul ştia totul şi povestea secretele fiecă­ruia, cu un zâmbet abia schiţat.

— Nevastă‑sa e plecată în vacanţă.

— Parcă era neputincioasă.

— Era.

— S-a vindecat?

Ani de zile, bietul Lognon fusese obligat, între orele de serviciu, să meargă la piaţă, să gătească, să deretice în locuinţa sa de pe strada Constantin-Pecqueur şi, pe deasupra, să‑şi îngri­jească soţia, care se declarase invalidă.

— A cunoscut o nouă locatară din imobil, care i‑a vorbit de Pougues‑les-Eaux şi i‑a băgat în cap să facă acolo o cură. Oricât ar părea de ciudat, a plecat, nu cu bărbatul ei, care nu poate părăsi Parisul în acest moment, ci cu vecina respectivă.

Cele două femei au aceeaşi vârstă. Vecina e văduvă...

Foiala prin birouri se înteţea. Aproape toţi cei din brigada lui Maigret plecaseră. Janvier se întorsese. Lucas umbla de colo‑colo, agitat, cu frun­tea asudată. Lapointe se arăta din când în când, la fel şi Torrence şi Mauvoisin, care era nou în serviciu, dar şi alţii, de la care jurnaliştii încercau să smulgă o vorbă din zbor, fără să reuşească.

Micuţa Maguy, reporter la un ziar de dimineaţă, sosi şi ea curând, proaspătă de parcă n‑ar fi fost toată ziua treizeci şi şase de grade la umbră.

— Ce faci aici?

— Ce faceţi şi voi.

— Adică?

— Aştept.

— De unde ai aflat că se întâmpla ceva?

Ea dădu din umeri şi îşi rujă buzele.

— Câţi sunt înăuntru? întrebă Maguy, arătând spre uşa lui Maigret.

— Cinci sau şase. Nu‑i poţi număra. Intră şi ies întruna. Parcă fac cu rândul.

— Interogatoriu cu schimbul?

— În orice caz, probabil că pe tip îl trec deja toate apele.

— A venit berea?

— Da.

Era un semn. Când Maigret comanda bere, însemna că mai avea mult de stat.

— Lognon e tot cu ei?

— Da.

— Triumfător?

— Greu de spus, în cazul lui. Poartă o cravată roşie.

— De ce?

— Nevastă‑sa e plecată la cură.

Se înţelegeau. Făceau parte din aceeaşi tagmă.

— L-aţi văzut?

— Pe cine?

— Pe cel interogat.

— Mai puţin faţa. Şi‑o ascundea cu pălăria.

— Tânăr?

— Nici tânăr, nici bătrân. Trecut de treizeci de ani, după cât am putut să‑mi dau seama.

— Cum era îmbrăcat?

— Ca toată lumea. Ce culoare avea costumul lui, Rougin?

— Gri‑fer.

— Eu aş fi zis bej.

— Cum arăta?

— Ca orice om de pe stradă.

Se auziră paşi pe scară şi Maguy murmură, pe când ceilalţi întorceau capul:

— Trebuie să fie fotograful meu.

La şapte şi jumătate, pe culoar erau cinci repre­zentanţi ai presei; îl văzură urcând pe chelnerul de la braseria Dauphine cu alte sandvişuri şi beri.

De data asta era treabă serioasă! Reporterii se îndreptară pe rând spre un mic birou, în capă­tul culoarului, ca să telefoneze la ziar.

— Mergem la masă?

— Şi dacă iese între timp?

— Şi dacă trebuie să stăm aici toată noaptea?

— Cerem să ni se aducă şi nouă sandvişuri?

— Aş!

— Şi bere?

Soarele dispărea după acoperişuri, dar era încă lumină şi, chiar dacă aerul nu mai era atât de fierbinte, căldura rămânea destul de apăsătoare.

La opt şi jumătate, Maigret deschise uşa: părea epuizat şi avea părul lipit de frunte. Aruncă o privire pe culoar, vrând parcă să meargă la ziarişti, apoi se răzgândi şi uşa se închise în urma lui.

— S-ar părea că e lată rău!

— Ţi‑am spus eu că o să stăm toată noaptea.

Ai fost aici când l‑au interogat pe Mestorino?

— Eram încă la mama în braţe.

— Douăzeci şi şapte de ore.

— În luna august?

— Nu mai ştiu ce lună era, dar...

Rochia de bumbac imprimată a lui Maguyi se lipea de corp şi era pătată de transpiraţie la subsuori, iar sub pânză se vedea conturul sutienu­lui şi al chiloţilor.

— Facem o belotă?

Becurile din tavan se aprinseră. Se lăsa întu­nericul. Omul de serviciu care făcea de noapte îşi ocupă locul la capătul culoarului.

— Nu s‑ar putea face puţin curent?

Omul intră într‑un birou, deschise fereastra, apoi, mai departe, în alt birou şi, după câteva clipe, cu multă atenţie, reuşiră să identifice ceva care semăna cu o adiere uşoară.

— Asta e tot ce pot să fac pentru dumnea­voastră, domnilor.

În sfârşit, la unsprezece se produse o agitaţie în spatele uşii biroului unde se afla Maigret. Lucas ieşi primul şi îl scoase pe necunoscut, care îşi ascundea şi acum faţa cu pălăria. Apoi apăru şi Lognon. Toţi trei se îndreptară spre scara care legă Poliţia Judiciară de Palatul de Justiţie, de unde se ajungea la celulele de la Souriciere.

Fotografii se îmbulziră. Blitzurile luminau culoarul. Peste nici un minut, uşa cu geam se închidea şi toată lumea se precipită spre biroul lui Maigret, care semăna cu un câmp de bătălie.

Peste tot pahare, chiştoace de ţigări, scrum, hârtii rupte, iar aerul mirosea a fum de tutun. Maigret, tot fără haină, cu corpul pe jumătate intrat în dulap, se spăla pe mâini la chiuveta improvizată.

— Ne daţi câteva informaţii, domnule comisar?

Se uită la ei cu expresia mirată pe care o avea întotdeauna în astfel de cazuri, părând că nu recu­noaşte pe nimeni.

— Informaţii? repetă el.

— Cine e?

— Cine?

— Omul care a ieşit de‑aici.

— Cineva cu care am avut o conversaţie destul de lungă.

— Un martor?

— N-am nimic de spus.

— L-aţi trimis în arest cu mandat de reţinere?

Maigret păru că‑şi revine cât de cât şi se scuză, blajin.

— Domnilor, îmi pare rău că nu pot să vă răspund, dar, sincer, n‑am nici o declaraţie de făcut.

— Dar aveţi de gând să faceţi una în curând?

— Nu ştiu.

— Aveţi întâlnire cu judecătorul Comeliau?

— Nu în seara asta.

— Are vreo legătură cu ucigaşul?

— Încă o dată, nu vă supăraţi pe mine, dar nu vă pot da nici o informaţie.

— Vă duceţi acasă?

— Cât e ceasul?

— Unsprezece şi jumătate.

— În acest caz, braseria Dauphine e încă deschisă şi mă voi duce acolo să mănânc ceva.

Maigret, Janvier şi Lapointe plecară. Câţiva jurnalişti îi urmăriră până la braserie, unde coman­dară ceva de băut la bar, în timp ce poliţiştii se aşezau la o masă în a doua sală şi dădeau comanda chelnerului, obosiţi, preocupaţi.

După câteva minute, Lognon li se alătură, nu însă şi Lucas.

Cei patru bărbaţi stăteau de vorbă cu glas scăzut şi era imposibil să auzi ce spuneau sau să ghiceşti ceva după mişcarea buzelor.

— O ştergem? Te duc acasă, Maguy?

— Nu. La ziar.

Maigret se destinse abia după ce uşa se închise în urma lor. Pe buze îi apăru un zâmbet vesel, tineresc.

— S-a făcut! exclamă el, oftând uşurat.

Janvier spuse:

— Cred că au căzut în plasă.

— Păi, cum!

— Ce vor scrie?

— Habar n‑am, dar vor reuşi să scoată ceva senzaţional. Mai ales Rougin.

Era un nou‑venit în branşă, tânăr şi agresiv.

— Dacă îşi vor da seama că i‑am tras pe sfoară?

— Nu trebuie să‑şi dea seama.

Lângă ei aveau aproape un alt Lognon, un Lognon care, de la patru după‑amiaza, băuse patru halbe de bere şi care nu refuză păhărelul cu tărie de după cafea oferit de patron.

— Cum se simte soţia ta, bătrâne?

— Cura îi prieşte, aşa‑mi scrie. Îşi face griji doar pentru mine.

Asta nu‑l făcea totuşi să râdă, nici să zâmbească. Există subiecte „sfinte”! Dar era destins, aproape optimist.

— Ţi‑ai jucat foarte bine rolul. Îţi mulţumesc.

Sper că, în afară de Alfonsi, nimeni nu ştie nimic la tine la comisariat?

— Nimeni.

Se despărţiră pe la douăsprezece şi jumătate.

La terase încă erau consumatori; lumea, mai multă decât în timpul zilei, ieşise să respire aerul răcoros al nopţii.

— Luaţi autobuzul?

Maigret făcu semn că nu. Prefera să meargă pe jos până acasă, singur, şi, în timp ce străbătea oraşul, entuziasmul îi dispărea, iar pe faţă i se întipărea o expresie mai gravă, aproape îngri­jorată.

I se întâmpla de câteva ori să depăşească femei singure, care mergeau pe lângă zidurile caselor, şi de fiecare dată acestea tresăriră, gata s‑o ia la fugă la cel mai mic gest sau să strige după ajutor.

În şase luni, cinci femei care, ca şi ele, se întorceau acasă sau se duceau la prietene, cinci femei care mergeau pe străzile Parisului fuseseră victimele aceluiaşi asasin.

Lucru ciudat, crimele fuseseră comise toate într‑un singur arondisment din cele douăzeci ale Parisului, arondismentul XVIII, în Montmartre; şi nu doar în acelaşi arondisment, ci şi în acelaşi cartier, într‑un sector foarte restrâns care putea fi delimitat prin patru staţii de metrou: Lamarck, Abbesses, Place Blanche şi Place Clichy.

Numele victimelor, ale străzilor unde avuse­seră loc atentatele, precum şi orele respective deveniseră familiare cititorilor ziarelor, iar pen­tru Maigret constituiau o adevărată obsesie.

Cunoştea tabloul pe de rost, putea să‑l repro­ducă fără să se gândească Ia el, ca pe o poezie învăţată la şcoală.

2 februarie. Avenue Rachel, lângă Piaţa Clichy, la doi paşi de bulevardul Clichy şi de luminile lui: Arlette Dutour, douăzeci şi opt de ani, prosti­tuată, locuind într‑o cameră cu chirie pe strada Amsterdam.

Două lovituri de cuţit în spate, dintre care una îi provocase moartea aproape instantaneu. Hai­nele tăiate metodic şi câteva scrijelituri pe corp.

Nici o urmă de viol. Nu‑i fuseseră luate nici bijuteriile, nici poşeta unde avea o anumită sumă de bani.

3 martie. Strada Lepic, puţin mai sus de Moulin de la Galette. Ora opt şi un sfert seara.

Josephine Simmer, născută la Mulhouse, moaşă, în vârstă de patruzeci şi trei de ani. Locuia pe strada Lamarck şi se întorcea acasă, după ce ajutase să nască o clientă care locuia chiar sus pe colina Montmartre.

O singură lovitură de cuţit în spate, care îi atinsese inima. Hainele tăiate şi zgârieturi pe corp. Trusa a fost găsită pe trotuar, lângă cadavru.

17 aprilie. (Din cauza coincidenţei cifrelor, 2 februarie şi 3 martie, se aşteptaseră la un nou atentat pe 4 aprilie, când nu se întâmplase însă nimic.) Strada Etex, la marginea cimitirului Montmartre, aproape în faţa spitalului Bretonneau.

Ora nouă şi trei minute seara. Monique Juteaux, croitoreasă, douăzeci şi patru de ani, celibatară, locuind cu mama ei pe bulevardul Batignolles. Se întorcea de pe bulevardul Saint-Ouen, de la o prietenă. Ploua şi avea umbrelă.

Trei lovituri de cuţit. Hainele tăiate. Nu i se furase nimic.

15 iunie. Între orele nouă şi douăzeci şi două şi jumătate. Strada Durantin, în acelaşi sector, Marie Bernard, văduvă, cincizeci şi doi de ani, angajată la poştă, locuind cu fiica şi ginerele într‑un apartament de pe bulevardul Rochechouart.

Două lovituri de cuţit. Hainele tăiate. A doua lovitură de cuţit îi secţionase carotida. Nu i se furase nimic.

21 iulie. Ultima crimă. Georgette Lecoin, căsă­torită, mamă a doi copii, în vârstă de treizeci şi unu de ani, locuind pe strada Lepic, nu departe de locul unde fusese comis al doilea atentat.

Soţul ei lucra noaptea la un garaj. Unul dintre copii era bolnav. Se afla pe strada Tholoze în căutarea unei farmacii deschise şi viaţa îi fusese curmată pe la ora nouă şi patruzeci şi cinci de minute, aproape în faţa unui local de dans.

O singură lovitură de cuţit. Hainele tăiate.

Era hidos şi monoton. Poliţia din cartierul Grandes-Carrieres primise întăriri. Lognon şi colegii lui îşi amânaseră concediul. Aveau să mai apuce oare să‑l ia?

Străzile erau patrulate. Agenţii erau ascunşi în toate punctele strategice. Dar erau şi după comiterea primului asasinat.

— Eşti obosit? întrebă doamna Maigret, deschizând uşa apartamentului exact în momentul în care soţul ei ajungea pe palier.

— A fost cald azi.

— Tot nimic?

— Nimic.

— Am auzit adineauri la radio că la Poliţia Judiciară a fost agitaţie mare.

— Au şi dat la radio?

— Se presupune că ar avea legătură cu crimele din arondismentul XVIII. E adevărat?

— Mai mult sau mai puţin.

— Aveţi o pistă?

— Nu ştiu.

— Ai mâncat ceva?

— Da, acum o jumătate de oră.

Doamna Maigret nu insistă şi, puţin mai târziu, amândoi dormeau, cu fereastra larg deschisă.

A doua zi, Maigret ajunse la ora nouă la Poliţia Judiciară, fără să fi avut timp să citească ziarele.

Le găsi pe birou şi, când se pregătea să le des­chidă, sună telefonul. Îşi recunoscu interlocutorul de la prima silabă.

— Maigret?

— Da, domnule judecător.

Bineînţeles, era Comeliau, însărcinat cu instrui­rea celor cinci crime din Montmartre.

— E adevărat?

— La ce vă referiţi?

— La ce scriu ziarele din dimineaţa asta.

— Încă nu m‑am uitat pe ele.

— Vreo arestare?

— Nu, după câte ştiu.

— Poate că ar fi preferabil să treci imediat pe la biroul meu.

— Bucuros, domnule judecător.

Lucas intrase şi asistase la convorbirea tele­fonică. Înţelese strâmbătura comisarului, care îi zise:

— Spune‑i şefului că sunt la Palatul de Justiţie şi că probabil n‑am să pot veni la raport.

Plecă în aceeaşi direcţie în care o luaseră în ajun Lognon, Lucas şi misteriosul vizitator de la Poliţia Judiciară, omul care îşi ascundea faţa cu pălăria. Pe culoarul judecătorilor de instrucţie jandarmii îl salutară, deţinuţii preventiv sau mar­torii care aşteptau îl recunoscură, iar unii îi adre­sară câte un mic semn.

— Intră. Citeşte.

Evident, se aştepta să se întâmple aşa, să‑l găsească pe Comeliau nervos şi agresiv, reţinându‑şi cu greu indignarea care făcea să i se zbârlească mustăcioara.

Unul dintre ziare scria:

A pus poliţia în sfârşit mâna pe ucigaş?

Altul:

Agitaţie la Poliţia Judiciară

A fost prins maniacul din Montmartre?

— Îţi atrag atenţia, comisare, că ieri la oră patru mă aflam aici, în biroul meu, la mai puţin de două sute de metri de biroul dumitale şi având la îndemână un aparat telefonic. Tot aici eram la cinci, la şase, şi n‑am plecat, chemat de alte obligaţii, decât la şapte fără zece. Dar chiar şi atunci puteam fi găsit, mai întâi la mine acasă, unde s‑a întâmplat să‑mi telefonezi de multe ori, apoi la nişte prieteni, a căror adresă avusesem grijă s‑o las servitorului meu.

Maigret, în picioare, asculta fără să crâcnească.

— Atunci când un eveniment atât de important precum...

Comisarul ridică uşor capul şi murmură:

— N-a avut loc nici un eveniment.

Comeliau, prea pornit ca să se calmeze dintr‑o dată, lovi ziarele cu mâna.

— Şi astea? Vrei să‑mi spui că sunt invenţii jurnalistice?

— Presupuneri.

— Cu alte cuvinte, nu s‑a întâmplat nimic, iar aceşti domni au presupus că ţi‑a fost adus un necunoscut în birou, că l‑ai interogat mai bine de şase ore, că apoi l‑ai trimis la Souricière şi că...

— N-am interogat pe nimeni, domnule judecător.

De astă dată, Coméliau, tulburat, îl privi ca un om care nu mai înţelege nimic.

— Ai face mai bine să‑mi explici, ca să pot şi eu să furnizez explicaţii procurorului general, care m‑a şi sunat în dimineaţa asta.

— Este adevărat că o anumită persoană a venit ieri după‑amiază să mă viziteze însoţită de doi inspectori.

— O persoană arestată de aceşti inspectori?

— E vorba mai curând de o vizită amicală.

— De asta omul îşi ascundea faţa cu pălăria?

Coméliau arătă o fotografie care ocupă două coloane pe prima pagină a ziarelor.

— Poate a fost o întâmplare, un gest reflex.

Am stat de vorbă...

— Timp de şase ore?

— Timpul trece repede.

— Şi ai comandat la braserie bere şi sandvişuri.

— Aşa e, domnule judecător.

Coméliau lovi iar cu palma în ziar.

— Am aici un raport detaliat al tuturor mişcă­rilor pe care le‑ai făcut.

— N-am nici o îndoială.

— Cine e omul?

— Un tânăr fermecător pe nume Mazet, Pierre Mazet, care a lucrat în serviciul meu în urmă cu vreo zece ani, imediat după ce‑şi luase examenele.

Mai târziu, sperând într‑o avansare mai rapidă şi, cred, din cauza unei dezamăgiri sentimentale, a cerut să fie mutat în Africa Ecuatorială, unde a stat cinci ani.

Coméliau nu mai înţelegea; se uita la Maigret, încruntat, întrebându‑se dacă nu cumva comi­sarul îşi bătea joc de el.

— A fost nevoit să părăsească Africa din cauza frigurilor şi medicii i‑au interzis să se mai întoarcă acolo. După ce se va reface fizic, probabil că va cere reintegrarea în Poliţia Judiciară.

— Ca să‑l primeşti pe el ai creat ceea ce ziarele nu ezită să numească o agitaţie ca înainte de luptă?

Maigret se apropie de uşă ca să vadă dacă ascultă cineva.

— Da, domnule judecător, recunoscu el. Aveam nevoie de un om cu semnalmente cât se poate de obişnuite şi a cărui faţă să nu fie cunoscută nici publicului, nici presei. Bietul Mazet s‑a schimbat mult cât a stat în Africa. Înţelegeţi?

— Nu prea bine.

— N-am făcut nici o declaraţie reporterilor.

N-am pronunţat nici un cuvânt din care să se înţeleagă că această vizită ar avea vreo legătură cu crimele din Montmartre.

— Dar nici n‑ai negat.

— Am repetat că n‑am nimic de spus, adică adevărul.

— Rezultatul...?! izbucni micul judecător, arătând din nou spre ziare.

— Rezultatul la care doream să ajung.

— Fără să mă consulţi, bineînţeles. Fără măcar să mă ţii la curent cu ce vei face.

— Asta, domnule judecător, doar ca să nu împăr­ţiţi cu mine responsabilitatea.

— Ce speri să obţii?

Maigret, a cărui pipă se stinsese de câteva clipe, o aprinse, părând că se gândeşte. Apoi răspunse lent:

— Încă nu ştiu, domnule judecător. Am crezut pur şi simplu că merita să încerc ceva.

Comeliau nu mai ştia ce să spună şi se uita fix la pipa lui Maigret, cu care nu se putuse obişnui niciodată. Comisarul era singurul care îşi permi­tea să fumeze în biroul lui şi judecătorul vedea asta ca pe un fel de sfidare.

— Stai jos, zise el în cele din urmă, cu regret.

Şi, înainte să se aşeze şi el, se duse şi deschise fereastra.