Careul de asi de Georges Simenon

Capitolul 1

Celula 11, Supraveghere Specială

 

 

 

Undeva, un clopot bătu de două ori. În acel moment, deţinutul stătea pe pat şi cu mâinile mari şi osoase îşi strângea genunchii îndoiţi. Preţ de un minut, poate, rămase nemişcat, nehotărât parcă, apoi, brusc, cu un oftat, îşi întinse membrele şi se ridică în picioare în celulă, enorm, deşelat, cu capul prea mare, braţele prea lungi şi pieptul scobit.

Faţa lui nu exprima nimic, poate doar năucire sau o indiferentă neomenească. Şi totuşi, înainte de a se îndrepta spre uşa cu vizeta închisă, întinse pumnul în direcţia unui perete. Dincolo de acel perete se afla o celulă întru totul asemănătoare, o celulă din zona de Supraveghere Specială a închisorii Sânte.

Acolo, ca şi în alte patru celule, un condamnat la moarte aştepta fie graţierea, fie grupul solemn care avea să-şi facă apariţia într-o noapte să-l trezească fără o vorbă. Şi de cinci zile, la fiecare oră, la fiecare minut, acel deţinut gemea, când înăbuşit, monoton, când cu strigăte, lacrimi, ţipete de revoltă. 11 nu-l văzuse niciodată, nu ştia nimic despre el. Cel mult putea să ghicească, după voce, că vecinul lui era un bărbat foarte tânăr.

În acel moment, tânguirea era molcomă, inconştientă, în timp ce în ochii celui care tocmai se ridicase în picioare se aprindea scurt o luminiţă de ură, iar omul îşi strângea pumnii cu articulaţiile proeminente.

Dinspre culoare, curţi interioare, dinspre întreaga fortăreaţă care este închisoarea Sânte, dinspre străzile din jurul ei, dinspre Paris, nu se auzea nici un zgomot. Doar gemetele lui 10! Şi 11, cu o mişcare spasmodică, se trase de degete şi se înfioră de două ori înainte de a încerca uşa. Celula era luminată, după cum este regula în zona de Supraveghere Specială. În mod normal, un gardian trebuia să stea pe culoar şi să deschidă din oră în oră vizetele celor cinci condamnaţi la moarte.

Mâinile lui 11 mângâiară zăvorul cu un gest pe care paroxismul neliniştii îl făcea solemn.

Uşa se deschise. Scaunul temnicerului se afla acolo, gol. Atunci, omul începu să meargă foarte repede, aplecat mult în faţă, cuprins de ameţeală. Faţa îi era de un alb mat şi doar pleoapele ochilor săi verzui erau uşor înroşite. Se întoarse din drum de trei ori, pentru că greşise direcţia şi se lovea de uşi încuiate. La capătul culoarului, auzi voci: gardienii fumau şi vorbeau cu glas tare în corpul de gardă.

În sfârşit, ajunse într-o curte al cărei întuneric era străpuns din loc în loc de cercul luminos al unui felinar. La o sută de metri de el, în faţa portiţei din zid, o santinelă bătea pasul pe loc ca să se încălzească.

În altă parte, o fereastră era luminată şi se zărea un om, cu pipa în gură, aplecat peste un birou plin de hârţoage. 11 ar fi vrut să recitească bileţelul pe care îl găsise în urmă cu trei zile lipit pe fundul gamelei, dar îl mestecase şi îl înghiţise, aşa cum îi recomandase expeditorul. Şi, în timp ce cu o oră mai înainte cunoştea fiecare cuvinţel pe de rost, acum erau pasaje întregi pe care nu mai era în stare să şi le amintească exact.

În ziua de 15 octombrie la ora două dimineaţa, vei găsi uşa celulei deschisă şi temnicerul plecat în altă parte. Dacă urmezi drumul trasat mai jos...

Omul îşi trecu peste frunte o mână înfierbântată, se uită terorizat la cercurile de lumină şi abia se abţinu să nu ţipe când auzi paşi. Dar zgomotul lor venea de dincolo de zid, din stradă. Oameni liberi care vorbeau, în timp ce pavajul răsuna sub paşii lor.

— Când mă gândesc că au tupeul să ceară cincizeci de franci pe un fotoliu...

Era glasul unei femei.

— Păi, au şi ei cheltuieli! răspunse o voce de bărbat.

Şi deţinutul pipăia zidul, se oprea pentru că lovise o piatră, trăgea cu urechea, atât de palid la faţă, atât de ciudat cu braţele lui interminabile care se agitau în gol, încât oriunde în altă parte ar fi fost luat drept un om beat. Grupul se afla la mai puţin de cincizeci de metri de deţinutul nevăzut, într-o nişă a zidului, lângă o uşă pe care scria Economat.

Comisarul Maigret nu voia să se sprijine cu spatele de zidul din cărămizi negre. Cu mâinile în buzunarele pardesiului, era atât de bine înfipt pe picioarele lui puternice, atât de nemişcat, încât dădea impresia unui lucru neînsufleţit.

Dar, la intervale regulate, i se auzea sfârâitul pipei. Îi puteai ghici privirea, din care se străduia să-şi alunge neliniştea. Fusese nevoit să atingă de vreo zece ori umărul judecătorului de instrucţie Comeliau, care nu putea să stea locului.

Magistratul sosise la ora unu de la o serată mondenă, la costum, cu mustaţa fină ridicată cu grijă la vârfuri şi tenul mai colorat ca de obicei.

Lângă ei, cu faţa încruntată şi gulerul hainei ridicat, stătea domnul Gassier, directorul închisorii, care se prefăcea că nu e interesat de tot ce se petrecea. Afară era mai mult decât răcoare. Gardianul de lângă poarta din zid bătea pasul pe loc şi toţi scoteau fuioare de aburi când respirau.

Nu puteau zări deţinutul, pentru că evita locurile luminate. Dar, oricât de atent era să nu facă zgomot, putea fi auzit încoace şi-ncolo şi, într-un fel, îi puteai urmări şi cele mai mici mişcări.

După zece minute, judecătorul se apropie de Maigret şi deschise gura să vorbească. Dar comisarul îl strânse de umăr cu atâta forţă, încât magistratul tăcu, oftă şi scoase mecanic din buzunar o ţigară, dar se trezi că îi era luată din mână. Toţi trei înţeleseseră. 11 nu găsea drumul şi risca, dintr-un moment în altul, să nimerească peste o patrulă.

Şi nu puteau să facă nimic! Nu puteau să-l conducă până în locul de la baza zidului unde îl aştepta un pachet cu haine şi atârna o frânghie cu noduri. Pe drum trecea uneori câte o maşină. Alteori, oamenii de pe stradă vorbeau, şi glasul lor răsuna într-un mod cu totul aparte în curtea închisorii. Cei trei bărbaţi nu puteau face altceva decât să se uite unii la alţii. Privirea directorului era arţăgoasă, ironică, încruntată. Judecătorul Comeliau se simţea din ce în ce mai îngrijorat şi mai nervos.

Maigret era singurul care, prin voinţă, rezista şi avea încredere. Dar, dacă ar fi stat în lumină, s-ar fi văzut că fruntea îi lucea de sudoare.

Când bătu de şi jumătate, omul tot mai bâjbâia, dezorientat. Dar, în secunda următoare, cei trei inşi care îi urmăreau mişcările avură acelaşi şoc. Un oftat de uşurare, dar pe care nu-l auziseră, ci îl ghiciseră. Şi intuiau, simţeau graba febrilă a celui care, în sfârşit, se împiedicase de pachetul cu haine şi zărise frânghia.

Paşii santinelei marcau ritmic trecerea timpului. Judecătorul spuse cu glas scăzut:

— Eşti sigur că...

Maigret îl privi în aşa fel încât acesta amuţi. Şi frânghia se mişcă. Zăriră o pată mai deschisă la culoare de-a lungul zidului: faţa lui 11, care se căţăra prin forţa mâinilor.

Dar dură mult! De zece, de douăzeci de ori mai mult decât fusese prevăzut. Iar când ajunse pe culmea zidului, ai fi putut crede că renunţase, pentru că nu se mai mişca. Acum se vedea ca o umbră, lungit pe zid. Îl cuprinsese ameţeala? Ezita să coboare în stradă? Era împiedicat de trecători sau de nişte îndrăgostiţi refugiaţi într-un loc ferit?

Judecătorul Comeliau pocni din degete de nerăbdare. Directorul spuse cu glas scăzut:

— Presupun că nu mai aveţi nevoie de mine...

În sfârşit, omul trase frânghia, o aruncă de partea cealaltă a zidului şi dispăru.

— Dacă n-aş fi avut atât de mare încredere în dumneata, comisare, jur că nu m-aş fi lăsat niciodată antrenat într-o astfel de aventură... Dar să ştii că susţin în continuare vinovăţia lui Heurtin! Şi dacă acum îţi scapă?

— Ne vedem mâine? se mulţumi să spună Maigret.

— Voi fi la birou începând cu ora zece.

Dădură mâna în tăcere. Directorul întinse şi el mâna, dar fără tragere de inimă, şi se îndepărtă mormăind ceva de neînţeles. Maigret mai rămase câteva clipe pe loc şi se îndreptă spre poarta decupată în zid abia după ce auzi cum cineva o lua la sănătoasa. Salută santinela cu o mişcare a mâinii, aruncă o privire pe strada pustie şi dădu colţul pe strada Jean Dolent.

— A plecat? întrebă el, adresându-se cuiva lipit de zid.

— A luat-o spre bulevardul Arago. Dufour şi

Janvier se ţin după el.

— Poţi să te duci la culcare.

Maigret dădu distrat mâna cu inspectorul, apoi se îndepărtă cu paşi grei şi cu capul în jos, aprinzându-şi pipa.

Se făcuse patru dimineaţa când deschise uşa biroului de la Poliţia Judiciară. Îşi scoase pardesiul, oftă, goli jumătate dintr-un pahar cu bere călduţă rătăcit printre hârtii şi se trânti în fotoliu. În faţă avea un dosar burduşit de documente, pe care cineva de la Poliţia Judiciară scrisese frumos :

 

Cazul Heurtin.

 

Aşteptarea dură trei ore. Becul electric, fără abajur, era înconjurat de un nor de fum care se scămoşa la cel mai slab curent de aer. Din când în când, Maigret se ridica să mai scormonească puţin cu vătraiul în sobă, apoi se întorcea în fotoliu, renunţând, rând pe rând, la haină, la gulerul fals şi la vestă.

Avea telefonul lângă el şi pe la şase ridică receptorul să se asigure că nu uitaseră să-i facă legătura cu oraşul. Dosarul galben era deschis. Rapoarte, articole din ziare, procese-verbale, fotografii, toate erau răspândite pe birou şi Maigret le privea de departe, trăgând uneori un document spre el. Nu neapărat să-l citească, ci pentru a-şi concentra gândurile asupra lui.

Totul era dominat de un titlu elocvent, pe două coloane de ziar:

 

Joseph Heurtin, asasinul doamnei Henderson şi al cameristei sale, a fost condamnat la moarte în această dimineaţă.

 

Şi Maigret fuma fără pauză, privind cu nelinişte telefonul care se încăpăţâna să rămână mut.

Soneria se auzi prima dată la şase şi zece, dar era o greşeală. De unde se afla, comisarul putea să citească pasaje din diferite documente, însă le cunoştea pe de rost.

Joseph Jean-Marie Heurtin, născut la Melun, 27 de ani, comisionar în serviciul domnului Gerardier, florar pe strada Sevres... Avea şi o fotografie, făcută cu un an mai înainte într-o baracă de bâlci de la Neuilly. Un băiat înalt, cu braţe foarte lungi, cu un chip colţuros şi un ten foarte deschis la culoare, ale cărui haine trădau o cochetărie de prost gust.

O dramă plină de sălbăticie la Saint-Cloud. O americancă bogată a fost înjunghiată, la fel şi camerista ei. Crima avusese loc în luna iulie.

Maigret împinse într-o parte fotografiile sinistre făcute de cei de la Identitatea Judiciară: cele două cadavre, văzute din toate unghiurile, sânge peste tot, feţe cu expresii convulsive, lenjeria de noapte în dezordine, murdară, sfâşiată. Comisarul Maigret, de la Poliţia Judiciară, a dezlegat misterul dramei de la Saint-Cloud. Asasinul a fost arestat.

Răvăşi foile din faţa lui şi găsi acel anunţ din ziar care data doar de zece zile:

 

Joseph Heurtin, asasinul doamnei Henderson şi al cameristei sale, a fost condamnat la moarte în această dimineaţă.

 

În curtea Prefecturii, o dubă îşi golea „recolta” de noapte, formată îndeosebi din femei. Pe culoare începea să se audă zgomot de paşi, iar ceaţa se risipea deasupra Senei.

Deodată, soneria telefonului răsună.

— Alo! Dufour?

— Eu sunt, şefule...

— Spune!

— Nimic... Adică... Dacă vreţi, mă duc acolo...

Deocamdată, Janvier e de-ajuns...

— Unde e?

— La Citanguette...

— Cum? Ce?

— O cafenea, lângă Issy-les-Moulineaux... Sar într-un taxi şi vin să vă spun ce şi cum...

Maigret începu să se plimbe prin birou şi îl trimise pe uşier să-i comande cafea şi cornuri la braseria Dauphine. Tocmai începea să mănânce când inspectorul Dufour, foarte mărunţel, foarte decent în costumul lui gri, cu guler fals foarte înalt şi ţeapăn, intră în birou cu aerul lui misterios.

— Mai întâi, vreau să-mi spui ce-i asta, La Citanguette? mormăi Maigret. Stai jos!

— O cafenea pentru marinari, pe malul Senei, între Grenelle şi Issy-les-Moulineaux.

— S-a dus direct acolo?

— Nicidecum! Şi a fost un adevărat miracol că eu şi Janvier nu l-am pierdut...

— Ai luat micul dejun?

— Da, la Citanguette!

— Atunci, spune mai departe...

— L-aţi văzut plecând, nu? A pornit în goană, ca şi cum i-ar fi fost o frică nebună să nu fie prins. S-a mai liniştit abia la Leul din Belfort[1], la care s-a uitat cu un aer năuc.

— Ştia că e urmărit?

— Bineînţeles că nu! N-a întors capul înapoi nici măcar o dată.

— Şi?

— Cred că un orb sau cineva care n-a circulat niciodată prin Paris s-ar fi comportat cam la fel.

A luat-o brusc pe strada care traversează cimitirul Montparnasse, i-am uitat numele... în jur, nici ţipenie de om. Era lugubru... Probabil că nu ştia unde se află, pentru că, atunci când a zărit mormintele prin poarta de fier, a luat-o iar la fugă.

— Continuă...

Maigret, cu gura plină, părea acum mai liniştit.

— Am ajuns în Montparnasse. Marile cafenele se închiseseră. Dar unele localuri mai erau deschise. Îmi amintesc că s-a oprit în faţa unuia de unde se auzea muzică de jazz. O vânzătoare s-a apropiat de el cu coşul de flori şi atunci a luat-o iar din loc...

— În ce direcţie?

— Aş zice că în nici una! A mers pe bulevardul Raspail; apoi a făcut cale-ntoarsă pe o stradă transversală şi a ajuns în faţa gării Montparnasse.

— Avea vreo expresie pe faţă?

— Nici o expresie! Ca la interogatoriu, ca la tribunal... Foarte palid... Şi o privire tulbure, speriată. Nu ştiu cum să vă spun... După o jumătate de oră, ne aflam la Hale.

— Şi nimeni n-a intrat în vorbă cu el?

— Nimeni!

— Nu a aruncat nici un bilet în vreo cutie de scrisori?

— Jur că nu, şefule! Janvier mergea pe un trotuar, eu, pe celălalt. Nu i-am scăpat nici o mişcare... Ca să vă dau un exemplu: s-a oprit o secundă în faţa unei tarabe unde se vând cârnaţi calzi şi cartofi prăjiţi. A ezitat. Pe urmă a plecat mai departe, probabil pentru că zărise un agent în uniformă.

— Nu ţi s-a părut că ar fi căutat o adresă oarecare?

— Absolut deloc! Mai curând l-ai fi luat drept un om beat care se duce încotro îl trage aţa...

Ne-am reîntors la Sena în Piaţa Concorde. Şi atunci i-a trecut prin minte să meargă de-a lungul apei. S-a aşezat jos de două-trei ori...

— Unde?

— O dată pe parapetul de piatră. Apoi pe o bancă. N-aş băga mâna în foc, dar cred că de data asta a plâns. În orice caz, stătea cu capul în mâini...

— Şi nu mai era nimeni pe bancă?

— Nimeni. Şi am pornit mai departe... Închipuiţi-vă drumul până la Moulineaux! Din când în când, se oprea şi se uita la apă. Remorcherele începuseră să circule. Apoi străzile s-au umplut de muncitorii de la uzine. Iar el mergea mai departe, ca unul care habar n-are ce o să facă...

— Atât?

— Cam atât... Staţi puţin... Pe podul Mirabeau, a băgat mâinile în buzunare şi a scos un obiect.

— Bancnote de zece franci...

— Aşa ni s-a părut mie şi lui Janvier. A căutat ceva în jur. Cu siguranţă, o cafenea! Dar, pe malul drept, nu era nicăieri deschis. A trecut apa.

A băut o cafea şi un pahar de rom într-un bar mic plin de şoferi.

— La Citanguette?

— Nu încă! Şi eu, şi Janvier simţeam că nu ne mai ţin picioarele. Iar noi nu puteam să bem nimic ca să ne încălzim! A plecat mai departe.

A mers şi iar a mers... Janvier, care a notat toate străzile, vă va prezenta un raport detaliat. În sfârşit, s-a întors pe cheiuri, lângă o uzină mare.

Pe-acolo e pustiu... Sunt nişte crânguri şi o iarbă ca la ţară, între două grămezi de materiale vechi.

Lângă o macara sunt ancorate câteva şlepuri. Să fie vreo douăzeci... La Citanguette e un han pe care nu te-ai aştepta să-l găseşti acolo. Un mic local unde se serveşte de mâncare. În dreapta, se află un hangar, cu un pian mecanic, iar pe o tăbliţă stă scris: Bal sâmbăta şi duminica. Omul a băut din nou cafea şi rom. Apoi a fost servit cu cârnaţi, după o aşteptare destul de lungă. A vorbit cu patronul şi, după un sfert de oră, au urcat amândoi la primul etaj. Când patronul a coborât, am intrat şi l-am întrebat direct dacă închiria camere. M-a întrebat: „De ce? El nu-i în regulă?”.

Probabil că tipul e obişnuit să aibă de-a face cu poliţia. Nu era cazul să fac pe niznaiul! Am preferat să-l sperii. L-am anunţat că, dacă îi sufla o vorbă clientului său, localul lui avea să fie închis...

Nu-l cunoştea. Sunt sigur! Specialitatea casei sunt mateloţii şi, pe la amiază, muncitorii de la uzina din vecinătate, care vin să-şi bea aperitivul... Se pare că Heurtin, când a intrat în cameră, s-a aruncat în pat fără să-şi mai scoată măcar pantofii. Patronul i-a atras atenţia şi el i-a aruncat pe jos, după care a adormit imediat.

— Janvier a rămas în zonă? întrebă Maigret.

— E acolo. I se poate telefona, pentru că La Citanguette are telefon, fiindcă mateloţii au deseori nevoie să ia legătura cu armatorii.

Comisarul ridică receptorul. După câteva clipe, Janvier răspundea de la celălalt capăt al firului.

— Alo! Ce face omul nostru?

— Doarme...

— Nici un suspect de semnalat?

— Nimic! Calm total... Poţi să-l auzi de pe scară cum sforăie...

Maigret închise şi îl privi pe mărunţelul Dufour din cap până în picioare.

— N-ai să-l scapi? întrebă el.

Când inspectorul dădu să protesteze, comisarul îi puse mâna pe umăr şi continuă cu o voce gravă:

— Ascultă, bătrâne! Ştiu că ai să faci tot ce-ţi stă în puteri... Dar e în joc poziţia mea! Şi multe alte lucruri... Pe de altă parte, nu pot să vin acolo eu însumi, pentru că animalul mă cunoaşte.

— Jur, domnule comisar...

— Lasă! Nu jura!

Şi Maigret, cu un gest brusc, puse toate documentele la loc în dosar, apoi îl împinse într-un sertar.

— În primul rând, dacă ai cumva nevoie de oameni, nu ezita să ceri.

Fotografia lui Joseph Heurtin rămăsese pe birou şi Maigret se uită o clipă fix la faţa lui osoasă, cu urechile clăpăuge şi buzele lungi lipsite de culoare. Individul fusese examinat de trei medici legişti. Doi declaraseră: Inteligenţă mediocră. Deplin responsabil. Al treilea, citat de apărare, îndrăznise să afirme cu timiditate: Atavism suspect. Responsabilitate redusă.

Iar Maigret, care îl arestase pe Joseph Heurtin, le spusese şefului poliţiei, procurorului Republicii şi judecătorului de instrucţie:

— Ori e nebun, ori e nevinovat!

Şi se făcuse luntre şi punte să dovedească acest lucru. Pe culoar se auzeau paşii inspectorului Dufour, care se îndepărta cu un mers săltăreţ.