Cazul Louise Laboine de Georges Simenon

Capitolul I

În care inspectorul Lognon

descoperă un cadavru şi pe urmă se plânge

că i l-a şterpelit altcineva

 

Maigret căscă şi împinse hârtiile către marginea biroului.

— Iscăliţi-le, copii, şi o să puteţi merge la culcare.

„Copiii” erau probabil trei tipi dintre cei mai înrăiţi şi îndărătnici din câţi se perindaseră în ultimul an pe la P.J.[1] Unul dintre ei, pe nume Dédé, arăta ca o gorilă, iar cel mai slăbuţ, care avea un ochi vânăt, ar fi făcut parale bune ca luptător la bâlci.

Janvier le întinse hârtiile, un toc, iar acum, că goliseră în sfârşit sacul, nu se mai osteneau să discute, nici să citească procesul-verbal al interogatoriului şi iscăleau cu un aer dezgustat.

Orologiul de marmură arăta trei şi ceva, iar mai toate birourile de pe Quai des Orfèvres erau cufundate în întuneric. De mult nu se mai auzea alt zgomot decât vreun claxon în depărtare sau frânele unui taxi care derapa pe asfaltul umed. Când veniseră aici, cu o zi mai înainte, birourile erau tot pustii, pentru că nu era nici nouă dimineaţa şi personalul nu sosise încă. Ploaia cădea la fel de măruntă şi tristă.

Se împliniseră treizeci de ore şi mai bine de când se aflau sub acelaşi acoperiş, când tustrei laolaltă, când separaţi; ceasuri în care Maigret plus cinci dintre oamenii lui se schimbau, hărţuindu-i cu rândul.

— Idioţi! precizase comisarul din prima clipă. O să dureze.

La idioţi, adică la cei cu mintea îngustă, durează întotdeauna foarte mult până să-i dea drumul. Îşi închipuie că dacă nu vorbesc sau dacă pornesc să îndruge orice, contrazicându-se eventual din cinci în cinci minute, vor izbuti să scape basma curată. Crezându-se mai şmecheri decât restul lumii, încep de regulă prin a face pe nebunii: „Dacă-ţi închipui c-o să scoţi ceva de la mine!”

Lucrau de câteva luni de zile în preajma străzii La Fayette şi ziarele îi porecliseră „Spărgătorii de ziduri”. Fuseseră prinşi datorită unui telefon anonim.

Mai rămăsese un rest de cafea în ceşti şi ibricul de email era încă pe reşou. Toţi aveau feţele trase şi cenuşii. Maigret, al cărui gâtlej era iritat de cât fumase, se gândea ca, după expedierea celor trei indivizi, să ia undeva o supă de ceapă, chemându-l şi pe Janvier. Îi trecuse somnul, deşi pe la unsprezece cădea din picioare şi se dusese să picotească un pic în biroul său. Mintea nu-i mai era acum la dormit.

— Spune-i lui Vacher să-i ia de-aici.

Chiar în clipa când ieşeau din biroul inspectorilor se auzi ţârâitul telefonului. Maigret ridică receptorul.

— Care eşti acolo? făcu o voce.

Maigret se încruntă şi nu răspunse pe loc. Glasul de la celălalt capăt al firului întrebă:

— Jussieu?

Jussieu era inspectorul de gardă. Maigret îl trimisese acasă pe la zece.

— Nu, Maigret, mormăi comisarul.

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule comisar. Aici e Raymond de la Centrală.

Raymond sunase din clădirea cealaltă, unde, într-o încăpere uriaşă, ajungeau toate apelurile destinate Brigăzii de intervenţii rapide. În clipa când cineva spărgea geamul uneia din acele borne roşii care împânzesc Parisul, pe harta cât un perete de mare a Centralei se aprindea un becuşor. Atunci, omul din faţa hărţii făcea legătura.

— Aici Centrala!

Era vorba când de bătăi de stradă, când de beţivani recalcitranţi sau de poliţişti aflaţi în patrulare şi cerând ajutor.

Drept care omul de la Centrală mai făcea o legătură.

— Postul din strada Grenelle? Justin, tu eşti? Trimite o maşină pe chei, pe la numărul 210…

În fiecare noapte erau câte doi-trei de serviciu şi-şi pregăteau şi ei, fără îndoială, cafele. Uneori, când se întâmpla ceva mai grav, anunţau P.J.-ul. Alteori, telefonau la Quai ca să vorbească unui prieten. Maigret îl ştia pe Raymond.

— Jussieu a plecat. Voiai să-i spui ceva mai deosebit?

— Doar că s-a descoperit cadavrul unei fete, în Piaţa Vintimille.

— Ai amănunte?

— Cred că la ora asta băieţii de la Secţia a II-a sunt acolo. Am fost anunţat acum trei minute.

— Mulţumesc.

Cei trei malaci ieşiseră din birou. Janvier se întorcea, cu ochii înroşiţi, ca întotdeauna când nu dormea noaptea, şi cu o barbă de parc-ar fi fost bolnav.

Maigret îşi îmbrăcă pardesiul, se uită după pălărie.

— Mergem?

Coborâră unul în spatele celuilalt. De obicei, se duceau în Hale la ora aceea să mănânce o supă de ceapă. În faţa micilor automobile negre din curte, Maigret şovăi:

— Au găsit o fată moartă în Piaţa Vintimille.

Apoi, ca unul care caută un pretext ca să nu se ducă la culcare, zise:

— Mergem să vedem ce s-a-ntâmplat?

Janvier se aşeză la volanul unei maşini. Erau prea obosiţi amândoi, după atâtea ceasuri de interogatoriu, ca să mai vorbească.

Maigret nu realizase pe dată faptul că Secţia a II-a era condusă de Lognon, adică de Nasolu’, cum îl porecliseră colegii. Dar, oricum, nu scria nicăieri că Lognon trebuie să facă de strajă noaptea la postul din strada Rochefoucauld.

Străzile erau pustii şi ude, picături mărunte nimbau felinarele, în timp ce rare siluete se strecurau pe lângă ziduri. Abia la încrucişarea străzii Montmartre cu Marile Bulevarde întâlniră o cafenea deschisă. Ceva mai încolo, zăriră firmele luminoase a două-trei localuri de noapte şi câteva taxiuri ce aşteptau lângă trotuar.

Piaţa Vintimille, la doi paşi de Piaţa Blanche, părea o insulă de tăcere. Se afla acolo o dubă a poliţiei, iar lângă grilajul scuarului minuscul, un grup de oameni, patru sau cinci, stăteau împrejurul unei forme de culoare deschisă, întinsă pe asfalt.

Maigret recunoscu din prima clipă făptura scundă şi pirpirie a lui Lognon. Nasolu’ se desprinse din grup pentru a vedea cine soseşte şi, la rândul lui, îi recunoscu pe Maigret şi Janvier.

— Nenorocire, mormăi comisarul.

Căci Lognon, bineînţeles, avea să fie convins că Maigret o făcuse iarăşi dinadins. Se petrecuse, vasăzică, o dramă în cartierul lui, pe domeniile lui, şi, culmea, tocmai când se nimerise să fie el de serviciu. I se oferea, poate, prilejul, de ani şi ani de zile aşteptat, de a se afirma. Şi o înlănţuire de împrejurări neaşteptate îl aducea pe Maigret la faţa locului, aproape în acelaşi timp cu el!

— Aţi primit vreun telefon? întrebă el cu bănuială-n glas.

Nasolu’ era deja convins că se pusese la cale o conspiraţie împotriva sa.

— Eram la Quai. M-a sunat Raymond şi am venit să văd ce s-a întâmplat.

Oricum, Maigret nu-şi putea îngădui să plece fără a afla despre ce e vorba, numai şi numai de dragul susceptibilităţii lui Lognon.

— A murit? întrebă el arătând spre femeia întinsă pe trotuar.

Lognon încuviinţă din cap. Mai erau acolo, în afară de el, trei poliţişti în uniformă şi o pereche, un bărbat şi o femeie, care – cum află mai târziu comisarul –, trecând prin zonă, descoperise corpul şi dăduse alarma. Să se fi descoperit cadavrul o sută de metri mai încolo, ar fi fost deja o îmbulzeală nebună, dar, noaptea, prin Piaţa Vintimille nu trecea lume multă.

— Cine e?

— Habar n-avem. N-am găsit niciun act.

— Poşeta?

— N-are.

Maigret făcu trei paşi, se aplecă. Fata era culcată pe-o rână, cu obrazul drept pe trotuarul ud şi un picior descălţat.

— N-aţi găsit pantoful?

Lognon făcu semn că nu. Era cam nu ştiu cum să vezi degetele de la picior prin mătasea ciorapului. Fata purta o rochie de seară de satin albastru-deschis care, pesemne că şi din pricina poziţiei nefireşti, părea să-i fie mare.

După înfăţişare, nu i-ai fi dat mai mult de douăzeci de ani.

— Doctorul?

— Trebuie să pice dintr-o clipă în alta.

Maigret se întoarse spre Janvier:

— Ar trebui să-i anunţi pe băieţii de la Judiciar. Să trimită fotografi.

Pe rochia fetei, nicio pată de sânge. Luând lanterna unui agent, comisarul îi lumină faţa şi i se păru că ochiul care se vedea era uşor tumefiat, iar buza de sus umflată.

— N-avea mantou? mai întrebă Maigret.

Era o vreme destul de frumoasă pentru luna martie, dar nu destul de cald ca să te plimbi noaptea, mai ales prin ploaie, cu o rochie uşoară care nu-ţi acoperă nici măcar umerii, ţinându-se doar prin bretele subţiri.

— Probabil că n-au omorât-o aici – şuieră Lognon, sinistru, cu aerul că-şi face fireasca datorie ajutându-l pe comisar, dar că, de fapt, cazul îl lasă rece.

De altfel, se ţinea anume mai la o parte. Janvier se îndreptase spre un bar din Piaţa Blanche, ca să telefoneze. În scurt timp, un taxi frână lângă micul grup, iar din maşină coborî un doctor din cartier.

— Puteţi arunca o privire, doctore, dar să n-o mişcaţi până nu vin fotografii. E moartă, fără discuţie.

Doctorul se aplecă, pipăi încheietura mâinii, pieptul, după care se ridică nepăsător şi, fără niciun cuvânt, se puse pe aşteptat ca şi ceilalţi.

— Mergem? întrebă femeia, ţinându-şi soţul de braţ. Începuse să i se facă frig.

— Mai aşteaptă puţin.

— Ce să mai aştept?

— Nu ştiu. Dar sigur vor face ceva.

Maigret se întoarse spre ei.

— Aţi lăsat numele şi adresa?

— Da, la dumnealui.

Arătau către Lognon.

— La ce oră aţi descoperit corpul?

Cei doi se priviră.

— Am plecat de la bar pe la trei.

— Trei şi cinci, preciză femeia. M-am uitat la ceas când erai la garderobă.

— Mă rog. Iar până aici am făcut vreo trei-patru minute. Tocmai voiam să ocolim piaţa, când am observat o pată deschisă la culoare pe trotuar.

— Fata… era moartă?

— Cred că da. În tot cazul, nu mai mişca.

— Sper că n-aţi atins-o…

Bărbatul făcu semn că nu.

— Atunci, am trimis-o pe nevastă-mea să cheme poliţia. E un post de alertare a Brigăzii de intervenţii rapide în colţ, cum intri pe bulevardul Clichy. Îl ştiu, că e lângă noi. Noi stăm pe bulevardul Batignolles, la doi paşi.

Între timp, Janvier se întoarse.

— Vor fi aici peste câteva minute, anunţă el.

— Îmi închipui că Moers nu era acolo.

Maigret simţea pe undeva, tulbure, că a dat peste o afacere destul de încurcată. Aştepta cu mâinile-n buzunare, cu pipa în gură, şi arunca, din timp în timp, câte o privire către fata ce zăcea pe asfalt. Rochia albastră nu mai era nouă de mult, îi lipsea apretul, iar materialul era destul de ieftin. Aducea cu rochiile animatoarelor de bar din Montmartre. Ca şi pantoful, un pantof argintiu cu tocul foarte înalt şi talpa uzată, ce evoca aceeaşi apartenenţă.

La prima vedere, s-ar fi zis că e vorba de o animatoare atacată pe când se întorcea acasă şi jefuită de poşetă. Dar, în cazul acesta, un pantof nu ar fi dispărut şi agresorul nu s-ar fi ostenit să ia mantoul victimei.

— Probabil c-a fost ucisă în altă parte, îi şopti Maigret lui Janvier.

Lognon, care trăgea cu urechea, auzi şi se mulţumi să schiţeze un soi de rânjet: nu spusese el cel dintâi asta?

Dar, dacă fusese omorâtă în altă parte, de ce au lăsat cadavrul în piaţa aceasta? Era puţin probabil ca asasinul s-o fi cărat în spinare. O fi avut o maşină, însă atunci i-ar fi fost uşor să arunce cadavrul în Sena, ori undeva, pe vreun maidan, la marginea oraşului.

Maigret nu-şi mărturisea că ceea ce îl intriga cel mai mult era faţa victimei, cu toate că nu putea să vadă decât o jumătate din ea. Fata avea un aer bosumflat, poate şi din cauza loviturilor. Ai fi zis că e o fetiţă îmbufnată. Părul îi era moale şi întunecat, ondulat natural, pieptănat pe spate. Din cauza ploii, fardul se cam ştersese, dar acest lucru, în loc s-o îmbătrânească sau s-o urâţească, o făcea mai tânără şi mai atrăgătoare.

— Vino puţin, Lognon.

Maigret îl trase deoparte.

— Da şefu’, vă ascult!

— Ai vreo idee?

— Ştiţi foarte bine că eu n-am niciodată idei. Nu sunt decât un inspector oarecare, de cartier.

— Ai mai văzut-o vreodată?

Lognon era omul care cunoştea cel mai bine împrejurimile Pieţei Blanche şi ale Pieţei Pigalle.

— Niciodată.

— Să fie vreo animatoare?

— În orice caz, nu una dintre cele de pe-aici. Le cunosc aproape pe toate.

— O să am nevoie de dumneata.

— Vă rog, nu trebuie să spuneţi doar aşa, ca să-mi faceţi plăcere. Din moment ce Quai des Orfèvres se ocupă de cazul ăsta, afacerea nu mă mai priveşte. N-am nimic contra, vă rog să luaţi notă. E cât se poate de firesc. Şi, de altfel, sunt obişnuit. N-aveţi decât să-mi daţi ordine, o să le execut cum pot mai bine.

— Poate n-ar fi rău să stai de vorbă încă de pe acum cu portarii localurilor de noapte.

Lognon privi la trupul întins pe asfalt şi suspină:

— M-am dus.

În mintea lui totul era limpede: Maigret îl îndepărta dinadins de locul cu pricina. Nasolu’ traversă strada cu mersul său veşnic ostenit, având grijă să nu întoarcă, pentru nimic în lume, capul.

Maşina de la Judiciar tocmai sosea. Un poliţist se chinuia să-l alunge pe un beţiv care se apropiase şi era furios că nimeni n-o ajută pe „duduia”.

— Voi, sticleţi, sunteţi toţi la fel. Pentru că a băut şi omul un păhărel mai mult…

Fotograful terminase. Aşa că doctorul se aplecă asupra trupului şi-l întoarse pe spate, dezvăluind obrazul tot, care, privit acum, părea şi mai tânăr.

— De ce a murit? întrebă Maigret.

— Fractură a craniului.

Doctorul îşi trecu degetele prin părul moartei.

— A fost lovită în creştet cu un obiect greu, un ciocan, o cheie franceză, o ţeavă de plumb, ceva în genul ăsta. Mai întâi însă, au lovit-o peste faţă, cu pumnii probabil.

— Puteţi stabili cam pe la ce oră a murit?

— După părerea mea, pe la două-trei dimineaţa. Doctorul Paul o să vă dea mai multe amănunte după autopsie.

Venise şi camioneta Institutului Medico-Legal. Oamenii aşteptau doar un semn ca să pună corpul pe o targă şi să-l transporte spre Pont d’Austerlitz.

— Daţi-i drumul! suspină Maigret.

Apoi îl căută pe Janvier din priviri.

— Mâncăm ceva?

Foamea le trecuse, totuşi intrară într-un restaurant şi comandară supă de ceapă doar fiindcă aşa hotărâseră cu o oră înainte. Maigret dăduse dispoziţii să se trimită ziarelor o fotografie a moartei, ca să apară, pe cât posibil, în ediţiile de dimineaţă.

— Vă duceţi acolo? întrebă Janvier.

Maigret ştia că „acolo” voia să zică Morga, care acum se numea Institutul Medico-Legal.

— Cred c-o să trec pe-acolo.

— Doctorul Paul trebuie să se fi dus. I-am telefonat.

— Un calvados?

— Cum doriţi.

La masa vecină, două femei mâncau varză acră; nişte animatoare, în rochii de seară amândouă; Maigret le examină cu atenţie, ca şi cum ar fi dorit să descopere deosebirile dintre acestea şi fata moartă.

— Te duci acasă?

— Nu, vin cu dumneavoastră, hotărî Janvier.

Pe la ceasurile patru şi jumătate intrară la Institutul Medico-Legal, unde doctorul Paul, care tocmai venise, îşi îmbrăca halatul alb. În colţul gurii – ţigara, ca întotdeauna când se pregătea pentru o autopsie.

— Ai examinat-o, doctore?

— M-am uitat puţin la ea.

Cadavrul zăcea, gol, pe o lespede de marmură. Maigret întoarse capul.

— Şi ce părere ai?

— Trebuie să aibă între 19 şi 22 de ani. Sănătoasă, dar am impresia că nu mânca îndeajuns.

— O animatoare de local?

Doctorul Paul îl privi pe Maigret cu o sclipire şireată în ochi:

— Adică o fată care se culcă cu clienţii?

— Mai mult sau mai puţin.

— În cazul ăsta… nu.

— Cum de poţi da un răspuns aşa de categoric?

— Pentru că fata asta nu s-a culcat niciodată cu nimeni.

Janvier, care privea mecanic la corpul luminat de o lampă puternică, întoarse capul, roşind.

— Eşti sigur?

— Absolut sigur, răspunse doctorul, care-şi punea mănuşile de cauciuc şi aranja instrumentele pe o masă acoperită cu faianţă.

— Rămâneţi aici?

— Nu, o să trecem dincolo. Cât zici că durează?

— Mai puţin de o oră. Depinde ce găsesc. Vrei şi o analiză a stomacului?

— Aş prefera. Cine ştie…

Maigret şi Janvier intrară în biroul de alături, unde se aşezară, cu aerul grav al celor ce se află într-o sală de aşteptare. Amândoi păstraseră în minte imaginea trupului alb al fetei.

— Mă întreb cine-o fi, murmură Janvier, spărgând tăcerea. Cu rochia aia nu putea să meargă decât la teatru, într-un local de noapte sau la o serată.

Probabil că amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Era ceva care nu mergea defel. Seratele pentru care te îmbraci în ţinută de seară nu sunt numeroase, iar acolo nu prea vezi rochii ieftine şi decolorate ca a necunoscutei. Pe de altă parte, după spusele doctorului, fata nu părea să fi fost angajată în vreun bar din Montmartre.

— O nuntă? aruncă Maigret, fără să creadă însă nici el.

Şi la nuntă te îmbraci în haine bune.

— Credeţi?

— Nu. Să vedem, suspină Maigret, şi-şi aprinse pipa.

După zece minute de tăcere în doi, Maigret spuse:

— Te-ar deranja dacă te-ai duce după lucrurile fetei?

— Chiar vreţi?

Comisarul încuviinţă din cap.

— Numai dacă ai curaj.

Janvier deschise uşa, dispăru vreme de două minute şi când reveni era atât de palid, încât Maigret se temu să nu-l vadă vomitând. Ţinea în mână rochia albastră şi ceva lenjerie albă.

— Paul mai are mult?

— Nu ştiu. Nu m-am uitat.

— Dă-mi rochia.

Rochia fusese curăţată de multe ori şi, sub tiv, culoarea era spălăcită. Pe partea dinăuntru, o etichetă: „Dra Irène, strada Douai 35 bis”.

— E lângă Piaţa Vintimille, remarcă Maigret, în vreme ce examina ciorapii (unul era ud leoarcă), chiloţii, sutienul şi un portjartier foarte îngust.

— Asta-i tot ce avea pe ea?

— Da. Pantoful e cumpărat de pe strada Notre-Dame-de-Lorette.

Tot în cartier. Să nu fi fost afirmaţia doctorului Paul, toate datele ar fi dus către o animatoare sau o tânără în căutare de aventuri prin Montmartre.

— Poate găseşte Lognon ceva! spuse Janvier.

— N-aş crede.

Cei doi nu se prea simţeau în apele lor, imaginându-şi ce se petrecea dincolo. Trei sferturi de ceas mai târziu, uşa se deschise. Când se uitară în încăperea vecină, trupul nu se mai afla acolo, iar cineva de la Institut închidea unul din sertarele metalice unde se păstrau cadavrele.

Doctorul Paul îşi scoase halatul. Apoi, îşi aprinse o ţigară.

— N-am găsit mare lucru, zise el. Moartea a fost cauzată de fracturarea craniului. Capul a fost lovit violent de vreo câteva ori, cel puţin de trei ori. Dar nu-mi dau seama cu ce anume. Poate o unealtă oarecare, poate un suport de aramă pentru şemineu sau un sfeşnic, în orice caz ceva greu şi tare. Fata a căzut mai întâi în genunchi, încercând să se agaţe de cineva: am găsit nişte scame de lână de culoare închisă sub unghii. O să le trimit numaidecât la laborator. Faptul că avem de-a face cu lână pare să indice că s-a agăţat de o haină bărbătească.

— Prin urmare, a fost o luptă.

Doctorul Paul deschise un dulăpior unde, alături de halat, de mănuşile de cauciuc şi de alte obiecte, păstra o sticlă de coniac.

— Luaţi un păhărel?

Maigret acceptă fără falsă stânjeneală. Văzând aceasta, Janvier aprobă şi el din cap.

— Ce-ţi spun acum e doar o părere personală. Fata a fost lovită mai întâi cu palmele sau chiar cu pumnii, în obraz, după care au izbit-o cu obiectul respectiv. Aş zice că au început prin a-i cârpi vreo două palme îndesate. Nu ştiu dacă-n clipa aceea a căzut în genunchi, dar am impresia că da, şi atunci s-au hotărât probabil s-o lichideze.

— Adică nu crezi că a fost atacată pe la spate.

— În niciun caz.

— Deci nu e vorba de vreun pungaş care a atacat-o la colţ de stradă?

— N-aş crede. Şi, de altfel, nimic nu dovedeşte că lucrurile s-ar fi petrecut în stradă.

— Analiza stomacului spune ceva?

— Da. Ca şi analiza sângelui, de altminteri.

— Ce anume?

Doctorul Paul schiţă un zâmbet ca şi cum ar fi vrut să spună: „Atenţie, veţi fi dezamăgiţi!”

Urmă o pauză, dintr-acelea pe care le făcea înainte de a lansa unul din bancurile sale obişnuite.

— Era măcar pe trei sferturi beată.

— Eşti sigur?

— Mâine, în raport, o să găseşti procentajul exact de alcool pe care l-am descoperit în sânge. O să-ţi trimit şi analiza completă a stomacului. Cred că ultima oară a mâncat cu şase până la opt ore înainte de moarte.

— La ce oră a murit?

— Pe la două noaptea. Mai curând înainte de două decât după.

— Asta înseamnă că a mâncat ultima oară pe la şase-şapte seara.

— Dar a mai băut după aceea.

Cadavrul n-avea cum să fi rămas multă vreme în Piaţa Vintimille înainte de a fi descoperit. Zece minute? Un sfert de ceas? Mai mult în niciun caz. Aşa încât între clipa morţii şi momentul când trupul fusese lăsat pe trotuar trecuseră cel puţin trei sferturi de oră.

— Bijuterii?

Paul se duse dincolo ca să le aducă. La întoarcere ţinea în mână nişte cercei de aur, împodobiţi fiecare cu câte o floare din rubine mici, precum şi un inel, tot cu rubin, dar ceva mai mărişor. Nu erau gablonţuri, dar nici lucruri de preţ. După stil, păreau să aibă vreo treizeci de ani vechime, dacă nu mai mult.

— Asta-i tot? Te-ai uitat la mâini?

Doctorul Paul era specialist în a stabili profesiunea după deformaţiile mai mult sau mai puţin vizibile ale mâinilor şi poliţia izbutise, în câteva rânduri, să identifice necunoscuţi pornind de la asemenea observaţii.

— Făcea un pic de gospodărie, dar nu prea mult. Nu era nici dactilografa, nici croitoreasă. Acum vreo trei-patru ani a fost operată de apendicită de un chirurg de mâna a doua. Asta-i tot ce pot să spun în clipa de faţă. Vă duceţi la culcare?

— Cred că da, murmură Maigret.

— Noapte bună. Eu mai rămân. Raportul o să-l primiţi pe la nouă dimineaţa. Mai luaţi un păhărel?

Maigret şi Janvier ieşiră pe chei. La bordul şlepurilor ancorate începuse forfota.

— Vă las acasă, şefu’?

Maigret încuviinţă din cap. Trecură prin faţa gării Lyon, unde tocmai sosise un tren. Cerul pornea să se lumineze. Aerul era mai rece ca-n timpul nopţii. Se luminaseră şi câteva ferestre. Din când în când trecea câte un om care se ducea la lucru.

— Să nu te prind pe la birou până după-masă!

— Şi dumneavoastră?

— Probabil că o să trag şi eu un pui de somn.

— Noapte bună, şefule!

Maigret urcă scările fără zgomot. Dar, când să vâre cheia-n broască, uşa se deschise, iar doamna Maigret, în cămaşă de noapte, răsuci întrerupătorul şi-l privi, orbită o clipă de lumină.

— Ce târziu vii! Cât e ceasul?

Doamna Maigret îl auzea chiar prin somn când urca scările.

— Habar n-am. Vreo cinci şi ceva.

— Ţi-e foame?

— Nu.

— Hai repede la culcare… O cafea vrei?

— Nu… lasă…

Maigret se dezbrăcă şi se cuibări în patul cald. Dar, în loc să adoarmă, se gândea mai departe la fata moartă din Piaţa Vintimille. Auzea cum, afară, Parisul se trezea încet-încet, cu zgomote mai întâi izolate, venind mai mult sau mai puţin de departe; rare la început, ele se îngemănau apoi într-un fel de simfonie familiară. Portăresele începeau să târască lăzile cu gunoi la marginea trotuarelor. Pe scară lipăiau paşii lăptăresei care lăsa sticlele în faţa uşilor.

În sfârşit, doamna Maigret se ridică din pat cu infinite precauţii, iar Maigret trebui să facă un efort pentru a-şi stăpâni zâmbetul care l-ar fi trădat. O auzi umblând prin baie, apoi cum aprindea gazul la bucătărie şi, în scurt timp, simţi mirosul de cafea care năpădise apartamentul.

Cu toate că ar fi dorit să doarmă, Maigret nu izbutea cu niciun chip. Din cauza oboselii, probabil. Nevastă-sa tresări când îl văzu intrând în halat şi papuci în bucătărie, unde ea lua micul dejun. Lampa era încă aprinsă, în timp ce afară se făcea deja lumină.

— Nu dormi?

— După cum vezi.

— Vrei să mănânci ceva?

— Dacă se poate…

Doamna Maigret nu-l întrebă de ce-şi petrecuse aproape toată noaptea afară, în stradă. Pardesiul – văzuse ea – era ud.

— Nu cumva ai răcit?

Maigret îşi bău cafeaua, apoi telefonă la Secţia a II-a.

— Inspectorul Lognon e pe-acolo?

Barurile de noapte se închiseseră de mult, aşa încât Lognon ar fi putut să se ducă la culcare. Cu toate acestea, era la birou.

— Lognon? Aici Maigret. Ceva nou?

— Nimic. Am fost prin toate barurile şi am discutat cu şoferii de taxi.

Maigret se aştepta la un asemenea rezultat, din cauza observaţiei aruncate de doctorul Paul.

— Cred că poţi să te duci acasă şi să te culci.

— Şi dumneavoastră?

În vocabularul lui Lognon, asta însemna: „Care va să zică mă trimiţi la somn, ca să continui dumneata ancheta liniştit. Iar după aceea să se zică: «Dobitocul de Lognon n-a făcut nimic!»”

Maigret se gândi la doamna Lognon, slabă şi veşnic bolnăvicioasă, pe care suferinţele o ţineau mai mult în casă. Locuiau într-un apartament, undeva, prin piaţa Constantin Pecqueur. Când inspectorul venea acasă, n-avea parte decât de gemete şi bombăneli. După care pornea să facă gospodărie şi să alerge după cumpărături.

„Eşti sigur c-ai şters praful de sub bufet?”

I se făcu milă de Nasolu’.

— Am găsit o urmă. Dar nu sunt sigur c-o să iasă ceva.

La celălalt capăt al firului, tăcere.

— Dacă n-ai chef să dormi, vin să te iau într-o oră-două.

— Sunt la birou.

Maigret telefonă la Quai des Orfèvres, cerând să i se trimită o maşină care să treacă mai întâi pe la Institutul Medico-Legal după lucrurile fetei.

Pe urmă, în baie, i se făcu somn de-a binelea. O clipă îl ispiti gândul să-i telefoneze lui Lognon şi să-i spună să se ducă singur la domnişoara Irène, pe strada Douai.

Ploaia încetase. Cerul era alburiu, cu scânteieri aurii ce făgăduiau o zi însorită.

— Vii la masă?

— Cred că da. Nu ştiu.

— Parcă sperai să termini ancheta azi-noapte, nu?

— Pe aia am terminat-o, acum avem alta.

Aşteptă, înainte de a ieşi din casă, să vadă micuţa maşină de la P.J. trăgând lângă trotuar. Şoferul claxonă de trei ori. Maigret îi făcu semn cu mâna de la fereastră că vine.

— La revedere.

Zece minute mai târziu, când maşina străbătea cartierul Montmartre, Maigret uitase deja de noaptea de nesomn.

— Opreşte undeva, pe-aici, să bem un pahar de vin alb, zise el.