Cine a ucis-o pe Cecile de Georges Simenon
Pipa pe care Maigret o aprinse la ieşirea din imobilul său de pe bulevardul Richard-Lenoir era mai savuroasă decât în alte dimineţi. Prima ceaţă era o surpriză la fel de plăcută ca prima zăpadă pentru copii, mai ales că nu era ceaţa nesuferită, gălbuie, din unele zile de iarnă, ci un abur lăptos prin care rătăceau halouri de lumină. Era răcoare.
Simţea pişcături în vârful degetelor şi în vârful nasului, iar paşii lui răsunau înăbuşit pe caldarâm.
Cu mâinile în buzunarele pardesiului gros cu guler de catifea - celebru la Quai de Orfevres -, care încă mai mirosea puţin a naftalină, şi pălăria trasă bine pe cap, Maigret porni pe jos spre Poliţia Judiciară, fără să se grăbească, amuzându‑se când vreo puştoaică se ivea în fugă din ceaţă şi se lovea de el.
— O, pardon, domnule!...
Şi o lua şi mai iute la fugă, ca să nu scape autobuzul sau metroul.
Părea că, în dimineaţa aceea, întreg Parisul se amuză de ceaţă ca şi el, şi doar remorcherele de pe Sena, pe care nu le puteai vedea, îşi strigau îngrijorarea cu glas răguşit.
Apoi, o amintire avea să‑i stăruie în minte, fără nici o noimă. Tocmai traversase piaţa Bastiliei ca să ajungă pe bulevardul Henri IV. Trecea prin faţa unui mic bistrou şi chiar atunci uşa se deschise — era prima dată în perioada aceea a anului când răcoarea aerului îi obligase pe patroni să închidă uşile cafenelelor. Maigret simţi, în trecere, un val de aer înmiresmat, care avea să rămână pentru el esenţa revărsatului de zi parizian: aroma cafelei cu frişcă şi a cornurilor calde, cu un foarte uşor iz de rom. Întrezări vag, dincolo de geamurile aburite, zece, cincisprezece, douăzeci de persoane poate, în jurul tejghelei metalice, luând micul dejun înainte de a da fuga la muncă.
La nouă fix, intra pe poarta Poliţiei Judiciare şi urca, în acelaşi timp cu câţiva colegi, scara lată şi întotdeauna plină de praf. Când ajunse cu capul la nivelul primului etaj, aruncă maşinal o privire prin geamurile sălii de aşteptare şi, recunoscând‑o pe Cécile care stătea pe unul dintre scaunele tapiţate cu o catifea de culoare verde, se încruntă.
Sau, mai exact, se prefăcu morocănos.
— Auzi, Maigret... E aici!
Era Cassieux, şeful de la Mondenă, care venea în urma lui. Şi gluma avea să continue, ca la fiecare vizită făcută de Cécile.
Maigret încercă să treacă fără ca ea să‑l vadă.
De cât timp aştepta? Era în stare să stea ore în şir în acelaşi loc, nemişcată, cu mâinile pe poşetă, cu pălăria ei ridicolă de culoare verde, aşezată totdeauna puţin strâmb peste părul prea strâns.
Evident, îl zări pe comisar! Se ridică brusc şi deschise gura. Nu se auzi nimic, din cauza peretelui de sticlă, dar probabil că murmurase: „în sfârşit!...
Cu capul aplecat, Maigret se repezi spre biroul său, aflat la capătul culoarului. Uşierul se apropie să‑l anunţe.
— Ştiu, ştiu... N-am timp acum! Mormăi Maigret.
Din cauza ceţii, se văzu nevoit să aprindă lampa cu abajur verde aşezată pe birou. Îşi scoase pardesiul, pălăria şi se uită la sobă, gândindu‑se că a doua zi, dacă era la fel de răcoare, avea să ceară să se facă focul. Apoi, după ce îşi frecă una de alta mâinile reci, se aşeză greoi, mormăi mulţumit şi ridică receptorul telefonului.
— Alo!... Vieux Normand?... Aş vrea să vorbesc cu domnul Janvier!... Alo!... Tu eşti, Janvier?
Inspectorul Janvier probabil că stătea, încă de la şapte dimineaţa, la o masă din micuţa cafenea‑restaurant de pe strada Saint-Antoine, de unde supraveghea intrarea la Hotel des Arcades.
— Ceva nou?
— Sunt toţi în cuib, şefule. Femeia a ieşit acum o jumătate de oră ca să cumpere pâine, unt şi o litră de cafea măcinată. Tocmai s‑a întors.
— Lucas e la post?
— L-am zărit la fereastră când am sosit.
— Bine! Jourdan o să vină să te schimbe... Nu e prea friguţ?
— Puţin... Nici o problemă.
Maigret zâmbi, gândindu‑se la Lucas, brigadierul, transformat de patru zile în bătrân infirm.
Supravegheau banda polonezilor, care se aciuaseră, cinci sau şase, într‑o cameră sordidă din sordidul Hotel des Arcades. Nu exista nici o probă contra lor. Unul dintre ei, poreclit Baronul, schimbase la casa de pariuri de la Longchamp o bancnotă dintre cele furate de la ferma Vansittart, dar asta era tot.
Aceşti oameni bântuiau prin Paris, parcă fără nici o ţintă, şi se strângeau pe strada Birague, în jurul unei tinere femei, fără să se poată spune a cui amantă era această şi nici care era exact rolul ei.
Lucas îi supraveghea din zori şi până‑n seară, deghizat în infirm, înfofolit în şaluri, de la fereastra unui apartament din faţă.
Maigret se ridică să‑şi golească pipa în găleata de cărbuni. Alesese alta de pe birou, unde avea o întreagă colecţie, zări fişa completată de Cécile, dar când să citească ce scrisese, pe culoar răsună insistent o sonerie.
Raportul! Luă dosarele pregătite şi plecă, împreună cu toţi şefii de serviciu, spre biroul directorului Poliţiei Judiciare. Era o ceremonie care se repetă în fiecare dimineaţă. Şeful avea păr lung şi alb şi o bărbuţă de muşchetar. Dădeau cu toţii mina.
— Ai văzut‑o?
Maigret făcea pe miratul.
— Pe cine?
— Pe Cécile! Eu, în locul doamnei Maigret...
Biata Cécile! Era încă tânără totuşi! Maigret avusese în mina actele ei: abia douăzeci şi opt de ani. Dar era greu să fie cineva mai fată bătrână decât ea, mai lipsită de graţie, în pofida bunăvoinţei cu care se străduia să fie plăcută. Rochiile negre, pe care probabil şi le croia singură după tipare anapoda... Pălăria aceea verde atât de ridicolă... O faţă prea palidă şi în plus un uşor strabism...
— E saşie! pretindea comisarul Cassieux.
Dar exagera. Nu se putea spune că era foarte saşie. Totuşi ochiul ei stâng privea în altă parte decât cel drept.
Şi sosea, resemnată dinainte, încă de la opt dimineaţa.
— Cu domnul comisar Maigret, vă rog.
— Nu ştiu dacă va veni în dimineaţa asta. Dar puteţi vorbi cu inspectorul Berger care...
— Mulţumesc. Am să aştept.
Şi aştepta cât era ziulica de lungă, fără să se mişte, fără să dea vreun semn de nerăbdare, ridicându‑se brusc, parcă pradă emoţiei, imediat ce Maigret se ivea pe scară.
— Îţi jur, bătrâne, că e îndrăgostită...
Comisarii rămâneau în picioare. La început vorbeau puţin de una şi de alta, după care, pe nesimţite, ajungeau şi la treburile lor.
— Cazul Pelican? Ceva nou, Cassieux?
— L-am convocat pe patron la ora zece. O să vorbească...
— Ia‑o uşurel, da? E protejat de un deputat şi nu vreau să avem necazuri... Polonezii tăi, Maigret?
— Aştept. Noaptea asta am de gând să stau chiar eu la pândă. Dacă până mâine nu va apărea nimic nou, voi încerca să am o discuţie între patru ochi cu femeia.
O bandă periculoasă. Trei crime în şase luni.
Toate la fermele izolate din nord. Banditism grosolan, brutal, omoruri săvârşite cu securea.
Ceaţa devenea aurie. Nu mai era nevoie de lămpi. Şeful trase spre el un dosar.
— Dacă ai un moment liber în dimineaţa asta, Maigret... Căutăm un tânăr de nouăsprezece ani, fiul unui mare industriaş, care...
— Daţi‑rai‑l.
Raportul dură o jumătate de oră, în fum de pipă şi de ţigări, întrerupt uneori de soneria telefonului.
— Bine, domnule ministru... Da, domnule ministru...
Puteai auzi cum inspectorii se deplasau încolo şi încoace pe culoar, uşile se trânteau şi telefoanele sunau în toate încăperile.
Maigret, cu dosarul sub braţ, se întoarse în biroul lui. Se gândea la banda polonezilor. Puse dosarul la întâmplare peste fişa completată de Cécile. Abia se aşeză că uşierul îşi şi făcu apariţia.
— În legătură cu fata...
— Da?
— O primiţi?
— Imediat...
Mai întâi voia să termine cu treaba încredinţată de şeful lui. Ştia unde să‑l găsească pe tânăr, de care se mai ocupase.
— Alo!... Daţi‑mi Hotel Myosotis, pe strada Blanche...
Un hotel păduchios unde se adunau tineri asemenea celui dispărut, consumau cocaină şi îşi afişau moravurile mai aparte.
— Alo! Auzi, Francis... Cred că voi fi obligat să‑ţi închid definitiv coşmelia... Cum?... Cu atât mai rău pentru tine!... Exagerezi... Sfatul meu e să mi‑l trimiţi imediat pe micul Duchemin... Sau, mai bine, adu‑mi‑l chiar tu... Vreau să‑i spun vreo două vorbe.... Ba da! E la tine... Dacă nu e, sunt sigur că o să mi‑l dibuieşti până la prânz...
Contez pe tine!
Era deja chemat la alt telefon. Un judecător de instrucţie stânjenit.
— Comisarul Maigret?... Vă sun în legătură cu Pénicaud, domnule comisar... Pretinde că l‑aţi obligat să facă mărturisiri prin intimidare, că l‑aţi pus să se dezbrace în biroul dumneavoastră şi că l‑aţi lăsat aşa, gol‑puşcă, timp de cinci ore...
Apoi avu de dat ordine comisarilor care aşteptau, cu pălăria pe o ureche şi ţigara în colţul gurii, în biroul vecin. Se făcuse unsprezece când îşi aminti de Cécile şi apăsă pe butonul soneriei.
— Să intre fata...
Uşierul se întoarse singur după câteva clipe.
— A plecat, domnule comisar...
— Ah!
Întâi, dădu din umeri. Apoi se aşeză din nou şi se încruntă. Era ciudat că plecase, ea care, stătuse odată şapte ore, nemişcată, în sala de aşteptare, îi căută fişa printre hârtiile de pe birou. O găsi până la urmă sub dosarul tânărului Duchemin.
Trebuie să mă primiţi neapărat. Noaptea trecută a avut loc o dramă îngrozitoare.
Cécile Pardon
Uşierul veni la chemarea soneriei.
— Auzi, Leopold nu‑l chema Leopold, dar i se spunea aşa pentru că se străduise să arate ca fostul rege al belgienilor... La ce oră a plecat?
— Nu ştiu, domnule comisar... Am fost chemat în toate birourile. Încă mai era aici acum o jumătate de oră...
— Era lume în sala de aşteptare?
— Două persoane venite la şefu şi un bărbat trecut de prima tinereţe care a cerut la Comisiile Judiciare. Pe urmă... ştiţi cum e dimineaţa, un du‑te‑vino care nu se mai sfârşeşte. Mai adineauri am constatat că domnişoara nu mai era...
Maigret simţi în piept o mică nelinişte neplăcută, ca o jenă. Era nemulţumit. Prea o luaseră toţi în râs pe biata Cécile.
— Dacă se întoarce cumva, o...
Ba nu! Se răzgândi. Chemă un inspector.
— Peste câteva minute, o să vină patronul de la Hotel Myosotis împreună cu un tânăr pe nume Duchemin... Le spui să aştepte. Dacă nu mă întorc până la prânz, ţine‑l aici pe tânăr şi trimite‑l pe patron la treburile lui.
Ajunse pe podul Saint-Michel şi puţin lipsi să nu ia un taxi, ceea ce era un semn. Şi tocmai pentru că era un semn, se abţinu şi aşteptă tramvaiul. Ar fi însemnat să‑i acorde prea mare importanţă acelei Cécile! Ar fi însemnat să admită...
Ceaţa, în loc să se risipească, devenise mai deasă, dar mai puţin rece. Maigret îşi fuma pipa pe platformă, lăsându‑şi capul să se legene după mişcările vehiculului.
Când venise prima dată Cécile la Poliţia Judiciară? în urmă cu vreo şase luni. Îşi lăsase carneţelul pe birou, dar putea să verifice la întoarcere, întrebase imediat de comisarul Maigret. Este adevărat că putuse să‑i citească numele în ziare. Era calmă. Îşi dădea oare seama că ceea ce spunea ea semăna cu invenţiile unei imaginaţii bogate?
Se străduia să vorbească pe un ton serios, privindu‑şi interlocutorul în faţă şi tempera cu câte un zâmbet extravaganţele poveştii.
— Jur, domnule comisar, că nu inventez nimic şi că nu sunt impresionabilă... Cunosc locul tuturor obiectelor, pentru că eu fac menajul. Mătuşa mea n‑a vrut niciodată să aibă menajeră... Prima dată când s‑a întâmplat, am putut crede că mă înşelam. Dar pe urmă am fost atentă. Şi ieri am pus semne... Am mers ceva mai departe...
Am întins un fir de‑a latul uşii de la intrare... Şi nu numai că două scaune erau mutate de la locul lor, dar şi firul fusese rupt. Prin urmare, cineva a intrat la noi în casă... Cineva a petrecut un anumit timp în salon şi a deschis secreterul mătuşii, pentru că şi acolo am pus un semn. E a treia oară în trei luni... De puţin timp, mătuşa mea e aproape neputincioasă. Nimeni nu are cheia apartamentului şi totuşi broasca n‑a fost forţată. N-am vrut să‑i spun nimic mătuşii Juliette să n‑o neliniştesc... Dar sunt sigură că n‑a dispărut nimic.
Mi‑ar fi spus, pentru că e foarte bănuitoare...
— Pe scurt, rezumase Maigret, pretinzi că e pentru a treia oară în două luni când un necunoscut intră noaptea în apartamentul unde locuieşti împreună cu mătuşa, se instalează în salon, schimbă locul scaunelor...
— Şi al sugativei! precizase ea.
— Schimbă locul scaunelor şi al sugativei şi scotoceşte prin secreter, care este totuşi încuiat şi nu prezintă nici o urmă de violenţă.
— Adaug că noaptea trecută s‑a fumat! insistase ea. Nici eu şi nici mătuşa mea nu fumăm.
Nici un bărbat n‑a venit la noi... Totuşi, dimineaţă, în salon mirosea a tutunuri.
— O să vin să văd.
— Tocmai asta aş vrea să evit. Mătuşa mea e foarte severă. S-ar supăra rău de tot pe mine, mai ales că nu i‑am spus nimic...
— Atunci, ce ai vrea să facă poliţia?
— Nu ştiu... Am încredere în dumneavoastră.
Poate că dacă aţi sta câteva nopţi pe scară...
Sărmana de ea îşi închipuia că rolul unui comisar de la Poliţia Judiciară e să‑şi petreacă noaptea pe scară ca să verifice spusele unei fetişcane!
— Îl voi trimite pe Lucas la noapte.
— Nu veniţi dumneavoastră?
Nu! De o mie de ori nu! Exagera! Iar supărarea ei - colegii lui Maigret aveau dreptate - semăna cu supărarea unei îndrăgostite.
— Poate că nu se va întâmpla noaptea asta. Ci peste trei, cinci, zece zile... De unde să ştiu? Mi‑e teamă, domnule comisar. Când mă gândesc că un bărbat...
— Unde locuieşti?
— La Bourg‑la-Reine, la un kilometru de Poarta Orléans, pe drumul naţional. Chiar în faţa celei de‑a cincea staţii de tramvai. O casă mare cu cinci etaje, din cărămidă... La parter veţi vedea un negustor de biciclete şi o băcănie. Noi locuim la etajul cinci...
Lucas fusese acolo. Vorbise cu vecinii.
Se întorsese sceptic.
— O bătrână care nu mai iese din casă de câteva luni şi nepoata ei care face pe servitoarea şi infirmiera.
Casa a fost semnalată poliţiei locale şi supravegheată aproape o lună de zile. În acest timp, nimeni nu a fost văzut intrând noaptea, în afara locatarilor.
Şi totuşi Cécile s‑a înfăţişat iar la Poliţia Judiciară.
— Iar a venit, domnule comisar. De data asta a lăsat urme de cerneală pe sugativa pe care o schimbasem ieri seară.
— Şi n‑a luat nimic?
— Nimic.
Maigret făcuse imprudenţa să pomenească despre această poveste colegilor şi acum se amuzau cu toţii.
— Maigret a făcut o cucerire...
Se duceau să se holbeze, prin geamurile sălii de aşteptare, la domnişoara saşie. Intrau la comisar în birou.
— Repede! Te caută cineva!
— Cine?
— Admiratoarea ta!
Lucas se ascunsese pe scară opt nopţi la rând, dar nu văzuse şi nu auzise nimic.
— Poate că va veni mâine..., spunea Cécile.
Se renunţase la supraveghere.
— A venit Cécile...
Cécile era celebră. Toţi îi spuneau Cécile. Voia un inspector să intre la comisar?
— Atenţie! E cu cineva...
— Cu cine?
— Cu Cécile!
Maigret schimbă tramvaiul la Poarta Orleans.
Apoi coborî la a cincea staţie. Casa se afla pe dreapta, singură între două terenuri virane, şi ai fi zis că semăna cu o felie de îngheţată cu trei straturi diferite.
Nimic anormal. Maşini care goneau spre Arpajon şi Orleans. Camioane care se întorceau de la Hale. Uşa imobilului se află între prăvălia negustorului de biciclete şi o băcănie. Portăreasa curăţa morcovi.
— Domnişoara Pardon s‑a întors acasă?
— Domnişoara Cécile? Nu cred. Sunaţi totuşi...
O să vă deschidă doamna Boynet.
— Credeam că e neputincioasă...
— Aproape... Dar a pus să i se instaleze un sistem prin care să deschidă uşa din fotoliu. Ca în loja noastră. Unde mai pui că atunci când vrea...
Cinci etaje. Maigret avea oroare de scări. Cea pe care urca era întunecoasă şi covorul era la culoare ca zeama de tutun. Pereţii înnegriţi. Mirosul se schimba la fiecare palier, după bucătării; la fel şi zgomotele. Pian, chirăituri de copii şi, de undeva, ecourile unei discuţii aprinse.
În stânga, la etajul cinci, sub butonul soneriei se afla o carte de vizită plină de praf: Jean Siveschi.
Deci era uşa din dreapta. Sună. Sunetul se transmise din încăpere în încăpere, dar nu se auzi nici un declic şi uşa nu se deschise. Sună încă o dată.
Stinghereala se transformă în îngrijorare, iar îngrijorarea în părere de rău.
— Pe cine căutaţi? spuse o voce de femeie din spatele lui.
Se întoarse şi văzu o tânără bine făcută, pe care capotul bleu o făcea şi mai atrăgătoare.
— Pe doamna Boynet.
— Aici stă..., răspunse ea cu un uşor accent străin. N-a răspuns? Ciudat...
Sună şi ea şi, ridicând braţul spre şnurul soneriei, îl descoperi până mai sus.
— Chiar dacă Cécile e plecată, mătuşa ei...
Maigret pierdu zece minute pe palier, apoi se văzu nevoit să facă aproape un kilometru pe jos ca să găsească un lăcătuş. Când auzi zgomot, tânăra ieşi în grabă, însoţită de mama şi sora ei.
— Credeţi că s‑a întâmplat ceva rău?
Lăcătuşul deschise uşa fără să spargă încuietoarea, care nu prezenta urme de forţare. Maigret intră primul în apartamentul plin de mobile vechi şi de bibelouri; nu acordă atenţie detaliilor. Un salon... O sufragerie... O uşă deschisă şi, pe un pat din acaju, o bătrână cu părul vopsit care...
— Vă rog să ieşiţi... Auziţi? strigă el întorcându‑se spre cele trei vecine. Poate că vă distrează, dar n‑am ce face!...
Un cadavru ciudat: o bătrânică durdulie, fardată, cu părul cânepiu, prea oxigenat, dar care se vedea că era alb la rădăcină; un halat de casă roşu şi un ciorap, unul singur, pe piciorul care atârna din pat.
Nu putea fi nici o umbră de îndoială: fusese sugrumată. Maigret reveni pe palier, încruntat şi preocupat.
— Să cheme cineva un agent de poliţie...
După cinci minute, telefona din cabina unui bistrou din apropiere.
— Alo... Da, comisarul Maigret... Cine e la telefon? Bine!... Auzi, drăguţă... S-a‑ntors cumva Cécile?... Dă fuga la Parchet... Încearcă să vorbeşti personal cu procurorul... Spune‑i... Înţelegi?... Eu rămân aici... Alo!... Anunţă şi Identitatea Judiciară... Dacă, printr‑o minune, apare Cécile... Ce‑i?... Nu, drăguţă, nu e momentul să faci bancuri!...
Când ieşi din bistrou, după ce dăduse peste cap un pahar de rom la tejghea, cincizeci de persoane se adunaseră în faţa casei în formă de felie de îngheţată.
Fără să vrea, o căută cu privirea pe Cécile.
Abia la cinci după‑amiaza avea să afle că Cécile era moartă.
