Oracolul Manual de Baltasar Gracian carti filozofie

Oracolul Manual de Baltasar Gracian

Pentru istoria noastră literară, Baltasar Gracian nu e total necunoscut, prima lui apariţie în româneşte având chiar o semnificaţie aparte. Trebuie să spunem mai întâi că Ia Iaşi, în 1754, e realizată prima tălmăcire grecească a capodoperei marelui scriitor spaniol, EI Criticări, datorată unui anume Ioan Ralis din Mitilene, „fost mare stolnic”; textul lui a fost folosit mai târzio, fără indicarea provenienţei, de Gavriil Callonas în Pedagogia sa, mult timp crezându-se că acesta fusese primul traducător al lui Graciân în limba greacă *. Dar tot în capitala Moldovei, la 1794, cu osteneala şi sub îngrijirea lui Iaeov Stamate, apar, sub titlul de ICritil şi Andronius, primele nouă capitole din partea I a Cri- ticonului: este primul roman care iese „de sub teascurile tipografiilor române”[1][2]. Cartea s-a bucurat de succes, dar, din motive necunoscute, restul traducerii n-a mai văzut lumina tiparului.

Capitolele finale ale părţii I nu s-au păstrat intr-o copie manu- scrisă executată de Neculae Proca la 1840 (Bibi, Acad. Ms. 5051), iar partea a Il-a, într-o copie făcută tot în Moldova, la 1827, de Xlie Ioan: numele traducătorului, stăpân pe o limbă de o arhaică suculenţă, nu ne e cunoscut, după cum neprecizat rămâne şi intermediarul după care a lucrat (cel mai probabil, o versiune grecească, deşi nu cea a lui Ioan Ralis, în niciun caz din „nemţeşte”, cum spune, pesemne în mod generic, copistul). Apariţia, fie şi fragmentară, a Criticonului în Moldova sfârşitului de veac XVill e un frumos exemplu de integrare firească şi organic cerută a unei capodopere de realism satiric şi figura tiv-alegoric, produs al barocului târziu, într-un spaţiu literar şovăitor, dar care născuse la rându-i, încă din 1705, o capodoperă în numeroase privinţe comparabilă cu Criticonul; ne gândim la extraordinara epopee alegorică – şi ea plăsmuită în spirit baroc – a lui Di- mitrie Cantevnir, Istoria ieroglifică. O cercetare paralelă a celor două romane ar fi extrem de rodnică în iluminări reciproce. Pătrunderea Criticonului în literatura- română e însă urmată de o lungă uitare. Deşi Critil şi Andronius se tipărise cu aproape o jumătate de veac înaintea primei versiuni parţiale din Don 0ui- jote, cariera acestuia nu era decât la început, pe când Criticonul e abandonat, aproape la fel ca şi în patria sa, unde abia secolul nostru îl va revalorifica pe deplin.

Baltasar Gracian Morales se naşte la 8 ianuarie 1601, la Bel- monte, sat din apropierea oraşului Calatayud, anticul Bilbilis, patria lui Marţial. Biografia scriitorului e săracă în evenimente exterioare, peregrinările prin diverse colegii Iezuite fiind rareori întrerupte de experienţe de mai vastă amploare. După o copilărie petrecută, probabil din pricina situaţiei materiale nu prea strălucite a familiei, în casa unui unchi din Toledo, unde urmează primii ani de şcoală, îi regăsim la Zaragoza, înscris în colegiul iezuit. La 30 mai 1610 devine novice în Societatea lui lisus. Astfel începe îndelungata carieră ecleziastică a lui Graciân. Mediul şi principiile de educaţie iezuite l-au marcat profund, încurajindu-i înclinările personale spre problematizare şi laxism (interpretare a normei în favoarea liberului arbitru). Trezirea vocaţiei literare avea să se petreacă mult mai târziu, după virata de treizeci de ani şi, probabil, Sub influenţa cercurilor de literaţi laici cu care avea să intre în contact Scriitorul Graclăn îl va găsi gata format pe preotul Graclăn; de un conflict între ci nu se poate vorbi, dar de o separaţie netă, da: deşi sinceritatea vocaţiei sale religioase n-a putut fi pusă în mod serios la îndoială, ideea angajării de la un moment dat intr-o viaţă dublă se impune. Datoriile profesionale şi le va îndeplini întotdeauna în chip exemplar, va întruni, deşi cu rezerve uneori, aprecierile superiorilor săi, dar disjungerea lăuntrică dintre scriitor şi monah va fi atât de puternică, încât şi numai ghidul de a-şi supune operele aprobării ierarhice i se va părea probabil intolerabil şi o va eluda sistematic. E instructiv să-i comparăm atitudinea cu aceea a unui alt mare literat iezuit, Gerard Manley Hopkins, dispus, un sfert de veac mai târziu, să-şi sugrume chemarea poetică doar pentru că i se părea că ar încălca normele ordinului în care intrase de bunăvoie: într-o scrisoare din 1878, poetul englez îi mărturisea unui prieten că-şi arsese manuscrisele şi că nu avea să mai scrie decât dacă superiorii aveau să i-o ceară vreodată. De unde se poate deduce că Graclăn era în fond un gânditor independent ca structură care se simţea sugrumat de chingile unei discipline ostile vocaţiei sale, pe când Hopkins introducea un habâtus mental de un puritanism excesiv într-un cadru normativ mult mai relaxat decât pe vremea lui Graclăn. În cazul acestuia însă formaţia iezultă are şi alte semnificaţii. Intâî, ca iezuit, „beneficiază de acea solidă educaţie intelectuală pe care, în vremea sa, nicio altă şcoală sau sistem de educaţie nu i-o putea asigura, nici măcar pe departe, la un nivel echivalent” *. Apoi, ordinul militant creat de Ignacio de Loyola este unul din promotorii cei mai activi ai Contrareformei, mişcare cu adinei repercusiuni în cultura şi arta timpului, dacă ar fi să ne gândim numai la înflorirea

1. Ludwig Pfandl, Historia de la literatura nacional espanola en la edad de oro, trad, de Jorge Rubio Balaguer, ed. A 2-a, Ed. Gustavo Glii, Barcelona, 1952, p. 605. Cf. Şi Jose Antonio Maravall, Las bases antropologicas del pensamiento de Graclăn, în Revista de la Universidad de Madrid, 1958, p. 407.

artei baroce, sârins legată de vasta acţiune propagandistică declanşată de papalitate împotriva bisericilor reformate; şi dacă jugularea liberei expresii a fost, mai mult sau mai puţin, un ţel comun ambelor orientări, acţiunea contrareformistă îmbracă aparenţele mai atrăgătoare ale unor sisteme de captare şi dirijare globală a opiniei publice cu ajutorul agrementului estetic şi cultural; nimic din teroarea sumbră a Genevei calviniste nu ne întâmpină în presiunea mai subtilă şi mai adaptabilă, deşi la fel de tenace, exercitată în genere de catolicism asupra credincioşilor. Iezuiţii în special au dezvoltat o adevărată artă de a cuceri cugetele. Obligaţia de a-l forma, de a-l atrage pe omul concret, vieţuitor în atât de complicatele medii laice, impunea renunţarea la rigorile teologice prea absolutizante, cazuistica lor de confesional nefiind în fond- decât o recunoaştere şi o consacrare metodologică a jocului dialectic în care intra infinita diversitate a psihologiilor individuale. Or, fineţea şi abilitatea psihologică a viitorului scriitor Graclăn nu poate fi seperată de mediul în care şi-a început şi desăvârşit cultura; dacă înlocuim scopul final al disciplinei şi acţiunii iezuite – câştigarea gloriei cereşti – cu scopul moralei laice înaintate a vremii sale, căreia i se consacră Baltasar Graclăn – şi anume desăvârşirea personalităţii umane şi dezvoltarea până la rafinament a capacităţii ei de a se impune într-o lume ostilă valorilor personale – vom găsi însăşi una din trăsăturile dominante ale sistemului etic gracianesc: ţelul gândirii etice a acelui „iezuit nesupus” va fi plămădirea unei personalităţi umane complete, ceea ce, în terminologia lui, este persoana, capabilă să sfâşie vălul amăgirilor (el desengano) şi să biruiască prin orice mijloace, neexcluzând vicleşugul şi chiar compromisul pasager, în înfruntarea cu lumea stricată de vnig, adică de mulţimea răuvoitoare a incompetenţilor şi proştilor, indiferent de extracţia lor socială.

Revenind la anii de studiu ai lui Graclăn, îl regăsim în casa’ novicilor din Tarragona, ocupat cu studii de literatură şi logică. Viaţa casei era tulburată de numeroase certuri regionaliste, între aragonezi, castilieni şi valencieni, aceştia din urmă, fiind majoritari; aceleaşi certuri vor învenina şi mai târziu atmosfera co-

Icgiilor prin care va trece Gradări, el însuşi taxabil de un. Consecvent aragonism. Dar şi diferenţele de medii şi clase sociale din care proveneau novicii constituiau şi ele un permanent subiect de animozităţi şi suspiciuni, în ciuda strictelor reguli egalizatoare ale ordinului. Aceste conflicte i-au oferit tânărului Graclăn primele rudimente ale unei experienţe de viaţa pe care, deşi le va fi cules din sinul unei colectivităţi reduse şi închise, îşi va întemeia mai târziu concluziile de critică socială *.

După ce trecuse succesiv prin colegiile din Calatayud şi Za-, ragoza începu ultimul an de „încercare’[3] (probarwn) în casa monahală din Valencia. La încheierea acestui ultim stagiu preparator obţine un calificativ echivoc, „sed parum satisfecit“ („dar a dat puţină satisfacţie"). Legâmintele solemne pe care trebuia să le depună prin 1634 se amină din cauza unor „mici abateri". Viitorul scriitor manifestase o anumită independenţă de opinie, se făcuse vinovat de regionalism, de „aragonism", şi vădea o cres- cândă înclinare spre melancolie. Abia peste un an, în Gandia, unde se afla pe atunci, Graclăn rosteşte şi semnează cele patru legă- minte solemne: veşnică sărăcie, castitate, ascultare, ascultare faţă de papă şi, separat, un alt legămint solemn, de ascultare faţă de ordinul iezuit.

În vara anului 1G3G Graciân este mutat la colegiul din Huesca, din nou pe pământul natal, în calitate de confesor şi predicator. Munca în – colegiu îi îngăduie să-şi desfăşoare şi să-şi dezvolte capacităţile intelectuale. Dar şederea în Huesca îi prilejuieşte mai cu seamă apropierea de cercul aceluia care avea să devină marele său prieten şi mecena: don Vincencio Juan de Lastanosa. E, pentru Graclăn, unul din cele două-trei evenimente epocale ce-i marchează viaţa şi-i deschid, prea fugar, porţi către alte zone de existenţă, atât de necesare lui ca scriitor. Huesca înseamnă pentru el contactul fecund cu umanismul laic şi cu literatura vie a epocii. Vincencio Juan de Lastanosa era descendentul unei vechi familii aragoneze care se ilustrase încă de pe la începutul veacului al XlII-lea şi căreia el îi duce la apogeu fauna şi bogă- ■ta. Membru de frunte al consiliului municipal din oraş, dem- âtar’şi militar în slujba regelui cu diverse prilejuri, Lastanosa ducea o viaţă de mare senior renascentist în plin ev baroc, cul- âvixid prieteniile cu spirite alese şi dragostea pentru arte şi ştiinţe. Palatul său, situat pe aceeaşi stradă ca şi colegiul din Hu- esca, e Un veritabil muzeu plin de minuni, căruia Gradau îi dedică un întreg capitol în Criticonul (Minunile lui Salastano, II, 2), ea şi numeroase alte pasaje din celelalte scrieri ale sale. Şi alţi contemporani au fost impresionaţi de reşedinţa lui Lastanosa, dedicindu-i, la rându-le, pagini entuziaste. Colecţionar pasionat şi erudit, Lastanosa este şi autor al unei lucrări de numismatică. Avea o bibliotecă bogată, o mare colecţie numismatică şi gliptografieâ, o colecţie de arme, o galerie de pictură, mobile rare, colecţii ştiinţifice şi de istorie naturală, care ocupau cele două nivele ale palatului. Mai avea un parc zoologic şi o grădină botanică îngrijită de opt grădinari francezi stabiliţi aici împreună cu familiile lor. Faima palatului şi a grădinilor sate era atife de mare, incit şi regele Filip al IV-lea i le vizita cu mare plăcere ori de câte ori trecea prin Huesca, la fel şi prietenul francez al opulentului senior, Gaston d’Orleuns, care-i trimitea şi plante rare şi-i furniza periodic şi grădinarii pricepuţi necesari îngrijirii preţioaselor plantaţii. Un număr de scriitori şi erudiţi locali se strângeau aproape zilnic în casa lui Lastanosa, discutând sau citind u-şi producţiile, cerc freeventat cu asiduitate şi de Gra- ciân, care avea să beneficieze astfel şi de mecenatul pe care Lastanosa ţinea să-l exercite, încurajindu-i pe scriitorii locali şi yjutându-i să-şi tipărească operele: mai toate primele ediţii ale scrierilor lui Graciân au apărut în tipografia din Huesca, ţinută de un anume Juan Nogues, el însuşi protejat al eruditului senior. Prietenia şi protecţia lui Lastanosa au însemnat extrem de mult pentru Graciân, în izolarea provincială în care şi-a petrecut aproape întreaga viaţă; acum i se oferea prilejul şi posibilitatea de a se pune la curent cu literatura epocii sale, cu viaţa intelectuală aragoneză, pe care însă o va recepta la un nivel cu mult superior realităţii ei cotidiene, cu viaţa intelectuală spaniolă în genere şt chiar cu cea europeană. Aici, în cercul lui Lastanos?. Graciân îşi precizează şi-şi dezvoltă personalitatea literată pânfi la punctul în care ea îi depăşeşte şi chiar îi contrazice personalitatea religioasă. De altfel, prezenţa simbolică pe aceeaşi strad, a colegiului iezuit şi a palatului Iul Lastanosa oglindeşte perfec cei doi poli între care pendulează viaţa spirituală a lui Graciân: separaţia strictă a celor două domenii, de care am mai vorbit ş pe care el însuşi o postulează („Foloseşte mijloacele omeneşti c; şi cum n-ar exista şi divine, iar pe cele divine ca şi cum n-ar exista omeneşti”, Oracolul manual, af. 251) a fost determinată poate, şi de experienţa de viaţă, din Huesca: „S-a- născut astfel marea problemă a existenţei sale: ceea ce în cercul lastanosiar. Era admirat, devenea, la câţiva paşi, pe caile del Coso din Huesca. În colegiul Companiei, motiv de blam”[4]. Situaţia dificilă în cart se situează faţă de rectorul nou numit al colegiului, padre Ga- briel Dominguez, e agravată şi de prima încălcare a dispoziţiilor privitoare la activitatea publicistică a membrilor ordinului. Regula Sfântulul Ignacio („să nu se scrie şi să nu se publice cărţi fără încuviinţare”-) sau prevederile constituţiei ordinului („nimeni nu trebuie să publice niciun fel de scriere fără a fi văzută întâi de prepozitul general”[5]) erau formale. Şi totuşi, în 1637 Graciân publică prima ediţie – azi dispărută – a primei sale cărţi. Eroul, sub un semipseudonim, Lorenzo Graciân, infanzon (care. Ulterior, avea să fie luat drept un frate al autorului), ceea ce dovedeşte caracterul premeditat al gestului său, eludând viza superiorilor de la Roma şi inaugurând astfel lunga serie de derogări de la disciplina monahală. Această conjugare de insubordonări provoacă şi prima reacţie represivă sau cel puţin sever admonifivâ a superiorilor săi, deoarece în mai 1638, într-o scrisoare către provincial, generalul Vitelleschi cere mutarea lui Graciân în alt coiegiu şi-i condamnă în termeni foarte aspri purtarea independentă, în care vede una din sursele atmosferei de indisciplină din. Colegiu, despre Graciân afirmând că este „crucea superiorilor săi şi prilej de necazuri şi mai puţină pace în sus-zisul colegiu”. Se pare însă că opiniile privitoare la comportarea lui Graciân se îmblânzesc, de vreme ce continuă să funcţioneze la colegiul din Huesca timp de încă un an şi jumătate.

Dar la sfârşitul anului 1639 sau la începutul lui 1640 e transferat la Zaragoza, capitala Aragonului, în calitate de confesor al viceregelui Francesco Maria Carafa, duce de Nocera, nobil italian aflat în slujba curţii spaniole, care îl ceruse anume pe el în mod foarte insistent. Viaţa în suita ducelui a fost pentru Graciân un prilej de a trăi direct istoria vie a ţării sale într-un moment de răscruce. În primul rând, îi e dat să facă experienţa curţii, însoţindu-l pe duce la Madrid în lunile aprilie şi mai 1640. Aflăm din scrisorile sale din 14 şi 28 aprilie şi 19 mai 1640, că a vizitat fastuosul palat de la Buen Retiro, construit de favoritul regelui, contele-duce de Olivares, ca şi casele altor mari seniori. Pe lângă relatări despre mobilierul, obiectele de artă şi picturile văzute, în scrisoarea din 28 aprilie i se plânge lui Lastanosa de aroganţa şi impoliteţea manifestate de slujitorii celor mari: „M-aş întoarce bucuros în odaia de studiu a doinniei-voastre; totul e înşelăciune, lume plină de trufie şi deşertăciune, încât li se pare că ’ fără ci n-ar mai fi nici’ oameni, nici lume. Eu nu prea sunt umil şi linguşitor, aşa că-i las în pace.”[6]

Bilanţul vizitei la curte a fost decepţionant, a găsit aici o societate închisă, opacă la suferinţele şi nevoile ţării, dedată în întregime intrigilor şi loc predilect al prefăcătoriei, clevetirii şi lipsei de substanţă. Dar în acelaşi timp, curtea este şi teatrul celei mal decisive înfruntări dintre personalitate, dintre omul cu însuşiri maxime şi vulgul curtenilor moralmente amorfi, Curtea nu mai e, la Graciân, acea supremă şcoală de civilitate, acel focar de bun-gust şi de ştiinţă din viziunea stilizată într-un sens re- ’iiascentist de un Castiglior. E, în II cortegiano, ci o arie a dezumanizării, a grotescului moral, după cum vom vedea în Criticon, o reducţie potenţată a lumii stricate de intervenţia omului; vechea funcţie reprezentativă a curţii ca model şi esenţă a unei întregi societăţi se menţine, dar cu semn schimbat, ca model negativ, ca epitom al răului mundan şi cosmic. La toate acestea se adăuga şi reţinerea de natură teologică în faţa curţii văzute ca loc de pierzanie, inevitabilă la un om de formaţie ecleziastică. Ecuaţia stabilită de Hugo Friedrich[7]: „curtea – societate = lume” e astfel deosebit de complexă în concepţia lui Graciân care, nici el, nu este constant în aprehensiunile sale; spre sfârşitul părţii a IlI-a a Criticouului vom întâlni şi un model ideal de curte, văzută de astă dată ca „şcoală a persoanelor”, unde curtenii sunt cu adevărat profesori de înţelepciune şi de ştiinţă a vieţii. Nu trebuie să neglijăm, în constituirea acestei viziuni despre curte, nici eşecul personal suferit de Graciân care, cu tot succesul repurtat ca predicator cu ocazia unei a doua vizite la Madrid, în iulie 1G41, nu este reţinut aici. E poate mai mult frustrarea unui orgoliu de om conştient de capacităţile şi de superioritatea sa decât suferinţa unui ambiţios ratat. Oricum, aşteptările îi rămân neîmplinite şi destinul marginalităţii, cu avantajele şi dezavantajele lui, îl urmăreşte şi mai departe: e condamnat să observe curtea, cu alte cuvinte lumea, de pe tărâmul lui periferic şi să renunţe definitiv la eventualul privilegiu de a o contempla, dacă nu domina, dintr-un punct central. Poziţia sa marginală face însă posibilă dubla viziune asupra omului în opera lui Graciân: omul în societate, în lume, în sistemul de interrelaţii umane pe de o parte, şi, pe de alta, omul singur, cu întreaga taină a personalităţii sale conştient dobindite, omul autentic în definitiv, acel hombre se- creto căruia Îi închina o poezie Tudor Vianu, având în minte poate şi ecouri din Graciân, cu alte cuvinte omul reprezentativ.