Corabia sălbăticiunilor
Trăia odată în Deltă, într-un ostrov înverzit, o femeie bătrână. Nici o fiară nu-şi putea aminti s-o fi văzut când neîncovoiată şi cu părul de aur ; nici un pui nu făcea ochi şi nici un boboc nu ieşea din ou fără să primească de îndată de la părinţi întâia învăţătură :
— La trei paşi de buturuga trăsnită, fiule, e o mlaştină, dar la doi paşi de scaunul babuşcăi e apă dulce...
Din zori şi până-n asfinţit veneau sălbăticiunile să bea din apa dulce, şi bătrâna le urmărea cu ochii ei înceţoşaţi, spunându-le vorbe blajine.
Da, era tare bătrână. Vai, vai, cât era de bătrână ! Dacă vidra nu i-ar fi adus din timp în timp vreun peştişor, dacă iepurele nu i-ar fi cules ierburi fragede, dacă veveriţa nu i-ar fi lăsat în poală castane de baltă, cu ce şi-ar fi dus ea zilele ? Moş Breb, neobositul dulgher din ostrov, se înspăimânta la gândul ăsta. De aceea, când şi când se apuca să bată toaca, şi toate sălbăticiunile se adunau la sfat, cu puii lor, pe neamuri şi seminţii.
— Are de toate babuşca ? întreba moş Breb, maimarele sfatului.
— Babuşca are, are tot ce-i pofteşte inima, scâncea atunci vulpea. Sunt alte biete bătrâne care se chinuie cum numai ele ştiu, şi nimeni nu le duce câte un boboc mai gras...
Abia izbutea moş Breb să curme larma zburătoarelor, care cârâiau pe întrecute :
— Ruşine !
— Boboc, hai ? Boboc gras, da ?
— Pofta-n cui !
Când sfada se potolea şi vulpea ofta, jeluindu-se că a fost rău înţeleasă ca de-obicei, moş Breb se ducea la coliba babuşcăi de mai proptea ici un stâlp, mai întărea colo o împletitură. Dar le făcea pe toate cu atâta mânie, că bătrâna îl întreba întotdeauna :
— Ce ai, meştere Breb ? Ce supărare a dat peste tine ?
Moşul mai izbea o dată cu coada într-un lemn, apoi, netezindu-şi mustăţile, mormăia înfundat:
— Nu se mai poate. Aşa nu se mai poate ! Matale, babuşca, să nu te superi, dar în ultima vreme mi s-a părut că bag de seamă... da, da, cred că... Of, ai îmbătrânit oleacă, asta-i!
— Crezi, moş Breb ? zâmbea bătrâna.
— Nu te supăra, babuşca, rostea încurcat meşterul. Aşa mi se pare mie... Oleacă ! Ce-i drept, nu mult, dar de îmbătrânit toţi se întâmplă să îmbătrânim. Şi noi avem nevoie de un conducător în putere, care să pună bună rânduială în viaţa de pe ostrov.
— De unde să-l luăm, moş Brebule ?
— Hei, dac-ai fi avut matale un fecior...
La vorba asta se amăra bătrâna şi prindea să ofteze.
— Ce-i, babuşca ? se auzea îndată glasul unei broscuţe speriate.
Şi într-o clipă stârcul alb îşi scutura moţul de pene scumpe şi zbura neliniştit de colo-colo, dând de veste :
— Oftează babuşca ! Sălbăticiuni, babuşca oftează !
Ca din pământ se strângeau lângă scaunul bătrânei
Iepuri şi arici,
Şerpi şi pitulici,
Lebede şi şobolani,
Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani,
Raţe, lupi şi cerbi semeţi,
Şi şoimi vineţi şi sticleţi,
Întrebând cu teamă mare:
— Ce te doare ? Ce te doare ?
Plângea bătrâna văzând dragostea tuturor, plângea moş Breb şi, din una-alta, se luau cu vorba. Dar azi aşa, mâine tot aşa, a înţeles bătrâna că trebuie să născocească ceva.
L-a chemat atunci pe meşterul Breb şi i-a dat poruncă să înjghebe o corabie straşnică, o corabie în stare să înfrunte mările şi furtunile. Moşul s-a scărpinat la ceafă, s-a sucit, a chibzuit, apoi s-a dus cu mare grabă la cetatea brebilor, unde a lămurit porunca babuşcăi.
Şi s-au pus brebii pe treabă şi cu dinţii au ros de la rădăcină copacii trebuincioşi, au socotit, au meşterit, iar într-o lună se ridicase în cetatea brebilor o mândrețe de corabie cum nici ţarul n-avea printre corăbiile lui.
Bun! A pornit moşul de i-a dus babuşcăi vestea. Atunci a adunat ea toate păsările meştere la întărit cuiburi şi le-a poruncit să împletească frânghii pentru corabie, iar păianjenilor cu multe braţe le-a cerut să-i ţeasă pânzele. Şi dacă babuşca a dat poruncă, nu s-a dat în lături nimeni de la muncă. A mai trecut o lună, şi corabia era gata, cu pânze şi frânghii, ba şi cu-o flamură care fâlfâia la catargul cel mare.
— Dragii mei, a cuvântat bătrâna la soborul din ostrov, unde toaca lui moş Breb adunase toate jivinele cu două, cu patru, cu opt picioare, ba şi pe târâtoare, care — se ştie — nu prea au picioare, dragii mei, ascultați vorba mea : cei mai iscusiţi dintre voi să urce pe corabie şi să pornească în lume. Vă dau o oglindă minunată. Dacă ajungeţi în faţa celui pe care-l socotiţi vrednic să împartă dreptatea aici, în ostrov, priviţi în oglindă. Neagră ca noaptea se va face dacă alegerea voastră nu va fi bună şi în întunecimea oglinzii veţi vedea meteahna ascunsă a alesului. Iar dacă se va face albastră ca cerul senin, veţi avea semn că aţi chibzuit bine. Faceţi cum v-am spus, şi n-o să vă căiţi !
Îndemnul bătrânei a fost primit cu bucurie. Şi pe dată i s-a încredinţat Vidrei conducerea corăbiei, ca una ce era pricepută la călătoriile pe apă, în timp ce moş Breb a primit sarcina de cârmaci, la care-l îndreptăţea coada lată şi groasă.
Şi corabia sălbăticiunilor a prins să lunece pe unde. Ce să lunece, că zbura, şi mai multe nu ! Ca să vezi dumneata ce meşteri erau brebii de demult, fără a mai vorbi de păianjeni ! Dimineaţa, când soarele privea în bobiţele de rouă prinse de urzeala lor minunată scânteiau pânzele corăbiei ca nişte pânze de sticlă...
Aşa trecea ca gândul corabia pe ape şi curând la curtea ţarului se adunară căpitani vestiţi, clătinându-și bărbile.
— Ce-i, căpitani vestiţi, de ce vă clătinaţi bărbile ? a întrebat ţarul..
— Cum să nu le clătinam, măria ta, a răspuns cel mai bătrân dintre ei, când pe mare s-a ivit o corabie fermecată, condusă de o vidră, iar pe scările de frânghie suie şi coboară marinari cum nu s-au mai văzut ?
— Cum ?
— Da, măria ta, l-a încredinţat bătrânul căpitan pe ţar. Sunt veveriţe, şobolani şi câte altele, iar corabia are pânze strălucitoare şi goneşte mai ceva ca vântul...
Parcă nu ştii dumneata ce inimă au ţarii ? Pe dată lăcomia s-a trezit în inima ţarului şi a poruncit să i se aducă lui corabia fermecată, iar căpitanul cel bătrân, ca mai iscusit, a primit porunca. S-au făcut pregătiri mari, ce crezi ? Glumă e să lupţi cu cine ştie câte jigănii ? Iar pregătirile odată isprăvite, corabia ţarului a purces la drum.
În vremea asta, Vidra cerceta zările. Vezi că de săptămâni de zile tot rătăceau pe mare, aşa că li se făcuse lehamite sălbăticiunilor de pustietatea apelor negre şi tare ar fi poftit să mai zburde printre ierburi şi sa tragă pe nări mirosul reavăn de pământ. Pricepi acum de ce-a fost mare bucuria Vidrei zărind în depărtare ceva, ca o musculiţă.
— Pământ ! Pământ! chiţăiră şobolanii, începând să se dea peste cap de plăcere.
— Nu-i pământ, îi potoli însă Vidra, pricepând cea dintâi că se-nşelaseră.
Într-adevăr, nu trecu mult şi putură să-şi dea seama cu toţii că musculiţa se prefăcuse într-o corabie mare, care se apropia de ei.
— Cine sunteți ? strigă Vidra către cei de pe corabie.
— Oamenii ţarului, răspunse căpitanul bărbos. Daţi-vă robi !
Când au auzit sălbăticiunile una ca asta, au văzut negru înaintea ochilor, că dragă le era libertatea. Apoi s-au mirat.
— Dar cine-i şi ţarul ăsta ? a mai întrebat Vidra.
— E maimarele nostru, i-a dat răspuns căpitanul. La glasul lui tremură munţii!
Vidra s-a gândit ce s-a gândit, şi-a privit tovarăşii, apoi a strigat cu mirare :
— Ce tot spuneţi voi, cei de pe corabie ? Nu pricep nimic... Maimarea noastră e babuşca, dar noi o iubim şi nimeni nu tremură când îi aude glasul...
A urmat o clipă de tăcere, şi în clipa asta căpitanul bărbos a stat şi a cugetat.
— Prindeţi cu căngile corabia jivinelor ! a poruncit apoi, vădind cam de ce soi îi era cugetarea, iar luptătorii ţarului s-au apropiat şi şi-au înfipt căngile în corabie şi-au năvălit pe punte, cu săbiile trase.
Când i-au văzut atât de înspăimântători, veveriţele. — ce-i drept — s-au repezit taman în vârful catargelor, dar Vidra a dat porunci şi nouă mistreţi tineri au sărit asupra oştenilor. Năpraznic le luceau colţii albi şi crunt le străluceau privirile. Până să înţeleagă oştenii ce li se întâmplă, s-au trezit cu toţii zvârliţi în mare, iar cei nouă mistreţi au năvălit pe corabia ţarului unde au început să facă prăpăd. Zburau oameni şi scuturi care încotro, se auzeau strigăte de spaimă şi durere, iar căpitanul bărbos zadarnic îşi smulgea barba, cu mare mânie.
— Izbiţi cu suliţele ! răcnea când şi când. Străpungeţi! Zdrobiţi !
Ce să facă suliţele, zvârlite cu braţe tremurătoare, în faţa celor nouă mistreţi cât nişte viţei ? Până la urmă şi-a dat seama şi căpitanul că degeaba strigă. Cât ai bate din palme, se făcuse gol în jurul lui. Corabia ţarului fusese cucerită.
— Duceţi-mă la căpitanul vostru, ceru atunci căpitanul ţarului, şi pe dată îl împresurară cei nouă mistreţi şi-l petrecură, mișcându-și pe-ntrecute codiţele.
Iar odată ajunşi în faţa Vidrei, bărbosul se închină şi, scoțându-și sabia, i-o înmână.
— Şi-acum, întrebă el, ce-aveţi de gând ?
— Ce-aveam de gând şi până a vă întâlni, răspunse Vidra, povestindu-i pricina pentru oare plecaseră din ostrovul înverzit şi pentru care cutreierau mările.
Numai despre oglinda fermecată nu-i spuse nimic.
— Aşa ? strigă bucuros căpitanul bărbos. Păi bine, cinstită Vidră, ce conducător mai vrednic puteţi găsi în lumea asta decât pe luminatul meu stăpân, preaputernicul ţar ?
— Cel la glasul căruia tremură munţii ? se-ncruntă moş Breb, care era de faţă.
— Ei, tremură... Asta a fost aşa, o vorbă... Cum să tremure ? prinse să vorbească repezit căpitanul.
Mă rog, ce s-o mai lungim ! Atâta a stăruit căpitanul ţarului, atâta s-a bătut cu pumnii în piept şi s-a jurat că stăpân mai bun nu cunoaşte, încât sălbăticiunile au început să-l asculte. Auzindu-l, ai fi zis că ţarul e blajin ca o clătită rumenă şi că se sfârșește de dor să-i fie babuşcăi sprijin la bătrânețe. Bietele sălbăticiuni, care nu-şi scoseseră vreodată nasul din ostrov, se înduplecară să-l cerceteze şi pe ţar, măcar că moş Breb îşi clătina mustăţile cu mare îndoială.
Aşa s-a făcut că Vidra a dat poruncă să se înalţe pânzele şi, trăgând după ea corabia bărbosului, corabia durată în cetatea brebilor s-a îndreptat spre oraşul ţarului. Şi tot aşa s-a făcut că orăşenii au putut vedea curând pe uliţele lor un preaciudat alai. În frunte păşea ţanţoşă Vidra, urmată de căpitanul bărbos împresurat de cei nouă mistreţi, iar după ei veneau la rând moş Breb
Iepuri şi arici.
Şerpi şi pitulici,
Lebede şi şobolani,
Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani,
Raţe, lupi şi cerbi semeţi,
Şi şoimi vineţi şi sticleţi,
fără a mai vorbi de câte alte lighioane ale ostrovului înverzit.
Când au văzut străjerii palatului alaiul care se apropia, s-au uitat unii la alţii schimbând feţe-feţe. Dar ţarul, care privea pe fereastră, a început să strige :
— Deschideţi porţile ! Deschideţi porţile !
S-au deschis porţile în faţa sălbăticiunilor, de parc-ar fi fost niscai trimişi ai altor ţari cu straşnică putere. Într-o clipă s-a umplut palatul de scheunături, de grohăituri, de cârâieli şi clămpăneli, de-ai fi zis că e sfârșitul lumii.
— Ai biruit ? l-a întrebat ţarul pe căpitanul lui bărbos, atunci când alaiul a pătruns în încăperea cea mare, în mijlocul căreia se ridica scaunul lui de abanos.
— Să vezi, luminate... a dat să bâiguie căpitanul şi i se mişca barba mai abitir ca o flamură pe catarg.
— Ai biruit ?
— Nu, măria ta. Preacinstita Vidră, aici de faţă, m-a biruit ea pe mine...
Şi-a răsfrânt ţarul buzele de necaz şi nasul i s-a înroşit :
— Aşa ?
— De, măria ta...
Ţarul se întoarse către un boier care gemea de căldură din pricina mulţimii blănurilor pe oare le purta şi porunci scurt :
— Căpitanul... în ţeapă !
— În ţeapă, măria ta, gemu boierul. Am priceput.
Dar, când să îndeplinească porunca ţarului şi să se apropie de căpitanul bărbos, pentru a-l aduce la locul de pedeapsă, boierul se dădu cu un pas îndărăt: cei nouă mistreţi îl împresuraseră din nou pe căpitan, şi colţii le luceau ameninţător. Vezi că mistreţii, cât erau de mistreţi, tot aveau mai multă inimă decât ţarul şi nu puteau suferi să-l vadă pe bărbos în ţeapă.
— Măria ta... începu boierul.
Ţarul plesnea de necaz.
— Ce-i, purceluşilor ? Ce-i, drăgălaşilor ? întrebă el cu glasul piţigăiat de mânie. V-a supărat careva, porumbeilor ?
Cel mai mare mistreţ răspunse cu vocea lui groasă, care-i băgă în răcori până şi pe străjeri :
— Ce purcei?... Ce porumbei?... Lasă-l în pace pe căpitan!
Ţarul îşi muşcă buzele, îşi apucă bărbuţa rară, o muşcă şi pe ea, se făcu vânăt la faţa, apoi verde şi, când grăi, parcă scârțâiră nişte uşi neunse :
— Căpitanul ?... I-auzi, boierule, cinstiţii oaspeţi te întreabă ce ai cu căpitanul... Dar ce, ţi-a făcut ceva, de-ţi veni să-l ameninţi cu ţeapa ?
— Măria ta, gemu deznădăjduit boierul, eu...
— Las-o pe măria mea deoparte ! strigă ţarul, regăsindu-şi măreţia. Şi aşa, lung şi slab cum era, se ridică de pe scaun şi, despuindu-l pe boier de blănuri, le aşeză pe toate în spinarea căpitanului, care le primi buimăcit şi îndată începu să geamă de căldură. Să-nsemne grămăticii cum ştie ţarul să împartă dreptatea ! mai spuse stăpânul. Apoi, întorcându-se către mistreţul cel mare, şopti mieros : Ei, porumbe... asta, falnice mistreţ, e bună judecata ţarului ?
Mistreţul grohăi înveselit şi-l întrebă pe căpitanul bărbos, care năduşea sub povara blănurilor :
— E bună judecata ?
— Trăiască ţarul! gemu căpitanul. Cum ar fi, judecata lui tot bună-i, până la urmă...
Atunci păşi înainte Vidra.
— Ascultă, ţarule, începu ea. Noi avem nevoie de un conducător în ostrovul înverzit. Ai pe cineva care ar face treaba ?
— Am, am, cum să nu, răspunse de îndată ţarul. Vi-l dau pe Ţarevici... Ei, căpitane, aleargă la Ţarevici şi pofteşte-l degrabă !
Veni Ţareviciul. Era un prostălău mic şi gras, care de cum păşi în încăpere se împiedică şi căzu drept în ghimpii ariciului, bucătar pe corabia sălbăticiunilor. Ariciul nu păţi nimic, fireşte, dar prostălăul începu să schiaune ca din gură de şarpe.
— Da’ mai taci odată ! spuse plictisit ariciul.
Cu chiu, cu vai, se potoli Prostovan-Ţarevici.
— Iată-vă conducătorul, grăi atunci ţarul. Mai bun n-o să găsiţi în lumea-ntreagă...
Vidra schimbă o privire cu moş Breb, şi amândoi se înţeleseră de minune: cu prostălăul ţarului nici nu făcea să mai încerce oglinda ! Când colo, ariciul prinse să vorbească :
— Eşti viteaz ? îl întrebă pe Ţarevici.
— Tare viteaz, răspunse ţarul în locul prostălăului, care-şi holba ochii şi se trăgea înapoi din faţa ariciului.
— Şi deştept ?'
— Mai ales deştept, se grăbi tot ţarul să încredinţeze.
Ariciul se apropie de Prostovan-Ţarevici, care începu să fugă de-a-ndaratelea. Calcă un bâtlan pe picior, se agăţă de colţii unui mistreţ, nimeri între labele lui moş Breb şi căzu printre șopârlele uimite. Râdeau sălbăticiunile cum nu mai râseseră de mult, iar ţarul tremura de mânie, şi mai multe nu!
— Dă-l afară pe Ţarevici, strigă în cele din urmă văzând că, şi fără să vorbească, prostul tot se dăduse pe faţă ; iar căpitanul bărbos se grăbi să-l scoată din încăpere pe Prostovan-Ţarevici.
Acu, nici vorbă să-l mai ia Vidra pe Ţarevici în ostrov. Dac-a văzut aşa, s-a gândit ţarul să le facă de petrecanie dihăniilor. Le-a poftit să mâie peste noapte într-o clădire mare, şi pe dată a împărţit straşnice porunci. Au pregătit slujbaşii munţi de vreascuri şi lemne uscate, apoi, așezându-le în jurul clădirii, le-au dat foc. A privit ţarul limbile roşii ale flăcărilor, a privit cât a privit şi s-a dus la culcare.
Dar bietele jivine ce-mi făceau ? Cum au simţit căldura şi mirosul fumului, au schimbat între ele priviri nedumerite. Numai cârtița şi-a păstrat firea şi degrabă s-a apucat să sape sub duşumele. Sapă, scobeşte — a săpat pân-a făcut drum de trecere sub pământ. Jivinele, după ea, că le goneau flăcările din urmă. Şi uite cum s-au potrivit lucrurile, că drumul de sub pământ al cârtiței taman în iatacul lui Prostovan-Ţarevici a nimerit.
Sforăia prostul, în patul lui, de se zgâlțâiau pereţii auriţi. Una câte una, sălbăticiunile s-au adunat în încăpere. Au stat acolo liniştite o vreme, apoi Vidra a făcut semn, doi mistreţi l-au apucat pe Prostovan-Ţarevici, l-au purtat cu băgare de seamă şi, luând drumul de sub pământ pe care veniseră, l-au aşezat peste cenuşa răcită de pe locul unde se înălţase casa aprinsă din porunca ţarului. Prostălăul dormea ca duşii de pe lume, iar sălbăticiunile s-au ghemuit cum au putut pe patul Ţareviciului, pe mese şi pe scaune, ba şi pe jos s-au ghemuit, şi au mai şi tras un pui de somn până la ziuă.
Acu, de dimineaţă, prima grijă a ţarului a fost să dea o fugă acolo unde nădăjduia să găsească oasele arse ale sălbăticiunilor. De ars, clădirea arsese. Dar pe aşternutul de cenuşă sforăia Prostovan-Ţarevici, mai dihai decât dacă s-ar fi aflat în iatacul lui.
A stat ţarul şi a privit, scărmănându-şi cu degetele bărbuţa rară, a stat, a văzut şi nimic n-a priceput. A dat atunci o fugă până la iatacul lui Prostovan-Ţarevici, şi acolo, cum a intrat, cum l-au întâmpinat sălbăticiunile :
— Bună dimineaţa, ţarule !
— Cum ai dormit ?
— Aşa grijă pentru oaspeţi mai zic şi eu ! Să ne dai chiar iatacul lui Ţarevici...
Le-a răbdat ţarul batjocurile şi a tăcut mâlc, ce era să spună ? Ţar, ţar, dar de înţeles a înţeles şi el că nu-i a bine să stârnească jivinele.
Ba dimpotrivă !
Mânios, a ieşit din iatacul lui Prostovan-Ţarevici şi a adunat îndată sfatul boierilor, care au venit gâfâind de pe la casele lor, că straşnic îi zoriseră vătăşeii ţarului. Iar dacă i-a văzut strânși în jurul scaunului său de abanos, a izbucnit luminăţia sa :
— Slugi ticăloase, aşa mă slujiţi, hai ? Mă lăsaţi să ajung de râsul fiarelor ?
Oftau boierii şi gemeau, simţind că-i ia cu frig în ciuda blănurilor groase de pe ei.
— Iartă-ne, mărite Ţar !... îndură-te de noi, păcătoşii...
— Ascultaţi porunca mea, grăi atunci ţarul, cumva îmbunat. Nu se va întâmpla să-şi râdă vecinii de mine ! Pregătiţi în noaptea asta toate ostile ţării şi aşezaţi-le pe câmpul de la marginea oraşului. Eu am să îndrept într-acolo blestematele dihănii, şi toată oastea să se năpustească şi să le măcelărească... Dacă duceţi treaba cu bine la capăt, vă împart moşii la toţi!
O larmă bucuroasă se ridică din mijlocul boierilor, care începură să pupe mâinile ţarului, ba câțiva, mai zeloşi, îi pupară şi picioarele.
Rău ar fi fost de sălbăticiunile din ostrov, dacă un cariu nu şi-ar fi sfredelit de ani de zile căsuţa în lemnul scaunului pe care şedea ţarul.
Era un gândăcel înţelept şi bun la inimă. Auzind cuvintele ţarului, ieşi în grabă din borta lui şi, lăsându-i pe boieri să-şi pupe ţarul şi să se pupe între ei, alergă într-un suflet până în iatacul lui Prostovan-Ţarevici.
— Prăpăd ! Primejdie! strigă gândăcelul cu glas subţire, regăsindu-şi cu greu răsuflarea.
Apoi, întrebat de Vidră, povesti ce auzise.
— Eşti un gândac de treabă, îi spuse Vidra, mulţumindu-i în numele tuturor. Ştii ceva ? O vietate cumsecade n-are ce căuta în palatul ţarului. Vino cu noi în ostrov şi o să-ţi dăm un trunchi uscat în care să-ţi faci casa...
Se ţinu apoi sfat şi sălbăticiunile luară hotărâri de luptă. A doua zi dimineaţa, ţarul veni devreme, şi era tot numai lapte şi miere.
— Scumpii mei oaspeţi, dragii mei, astăzi vom face o plimbare minunată...
Dar cel mai mare mistreţ nu-şi putu stăpâni dispreţul faţă de viclenia ţarului.
— O să-ţi arătăm noi plimbare, mormăi supărat.
— Poftim ? Ai spus ceva, drăguţule ?
— Spune că abia aşteptăm să mergem la plimbare, strigă repede Vidra, iar ţarul îşi frecă mâinile.
Încet, încet, ajunseră la marginea oraşului. Se întindea acolo un câmp mare, pe care se înălţa acum o pădure de corturi : tabăra oastei ţarului.
— Porniţi, vitejilor! răcni ţarul fluturând o năframă, şi în clipa aceea se auziră trâmbițe, şi ostaşii se buluciră din corturi.
O parte se aruncă pe cai. Dar cum încălecau, cum se prăvăleau din şei, iar caii speriaţi începeau să-i izbească şi să-i frământe sub copite.
Pedestraşii alergară şi ei la locurile unde-şi aveau îngrămădite armele şi se întrecură să le apuce mai degrabă. Când colo, coardele arcurilor erau retezate şi lemnul suliţelor frânt.
— Încotro vor s-o pornească vitejii ? întrebă cu nevinovăţie Vidra.
După hotărârea luată în sfatul sălbăticiunilor, în timp ce ostile dormeau, iepurii, şobolanii şi brebii se strecuraseră în tabără şi roseseră chingile şi frâiele cailor, coardele arcurilor şi lemnul suliţelor.
Înspăimântat, ţarul îşi smulgea bărbuţa rară, neîndrăznind să-şi dea pe faţă mânia. Toată oastea lui se făcuse de râs !
A priceput atunci că nu-i de glumit cu sălbăticiunile şi că mai cuminte ar fi să le dea drumul, să plece cât mai curând. Pe dată a întors foaia şi s-a grăbit să le ia cu binele.
Aşa s-a făcut că s-a întins masă mare în palatul ţarului şi, pentru întâia dată de când simt ţari pe lume, la masă au fost poftiţi :
Iepuri şi arici,
Şerpi şi pitulici,
Lebede şi şobolani,
Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani,
Raţe, brebi şi porci mistreţi,
Şi șopârle şi sticleţi,
care cum s-au strâns laolaltă, cum s-au pus să mănânce din farfuriile de aur ale ţarului. Şedea ţarul în capul mesei, cu Vidra în dreapta şi moş Breb în stânga, iar Prostovan-Ţarevici făcea feţe-feţe, că avea în stânga un arici şi în dreapta doi raci mici. Ţarul înghiţea noduri văzând cum șopârlele, broaştele şi celelalte dihănii mărunte se plimbau pe masă ca la ele-acasă, în timp ce păsările zburau în voie şi ciuguleau de ici o firmitură şi de colo o-mbucătură. Dar mai putea spune ceva ? Tăcea, răbda şi se ruga la toţi sfinţii să-l scape de belea !
Ei, şi-atunci s-a sculat Vidra şi a prins să grăiască :
— Ascultă, ţarule !
A tresărit tarul si si-a ridicat nasul din farfurie.
— Ascultă, ţarule, a spus Vidra din nou. Până acum, ce-i drept, nu ne-am putut plânge de nimic. Tare bine ne-ai primit şi nădăjduiesc că la buna ta primire am răspuns cum se cuvenea. (Aici a început ţarul să tuşească fără pricină şi l-a ţinut tusea o bucată bună de vreme...) Numai că noi am venit cu o treabă, a urmat Vidra când tusea ţarului s-a potolit. E vorba de conducătorul nostru...
O lucire rea trecu prin ochii ţarului, care răspunse cu mare grabă :
— Scumpi oaspeţi, nici să nu vă doară capul. O să vă puteţi alege în toată voia conducătorul şi numai mulţumiri îmi veţi aduce. Bizuiţi-vă pe mine.
De bizuit, ştiau acum sălbăticiunile cum se puteau bizui pe cuvântul ţarului. Dar cum voiau să vadă ce era în stare să mai născocească, l-au lăsat să facă ce-o şti.
Şi cum ş-a sfârșit masa, cum şi-a trimis din nou ţarul vătăşeii, de i-a strâns din nou pe boieri la sfat:
— Ascultaţi, boieri, şi destupaţi-vă urechile. Jivinele vor să-şi aleagă un conducător, şi eu m-am gândit la voi...
Uite, rău îmi pare că n-ai putut vedea şi dumneata, cu ochii dumitale, spaima boierimii când a auzit cuvintele ţarului.
— Vai şi vai, măria ta ! De ce tocmai noi ?
— Nu ne da pradă fiarelor, măria ta, îndură-te.
— Avem case, moşii, acareturi... Fie-ţi milă !
I-a ascultat ţarul şi, pe măsură ce-i asculta, straşnic se posomora.
— Tăceţi, proştilor! a răcnit cu glas năprasnic, nemaiputându-le răbda vaietele. Ştiţi voi că ostrovul înverzit, în care locuiesc jivinele, e cea mai frumoasă parte a lumii ? N-aş da ostrovul ăsta nici pe zece moşii de-ale voastre !
Dac-au auzit aşa, au tăcut boierii, ca la un semn. S-au privit cu coada ochilor unii pe alţii, şi-odată s-au pus pe strigat:
— Măria ta, mie mi se cuvine... Nu uita că ţi-am dăruit un lanţ de aur !
— Ce ? Ţie ? s-a amestecat în vorbă un altul. Mie, mărite ţar, mie mi se cuvine ostrovul! Feciorul meu l-a învăţat pe Ţarevici să prindă sticleţi...
Mă rog dumitale, a fost în încăperea de sfat o gălăgie atât de cumplită, încât slujitorii palatului, care auziseră şi văzuseră destule, au căzut pe gânduri, întrebându-se dacă nu cumva boierii îl ucid pe ţar.
— Ei şi ? a zis un slujitor. Mare brânză... Mâine răsare altul, nu te teme !
În vremea asta, văzând zelul boierilor, ţarul se înseninase de-a binelea. Se trăgeau boierii de păr, îşi sfâșiau hainele, se băteau ca orbii, numai şi numai să poată pune mâna pe ostrovul minunat.
— Gata, boieri ! strigă de la o vreme ţarul. Degeaba vă certaţi, că de ales au să aleagă chiar jivinele !
La vorba asta, boierii tresăriră.
— Aoleu, măria ta, jivinele... Că bine zici! Ostrovul ca ostrovul, dar ce facem cu jivinele ? Păi astea, mărite ţar, ce ştiu ele ? Sunt în stare să sfâșie ditamai boierul, întocmai ca pe un mujic de rând...
A râs ţarul în bărbuţa lui rară şi a catadicsit să-i lămurească :
— Mi se pare mie, cinstiţi boieri, că aţi uitat de răzbunarea mea. Păi de ce vreau să-l pun pe unul dintre voi mai mare peste ostrov ?... Împânzim ostrovul cu capcane, ucidem sălbăticiunile pe nesimţite, azi una, mâine alta, şi în scurtă vreme curăţim ostrovul. Nu vedeţi, sunt tari numai când se află laolaltă...
S-au bucurat boierii, au chibzuit ce au chibzuit şi s-au împrăştiat pe la casele lor, să se pregătească pentru alegerea vidrei. Că vestise ţarul prin trâmbițași şi oamenii de credinţă că sălbăticiunile aveau să-şi aleagă a doua zi un conducător, şi poftise tot ce era viţă de boier să se adune în faţa palatului. Ca să vezi dumneata ce putere căpătaseră dihăniile în vremea aceea, şi cum făcea acum ţarul pentru ele tot ce făcuse şi cu ani în urmă, când îşi măritase fata după un alt ţar. Da, zău !
A doua zi toate sălbăticiunile luară loc în cerdacul cel mare al palatului. Se cam înghesuiau ele, că oricât de încăpător părea cerdacul, tot mic era pentru mulţimea lor. Pe sub colţii mistreţilor îşi scoseseră capetele iepurii, pe ciocurile bâtlanilor se aşezaseră, sticleţii şi licuricii — era acolo o învălmăşeală de trupuri şi gâturi, de cozi şi de ciocuri, de blăni şi de boturi, cum nu-ţi poţi închipui. Uite, de-asta şi zic că-mi pare rău : tare păcat că n-ai fost şi dumneata acolo, să vezi şi să nu crezi !
Că stătea în mijlocul dihăniilor Vidra cea făloasă şi-n laba dreaptă ţinea o pietricică, pe care trebuia s-o zvârle în cel pe care l-ar fi ales. Mă rog, întocmai ca o fată de ţar, ochindu-şi mirele în mulţimea peţitorilor.
Apoi şi când au început să treacă pe sub cerdac boierii îmblăniţi şi încotoşmănaţi, încinşi cu lanţuri şi lănţujele de aur, sau feciorii de boieri strânși în zale lucitoare şi cu pene roşii deasupra coifurilor, n-ai mai fi ştiut ce să crezi. Că aruncau cu toţii priviri galeşe spre vidra din cerdac şi se fuduleau şi mi se strâmbau, de-ai fi zis că-i acolo frumoasa pământului, nu o sălbăticiune cu blană, şi încă una dintre cele pe care mulţi o purtau în chip de guler sau de căciuliţă.
Şi au trecut aşa toţi boierii din oraş, cu fii, cu nepoţi şi strănepoţi, au trecut moşnegi sprijiniţi subsuori, de nu mai ieşiseră cu anii din casă, şi tineri, de încă nu le dăduseră tuleiele şi, care cum trecea, trecea fără să ştie şi prin faţa oglinzii babuşcăi, pe oare Vidra o aşezase cu meşteşug pe cerdac, la loc ferit. Şi neagră ca bezna cea mai neagră s-a făcut oglinda în tot timpul perindării boierilor şi s-au răsfrânt în ea toate păcatele lor ascunse. Câţi se buluciseră prin faţa oglinzii erau lacomi, cruzi, desfrânați, zgârciți, hoţi, leneşi, cum numai boierii pot fi. Că, vezi dumneata, lacomi, zgârciți sau leneşi se întâmplă să găseşti şi printre oameni, dar să te ferească sfântul de păcatele boierilor ! Nici leac n-au şi nici cu ale noastre nu seamănă.
Acum, trecuse prin piaţa din faţa palatului şi ultimul picior de boier.
— Măi, a zis Vidra, afurisit neam de oameni!... Şi, cum vorbea aşa, numai ce vede că oglinda se face albastră, aidoma cerului în nopţile de vâră din ostrovul înverzit.
A rămas Vidra fără grai şi, dacă şi-a aruncat privirile în piaţă, ce să vadă ? Un biet fecior de pescar nimerise şi el acolo, când locul se golise de boieri. El, vezi tu, habar n-ave a de cele ce se petreceau, pentru că, om nevoiaş, nu-l vestise nimeni de nimic. Prinsese şi el nişte peşti dis-de-dimineaţă şi se grăbea să-i dea la bucătăria ţarului, nădăjduind să capete niscai copeici cu care să-şi mai împlinească din nevoi. Şi uite că, păşind în dreptul cerdacului, se pomeneşte izbit de-o pietricică.
— Ian ascultă ! strigă pescarul supărat, întorcându-se să vadă cine-şi bate joc de el.
Ţi-ai găsit să vadă ceva! Piaţa era goală. A ridicat atunci fruntea şi a dat de soborul dihăniilor bulucite-n cerdac, care-i făceau semne şi-l chemau care mai de care :
— Suie, pescarule, suie degrabă !
Un bâtlan îşi desfăcu aripile şi se lăsă uşurel lângă pescarul buimăcit. Se închină cuviincios arcuindu-şi gâtul lung şi subţire, apoi îl îndemnă să-l urmeze.
Scatiii, sticleţii, pitulicile şi toate celelalte zburătoare îşi dădură şi ele drumul de sus şi începură să zboare în jurul pescarului, bucurându-se şi ciripind.
„Ia te uită, frate, îşi spunea bietul om, mi-am găsit beleaua cu păsările astea ! Dar şi ţarul, dacă stai să te gândeşti, ce le-o fi adunat acolo, ca la pomană ? Acu, numai să nu se supere şi să se răzbune pe scrumbiile mele...”
Dac-ar fi fost vorba numai de scrumbii! Nu ştia bietul ce-l paşte. Că numai ce înţelese ţarul că nici unul dintre boierii lui n-a fost pe placul Vidrei şi că dihăniile se opriseră la un om de rând, că şi-a şi văzut planurile risipite ca fumu-n vânt. Şi asta l-a făcut să dea din mâini şi să strige :
— Cu ce-i pescarul ăsta zdrenţăros mai bun decât boierii mei cu blănuri ?
— Asta, ţarule, ne priveşte pe noi, au răspuns într-un glas cei nouă mistreţi, şi pe dată ţarul şi-a înghiţit potopul de vorbe rele care se băteau să-i țâşnească din gură.
În vremea asta, petrecut cu alai de păsările care se ţineau de el scai, pescarul ajunse în încăperea unde sălbăticiunile se ciorovăiau cu ţarul. Cum îl văzură
Iepuri şi arici,
Şerpi şi pitulici,
Lebede şi şobolani,
Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani,
Raţe, brebi şi porci mistreţi,
Şi șopârle şi sticleţi
preasmerit i se-nchinară, la mulţi ani toţi îi urară şi-l poftiră-nsufleţit în ostrovul înverzit.
Dacă înţelese pescarul ce vor de la el sălbăticiunile, nu şovăi nici o clipă. Dragi îi erau feluritele vietăţi ale apei, ale cerului şi ale pământului.
— Dar repede te mai hotărăşti! rânji cu răutate ţarul. Al cui eşti tu ?
— Al căpitanului măriei tale, tresări pescarul, privind cu durere în ochii Vidrei.
— Şi pe boier l-ai întrebat dacă te slobozeşte şi-ţi îngăduie să pleci aşa, teleleu prin lume ? mai întrebă ţarul.
— Pe boier o să-l întrebăm chiar noi, răspunse mânioasă Vidra. Să fie chemat pe dată la palat!
Plecă într-un suflet un sticlete să-l aducă pe căpitanul bărbos, care se încuiase în casă şi, de supărare că nu fusese ales să stăpânească ostrovul înverzit, se pusese pe băut de unul singur. Când îl vesti sticletele că e chemat de Vidră, deşertase tocmai al zecelea stacan.
— Vin îndată, strigă căpitanul bărbos, crezând că sălbăticiunile se răzgândiseră şi că până la urmă se opriseră la el. Vezi bine, vorbi împleticit către sticlete, şi-au dat seama că om ca mine nu mai află !
Apoi, clătinându-se, se urni din loc şi, tot clătinându-se, îşi făcu intrarea în încăperea în care toţi îl aşteptau.
— Ascultă, căpitane, spuse Vidra, noi te-am scăpat de la grea primejdie. Iată, îţi cerem în schimb să-l slobozeşti pe pescarul ăsta, cu care avem noi o treabă.
— Tu... eşti al meu ? întrebă fălos căpitanul, abia ținându-se pe picioare.
— Da, boierule...
— Ei, dracu să te ia. Te slobozesc, na !
Mult s-au bucurat atunci sălbăticiunile şi, împresurându-l pe pescar, au început să joace şi să ţopăie. Dar ţarul s-a apropiat de căpitanul bărbos şi i-a şoptit cu mânie :
— Prostule, ai stricat tot! Acum au să-l ia pe pescar în ostrov.
— Ce ? Pe pescar ?... Cum aşa ? a bâiguit căpitanul. Eu credeam că m-au ales pe mine...
Şi atâta supărare l-a cuprins, că pe dată i s-au risipit aburii vinului şi a început să strige cât îl ţineau puterile :
— Staţi, staţi! N-am ştiut... îmi iau cuvântul înapoi... Pescarule, nu te mai slobozesc ! Nu, cum să fac una ca asta ? Mai degrabă te pun în lanţuri...
Cât ai clipi, s-a oprit jocul sălbăticiunilor.
— Boierule, a strigat pescarul, cine a fost slobod măcar o clipă nu se mai întoarce în robie... câtu-i lumea !
Şi, cum a strigat, cum s-a apropiat de căpitan, cu pumnul ridicat.
Iar, în urma lui, cei nouă mistreţi au prins a-şi zbârli perii. Atunci ţarul şi căpitanul au început să tremure de le sunau măselele în gură, în timp ce Vidra şi moş Breb schimbau priviri pline de mândrie. Iacă, alesul lor se dovedea a fi aşa cum trebuie, nu se lăsa călcat pe coadă.
— Să mergem, a poruncit cu glas tunător pescarul şi sălbăticiunile îl urmară îndată, lăsându-i încremeniţi pe ţar şi pe boieri.
Au străbătut încăperile palatului în care nimeni n-a îndrăznit să-i oprească şi au ieşit în piaţă.
— Opriţi ! Opriţi-i! a strigat într-un târziu ţarul, scoțându-și bărbuţa pe fereastră.
S-au frământat străjile şi, la porunca maimarelui lor, au dat năvală.
Dar s-a întors pescarul şi, repezindu-se asupra maimarelui, i-a smuls sabia. Şi când a început s-o rotească, au prins străjerii a răcni între ei, ca besmetici :
— Da’ ce-avem noi cu el ? Ia lăsaţi-l să plece...
Aşa au ajuns sălbăticiunile la ţărmul mării, unde corabia li se legăna pe valuri. Şi vânturile au umflat pânzele păianjenilor şi corabia a început să gonească pe mare, şi a gonit, a tot gonit, până ce în dreptul ostrovului s-a oprit.
L-au dus sălbăticiunile pe pescar la coliba babuşcăi, şi-n faţa bătrânei pescarul s-a sfiit şi şi-a înclinat fruntea.
— Da, a grăit cu blândeţe babuşca, bine aţi ales...
Şi au trecut zile după zile şi ani după ani, iar când babuşca s-a culcat ca să nu se mai scoale, pescarul i-a luat locul şi a cârmuit cu vrednicie peste sălbăticiuni. Şi dacă ai s-ajungi dumneata în ostrovul înverzit, să ştii c-ai să-l găseşti tot acolo, oleacă îmbătrânit, dar în putere. Şi du-i un butoiaş cu miere. Iar dacă ţi-i teamă că nu-l vei găsi, dă-mi mie butoiul — şi gata !