Acul şi foarfeca
Am să-ţi spun că a fost odată un croitor şi că era bătrân, tare bătrân. De bătrân ce era nici aţa în ac nu mai vedea s-o vâre, şi rar dacă avea ce să mănânce în fiecare zi. Avea bătrânul trei băieţi. Dar, dacă avea trei băieţi, crezi că asta îl ajuta la ceva ?
Băiatul mai mare lucra la un bogătaş, şi nu degeaba se zice că, decât slugă la bogat, mai bine mort şi-ngropat. Al doilea era dascăl la heider[1] şi, dacă ai văzut vreodată un dascăl sătul, să mi-l arăţi şi mie ! Al treilea îl ajuta pe bătrân, dar dacă nu era de lucru, te rog să-mi spui cum putea să-l ajute ? Vrednicia lui se prăpădea de pomană.
A înţeles bătrânul că destul a făcut umbră pământului. Într-o seară s-a culcat şi şi-a strâns feciorii lângă pat.
— Eu, băieţii mei, a rostit cu amărăciune, am trăit nouăzeci de ani şi-mi ajunge. Am hotărât să mă culc şi să nu mă mai scol. Dar, înainte de a închide ochii pentru totdeauna, vreau să vă las câte ceva, să mă pomeniţi cu drag când n-oi mai fi.
Degeaba au strigat feciorii, degeaba au plâns. Bătrânul i-a ascultat liniştit, apoi a spus :
— Ţie, fiul meu cel mare, îţi las toate lucrurile din casă. Multe nu sunt, bune nu sunt, dar, decât nimic, tot mai bine cu ele ! Dacă te însori, ai să te ajuţi şi tu cu ce-ai să poţi.
I-a sărutat mâna fiul cel mare, i-a mulţumit şi s-a dat cu un pas îndărăt.
— Ţie, fiul meu mijlociu, îţi las ce brumă de ţoale mi-au rămas. Multe nu sunt, întregi nu sunt, dar poate tot alegi ceva din ele...
I-a sărutat mâna şi mijlociul, i-a mulţumit şi s-a dat cu un pas îndărăt.
—Ţie, fiul meu cel mic, a început pentru a treia oară bătrânul... dar s-a oprit îndată. Ce putea să-i mai lase băiatului, când tot ce avusese împărţise celor mai mari ?
— Nu-i nimic, tată, a rostit plângând mezinul, dacă i-a înţeles încurcătura, să fi fost matale sănătos...
S-a gândit bătrânul, s-a tot gândit... Nu-i venea să-şi lase băiatul fără partea lui de avere, mult-puţină, câtă va fi fost, mai cu seamă că era feciorul cel mai vrednic şi cel mai drag. Deodată s-a luminat la faţă.
— Am găsit! Ţie, fiul meu cel mic, îţi las acul şi foarfeca. Să le păzeşti cum şi eu le-am păzit şi să ştii că, în mâna unui om harnic, darul ăsta e mai de preţ decât tot ce-au primit fraţii tăi.
I-a sărutat mezinul mâna şi i-a mulţumit plângând, dar n-a mai apucat să se dea îndărăt. Bătrânul a închis ochii şi şi-a dat sufletul.
L-au plâns ce-au plâns feciorii, l-au îngropat cu cinste, şi-a luat fiecare partea lui de moştenire, iar fratele cel mare a vorbit astfel:
— Fraţii mei, la un loc o să ne vină tare greu să ne descurcăm. Uite, eu am să mă mut la bogătaşul meu, tu să te duci la heider, iar tu, cel mai mic dintre noi...
— Nu vă îngrijiţi de mine, mă descurc eu...
— Ei, dacă te descurci, cu atât mai bine !
Au plecat fraţii cu câte o bocceluţă în spinare, şi mezinul a rămas singur în casă. S-a uitat la pereţii goi, s-a uitat pe-afară... Ce să facă în cocioaba pustie ? Şi-a înfipt acul în cămaşă, a vârât foarfecă în buzunar si, haida-hai, a pornit la drum. Merge o zi, merge două, merge nouăzeci şi nouă. Într-a suta zi ajunge la un palat împărătesc. A început să se plimbe pe sub fereşti, răcnind cât îl ţinea gura :
— Meşter croitor ! Meşter croitor !
În ziua aceea împăratul se sculase tare supărat. O bruftuluise pe împărăteasă, ţipase la sfetnici şi-acuma şedea încruntat pe scaunul lui de aur, întrebându-se pe cine să-şi verse mânia ca să se răcorească de-a binelea. Şi, cum se întreba el aşa, numai bine aude strigătele croitorului.
— Strigă ? Cine cutează să strige sub ferestrele mele ?
— Un croitor, măria-ta.
Din verde cum era de obicei, într-o clipă s-a făcut roşu împăratul şi, când a ţipat o dată, au zăngănit decoraţiile pe piepturile sfetnicilor.
— Ce ? Un croitor ? Şi de ce strigă ? Cu ce-i el mai breaz decât cei două sute de croitori ai mei care lucrează în tăcere ?
— Nu ştim, măria ta...
— Cine l-a pus să strige ? Vai de zilele noastre ! se jeluiau curtenii.
Dar împăratul nu şi-a plecat înalta lui ureche la şoaptele speriate ale sfetnicilor şi a poruncit cu glas tunător :
— Aduceţi-l aici, viu sau mort! Am să-l învăţ eu minte...
Strigăte, înghesuială, zăngănit de fiare... Ai fi crezut că se pregăteşte o oaste pentru cine ştie ce bătălie împotriva vreunui Gog-Magog[2]. Dar toate erau numai pentru bietul croitor care, nebănuind ce-l paşte, striga mai departe pe sub ferestre :
— Meşter croitor ! Cine are ceva de cusut, de cârpit, de prefăcut sau de întors pe dos ?
S-au deschis porţile palatului şi slujitori turnaţi în oţel s-au repezit buluc, îndemnându-se între ei cu mare mulţime de strigăte :
— Prinde-l !
— Pune mâna pe croitor !
— Să nu ne scape !
„Pe cine-or fi căutând ?“ se întrebă croitorul privind mirat în jur.
Într-o clipă fu împresurat, legat burduf, dus pe sus cu falnic-alai şi zvârlit pe lespezile de piatră din încăperea de Scaun a împăratului. Totul sa petrecuse atât de repede, că n-avusese vreme să înţeleagă nimic.
— De ce strigi, ticălosule ? îl întrebă împăratul. Te lauzi că eşti meşter mare ? Ei bine, te voi pune la-ncercare ! Până mâine dimineaţă să-mi faci un veșmânt de oţel, prin care săgeata să nu treacă şi pe care suliţa să nu-l străpungă. Şi să nu te pună dracul să-l faci din zale sau din mai ştiu eu ce... Vreau un veșmânt de oţel tot, croit aidoma acestui veșmânt pe care-l port. Dacă-l faci, îţi dau voie să te numeşti croitor al luminăţiei mele. Dacă nu, îi dau voie călăului să te scurteze cu un cap. Am zis !
Încă buimăcit, croitorul se simţi apucat, ridicat şi purtat către ieşire.
— Şi să nu uiţi buzunarele, mai strigă împăratul în urma lui. Am nevoie de cât mai multe buzunare !
Îmbrâncit, înghesuit, croitorul s-a trezit într-o încăpere plină cu foi mari din tablă de oţel. Slujbaşii l-au încuiat înăuntru şi au plecat, iar croitorul a rămas să se perpelească, încercând zadarnic să caute o ieşire din buclucul în care nimerise.
„Ce mi-a venit să strig tocmai pe sub ferestrele nebunului ? se întreba el. Parcă dacă strigam în piaţă nu era bine ?... Aşa, cu ce m-am ales ?“
Uite-aşa se certa şi se perpelea, în timp ce orele treceau ca să nu se mai întoarcă. În încăperea cu table de oţel se tot întuneca şi, obosit, flămând, croitorul adormi.
Atunci foarfecă sări din buzunarul lui şi începu să taie foile de tablă cum ai tăia dumneata dintr-un postav. Şi bag seamă că nu le tăia oricum, ci în aşa fel încât să alcătuiască mâneci, un spate şi o faţă de surtuc, pantaloni, tot ce se cerea pentru întregirea veşmântului cerut de împărat.
A muncit foarfecă în tăcere cât a muncit şi, isprăvind treaba, s-a întors cuminte în buzunarul croitorului, care dormea dus. Atunci a sărit acul de la locul lui şi a început să coasă bucăţile de tablă. Alerga prin aer; de nu-l puteai urmări cu privirea şi, cât te-ai şterge la ochi, veşmântul, împăratului era încheiat. Şi nu ţeapăn, cum ai putea crede, ci moale ca o haină de postav, măcar că era de oţel şi, fiind lucrat cu chibzuială, avea tot soiul de buzunare : şi mari, şi potrivite, şi mici de tot.
În zori s-au auzit bocăneli înaintea uşii şi, însoţiţi de călău, slujbaşii au venit să-l ducă pe croitor la împărat. Dar în faţa veşmântului de oţel au rămas fără grai, că asemenea haină nici nu se văzuse, nici nu se pomenise. Iar croitorul dormea într-un colţ, fără habar.
— Meştere, scoală, spuse într-un târziu un slujitor.
Croitorul deschise întâi un ochi, apoi al doilea, apoi pe amândoi dintr-o dată, şi primul chip pe care-l zări fu al călăului care-l privea mânios la gândul că nu-i va mai tăia capul. Dar croitorul n-avea cum să ştie asta. Supărat, îi strigă în faţă :
— Păcătoasă slujbă, ţi-ai ales, călăule !
— Aşa ? îţi baţi joc de mine ? strigă călăul. A doua oară nu-mi mai scapi, nu te teme...
Mirat, croitorul se uită la ceilalţi şi, cum îşi rotea privirile prin încăpere, văzu haina de oţel. Era întocmai cum o ceruse împăratul. Copleşit de o nouă mirare, deschise gura, voi să întrebe ceva, dar nu izbuti să găsească nici un cuvânt şi rămase cu gura căscată.
— Pofteşte la împărat, cinstite meşter, grăi un slujbaş.
Fără să înţeleagă nimic, croitorul se ridică şi, îndreptat de ceilalţi, o porni spre încăperea de sfat a împăratului. În frunte, păşea un slujbaş care purta haina de oţel, iar în urmă venea călăul rumegând planuri de răzbunare.
Când dădu cu ochii de veşmântul cerut, împăratul îl pipăi, apoi îl încercă. Hainele de oţel i se potriveau, ca turnate.
— Mda, mârâi împăratul, ai făcut treaba. Îţi dau voie să te numeşti croitorul luminăţiei mele.
„Mulţumesc şi pentru atât, îşi spuse croitorul. Mai bine al luminăţiei lui, decât al călăului...”
De atunci dregătorii începură să vină la el să-şi coasă haine, şi veniră cu nevestele, ba şi cu copiii. Avea de lucru croitorul până peste cap, dar cine se plânge de lucru ?
Călăul, însă, zi şi noapte se gândea cum să-l piardă. De aceea se aruncă într-o zi la picioarele împăratului, strigând din adâncul rărunchilor :
— Măria ta, îngăduie-mi să vorbesc. Într-adevăr, din dragoste pentru tine nu mai pot să tac !
— Vorbeşte, dar pe scurt, îi îngădui împăratul.
— Măria ta, croitorului i s-a suit cinstea la cap. Dacă a făcut haina de oţel, acu se laudă peste tot că ar şti să facă o haină şi mai şi, o haină de aur,
— O haină de aur? strigă împăratul şi ochii prinseră să-i lucească.
— Cu totul şi cu totul de aur, măria ta. Iar nasturii i-ar face din pietre scumpe...
— Să vină croitorul, răcni împăratul. Ce, îşi bate joc de bunătatea mea ?
Într-un suflet a alergat călăul şi l-a înfăţişat pe croitor.
— Te-ai lăudat că ai şti să faci o haină de aur? întrebă împăratul.
— Nu m-am lăudat în nici un fel, răspunse croitorul, speriat.
— Taci. Îţi baţi joc de bunătatea mea ? Până mâine dimineaţă haina să fie gata. Şi nasturii să fie de nestemate ! Altminteri, călăul te învaţă minte... Am zis !
A plecat amărât croitorul şi s-a închis în casă, blestemând clipa în care sosise în oraşul împăratului. Dar ce folos că o blestema ? Călăul abia aştepta să-i zboare capul...
Cum sta el aşa, cu durerea în suflet, odată aude un glas subţire, mai subţire ca firul de aţă :
— Ce-i, croitoraşule ? De ce eşti trist ?
Se uită croitorul în dreapta, în stânga, se uită în sus şi în jos. Cine vorbise ?
— Nu căuta atât de departe, râse glăsciorul, Croitoraşule, caută mai aproape.
Ai ghicit! Vorbea acul. Şi foarfecă a râs şi ea şi a vorbit cu glas gros :
— Mai aproape, croitoraşule, caută mai aproape !
— Spune-ne ce te doare, l-a îndemnat acul, şi croitorul le povesti toată întâmplarea.
— Asta-i tot ? Păi dacă am cusut noi o haină de oţel, o s-o coasem si pe a de aur, nu te teme. De ce crezi că ne-a lăsat tatăl tău să-ţi purtăm de grijă ? Du-te la împărat şi cere-i aurul, că de ce urmează ne îngrijim noi singuri.
Vai, cât s-a bucurat croitorul! Şi cum le-a mulţumit prietenilor buni, moşteniţi de la bătrânul lui tată ! Îndată a alergat la palat, de unde a adus tot ce era de trebuinţă.
— Aşa. Acum culcă-te, şi lasă-ne pe noi să facem treaba.
Fericit, croitorul n-a stat să lungească vorba şi, ca omul fără griji, cum, a pus capul jos, cum a adormit. Dar vezi că afurisitul de călău nu putea să doarmă, de teamă să nu-i scape din nou capul croitorului. A venit tiptil, tiptil, s-a apropiat de fereastra casei în care trăia meşterul luminăţiei sale şi s-a uitat pe geam. Acolo,, minune mare !
Lucrau acul şi foarfecă aşa cum nu s-ar fi priceput să lucreze douăzeci de meşteri la un loc, iar croitorul dormea dus, cu mâinile după ceafă.
— Ăsta mi-ai fost ? s-a bucurat călăul. Meştere, te am în buzunar.
A doua zi dimineaţă şi-a îmbrăcat împăratul haina de aur cu nasturi de pietre scumpe şi, de mulţumit ce era, a binevoit să-l plătească pe croitor cu un zâmbet. Dar abia plecase croitorul, că în încăperea de sfat s-a şi înfăţişat călăul. S-a aruncat la picioarele împăratului şi a răcnit ca scos din minţi :
— Măria ta, îngăduie-mi să vorbesc. Într-adevăr, din dragoste pentru tine nu mai pot să tac !
— Vorbeşte, i-a răspuns împăratul netezind cu palma haina de aur care sclipea de parcă soarele însuşi coborâse de pe cer şi intrase în încăperea împărătească.
— Măria ta, am aflat taina croitorului. Hoţomanul are un ac şi o foarfecă, amândouă descântate în aşa fel, încât lucrează singure...
— Singure ? s-a mirat împăratul.
— Singure, măria ta. Dacă le-ai avea în stăpânire, ai putea să le pui să-ţi coasă sute de haine de aur şi de argint şi ai fi cel mai bogat împărat de pe faţa pământului.
— Să vină croitorul! a răcnit împăratul. Nu cumva îşi bate joc de mine ? Îndrăzneşte să ascundă asemenea scule nemaivăzute ?
A alergat călăul repede de i s-a tăiat răsuflarea şi într-o clipă l-a adus pe croitor la palat.
— Unde-i acul ? Unde-i foarfecele ? a strigat împăratul.
Croitorul s-a îngălbenit de supărare. Cum să-i dea împăratului acul şi foarfecă moştenite de la tatăl lui ?
— Măria ta, îţi fac câte haine pofteşti, îi fac şi împărătesei, şi cui porunceşti, dar acul şi foarfecă nu le dau !
— Nu le dai ?
— Nu le dau !
S-a învineţit de furie împăratul. Ca un cocoş sărea în scaun, şi un timp nici n-a putut vorbi de supărare. Apoi a poruncit cu straşnică mânie :
— Călăule, ia-i capul!
— Îndată, măria ta ! a strigat ticălosul şi, ridicând spada, s-a năpustit asupra croitorului.
Cum să se mai împotrivească bietul om ? Dragi îi erau sculele moştenite, dar şi mai dragă viaţa...
— Bine, împărate, a spus croitorul. Dacă aşa ţi-i vorba, poftim...
A scos acul şi foarfecă şi le-a pus înaintea măriei sale, în timp ce călăul fierbea şi spumega : capul croitorului îi scăpase din nou.
A poruncit împăratul să se aducă mătăsuri şi catifele, purpură, atlaz şi blănuri de hermină, iar dacă toate au fost adunate înaintea lui a strigat cu glas de tunet :
— Tu, ac, şi tu, foarfecă, puneţi-vă pe treabă !
Nici acul, nici foarfecă nu s-au speriat de tunetele lui. Ca şi cum n-ar fi auzit nimic, stăteau la locul lor, de-ai fi zis că-s nişte scule proaste şi lipsite de preţ.
— N-auziţi ? Vreau să-mi faceţi cele mai frumoase haine din lume ! a mai strigat împăratul.
Dar acul şi foarfecă nu voiau să muncească pentru el, aşa că nu se clinteau. S-a înciudat atunci împăratul şi, cât era el de împărat, a pus mâna pe ac, pasămite să-l îndemne la treabă. Numai că acul odată s-a smucit şi, cât ai zice peşte, a cusut buzele împăratului, de n-a mai putut deschide gura şi scoate o vorbă. Iar foarfecă s-a năpustit asupra călăului şi hârști ! i-a tăiat capul. Acul şi foarfecă s-au întors apoi în buzunarul croitorului, care a ajuns liniştit în piaţă, fără ca nimeni să cuteze a-l opri. Repede, repede, s-a depărtat de palat, a ieşit din oraşul împărătesc şi a pornit pe câmp, înainte, cale lungă să-i ajungă.
Pe seară zăreşte nişte focuri şi, în jurul lor, un pâlc de oameni fugari. Stăteau amărâți lângă bocceluţele lor şi tăceau.
— Ce-i cu voi, oameni buni ?
— Vai şi vai, răspunse o femeie. Pacoste şi blestem au căzut pe capetele noastre, silindu-ne să fugim din ţara în care trăim din moşi-strămoşi...
S-a dat croitorul mai aproape, şi femeia i-a povestit:
— În ţara noastră a năvălit Omul-de-Fier. Izbeşte cu pumnul, şi pereţii se năruie de parcă ar fi de cocă. Striveşte pruncii în picioare. Ucide, pradă şi sfarmă. A intrat în cel mai depărtat sat de la hotare şi l-a pustiit. Apoi a trecut la al doilea, de acolo la o cetate, la alta... Au plecat oştile să lupte cu el, dar Omul-de-Fier îşi râde de paloş şi de săgeată. Necruţător, păşeşte înainte şi lasă în urmă moarte şi paragină. Noi am fugit cum am putut din calea lui, dar cine ştie dacă nu ne-a şi zobit casele, făcându-le una cu pământul...
Plângea femeia, ascultându-i povestea începură să plângă şi ceilalţi fugari, iar cu ei plângea şi croitorul. I-a îmbărbătat cât a putut, dar ce să le spună ? Amărât, şi-a luat rămas bun şi a pornit mai departe.
A mers până a dat de o pădure. Dar credeţi că era o pădure ca toate pădurile ? În pădurea asta copacii creşteau atât de apropiaţi, că nici o pasăre n-avea loc să zboare printre ei. S-a oprit croitorul şi a stat la sfat cu tovarăşii lui.
— De, spuse acul, aici nu prea ştiu cum te-aş putea ajuta...
— Dar eu unde sunt ? a strigat foarfecă. Pe mine nu mă puneţi la socoteală ?
Şi într-o clipă s-a repezit şi, ţac ! ţac ! a început să taie copacii uriaşi, de parcă ar fi avut în faţă snopi de paie.
A muncit bine foarfeca şi a deschis potecă prin pădure, de a putut înainta croitorul până în inima codrului, unde a găsit o colibă. Acolo locuia un ţadic[3] .
— Croitorule, ştiam că ai să ajungi la mine, în ciuda copacilor, a grăit ţadicul. Dar tu, foarfecă, n-ai obosit ?
— Aş mai tăia încă două păduri ca astea!
Ţadicul şi-a mângâiat barba albă, a zâmbit şi şi-a clătinat fruntea :
— Buni tovarăşi ţi-a lăsat tatăl tău, croitorule ! Cu ei ai să ajungi acolo unde picior de om n-a ajuns şi-ai să-i poţi ajuta pe fugarii cu care te-ai întâlnit.
S-a mirat croitorul auzind vorbele ţadicului. De unde ştia el că un biet croitor avea să nimerească în codrul lui, şi de unde ştia cu cine se întâlnise pe drum ? Dar ţadicul vorbea mai departe, aşa că-şi ciuli urechile.
Află, croitorule, spuse ţadicul, că deasupra capului nostru, acolo sus, e poarta cea mare a cerului. Ai să te sui la cer, iar Soarele te va ajuta să-i vii de hac Omului-de-Fier !
S-a cam speriat croitorul nostru auzindu-i vorbele ! Toate ca toate, dar să se caţere până-n cer şi să mai stea şi cu Soarele de vorbă, asta i s-a părut prea din cale-afară ! S-a uitat cu mirare la foarfecă, şi foarfecă a grăit, şovăind :
— De, croitoraşule, aici nu prea ştiu cum te-aş putea ajuta...
— Dar eu unde sunt ? a strigat acul. Pe mine nu mă puneţi la socoteală ?
Şi într-o clipă, țâști ! a început să sară prin aer. Şi a băgat atunci de seamă croitorul că acul lucrează o scară minunată, o scară cum nu s-a mai văzut, o scară de mătasă. Şi scara suia drept, drept sus.
— Ihi-hii, stingă acul cu glăsciorul lui subţire. După mine, croitoraşule ! Ihi-hii!
— Du-te, fiule, şi nu te teme, a vorbit ţadicul. Tu nu ceri nimic pentru tine...
A răsuflat adânc croitorul şi s-a apucat de scara de mătasă, a mai răsuflat o dată şi a început să suie. Acul striga mereu deasupra capului lui, şi scara sporea crescând în înălţime. A urcat croitorul niţel şi, când a privit în jos, se şi afla deasupra coroanelor verzi ale copacilor.
— Mai sus, croitorule, mai sus ! i-a strigat un şoim avântându-se în văzduhul fără hotar.
Şi croitorul urca, urca mereu. Când obosea, se oprea şi privea în jos. Pământul rămăsese departe şi se făcea mic, tot mai mic. Nici şoimul nu mai cuteza să zboare în jurul croitorului, ci se mulţumea să descrie cercuri largi, plutind în hăul albastru.
Se înfiora croitorul de singurătatea prin care trecea, agăţat de scara de mătasă. Îl cuprinse un dor fierbinte de oameni, de râsul copiilor.
„Şi dacă se rupe scara ?“ îi trecu prin minte, şi sângele îi îngheţă în vine.
Dar în clipa aceea auzi glasul subţirel al acului :.
— Ihi-hii ! Mai sus, croitoraşule, mai sus !
Îmbărbătat, sui mai departe. Cine ştie cât a suit ? Unii spun un an, alţii şapte. Până la urmă, ridicând fruntea, a văzut zidul alb al norilor şi, în mijlocul zidului, o poartă mare, deschisă. S-a apucat cu amândouă mâinile de toartele cerului şi, hop ! a sărit înăuntru.
Mai întâi a închis ochii, orbit de strălucirea din cer. Luceau stelele mai ceva ca nasturii de diamant ai împăratului şi o horă de stele tinere juca şi cânta. Când s-a mai obişnuit cu lumina fără seamăn, a început să calce pe podeaua de nori. Parcă mergea pe arcuri! Apoi a dat peste un loc unde încetau norii şi începea o întindere nesfârșită, aşternută cu praf de stele. Atâta a mers prin praful scăpărător, că tălpile lui l-au butucit şi au croit un drum oare se mai vede şi azi. A trecut pe lângă butoaie cu ploaie şi grindină, a văzut mormane de zăpadă pregătite pentru iarnă şi, într-un hambar mare, a dat de fulgerele care-şi ascuţeau dinţii. A văzut lăzile cu tunete şi peştera furtunilor, peste intrarea căreia era prăvălită o lespede grea, a văzut visteria curcubeielor şi magazia cu purpură pentru vopsit amurguri. Peste tot stăteau de pază stele care-l priveau cu mirare, dar care nu scoteau o vorbă: ca şi cele de pe pământ, străjile din cer n-au voie să se întindă la taifas !
Tot mergând aşa, ajunse la un palat cu pereţii de aur. În jurul palatului, mare forfotă de stele. Toate se înghesuiau, iar nişte stele-poliţai le împingeau pe cele care ieşeau prea în faţă.
— Ce s-a întâmplat ? întrebă croitorul.
— Iese Soarele ! Iese Soarele ! răspunseră în acelaşi timp vreo patru stele, înghesuindu-se să vadă mai bine.
Porţile se deschiseră într-adevăr, şi Soarele ieşi din palat. Era un tânăr de aur, frumos cum croitorul nici în vis nu visase. Pletele de aur îi fluturau pe umeri, ochii-i aruncau sclipiri de peruzea. De îndată ce ieşi din palat, se făcu şi mai multă lumină, iar câteva stele prinseră să vopsească norii cu purpură de la magazie. Croitorul înţelese că, pe pământ, toate astea se numeau răsărit.
Soarele trecea încet printre şirurile de stele.
ÎI iubesc, îl iubesc, şopti o steluţă cu cârlionți la urechea altei stele, prietena ei. Ieri s-a uitat la mine şi am fost atât de fericită...
— Taci, prostuţo, o certă prietena. Parcă n-ai şti că n-are ochi decât pentru Luna, cu care nu se poate întâlni...
Iar Soarele trecu încet, fără să bage de seamă privirile steluţei care se înroşise de parcă s-ar fi atins de purpura norilor. Vezi că şi acolo, în cer, sunt dureri, ca şi pe pământ...
Privirile Soarelui căzură însă asupra croitorului, încremenit de toate câte vedea.
— Un om ? Şi de când se plimbă oamenii prin cer ? întrebă Soarele.
Croitorului i se încleştaseră fălcile şi nu putea rosti o vorbă.
— Vorbeşte, şopti din buzunar foarfecă. Doar n-ai venit să taci !
— Mărite... Mărite... bâigui croitorul, pierit.
— Apropie-te, omule, grăi Soarele. Dacă ai ajuns pân-aici, nu te mai poate tulbura nimic. Vrei să te ajut cu ceva ?
— Nu pe mine, slăvite Soare, îngăimă, în sfârşit, croitorul. Nu pentru mine te rog, ci pentru oamenii năpăstuiţi de Omul-de-Fier...
— Care Om-de-Fier ? Vorbeşte lămurit...
Îi povesti croitorul fărădelegile Omului-de-Fier şi ochii Soarelui zvârliră tăişe albastre. Apoi se îndreptă spre o fereastră şi privi lung spre Pământ.
— Îl văd, rosti Soarele. Trece pe strada mare a unei cetăţi pustii.
— El a pustiit-o ! strigă croitorul.
Se apropie la rândul lui de o fereastră, încercând să vadă cetatea. Dar cum să vezi ? Pământul se zărea de acolo cât o mărgică şi trebuia să ai ochii Soarelui ca să poţi desluşi câte ceva.
— Ei, strigă Soarele, dar ce are de gând... ? A găsit, printre, dărâmături, doi copii. Acum l-a ridicat pe unul. Poate că vrea să-l sărute ?... Vai! L-a dat de pământ, l-a zdrobit ! Şi vrea să-l apuce şi pe al doilea... Ei bine, asta n-o să se întâmple !
Două spade de foc albastru ţâşniră din ochii Soarelui, se năpustiră spre pământ şi, străbătând cât ai bate din palme văzduhul, îl izbiră, pe Omul-de-Fier. Năprasnică trebuie să le fi fost căldura ! Omul-de-Fier n-apucă să crâcnească : se topi într-o clipă.
— Aşa, spuse Soarele. Răii să nu mai apuce să-mi vadă lumina !
Tii, mare bucurie a fost atunci în cer ! Croitorul plângea de fericire, gândindu-se la fugarii care se puteau întoarce acasă, stelele cântau, iar steluţa cu cârlionți se zvârli de gâtul Soarelui să-l sărute, strigând cât o ţinea gura :
— Uite, de-asta te iubesc ! Că eşti bun, bun, bun...
Apoi alergă să se ascundă tocmai în visteria curcubeielor, care-i dăruiră o diademă ţesută în şapte culori, rugând-o să se arate cu ea pe cer, ca să se ştie că era zi de sărbătoare.
Dar Soarele fu primul care-şi dădu seama că răsăritul întârziase din pricina Omului-de-Fier. Grăbind să urce în carul lui de foc, îşi îndemnă armăsarii la drum şi porni să cutreiere nesfârşitele câmpii albastra ale cerului. Numai că sunt lucruri pe care nici Soarele, cât e el de Soare, nu le poate face. În ziua aceea s-a întârziat cu răsăritul, şi nimeni până astăzi n-a aflat de ce. Iaca, vă dau dezlegare să lămuriţi pe cine v-o-ntreba !
Cât despre croitor, s-a întors frumuşel pe calea bătucită de tălpile lui prin câmpul cu praf de stele şi a ajuns la poarta cerului. Acul se înfipsese în pervazul porţii, şi aştepta acolo cuminte, cu scara după el.
— Ai izbutit ?
— Izbutit, acule, izbutit, strigă croitorul, începând să coboare scara de mătasă.
Şi a tot coborât, preţ de un an sau de trei, sigur nu ştiu. Ce ştiu e că n-a avut nevoie de mai mult, pentru că la coborâre i-a trebuit mai puţină vreme decât la suit. Şi pe măsură ce cobora, strica şi acul scara de mătasă, aşa că atunci când croitorul s-a pomenit în faţa colibei ţadicului din pădure, acul i s-a înfipt în cămaşă, la locul lui.
N-a rămas multă vreme croitorul în coliba din pădure, ci s-a grăbit să-i ajungă din urmă pe fugari. Când au auzit vestea cea bună, n-au mai ştiut cum să se bucure şi cum să-i mulţumească. Până la urmă, l-au poftit în ţara lor.
Şi s-a dus croitorul cu ei, şi acul şi foarfeca au început să facă haine de toate culorile şi de toate mărimile, aşa că oamenii din ţara aceea purtau întotdeauna veşminte nou-nouţe, ca scoase din cutie. Numai că de la o vreme l-a răzbit dorul de casă, şi nici o rugăminte de a mai zăbovi nu l-a putut îndupleca.
— Rămâneţi cu bine, a spus, mă duc la ai mei.
Iar acul şi foarfecă au strigat şi ele într-un glas :
— Acasă ! Ne ducem acasă !
Aşa a plecat croitorul şi a început să lucreze pentru cei din oraşul în care se născuse. Se spune că cele mai frumoase haine din lume se fac şi azi acolo, dar eu n-am văzut cu ochii mei, aşa că nu vă pot lămuri. Cine vrea, să se ducă să vadă ! Şi, dacă se duce, să-mi aducă şi mie o haină, chiar mai puţin frumoasă, ca răsplată pentru povestea pe care v-am spus-o.