Povestea fericirii
A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o colibă, la malul mării, trăia bătrânul Cadâr. Era un bătrân de treabă, dar veşnic amărât. Şi cum să nu fie, dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi, pe seară, când se aşeza cu picioarele încrucişate sub el, nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos, şi trist îşi fuma luleaua, privind jocul valurilor.
„Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nţeapă şi doare...”
Într-o noapte se dezlănţui o furtună. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. În coliba lui, Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gândea: ” Dacă ies în zori, am să găsesc pe ţărm lemne şi peşti zvârliţi pe nisip. O să fie bine! ”
Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră. Înfăşurat în ierburi de mare, stâlpul părea împodobit cu haine de mătase.
„Mare noroc, spuse Cadâr. Lemnele le arzi, peştii îi mănânci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge, pentru greutăţi de năvod e prea mare...”
Dar Cadâr era un bătrân cu nărav, şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită, se apropie de stâlpul de piatră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau.
— Allah!
Stâlpul nu era stâlp, era un om de piatră. Şi frumos ca o lună nouă, şi drept ca o trestie, şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. La gândul feciorului, lacrimi începură să picure din ochii bătrânului, şi o lacrimă căzu peste fruntea albă a omului de piatră. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Dar Cadâr nu vedea nimic, pentru că plângea şi mormăia:
— Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul, şi-i mort, şi-i de piatră...
Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi, unde cădeau, piatra se muia şi se făcea trandafirie, ca pielea de om.
A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omul de piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie, până a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. Liniştindu-se, a vrut să ducă la capăt schimbarea omului de piatră, dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. De unde lacrimi, dacă-i fericit cum n-a fost demult?
A stat de-a chibzuit, apoi a alergat şontâc, şontâc la bordeiul lui, a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. Se freca fără şovăială, aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou, dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră, că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba!
Când pleoapele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr, a deschis omul de piatră doi ochi negri şi strălucitori, iar când lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura şi a spus:
— Plângi, bătrân de treabă, plângi, că nu ţi-o fi plânsul în zadar!
Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea, din pricina cepii. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai văzuse. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor:
— Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu, să nu mă ostenesc de pomană.
A zâmbit omul de piatră şi a răspuns:
— Vreau. Plângi înainte...
L-a scăldat Cadâr în lacrimi, până s-a ridicat din nisip omul de piatră, şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind.
— Tare-am înţepenit!...
A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr, şoptind:
— Tată...
Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească, din nou a prins să sară pe nisip, ca un ţap. Când s-a mai liniştit, a întrebat:
— Cum te cheamă, feciorul tatii?
— Tasin, a răspuns omul de piatră. Mama mea e Aişé, fiica mării, şi neamul nostru nemuritor. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră, şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru că pe fundul mării, unde trăim noi, nu se află oameni, mai lămuri tânărul. Dar mama mea, Aişé, s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ, unde tu, tată, m-ai mântuit.
Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori:
— Ibadulá, deschide poarta!
La al treilea strigăt apele se mişcară, se desfăcură ca două canaturi, iar Cadâr văzu fundul mării. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin.
— Vino, spuse omul de piatră şi, luându-l pe Cadâr de mână, păşiră pe fundul apei, acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. Iată, mamă, cine m-a dezlegat de blestem, adăugă tânărul, împingându-l înainte pe Cadâr.
Femeia albastră se ridică în picioare şi, sărutând mâna bătrânului, rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite:
— Nu suntem bogaţi, Cadâr, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, aproape că nu poţi căpăta răsplată...
— Ce să cer? răspunse Cadâr. Doar să găsim un cadiu[1] şi să scriem un contract de căsătorie...
— De căsătorie? Cu cine?
— Cu cine, dacă nu cu tine, femeie albastră? râse Cadâr. Tasin e fiul tău, şi-acum e şi al meu...
Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului, şi Cadâr a râs cel mai tare.
— N-am nevoie de altă răsplată, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin îmi ajunge.
Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bătrânul nu se împotrivi. Aişé, fiica mării, îi dărui atunci lui Cadâr o cevré[2], cusută cu fir scump, după care-i lăsă să plece.
— Arată-mi casa noastră, spuse Tasin când ajunseră la ţărm, iar porţile mării se închiseră în urma lor.
Cadâr îl duse la bordeiul lui, în care intrară după ce îşi scoaseră încălţările. Bordeiul lui Cadâr era sărac, şi pe jos se afla o singură rogojină. Încolo, nimic...
— Ei, tătucă, spuse Tasin, văd că trebuie să mă apuc de treabă... Dar mai întâi dă-mi de mâncare, să prind puteri.
Îi aduse Cadâr o ceapă, soră cu ceapa cu care se frecase la ochi, îi aduse un bostan.
— Asta-i mâncare? întrebă Tasin. Nu văd pilaf, nu văd salmá[3]... şi luând frumoasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină.
Care nu fu mirarea bătrânului, văzând şi pilaf şi salmá! Fără multă vorbă, se apucă să mănânce. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare, dar cu cât luau din pilaf, cu atât creştea muntele de orez din strachină. Au mâncat o zi şi o noapte, fără să sfârşească nici pilaful, nici salmáua...
— Te-ai săturat? întrebă Tasin.
Cadâr apucă un ultim bob de orez, îl înghiţi şi spuse mulţumit:
— Acum, cu bobul ăsta, m-am săturat.
Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării, şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. Cadâr începu să caşte, dar Tasin îi vorbi aşa:
— Tătucă, văd că ţi-e somn. Culcă-te. Eu sunt pus pe fapte mari, aşa că nu pot dormi.. Ce-ţi doreşte inima?
— Feciorul meu Tasin, bucuria mea, răspunse Cadâr, inima-mi doreşte un singur lucru, dar se spune că nu-i uşor de găsit. Inima-mi doreşte fericirea.
Tasin rămase pe gânduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. Cererea bătrânului îl umplu de mirare.
— Ce este fericirea? întrebă el.
— Se spune, cuvântă Cadâr, că fericirea e tot ce-şi poate dori omul mai de preţ. Dacă are fericirea asta, nu mai doreşte nimic...
— Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin.
— Vezi, oftă Cadâr, asta n-aş putea spune. Poate că ştie padişahul...
— Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin.
— În Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastră, pe Insula Galbenă. Dar, feciorul meu Tasin, padişahul e hain, nu primeşte pe oricine, iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el...
Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină, iar, cum se culcă, pe dată adormi. Dar Tasin nu dormea.
Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori, aşa cum mai strigase:
— Ibadulá, deschide poarta!
Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aişé cea albastră, dormea, aşa că n-o deranjă. Merse o noapte, o zi, şi încă o noapte, şi încă o zi. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici, a văzut delfinii negri, arapii mărilor, a văzut meduze moi şi colorate, a văzut stele de mare. Şi câte, câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă.
Era o insulă de piatră, o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde, iar în Cetatea Verde, zidit din piatră verde, se înălţa palatul padişahului.
Se învârti Tasin în jurul insulei, pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. Ce era de făcut?
Ocolind pentru a doua oară insula, zări o crăpătură chiar acolo unde se izbeau valurile, spărgându-se într-o fremătare înspumată. Îşi vârî degetele în crăpătura de piatră şi îndată se simţi apucat. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura îngustă. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se părură atât de apropiaţi, iar mult timp să se mire nu avu. Se trezi curând într-o încăpere cât o moschee.
Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene, luminând ca zece sori la un loc. De teamă să nu orbească, Tasin închise ochii şi-i deschise iar, puţin câte puţin.
Încăperea era goală. Dar în mijlocul ei, pe pardoseala de piatră, se afla un câine mare, cu blana albă.
— Tu m-ai adus aici? strigă Tasin, şi câinele îşi mişcă bucuros coada, dând din cap.
Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva, dar se auzi un sunet de gong. Câinele tresări şi pieri.
Rămas singur, Tasin cercetă încăperea de piatră şi, găsind o uşă, o deschise. Merse printr-un coridor, urcă şi coborî nenumărate scări, până la urmă se opri în dreptul unei uşi. Auzea cântece însoțite de daùlă[4]. Deschise uşa.
Se afla într-una din încăperile padişahului. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde, alături de vizirul lui, iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate, o roabă albă, o roabă galbenă, una neagră şi o alta roşie.
La zgomotul uşii deschise de Tasin, sultanul se întoarse.
— Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul.
— Am de spus o taină padişahului, pentru care am să capăt de la el o lămurire, grăi cu îndrăzneală Tasin.
— Nu-l crede, lumină a luminilor, strigă vizirul, care era un om rău. Porunceşte mai degrabă să vină gâdea.
Padișahul era spanchiu. Îl privi pe vizir, dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin.
— Bine, spuse el. Taie-i capul!
Într-o clipă se repezi Tasin şi, cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. De spaimă, sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea, în timp ce roabele ţipau ascuţit.
— Ce... ce-ai făcut, ticălosule?
— Am îndeplinit porunca padişahului, răspunse liniştit Tasin.
— Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Unde mai găsesc acum un vizir?
Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină.
— Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar, dacă vrei, taie-mi capul.
Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată, de două ori, de trei ori. Apoi aruncă hangerul, care se strâmbase şi se turtise la vârf.
— Ce-i asta? bâlbâi padişahul. De ce nu mori?
Tasin râdea.
— Ai carnea tare, băiete, se uimi sultanul. Piatră, nu alta.
Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră, nemuritor, s-ar fi mirat mai puţin.
Să lăsăm asta, grăi voinicul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizirul uneltea să te ucidă, chiar adineauri. De asta l-am şi pedepsit.
— De unde ştii? strigă sultanul.
Tasin se plecă, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse.
— Într-adevăr, spuse sultanul, după ce citi rândurile scrise. Blestematul pregătise firmanul care-l numea padişah... Ce vrei ca răsplată?
— Atât: să-mi spui unde se află fericirea.
Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos:
— Cere-mi ce vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe, îţi dau o raia întreagă, îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se află fericirea nu-ţi spun.
— Nu-mi trebuie nimic, răspunse Tasin. Unde se află fericirea?
— Nu-ţi spun, n-auzi?
Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. Braţul i se împietri.
— Unde este fericirea?
— Nu-ţi spun!
Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului, dar padişahul nu se dădu bătut. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă, unde găsi din nou câinele cu blană albă. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână, încercând să-l tragă după el.
— Unde mă duci?
Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. Luându-se după el, trecu prin săli unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunăţii, şi ajunse în grădina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare, de fier. Tasin apucă belciugul, trase cu putere, şi un chepeng se deschise. După ce coborâră nişte trepte de lemn, aproape putrezite, intrară într-un gârlici întunecat. Strecurându-se prin chepeng, o rază luci undeva în beznă. Câinele lătră şi se repezi înainte, apoi se auzi un clipocit:
— Aşteaptă afară!
Supunându-se poruncii rostite în şoaptă, voinicul ieşi din gârlici, măcar că nu înţelesese cine vorbea. Nu aşteptă prea mult. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele.
— Cine eşti! întrebă uimit Tasin.
— Mă cheamă Umié, răspunse fata. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui, cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. În gârliciul ăsta e Lacul-de-sub-pământ-care-nu-minte, mai spuse fata. În apa lui toate arată aşa cum sunt, şi eu m-am prefăcut în Umié.
Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. Frumoasă era Umié!
Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului, depărtându-se de sultanul împietrit pe perna lui verde. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. Acolo se sfârşea grădina.
— Umié, vorbi Tasin, va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit...
Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel.
— Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde?
— N-am uitat, răspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea...
— Şi, dacă ştiu eu?
Voinicul o strânse în braţe.
— Umié...
— Da, cred că ştiu unde se află fericirea. Numai în ţara Van, spuse fata, desprinzându-se din braţele lui Tasin. Acolo e patria mea... E departe ţara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas.
— Dar de unde luăm papucii?
— Papucii, răspunse Umié, îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgârcit, care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Să vedem ce ne-o cere în schimb...
Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. Era acesta un moşneag care se purta calic, cu o cămaşă ruptă, şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. Şi se purta calic, deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. Papucii de fier se numărau printre ele.
Când l-au găsit, zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă.
— Saleam[5]! spuseră cuviincios tinerii.
— Saleam! mormăi Ali, aruncându-le o privire rea.
Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc, şi nici nu-i pofti la masă, cum ar fi făcut un om de treabă.
Tasin însă nu mai părea stânjenit.
— Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treabă însemnată. Avem nevoie de papucii de fier.
— Papucii? strigă zgârcitul. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de papuci?
— Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie.
Supărat, Ali dădu din mâini:
— Am... n-am nimic! Sunt sărac, sărac lipit... Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?... Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim, cistite Ali, am venit să-ţi dau...” Dar nu! Toţi cer, cer, ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui, bine-cuvântată-i fie amintirea... N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de bătrânețile mele...
Umié zâmbi. Tasin râse din toată inima.
— Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit să-ţi dau... ce-ai să-mi ceri pe papuci!
— Nu s-ar putea să-mi dai, fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. Fie-ţi milă de un biet bătrân...
— Asta nu, răspunse Tasin. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi.
— O, dacă mi-ai da tot ce se poate da, strigă însufleţit bătrânul, dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. Să moară de foame... Ce frumos ar fi!
— Bine, spuse încruntat Tasin. Şi, bătând din palme, strigă de trei ori: Ibadulá, pofteşte-ncoa!
Se auzi un muget înspăimântător. La chemarea fiului albastrei Aişé, marea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. Se rostogolea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte, grăbind să-l întreacă. Şi ajunseră la ţintă. Îl luară pe Ali pe sus, atât de repede, încât îi căzu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce, cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui.
— Destul, Ibadulá! strigă iarăşi de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei, târându-l cu ea pe Ali, care se putu în sfârşit sătura.
Întovărăşit de Umié, Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrânului zgârcit, şi tinerii intrară. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaralde, şi tot aşa, câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine, cu blănuri, cu mătăsuri. Găsiră saci cu grâu mucegăit, pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea, dar nu se îndura să-l dea nimănui, găsiră tot ce mintea poate închipui şi, pe o coloană de piatră, găsiră şi papucii de fier.
Tasin îi puse îndată în picioare, apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. Împărţi cu atâta dreptate, că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele, nişte şalvari negri, în timp ce i-ar fi dorit roşii. Se găsi cu cine să facă schimb, aşa că plecă şi baba mulţumită!
— Acum, spuse Umié, la drum.
Tasin o luă în braţe şi şopti:
— În ţara Van.
Abia rostise cele trei cuvinte, că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umié. Zburau amândoi, întrecând în iuţeală rândunicile, zburau peste oraşe, peste ape, zburau peste păduri şi peste câmpii, şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. Numai că Umié ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi, care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii.
Au zburat deci, când deasupra şi când dedesubtul norilor, preţ de un ceas. Iar când s-a împlinit ceasul, au început să coboare uşurel, uşurel, şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. Încotro te uitai, vedeai numai flori roşii fremătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului.
— Unde suntem? întrebă Tasin.
— În ţara mea, răspunse Umié.
— Şi unde-i fericirea, Umié?
Fata îl privi zâmbind şi tăcu.
— Spune, o rugă din nou Tasin.
— Unde anume, n-aş putea să-ţi spun. Dar fericirea, Tasin, e lângă tine, aproape s-o atingi cu mâna...
O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprinse în braţe pe Umié.
— Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea, Umié?
Fata tăcea, zâmbindu-i tot atât de neînţeles.
— Am ghicit?
— Trebui să ştii, Tasin, că fericirea nu se capătă pe ghicite...
Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi, şi că deci nu avea unde se duce, se apucă de lucru. Alergă în pădure şi, cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne, începu să doboare copacii, apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. Din bârne ridică pe dată o căsuţă, alcătui un gard şi începu să lucreze un pat, o masă, scaune. Curând, casa fu gata.
— O, Umié, niciodată n-am fost atât de bucuros, strigă Tasin. Asta e, desigur, fericirea...
Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umié. Apoi se duceau la hamam[6], de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. Dădeau o raită prin suk[7] şi se întorceau la căsuţa lor. Umié pregătea prânzul şi Tasin o privea. Ca două turturele se aşezau apoi şi mâncau, arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umié lua în braţe un luth şi cânta:
Decât mesteacănul alb, mai drept e trupul dragului meu,
Decât şoimul, mai viteaz e cugetul dragului meu,
Decât luna rotundă, mai rotundă e faţa dragului meu,
Decât pâinea cea caldă, mai caldă e inima dragului meu.
Tasin asculta şi privea. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Umié îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma.
— Ţi-e somn, Tasin?
— Nu, deloc, bâigui voinicul. Eu...
— N-ai găsit fericirea, Tasin? mai întrebă Umié, cu un zâmbet.
Tasin o privi, tuşi, dar, cum minciuna nu-şi putea face loc între ei, spuse:
— Umié, sufletul meu e plin, dar... parcă-mi lipseşte ceva, Umié!
— Caută, Tasin. Poate că fericirea nu stă numai în iubire.
Nerăbdător, voinicul ieşi din casă. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă.
— Fericirea, mormăi Tasin, unde să caut fericirea?
Se duse către câmpul cu maci. Umblă încet printre florile roşii, intră apoi în pădure. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licurici, de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ. Deodată ajunse într-un luminiş, şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. Se apropie. Şi, care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Nu era o piatră de rând, ci una de preţ.
— Un rubin!
Încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumătate îngropat în pământ, iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel.
Tasin alergă spre casă, luă o sapă, împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş, care lumina ca un foc mare, cu toate că îl acoperise cu crengi, să nu fie văzut. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră, sclipind. Într-adevăr, câmpul era acum gol şi trist.
Tasin duse cu greu rubinul în odaie:
— Umié, bogăţia e singura fericire. De astă dată am ghicit!
— Aminteşte-ţi, Tasin, răspunse cu blândeţe Umié, că fericirea nu se capătă pe ghicite...
Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă, şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere.
— Înţelegi, vorbi după o vreme Tasin, acum suntem bogaţi. Putem face tot ce vrem. Am să sparg o bucată de rubin, care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. Umié, s-ar părea că sunt fericit!
Într-adevăr, Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure, văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea.
Înfăşură bucata într-o pânză, o puse în coş şi se duse la suk, îndreptându-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Negustorul îl pofti înăuntru, îl aşeză pe o pernă, îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte.
— Am de vânzare un rubin, spuse Tasin.
Ochii negustorului scânteiară. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată, giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate, fără suflare. Tasin îl stropi cu apă rece, şi omul deschise ochii.
— Frumosule tânăr, oftă negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, în suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mână, dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut, nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvaergii din suk...
Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. Văzând rubinul, unii se pierdură cu firea, alţii cântară, alţii plânseră, alţii se mulţumiră să-şi frece mâinile. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plăteau decât o parte din rubin, dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur.
O îmbrăcă pe Umié în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase, mâncară de câte zece ori pe zi, aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parcă neatinşi, şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. Tasin se îngrăşă şi se plictisea.
— Nu, Umié, spuse el într-o seară. Nici bogăţia nu înseamnă fericire...
— Caută, Tasin, caută...
Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi, adunând cioburile în saci, le zvârli pe câmp. Unde sărea un ciob înflorea un mac, şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor.
— E mai frumos aşa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut?
Şi porni din nou la drum. Păşea gânditor, nu lua seama nici la zborul păsărilor, nici la jocul copiilor.
„Într-adevăr, îşi spuse Tasin, bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. Uite că fericirea e ca o şopârlă. Alergi după ea şi, când o prinzi, rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe...”
Gândind astfel, umbla Tasin pe câmpie, depărtându-se tot mai mult de casă. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Acolo, lângă apă, văzu o colibă. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă, umbrită de un turban mare, şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut, din care citea. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Mişcat, îl întâmpină cu multă cuviinţă.
— Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai liniştea se întâlneşte?
— Caut fericirea, cinstitule înţelept, răspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se află, desigur, în învăţătură. Dacă ştii cât mai multe lucruri, nu se poate să nu fii fericit.
Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă, unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului, a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. Umié nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase, peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. Un an de zile încheiat a sta şi a tot învăţat şi, pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. Fericirea, de care se credea aproape, îi fugea iară printre degete.
— Umié, strigă el într-o zi, eşti sigură că fericirea se află aici, în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi, iată, sunt tot atât de departe de ea ca la început...
— Viteazul meu Tasin, răspunse Umié, fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. Dacă te-am chemat în ţara Van, era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi.
— Dar unde? întrebă Tasin? Unde?
Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. Merse vreme îndelungată, aşa că toiagul i se toci, ajungând la jumătate. Îşi căută alt toiag, şi-l toci şi pe al doilea.
Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră, goi şi crăpaţi de vreme. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag, văzu că se află lângă un sat. Se întunecase. Ceru găzduire la prima colibă.
Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teamă spre Tasin.
— De o viaţă de om trăiesc aici, printre Munţii Albi, şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut, spuse el cu mirare. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni, dar niciodată nu i-am crezut...
Se minună voinicul şi întrebă:
— Dar în vale nu coborâţi niciodată?
— Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Aici e loc destul... Dar intră, călătorule. De odihnit ai să te odihneşti, doar de mâncat n-ai să mănânci, că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii.
Îi mulţumi Tasin şi, cum era istovit, se culcă de-a dreptul pe pământ. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră, pluguri de lemn şi ace de os. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamenii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă.
Atunci apucă un băţ, îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece, băţul se roti şi, după o vreme, o şuviţă de fum se ridică din scobitură. Spre marea mirare a oamenilor adunaţi, Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. Peste puţin se ivi o flacără, frunzele se aprinseră, şi Tasin le acoperi cu vrescuri. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru.
Atras de strălucirea focului, un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii, dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. De unde să ştie că focul arde, dacă niciunul dintre părinţii, bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul?
Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele, îi învăţă să frigă carnea, dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de trebuinţă.
Cunoscând fierul, oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de săgeată cu care doborau mai mult vânat. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene, copiii se jucau fără griji, bărbaţii munceau cu spor şi voie bună.
— Binefăcătorul nostru Tasin, rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic, de când ai venit la noi, totul e altfel decât a fost. Cum să-ţi mulţumim?
Tasin se gândi o clipă, întrebându-se ce şi-ar putea dori. Apoi, tresărind, îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare:
— Prietenii mei, dacă vreţi să mă răsplătiţi, spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea?
Dar, în timp ce oamenii se sfătuiau între ei, îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo, printre oamenii aceia, se simţea fericit. „Atunci, îşi spuse el, nu cumva...?”
— O, Tasin, binefăcătorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricepem întrebarea ta. Fericirea noastră eşti tu, că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi, femeile care plângeau au învăţat să cânte, copiii care se stingeau de foame zburdă, bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace, iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor...
Pricepu atunci Tasin că, dând oamenilor fericirea, găsise fericirea şi pentru el. Bucuros, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. Toci un toiag pe drum, îl toci şi pe al doilea, iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. În prag îl aştepta Umié:
— Ai găsit fericirea, Tasin?
Voinicul o strânse în braţe. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh, plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr.
Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin, dar când o văzu pe Umié, strălucitoare ca luna plină, începu să vadă binişor.
— Unde se află fericirea, Tasin? întrebă Cadâr.
— Lângă tine, tată.
— Aşa ţi-a spus padişahul?
Tasin zâmbi.
— Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Când îşi făuresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. Fericirea omului, tată, stă în fericirea tuturor oamenilor!
Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului.
— Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră, spuse fără şovăială Cadâr. De când mă ştiu, în toată vremea slugile padişahului fură de sting, iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri, acoperind câmpuri, târând oameni şi înecând bordeie...
Tasin luă o daùlă şi, bătând în ea, adună sfatul obştii. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt, ca să împiedice mânia Gârlei Negre. Iar oamenii se apucară de treabă şi, muncind fiecare pentru toţi, aflară fericirea. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece.
Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat, Tasin se întoarse cu Umié în adâncurile mării, la Aişé cea albastră, şi acolo au rămas până în ziua de azi. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună, şi dacă apa mării este limpede, se întâmplă să-l vezi pe Tasin, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Dar fericirea a poposit pe pământ, şi pentru asta oamenii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Nu, niciodată!