Fântâna domniței
Şi-aşa cum îţi spusei, pe lumea asta sunt poveşti cu duiumul! Nu zău, cum te-ntorci şi cum te suceşti, dai peste-o poveste, că poveştile (nu mai e demult o taină pentru nimeni, aşa că mă-ncumet şi eu să ţi-o spun la ureche), poveştile cresc la margine de drum, în plopii care fac pere mălăieţe şi-n răchitele care fac micşunele, dar eu unul n-am văzut, nu ştiu şi, dacă nu ştiu, mai bine tac. De ce să grăiesc în dodii? Despre plopi însă ştiu bine şi, odată ce ştiu, iacă, nu mă tem s-o spun în gura mică la urechea orişicui...
Acu, de bună seamă, odată ce cresc în plopi, poveştile sunt toate adevărate, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Dar asta nu înseamnă, vezi bine, că toate sunt adevărate deopotrivă. De ce să mint? Unele-s mai adevărate, altele mai puţin. Numai că eu am să-ţi spun acu cea mai adevărată dintre toate poveştile care s-au spus vreodată, de când soarele arde pe cer. Iar dacă ai să afli în povestea asta o singură minciună, fie şi una mică, fie şi un fleac de minciună, o pârlită de minciună, o minciunică, atunci îţi dau voie s-o mai asculţi o dată, de la început şi până la sfârşit, ca să te-ncredinţezi că am dreptate!
Cum? De ce lungesc vorba? Dar nu lungesc nimic... Şi ca dovadă iacă, ţi-am şi spus că-ntr-o ţară trăia odată o domniţă de viţă. Şi-avea domniţa palate şi podoabe nenumărate, rochii şi caleşti, avea tot ce pofteşti, că nu era lucru pe lume să nu-l râvnească, şi dacă-l râvnea, îndată-l avea. Păi cum? Te ruga atât de dulce să-i dăruieşti tot ce-i plăcea, că nimeni nu se mai putea pune împotrivă.
— Ai o pasăre măiastră? zicea domniţa. Dă-mi-o! Dă-mi-o de bunăvoie că de nu, te trag în ţeapă! Iar la asemenea rugăminte, pricepi, nimeni nu pregeta să-i facă pe plac, şi domniţa fugea cu pasărea-n iatac.
Şi-apoi, într-o bună zi ieşi domniţa din palat şi porni să se plimbe prin cetate, şi se plimbă, se plimbă şi nu-ntâlni picior de om. Se vestise, pasămite, că are de gând să se plimbe şi locuitorii se ascunseseră care pe unde putea, ştiind că dacă o-ntâlnesc are să râvnească ba una, ba alta, şi are să-i despoaie. Iar domniţa trecea mânioasă pe uliţele pustii, singură şi pusă pe harţă.
Dacă merse ce merse, ajunse lângă o grădină nespus de frumoasă, pe care n-o mai văzuse nicicând.
— Ia te uită! îşi spuse domniţa. Aşa grădină mi-ar plăcea şi mie... Deschise portiţa şi păşi în grădină, dar cum păşi, cum intrară-n pământ şi florile, şi iarba, şi tufişurile. Se frecă ea la ochi, grădina însă pierise şi doar în mijloc se mai înălţa un pom stingher. Înciudată, unde nu se răsuci domniţa pe călcâie şi valvârtej ieşi pe portiţă; dar când privi din uliţă, ce să vadă? Florile, iarba şi tufişurile erau iarăşi la locurile lor.
— Nu se poate! strigă domniţa şi bătu din picior, mai-mai să-şi scrântească glezna.
Ca o furtună năvăli pe portiţă, şi numai ce puse piciorul în grădină, că toate pieriră din nou, de parcă n-ar fi fost.
— Care-i stăpânul grădinii? strigă înciudată domniţa, dar nimeni nu răspunse şi nimic nu se clătină.
Strigă de câteva ori, până ce, istovită, se rezemă de gard. Atunci i se păru că ceva luceşte în pomul din mijlocul grădinii. Şi se apropie de pomul acela şi văzu spânzurând pe-o cracă un singur măr de aur.
„Dacă stăpânul grădinii ar fi răspuns când am strigat, îşi spuse domniţa, i-aş fi cerut mărul şi, de bună seamă, mi l-ar fi dat. Am să-l iau singură şi gata!“.
Şi-ntinse mâna să apuce mărul de aur, dar mărul sări de pe craca lui şi se opri pe altă cracă, dedesubt. Speriată, domniţa făcu un pas îndărăt. Mărul stătea atât de cuminte pe craca de care se agăţase, că ea îşi luă inima în dinţi şi-ntinse mâna din nou. Îndată sări şi mărul de la locul lui şi se puse pe altă cracă, şi mai jos.
— Am să-mi ies din sărite! strigă domniţa şi, dacă în palatul ei curtenii i-ar fi auzit strigătul, fără îndoială că toţi ar fi prins să tremure ca frunza.
Dar în jurul domniţei nu se afla nici umbră de curtean, nimeni nu-i auzi strigătul şi nimeni nu tremură. Atunci, strângând din dinţi, întinse încă o dată mâna şi mărul de aur sări iar de pe cracă şi se aşeză binişor pe pământ.
— Acu te-am prins! se bucură domniţa şi se repezi înainte.
Dar, când încercă să-l apuce, mărul se afundă în pământ şi-n locul unde abia stătuse se ivi o gaură. Tremurând de necaz, domniţa îşi vârî mâna în gaura aceea, socotind că dăduse în sfârşit de mărul buclucaş. Trase şi, când colo, trase de un soi de cârlig cu rost ascuns acolo, bag sama, că-ndată simţi cum se lasă-n jos, de parcă pământul s-ar fi prăbuşit odată cu dânsa.
— Ajutor! strigă domniţa. Săriţi! Ajutor! Dar nimeni n-o auzi, nimeni nu-i răspunse şi ea se cufundă, se cufundă până ce tălpile i se opriră pe una dintre rădăcinile mărului.
Vru să urce, dar peste capul ei pământul se-nchisese şi se pomeni prinsă ca-ntr-o capcană. Iar un opaiţ care nu părea atârnat de nimic, un opaiţ lumina rădăcinile şi, când îl privi mai bine, văzu că opaiţul era chiar mărul de aur pe care-l râvnise.
Mărul începu să coboare; iar, temându-se că rămâne în beznă, domniţa coborî din rădăcină-n rădăcină, ca pe nişte trepte, coborî şi se afundă în pământ. Cât a durat coborâşul, n-am ştire, dar când s-a sfârşit, domniţa se trezi pe-o câmpie de piatră.
Până hăt, departe, câmpul de piatră se-ntindea neted ca-n palmă, iar mărul de aur îl lumina, spânzurând undeva, în dreptul frunţii albe a domniţei. Şi porni din nou mărul, sărind pe sus, şi domniţa-l urmă uitând că voise să pună mâna pe el.
— Să nu mă laşi în beznă, auzi tu? îi porunci.
— Aud – răspunse mărul.
— Cum, ştii să vorbeşti? se mânie domniţa. Apăi atunci să-ţi fie ruşine obrazului!... Pe unde mă porţi, mărule?
— Ai să vezi tu – zise mărul şi nu voi să mai spună nimic.
Şi-o purtă pe domniţă peste câmpul de piatră, o purtă şi-o purtă până ce condurii ei se sparseră.
— De-acu nu mai fac un pas! strigă domniţa, privindu-şi cu milă degetele de la picioare, ieşite din conduri.
Atunci se pomeniră în faţa unei matahale de om, care purta în spinare un gheb uriaş.
— Ce mi-ai adus, mărule?
— Ia, o domniţă — răspunse acela.
— Bre, bre, oare numai domniţe trăiesc pe pământ?... De la o vreme mă blagosloveşti numai cu domniţe, cu jupâniţe şi cu-mpărătiţe...
— De, ce să-i faci! oftă mărul. Calul de dar nu se caută la dinţi.
Acu, domniţa le ascultase sfatul, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Dar, dacă mai auzi şi ultimele cuvinte ale mărului, nu se mai putu stăpâni.
— Nu v-ar fi ruşine, neobrăzaţilor! se răsti ea. Aşa grăiţi voi despre cele mai alese făpturi de pe pământ?... Cum de n-am eu la-ndemână un călău priceput, ba chiar şi unul nepriceput, că tot ar şti să vă-nveţe minte!
— Iacă, asta-i marfa – oftă mărul. Dacă nu-i pe alese...
— Fii bun, mărule – se rugă uriaşul, întorcându-se cu ghebul către măr.
Şi-apăi când se izbi mărul de ghebul aceluia, se desfăcu ghebul şi-o scară de frânghie se lăsă din el, ca de la o fereastră.
— Suie dumneata pe scară – o îndemnă mărul; dar domniţa se trase îndărăt.
— Eu?... Nici în ruptul capului! Ce să caut acolo?
— Dar multe mofturi mai faci! se stropşi atunci uriaşul. Suie odată dacă ţi se spune!
Şi-atât de năprasnic strigase, că domniţa nu cuteză să i se mai împotrivească. Înspăimântată, se repezi la scara de frânghie şi prinse a sui.
— Câte zici că ai pân-acu? întrebă mărul.
— Dar cine le mai ştie seama? dădu răspuns uriaşul, clătinându-şi amărât căpăţâna.
Şi-aşa urmară să grăiască potolit, în vreme ce domniţa suia pe scara de frânghie, suia mereu, până ajunse la capătul scării. Acolo, ce să vadă? Un drum mărginit de salcâmi pornea prin ghebul uriaşului. Iar dacă puse domniţa piciorul pe drumul acela, odată se trase înăuntru şi scara de frânghie, iar intrarea se închise-n urma ei, de nu se mai cunoscu nici locul unde fusese...
Ai fi zis că-n ghebul uriaşului se cuvenea să fie beznă, aşa-i? Ei, iacă, nu era. Privi cu mirare domniţa şi văzu că pătrunsese într-o lume cu cer şi pământ, cu iarbă şi copaci, iar toată lumea aceea era scăldată într-o lumină întunecată. Iar dacă merse ce merse pe drumul mărginit de salcâmi, se sfârşi drumul acela la malul unui lac.
— Ciudat gheb mai poartă în spinare şi matahala asta! spuse cu glas tare domniţa.
Şi numai ce spuse aşa, că o ştiucă se şi ridică la faţa lacului.
— Ştiucilor, suratelor – strigă ştiuca – haideţi, că ne-a sosit mâncarea!
— Ce tot vorbeşti? o luă la rost domniţa. Unde vezi tu mâncare?
Ştiuca o privi lung şi spuse cu mirare:
— Asta-i bună! Dar tu ce socoţi că eşti?... Băutură?
— Te poftesc să fii cuviincioasă! strigă domniţa. Şi să nu-ţi treacă prin minte că, dacă am binevoit să-ţi vorbesc, îţi poţi lua nasul la purtare. Sunt o domniţă!
— Aşa? se bucură ştiuca. Tare-mi plac domniţele!
Şi unde nu ridică odată un băţ de care era legată o sfoară. Iar când îndreptă băţul către ea, văzu domniţa că de sfoara aceea spânzură un cârlig de undiţă.
— Ce faci? strigă domniţa, uluită.
— Pescuiesc – zise ştiuca, încercând s-o prindă cu undiţa. Hai, domniţă, agaţă-te!
Şi-ntr-o clipă se iviră la faţa apei sumedenie de ştiuci, toate cu câte-o undiţă, şi fiecare încercă s-o prindă pe domniţa care se trase îndărăt, albă la faţă ca varul.
— Ai speriat-o! strigară ştiucile şi, dacă văzură că undiţele lor n-o mai pot atinge, tăbărâră cu toate asupra ştiucii care intrase în vorbă cu domniţa: De câte ori ţi-am spus că la pescuit nu se vorbeşte?
— Iertaţi-mă! scânci ştiuca. N-am să mai fac...
— Tot aşa ai spus şi rândul trecut! Şi ştiucile se cufundară-n lac, trăgându-i ştiucii celei guralive un toc de bătaie, să-şi amintească măcar de-aci înainte că pescarului i se cere să tacă din gură.
Iar văzând că nu-i de şagă, se-apucă domniţa să ocolească lacul ştiucilor. Trecu prin salcâmii care-o zgâriară şi-i sfâşiară hainele cu acele lor lungi, se târî, se luptă şi până la urmă dădu peste-un alt drum, la marginea căruia păştea un cal.
— Căluţule! Căluţule! strigă bucuroasă domniţa, gândind să-ncalece şi să-şi scutească alte osteneli.
Calul îşi înălţă însă capul şi-o privi cu tot atâta bucurie.
— În sfârşit! spuse el şi, nici una, nici două, sări în spinarea domniţei.
— Ce... Ce faci? apucă să mai strige aceea, moartă de spaimă şi alta nu.
— Lasă vorba! îi porunci însă cu asprime calul. Dii! N-am vreme de pierdut... Şi unde nu-i puse odată frâul pe cap, îndemnând-o la drum.
Şi-apăi îl cără domniţa pe calul călăreţ, îl cără cât îl cără, până ce, istovită, căzu cu cal cu tot.
— Dii, mârţoagă! strigă calul, dar domniţei nici prin gând nu-i trecea să se ridice.
Era frântă de oboseală, buimăcită şi, uitând că-n palatul ei nu izbutea să adoarmă decât pe saltele din puf de privighetoare, dorea din tot sufletul ca asprul călăreţ să-i îngăduie să se culce acolo, în praful drumului. Iar dacă văzu că n-o putea urni, calul îşi spuse, pesemne, că mai degrabă ajunge singur unde avea treabă.
— Păcătoase mârţoage ne mai trimit de la o vreme! bombăni el.
Şi, tot bombănind, îi luă frâul de pe cap şi se duse la treburile lui, în vreme ce domniţa adormi pe dată şi dormi, dormi pe salteaua de praf, aşa cum nicicând nu dormise în patul de aur din palatul ei.
Când se trezi, se frecă la ochi şi nu pricepu unde se află. Bătu din palme, ca să-i vină slugile şi nimeni nu veni şi se văzu întinsă-n drum, cu straiele mânjite şi sfâşiate. Atunci îşi aminti de tot ce i se întâmplase şi se ridică speriată, grăbind în căutarea unui adăpost, unde să fie apărată de primejdii.
Iar dacă merse o bucată de drum cât o aruncătură de băţ, se află înaintea unei ciuperci nemăsurat de mare. Sub pălăria ciupercii, ca-n bătătura unei case, zăceau care, pluguri şi unelte mărunte. Se apropie domniţa şi văzu că-n trupul ciupercii se află o poartă de lemn. Atunci, cu teamă, bătu în poartă.
— Cine bate?
— Eu, domniţa...
Poarta se deschise şi-n prag se ivi un flăcău. Straiele-mpărăteşti pe care le purta erau mai rupte şi mai feştelite decât straiele domniţei, iar pe capul flăcăului strălucea o coroană.
— Încă o domniţă! spuse-n silă flăcăul. M-am săturat de domniţe, ca de mere acre...
— Cum de cutezi? se sumeţi domniţa.
— Iaca, răspunse flăcăul. Cutez! Şi nu mă mai ţine de vorbă, că domnii porci s-au pus la masă şi-au să mă ia la trei păzeşte dacă nu le aduc ţuiculiţa şi măslinele...
— Porcii? se înspăimântă domniţa, amintindu-şi de ştiucile care încercaseră s-o pescuiască şi de calul pe care-l purtase în spinare.
— De bună seamă – spuse flăcăul. Îi slujesc la masă... Pe tine la ce te-au pus?
Domniţa bătu din picior, dar cum îşi părăduise condurii, se izbi într-o piatră şi prinse-a plânge:
— Vreau acasă! plângea domniţa. Nu-mi place aici! Vreau acasă!
— A, eşti nou venită – pricepu flăcăul. Iaca ce-i! Fă bine atunci şi ia-o pe după spatele ciupercii noastre, până ai să dai peste cuşca domnului câine.
Spune-i că vii de pe pământ şi are să te rânduiască el pe unde-o fi nevoie... Şi, zicând aşa, îşi potrivi flăcăul coroana şi, fără a-şi lua rămas bun, se grăbi să ducă ţuiculiţa şi măslinele, ca să nu-l ia domnii porci la trei păzeşte! Rămasă singură, domniţa mai plânse oleacă şi, neavând ce face, o luă pe după spatele ciupercii, aşa cum o sfătuise flăcăul. Şi nu merse mult, că dădu peste cuşca unui câine.
— Cuţu! Cuţu! strigă domniţa, dar un glas gros se răsti deodată la ea:
— Frumos vă-nvaţă să vă purtaţi acolo, pe pământ; tare frumos, n-am ce zice!... Bate mai întâi cuviincios la poartă şi nu striga prostii.
Bătu domniţa şi-ntrebă cu sfială:
— E voie?
— Pofteşte!
Atunci intră domniţa în cuşcă şi se pomeni faţă în faţă cu un câine ciobănesc.
— Când ai venit? o întrebă câinele, privind-o peste ochelari.
— Ieri — spuse domniţa. Adică, azi... Adică...
— Am înţeles – oftă câinele şi, clătinând din cap, deschise un catastif mare în care însemnă pe rând numele domniţei, locul de unde venea şi ziua când păşise în Ţara-din-Ghebul-Uriaşului, după care întrebă: Ce ştii să faci?
— Nimic – spuse domniţa. Adică ştiu să mă plimb, să dorm, ştiu să bat din palme...
Câinele se scărpină la ceafă cu pana de gâscă muiată în cerneală şi-şi mânji bunătate de blană, dar nici nu luă seama, atât era de încurcat.
— Nu ştiu ce să mai fac – mărturisi el. Toate domniţele sunt deopotrivă de nepricepute...
— Ştiu să călăresc! spuse domniţa, dar îndată şi-aminti de calul pe care-l purtase şi strigă: Ba nu, am uitat! Crede-mă că am uitat. Zău!
— Te cred – rosti câinele. N-ai putea duce un mânz, darămite un cal voinic... Ştii ce? Am să te trec la doamnele oi.
— O domniţă la oi?
— La doamnele oi, da! Nădăjduiesc că ai să fii supusă şi că n-ai să le dai prilej de supărare...
Iar dacă îi dădu un răvaş către domnul berbec, mai-marele oilor, îi arătă câinele pe unde s-o apuce şi merse domniţa de i se înfăţişă berbecului, care sta proptit într-o bâtă ciobănească.
— Baciule, a venit o domniţă – îl vesti o oaie.
— Ia s-o vedem – spuse berbecul. Şi când domniţa se apropie, o cântări din ochi: Mda! Trece-o la turma de ţurcane...
Oaia dădu din cap, în semn c-a priceput, şi deschise un ţarc. Iar care nu fu mirarea domniţei când văzu în ţarcul ţurcanelor... o turmă de domniţe. Oaia atârnă o talangă de şiragul mărgăritarelor pe care domniţa le purta la gât şi strigă cât putu de tare:
— Hei, ţurcanelor! V-am mai adus o domniţă...
Apoi închise ţarcul şi plecă, în vreme ce domniţele ţurcane se strânseră în jurul domniţei, sunând din talăngi şi vorbind toate odată.
— Nu pricep nimic, grăiţi pe rând – le rugă domniţa.
— Ai avut noroc că te-au trecut la turmă – spuse o domniţă scundă şi rotofeie.
— Aici trăim ca-n palatele noastre – zise cu trufie o altă domniţă, care-şi ţinea nasul tot pe sus.
— Nu facem decât să ne plimbăm, să dormim şi să mâncăm – strigă o domniţă veselă.
— Ce-i drept, în fiecare primăvară ne tund – spuse alta.
— Ne tund? Cum ne tund? strigă domniţa.
— Bine, aşa cum se tunde – o lămuri careva. Cu foarfecele.
Şi-abia atunci văzu domniţa că domniţele ţurcane purtau toate câte un tulpan, care le-ascundea părul ciuntit.
— Noi suntem doar ţurcane şi încă o ducem destul de bine, dar să vezi trai la domniţele merinos! oftă o domniţă lungă şi deşirată.
Aşa, din vorbă-n vorbă, află domniţa că din cosiţele celor de la turmă se ţes pături pentru domnii cai. Şi plânse auzind una ca asta, că dacă se-nvoia să se plimbe, să doarmă şi să mănânce, nu se-mpăca nicicum cu gândul că pletele unei domniţe pot sluji drept pături pentru cai. Iar după ce plânse ce plânse, plecă să se plimbe cu turma, şi zilele începură a se scurge atât de asemănătoare, că domniţa pierdu şirul zilelor. Se obişnui cu oile ciobăniţe şi cu baciul berbec, se obişnui cu ţarcul şi cu tunsul, şi doar nespus de greu îşi putea închipui că trăise cândva şi altfel decât cu o talangă la gât. Şi trecu aşa multă, multă vreme...
Acu, ghebul uriaşului atârna tot mai greu, că mărul de aur aducea zi de zi, ba un prinţ, ba o jupâniţă, ba un boier, ba o domniţă. Se clătina bietul uriaş pe picioare, se clătina sub povara cea mare, iar mărul îi aducea întruna oaspeţi, că nu li se mai sfârşea neamul!
Şi-apăi într-un rând, când o jupâniţă cu trupul cât un poloboc, sui pe scara de frânghie, uriaşul nu mai dovedi să se ţie drept. Se-ncovoie, se-mpletici şi, dând cu ghebul de pământ, căzu cât era de lung. Iar ghebul odată plesni şi prin plesnitura aceea prinseră a sări ca nişte purici împăraţi şi împărătiţe, domni şi domniţe, jupâni şi jupâniţe, mă rog, câţi fuseseră-nchişi în gheb, de se simţiseră cam strâmtoraţi în ultima vreme.
— Staţi pe loc! Opriţi! strigă mărul de aur, dar degeaba strigă, că un zdrahon de împărat mustăcios odată puse mâna pe el şi-l sili să scoată pe pământ toată strânsura aceea de capete încoronate.
Mărul, biet, ce să facă? Nu-şi mai răci gura de pomană, că de ştiut ştia el ce ştia, şi-i călăuzi pe toţi pe acelaşi drum pe care-i călăuzise cândva. Şi, după cum veţi fi bănuit, domniţa noastră se afla şi ea printre cei de năvăliră pe pământ. Iar dacă se văzu la larg, îşi luă rămas bun de la domniţele ţurcane şi se-ndreptă spre casă.
Şi-apăi merse domniţa sunându-şi talanga, merse şi tare se minună nemaicunoscând nici locurile, nici oamenii. Grădina cea neasemuit de frumoasă pierise, pierise şi pomul care făcuse făcuse mărul de aur.
— Încotro e palatul? o întrebă domniţa pe-o fetiţă care bătea mingea pe-acolo.
Fetiţa însă se sperie şi fugi. Şi merse domniţa pe uliţele pline de oameni, că nimeni nu se mai ferea cu din calea ei, iar dacă ajunse în locul unde ar fi trebuit să se afle palatul, văzu doar o fântână. Un chip de piatră se-nălţa acolo şi domniţei i se păru întâi că-i chiar chipul ei; iar când se apropie, zări o oaie de piatră, din gura căreia ţâşnea un firicel de apă, şi firicelul de apă cădea într-un havuz.
Ca fermecată, domniţa privi ceasuri la rând spre oaia de piatră. Ba i se părea că-şi vede chipul, ba se-ncredinţa că nu-i decât o oaie... Apoi prinse a-nsera şi, ca să vadă mai bine, trecu peste marginea de piatră a havuzului, intră în apă şi se opri lângă chipul de piatră.
...Iar în zori, când oamenii umplură uliţele, tare se minunară văzând că lângă oaia de piatră a fântânii se mai ivise o oaie. Cum bătea vântul, talanga de la gâtul oii se mişca şi sunetele talăngii parcă spuneau: „Domniţă! Domniţă! Domniţă!“.
Oamenii numiră atunci fântâna Fântâna Domniţei şi, pentru-ntâia oară, se-ncredinţară că şi-o domniţă-i bună la ceva.