Cerbul de sticlă
Acu, povestea asta nu-i atât de nouă cum ai socoti poate dumneata; e mult mai veche, încă de pe vremea calicilor, cam de pe când au fost atârnate stelele de aur întâiaşi dată pe cer, cu câţiva ani înainte de a se fi născocit drumul de fier. Şi-apăi, iaca, ce mai tura-vura, trăia cică pe la noi un boier lat în şale de-atâta stat pe sofale, care moştenise de la boierii dinaintea lui un beci mare cât o casă din cele mari, şi beciul era tot-tot bucşit cu galbeni, de nu le ştiau seama nici vătafii, nici boierul că, vorba aceea, dacă am, să fie şi nici dracu’ să nu ştie!
Iaca, bun. Numai că boierul, dacă tot şedea şi bea cafele, murea de urât şi se gândea la câte cele: măi, că n-are şi el ceva de făcut în toată ziulica mare; că să-şi numere galbenii n-are răbdare; că de altceva nu-i în stare; că ce viaţă amărâtă are – mă rog, şedea boierul pe sofa şi, azi aşa, mâine aşa, plângea în, ceaşca de cafea!
Şi-ntr-o bună zi, cum plângea el şi-şi înghiţea lacrimile, mirându-se că-i pare sărată cafeaua, odată vine un slujitor şi-l vesteşte că un neguţător de peste mări a sosit cu mărfuri alese şi roagă să i se îngăduie să le arate pe dată cinstitului boier.
— Cum de nu? Să vie – strigă boierul, prea mulţumit că are cu ce-şi trece vremea.
Şi cât te-ai şterge, să zicem, la un ochi, păşi neguţătorul în încăpere. Era un om lung şi slab, cu barbă ascuţită şi căutătură vicleană. Purta o mantie de culoarea vişinei putrede, era încins cu brâu albastru de mătase şi-n brâu avea înfipt un hanger.
— Fii binevenit, neguţătorule – rosti boierul, săltându-se oleacă pe sofa. Ce minunăţii ne-aduci de peste mări?
Neguţătorul se înclină tăcut şi, drept răspuns, bătu de trei ori din palme. Atunci uşile se deschiseră şi şapte slujitori muţi şi surzi aşezară la picioarele boierului pocale şi tipsii, cupe şi garafe, oglinzi şi podoabe, toate făcute din cleştar limpede şi curat ca apa de izvor. Soarele juca pe cleştarul cel limpede, care strălucea în culorile curcubeului, şi boierul se săltă din nou pe sofa.
— Aferim! strigă el. Ţi le cumpăr pe toate!
Neguţătorul se înclină şi făcu un semn, cei şapte slujitori ieşiră ducând toate minunile acelea de cleştar, iar boierul aşteptă, nădăjduind să vadă şi altele. Dar neguţătorul nu se clintea.
— Ei, ce-mi arăţi acu? întrebă cu nerăbdare boierul.
Atunci faţa neguţătorului se posomorî şi, pentru întâia oară de când intrase în încăpere, buzele i se mişcară.
— Mă doare inima, boierule, dar altceva nu-ţi mai pot arăta.
— Chiar nimic? Nimic de tot? întrebă dezamăgit boierul.
— Nimic – oftă neguţătorul. Am fost silit să-mi închid sticlăria şi ceea ce ai văzut e tot ce mi-a rămas. Nu mai am bani...
— N-ai bani? se minună boierul.
— Nu...
Un gând se născu atunci în creierii toropiţi ai boierului. Îl întoarse pe-o faţă şi pe alta, chibzui şi în cele din urmă zise:
— Ian ascultă, neguţătorule... Ce-ar fi să-ţi deschizi o sticlărie aici, pe moşia mea? Bani, vorba aceea, am berechet. Faci sticlă şi-mpărţim câştigul.
O flacără se-aprinse-n privirile viclene ale neguţătorului. Şi, măcar că toate mergeau după pofta inimii lui, se prefăcu a chibzui şi el, se lăsă greu şi nu se-nvoi decât după trei ceasuri de târguială, spre bucuria boierului, care nădăjduia că sticlăria-i va alunga urâtul şi-l va face să-şi treacă vremea mai plăcut.
Iac-aşa se deschise pe meleagurile noastre sticlăria străinului. Nimeni n-avea îngăduinţa să arunce o privire înăuntru, acolo unde nu pătrundea decât neguţătorul cu slujbaşii lui cei muţi şi surzi, care se dovediră a fi şapte meşteri mari, calfe de sticlari. Boierul se arătă de câteva ori şi apoi se mulţumi să privească doar pocalele, sculele şi podoabele de cleştar, căci în sticlărie era fum şi cald, şi tot mai bine se simţea pe sofa, lângă ceaşca de cafea.
Şi-a mers aşa treaba ani şi ani, a mers ca pe roate, şi din sticlărie ieşeau lucruşoare de cleştar care se-mprăştiau în lume, aducându-le neguţătorului şi boierului galbeni buni şi lucitori. Se speriase boierul de mulţimea galbenilor şi se tot frământa la gândul că n-aveau să mai încapă-n beciul cel mare, când neguţătorul i se înfăţişă într-o bună zi, posomorât şi încruntat ca altă aia.
— Află, boierule – spuse el – află că azi-noapte mi-a murit un meşter. Am nevoie de-un ucenic care să-nveţe meşteşugul şi să fie în stare să-mi înlocuiască meşterul, că nu pot lucra decât dacă am în cap şapte meşteri mari, calfe de sticlari.
— Şi pentru atâta lucru te frămânţi? râse boierul. N-am eu destui ţărani din care să-ţi alegi nu unul, ci o mie de ucenici?
Neguţătorul îşi plecă fruntea şi coborî glasul:
— Meşterii mei, cum vei fi băgat de seamă, sunt cu toţii muţi şi surzi. I-am ales aşa ca să nu-mi trădeze meşteşugul şi n-am poftă să mă dau acu pe mâna unui ucenic în stare să vorbească prea mult şi s-audă ce nu se cuvine. Eu, boierule, am nevoie de un ucenic mut ca peştele şi surd ca un buştean...
— Pricep – încuviinţă boierul. Am să-mi chem vătaful şi-am să-i poruncesc să caute printre ţărani un flăcău mut şi surd.
— Iar dacă nu se va afla nici unul?
Boierul se uită la neguţător cu milă, aşa cum te-ai uita la un prunc neştiutor, şi spuse moale:
— Dacă nu se va afla nici unul, om face noi unul cum se cere. I-om smulge limba şi i-om străpunge urechile!
Auzind una ca asta se bucură neguţătorul, că el tot aşa gândise, dar nu era încredinţat că boierul i-ar îngădui să schilodească un om; şi, bucurându-se, plecă la treaba lui, în vreme ce boierul îşi chemă vătaful şi-i porunci cam aşa:
— Ascultă, vătafule, să faci ce-i şti, dar fără-un flăcău mut şi surd să nu-mi vii...
Şi-apoi începu vătaful să cutreiere bordei după bordei şi, dacă găsi un mut, află că mutul aude, iar dacă dădu peste surzi, aceia erau moşnegi şi, de grăit, grăiau ca tot omul. Tii! la mare strâmtoare încăpuse vătaful! Umbla tot cu nasul în jos de teama boierului şi, tot umblând aşa, se ciocni odată piept în piept c-un nepot de soră. Era acela un flăcău sprinten, de nu şedea locului cum nu şade apa, şi calic, de n-aveau nici câinii ce trage dintr-ânsul.
— Ce-i, nene? Ce umbli tot trist şi tot parcă-ţi ninge-ntruna?
— Fugi din drumul meu, pacoste!
— Zău, nene, spune-mi şi mie ce-ai pe inimă... Cine ştie de unde sare iepurele? Poate că te alegi c-un sfat bun tocmai de la unul ca mine...
— Piei din ochii mei, n-auzi?
Dar flăcăul nu şi nu, atâta se ţinu de capul vătafului, până ce i-a spus omul porunca boierului; nu de alta, dar ca să scape de el.
— Atâta tot? râse însă flăcăul. Păi ia-mă cu dumneata! Zici că-s mut şi surd din născare şi, încolo, las’ pe mine!
N-a vrut vătaful nici s-audă la-nceput, dar dacă a văzut şi a văzut că nu găseşte un mut şi-un surd adevărat în toate satele boierului, ce şi-a zis: „Ia să-l duc eu pe Radu (că aşa-i zicea flăcăului, Radu). Dacă m-o vedea venind cu mâna goală, odată te pomeneşti că mă scoate boierul din slujbă...“.
Şi iac-aşa se potrivi că vătaful se-nfăţişă la curte cu Radu. Neguţătorul era şi el de faţă.
— Da-i mut şi surd? întrebă el.
— Vai de mine! Mai mut şi mai surd nici că se poate...
— Eşti mut, băiete? întrebă şi boierul, dar Radu, vezi bine, holba ochii cât cepele şi-şi ţinea buzele cusute ca un mut şi-un surd ce se afla.
— Bine, vedem noi – zise neguţătorul şi, nici una, nici două, îl duce pe Radu-n sticlărie, scoate un fier înroşit în foc şi i-l lipeşte de braţ.
A sărit Radu de durere, s-a tăvălit pe jos, dar nici un sunet n-a scos.
— E mut – îşi spuse neguţătorul şi, liniştit dinspre partea asta, începu să-i arate ce are de făcut.
Iac-aşa a rămas Radu în sticlărie şi-a privit lucrul meşterilor şi s-a minunat văzându-i cum moaie un capăt de ţeavă în sticlă topită şi suflă apoi în ţeava aceea, închipuind garafe şi pocale de toată mâna – şi mici, şi mari, şi subţiri, şi pântecoase. A privit el o vreme, cum îţi spusei, şi unde nu-l vede neguţătorul că odată pune mâna pe-o ţeavă din cele de suflat, îi moaie un capăt în sticla topită şi-apăi suflă pe celălalt capăt. Iar mărgica de sticlă moale odată se umflă, creşte, creşte, se face o mândreţe de pom, cu trunchi de sticlă, crăci de sticlă, flori de sticlă şi frunze de sticlă. Iar trunchiul era sur, frunzele verzi şi florile de cleştar, iar frunzele tremurau pe codiţele lor şi, tremurând aşa, cântau uşurel...
Se strânseră meşterii în jurul lui Radu şi priviră prostiţi minunea aceea de pom, iar neguţătorul se-ncruntă şi prinse a răsfoi prin ceasloavele lui, unde stătea scris cum se fac toate podoabele de sticlă. Răsfoi ceasloavele şi citi bucoavele, dar nicăieri nu găsi însemnare despre felul cum se pot sufla pomi de sticlă de mai multe culori şi încă în stare să cânte. De când vieţuiau meşteri sticlari pe lume, asemenea lucru nu se pomenise!
Tot încruntat, neguţătorul îi făcu semn flăcăului şi-i porunci să mai sufle-un pom, va să vadă şi el cum vine treaba. Radu se gândi ce se gândi, apoi luă ţeava, scoase din cazan o boabă de sticlă topită şi-ncepu a sufla. Îl privea neguţătorul cu sufletul la gură şi cu sufletul la gură priveau şi cei şase meşteri mari, calfe de sticlari, iar Radu suflă, suflă, şi la capătul ţevii se ivi deodată un om de sticlă. Şi-şi holbară meşterii ochii, şi nu le veni să creadă ce văd, şi se trase neguţătorul de barbă, căci omul de sticlă era lung şi slab, avea o barbă ascuţită şi privirile viclene, purta o mantie de culoarea vişinei putrede, era încins cu un brâu de mătase albastră şi-n brâu purta înfipt un hanger.
Chiar aşa. Flăcăul plăsmuise din sticlă, aidoma, chipul neguţătorului! Şi faţa-i avea culoarea trandafirie a feţei omeneşti şi ochii erau verzi, părul negru, iar straiele cum îţi spusei...
Dac-o văzu şi pe asta, chibzui neguţătorul şi din nou răsfoi prin ceasloave şi-şi purică de-a mărunţelu’ strâmbele bucoave şi foarte se miră neaflând nicăieri însemnare despre felul cum se pot sufla oameni de sticlă după chipul şi asemănarea oamenilor vii. Dar mirarea îl copleşi cu totul când pricepu că Radu nu-i în stare să facă acelaşi lucru de două ori. Pomul de sticlă pe care-l sufla el nu semăna niciodată cu cel pe care-l mai suflase şi făcea chiar chipul neguţătorului altminteri de fiece dată. Era chipul aceluia, îl cunoşteai, dar chipurile nu semănau între ele. Ceilalţi şase meşteri mari, calfe de sticlari, în schimb, dacă învăţară să sufle pomi de sticlă, îi suflau aceiaşi la nesfârşit, semănând ca două picături de apă. Radu născocea însă mereu chipuri noi şi noi alcătuiri şi-i învăţa şi pe ei meşteşugul, iar neguţătorul trimitea podoabele de sticlă-n lumea largă, unde începură împăraţii să se bată pentru minunile flăcăului, de numele căruia nimeni n-auzise.
Şi-adunară boierul şi neguţătorul galbeni cu carul şi săpară beciuri încăpătoare, şapte beciuri fiecare, să aibă unde-şi ţine comorile. Cât despre Radu, rămăsese tot calic, de n-aveau nici câinii ce trage dintr-ânsul...
Acu, sosi într-un rând un vătăşel la curtea boierului, sosi cu straşnică poruncă-mpărătească:
„Află, boierule – suna porunca – află că eu, luminatul şi prea puternicul Verde Împărat, am de gând să-mi mărit fata cu feciorul luminatului şi prea puternicului Negru Împărat. Şi-n zestrea fetei voi să fie un lucru nemaivăzut şi nemaipomenit, ca să se mire neamurile şi să-mi cunoască puterea. Şi-ţi poruncesc aşadar ţie, credinciosul meu boier, să grăbeşti să faci ce-i şti şi cum îi şti, dar până-n trei zile să-mi trimiţi o podoabă de sticlă cum n-a mai fost, nu este şi nu va mai fi! Şi să fie moartă şi vie, zăcând şi umblând, şi nimeni să nu priceapă cum a fost lucrată. Şi dacă-mi vei împlini porunca, vei primi trei care cu galbeni, iar dacă n-o vei împlini, îţi va sta capul unde-ţi stau picioarele. Am zis!“.
Dacă află boierul porunca-mpărătească îi scăpă din mână ceaşca de cafea şi-şi pătă mândreţe de sofa. Apoi, tremurând tot, îl găzdui pe vătăşel şi trimise după neguţător.
— Nu te teme, boierule – spuse neguţătorul. Păi Radu ce păzeşte?
Şi-l chemară pe flăcău şi boierul strigă, încă tremurând de spaimă:
— Până azi ai huzurit, Radule, dar acu, iacă, îţi poruncesc să grăbeşti să faci ce-i şti şi cum îi şti, dar până-n trei zile să-mi aduci o podoabă de sticlă cum n-a mai fost, nu este şi nu va mai fi! Şi să fie moartă şi vie, zăcând şi umblând, şi nimeni să nu priceapă cum a fost lucrată. Şi dacă-mi vei împlini porunca vei primi trei galbeni, iar dacă n-o vei împlini îţi va sta capul unde-ţi stau picioarele. Ai priceput?
— Ce să priceapă, boierule? Nu ştii că-i surd? zise neguţătorul şi, cum-necum, îi tălmăci prin semne flăcăului porunca.
Radu zâmbi, se închină şi plecă. Şi se-ncuie în sticlărie şi nu ieşi două zile şi două nopţi din încăperea plină de fum şi-ncinsă peste măsură, nu mâncă, nu dormi, iar în zorii celei de-a treia zi, pe când boierul se da de ceasul morţii pe sofaua lui, iacă se deschise poarta fabricii şi Radu ieşi, galben la faţă ca lămâia, clătinându-se pe picioare, dar purtând pe braţe ceva, acoperit cu un ştergar alb ca laptele. Şi, clătinându-se, urcă treptele de piatră şi se-nfăţişă boierului, care bea cafea după cafea şi i se tânguia neguţătorului:
— Ce mă fac? Ce mă fac?... Au să mă lase fără cap!
Şi intră Radu şi-aşeză la picioarele boierului ceea ce lucrase, şi trase ştergarul. Şi ţipă de bucurie boierul şi strigă de mirare neguţătorul, că flăcăul suflase o minge de cleştar, mare cât un cap de om, şi-n mingea aceea alerga un cerb de sticlă aurie. Şi mingea era moartă şi cerbul era viu, mingea zăcea şi cerbul umbla şi nimeni nu putea pricepe cum fusese lucrată minunea aceea de sticlă.
— Iacă cei trei galbeni – spuse boierul, dacă se mai potoli întrucâtva. Şi, ca să vezi cât sunt de bun, ţine, îţi mai dau un galben pe deasupra, aşa, de la mine... şi sughiţă de plăcere la gândul celor trei care cu galbeni făgăduite de împărat.
Radu luă galbenii şi gata era să iasă pe uşă, când se repezi-n încăpere vătăşelul împărătesc.
— Azi e a treia zi, boierule! strigă vătăşelul. Nu ţi-e milă de prea cinstitul dumitale cap?
— Ba mi-e milă, cum de nu? răspunse boierul. Drept aceea am şi împlinit porunca luminăţiei sale...
Ş-apăi, dacă văzu vătăşelul ce lucru de cerb viu într-o minge moartă îi arăta boierul, întâi nu-şi crezu ochilor. Apoi se lumină la faţă şi rămase prostit, ca de-obicei.
— Doamne, boierule, pe legea mea că cele trei care cu galbeni pe care le vei primi sunt o nimica toată faţă de astă minune! zise el, adunând ce mai putu din minţile oricum rătăcite. Dar care-i meşterul cu mâini de aur de-a lucrat asemenea podoabă?
— Acest cinstit neguţător şi meşter sticlar, căruia demult i s-a dus buhul – zise boierul, arătând către neguţătorul care se-nchină smerit.
Iar Radu, săracu’, vedea şi-auzea. Nu zise nimic dacă pricepu că primise patru galbeni pentru munca lui, în vreme ce boierul avea să capete trei care cu galbeni pentru că şezuse pe sofa şi-şi băuse cu vrednicie ceştile de cafea. Dar să se mândrească altul cu munca lui, asta nu răbdă!
— Cinstite dregător împărătesc – spuse el de aceea – eu am lucrat cerbul de sticlă.
Tii, măiculiţă maică! Să fi văzut ce mutre făcură boierul de pe sofa şi neguţătorul care tocmai se-nchina... dacă pământul ar fi scuipat acolo, în faţa lor, un balaur cu şapte capete sau dacă o pasăre cu cap de măgar ar fă căzut din cer şi ar fi-nceput să ragă acolo, în încăpere, n-ar fi căscat boierul ochi mai mari şi n-ar fi albit neguţătorul mai tare la chip.
— Nu-i mut! gemu boierul.
— Nici surd! scrâşni neguţătorul.
— Ne-ai înşelat, ticălosule!... Slujbaşi, daţi-mi cafea! răcni boierul şi se răsturnă pe sofa.
— Am să storc şi ultima licărire de viaţă din tine – spuse neguţătorul, care din alb se făcuse verde la faţă.
Atunci grăi vătăşelul împărătesc şi toţi îl priviră cu luare-aminte şi-şi ciuliră urechile.
— Îmi vine să râd – spuse vătăşelul, pufnind într-adevăr şi înecându-se de râs.
— Nu-l crede, boierule – se repezi neguţătorul. Mă ştie o lume-ntreagă ca meşter iscusit...
— De-aceea-mi şi vine să râd – îi întoarse vorba trimisul împărătesc, pufnind din nou şi prinzând a behăi ca o capră. Un flenduros şi-un coate-goale ca acesta să fi putut lucra o podoabă cum nu s-a mai văzut sub soare?... Haida-de! Mă credeţi neghiob?
— Înţelepciunea luceşte în privirile măriei tale – susură neguţătorul, închinându-se iar, în vreme ce boierul răsuflă uşurat.
Dar Radu strigă atunci, de se zguduiră pereţii:
— Aşa?... Apăi faceţi-vă voi podoabele! Şi cum strigă, cum se repezi, încercând să sfarme mingea de sticlă.
Numai că neguţătorul îi puse piedică, şi boierul, cât era de lat în şale, sări de pe sofa şi se lăsă pe spinarea flăcăului. Slujitorii năvăliră şi-l apucară pe Radu, care-n van se zbătu. Dărâmă unul dărâmă trei, dărâmă nouă, dar al zecelea tot izbuti să-l lege.
— Zvârliţi-l în hrubă – răcni boierul. Şi, aşezându-se pe sofa, porunci bucuros: Şi-acu să-mi faceţi o cafea!
Iac-aşa se pomeni Radu într-o hrubă umedă, unde ţinu tovărăşie şerpilor, în vreme ce vătăşelul plecă împreună cu neguţătorul să ducă mingea de sticlă la cetatea împărătească. Şerpii i se cuibăriseră-n sân şi flăcăul aşteptă o zi şi-o noapte, doar-doar şi-o aminti careva de el şi i-o aduce o coajă de mămăligă. Dar nimeni nu se arătă. În hrubă era linişte şi numai apa murmura, curgând pe pereţii de piatră. Când îşi simţea gura uscată flăcăul se ridica uşurel, să nu tulbure şerpii aciuiaţi în sân, şi lipăia apa aceea. Barba-i crescuse şi şerpii i se jucau printre firele bărbii.
— Au să mă uite-aici, în hruba asta, îşi spuse Radu. Şi tare dragă mi-a fost mie sticla! Câte lucruşoare-aş mai fi suflat eu, să se bucure oamenii, văzându-le... Şi cerbul meu, închis în mingea de cleştar, ce-o fi fă-când el în palatul împărătesc printre boieri şi dregători? M-o fi uitat, oare?
— Cum să te uit, Radule? spuse în clipa aceea cerbul de sticlă, şi Radu se frecă la ochi şi nu-i veni a crede ce vede.
Dar cerbul lui, cerbul de sticlă aurie, îi stătea în faţă.
— Cum ai ajuns aici? întrebă flăcăul, mai-mai să-i plesnească inima de bucurie.
— Am simţit că te gândeşti la mine – răspunse cerbul. Am izbit cu coarnele, am spart mingea de cleştar şi-am venit într-un suflet...
— Prin ziduri? se minună Radu.
— Prin ziduri. Hai, suie-n spinarea mea!
Şi-şi scoase flăcăul cu grijă şerpii din sân şi din barbă şi sări în spinarea cerbului de sticlă, care crescuse mare şi falnic cât un armăsar. Cerbul dădu cu fruntea de zid, şi zidul se căscă, îmbinându-se iar după ce trecură.
— Dar unde mă duci? mai întrebă Radu.
— În lumea din care m-ai chemat...
Afară era noapte. Şi văzu flăcăul că cerbul se-ndreaptă spre sticlărie, pătrunde prin perete şi se opreşte lângă cazanul cu sticlă topită, sub care focul ardea zi şi noapte. Meşterul de rând să păzească focul aţipise cu fruntea pe genunchi.
— Nu te teme – spuse cerbul şi, avântându-se, sări cu Radu în cazanul cu sticlă topită.
I se păru flăcăului că cerbul trece printr-o pânză de apă, iar dacă străbătu pânza aceea se minună, aflând o lume de sticlă. Pajişti de sticlă se întindeau până-n zarea străjuită de munţi de sticlă, iar prin pajişti şerpuiau râuleţe de sticlă şi-nfloreau flori de sticlă şi păşteau mioare de sticlă, lângă care ciobani de sticlă se sprijineau în bâte de sticlă.
Uluit, flăcăul nu se sătura să privească, dar cerbul de sticlă goni prin codrii de sticlă şi nu se opri decât într-o peşteră de sticlă, în inima munţilor de sticlă. Era adâncită peştera aceea în sticlă de toate soiurile, de toate culorile, sticlă lucie şi sticlă cu vene, iar Radu netezea cu degetele pereţii de sticlă, bucurându-se şi minunându-se de câte vedea.
— Bine-ai venit, Radule – spuse atunci cineva în spatele flăcăului, şi flăcăul se răsuci şi se pomeni în faţa unui bătrân de sticlă.
Era mic de stat, barba albă-i curgea până-n dreptul genunchilor şi pletele albe îi băteau călcâiele. Desculţ, bătrânul avea în faţă un şorţ de piele ca orice meşter, şi-n mână ţinea o ţeavă de suflat, o ţeavă ca aceea în care Radu suflase de atâtea ori, deşteptând din mărgeaua de sticlă topită câte o plăsmuire nemaivăzută. Părea bătrânul un meşter din vremi trecute, doar că făptura şi straiele-i erau de sticlă şi străluceau în bătaia soarelui.
— Sunt Duhul-Sticlei – spuse bătrânul. Te cunosc, Radule, şi ştiu de ce eşti în stare... Îngăduie, fiule, să te-mbrăţişez!
Şi bătrânul îşi deschise braţele de sticlă şi flăcăul se aruncă la pieptul lui de sticlă, simţind cu mirare că trupul bătrânului era cald, ca cel al unui om viu. Duhul-Sticlei îl sărută pe frunte şi Radu se făcu deodată frumos, cum nici un pământean n-a fost, iar zdrenţele de pe el se schimbară în straie bogate, ţesute cu fir.
— Nu sunt vrednic – vorbi cu spaimă flăcăul. De ce tocmai eu?... Sunt meşteri cu faimă pe lume...
— Meşteri cu faimă or fi, Radule, dar tu nu eşti numai meşter – grăi Duhul-Sticlei. Tu iubeşti sticla şi-nţelegi la ce năzuieşte...
Căzu atunci Radu la picioarele bătrânului şi-i sărută mâna de sticlă.
— Ce trebuie să fac? întrebă el.
— Cât mai multe şi cât mai frumoase plăsmuiri din sticlă, fiule – răspunse bătrânul, ridicându-l. Ia şi ţeava asta. Aşa... Iar tu, cerbule – se-ntoarse Duhul-Sticlei către cerbul care se ţinuse toată vremea deoparte – slujeşte-ţi stăpânul cu vrednicie. Rămâneţi cu bine!
Şi, grăind astfel, se topi bătrânul în pereţii de sticlă ai peşterii, iar Radu încălecă pe cerbul de sticlă.
Dar uite cum mă luai cu vorba şi uitai să-ţi spui de încă una – uita-ne-ar să ne uite relele şi zilele negre! Păi da, că-n vremea cât flăcăul nostru întâmpinase toate câte le aflaşi, se stârnise mare zarvă prin împărăţie. Se măritase adică domniţa lui Verde Împărat cu feciorul lui Negru Împărat şi se bucurase se mingea de cleştar, în care alerga cerbul de sticlă, iar neguţătorul se-ntoarse acasă cu cele trei care de galbeni. Şi-apoi nu trecuse cine ştie cât, că-ntr-o bună seară, pe când împărătiţa cea tânără se afla la ea în iatac şi privea la cerbul care alerga în mingea-i de cleştar, odată o auziră slugile ţipând. Şi năvălind slugile-n iatac găsiră pe podele cioburile de cleştar ale mingii şi-ntr-un jilţ o aflară pe împărătiţă, care răcnea:
— Prindeţi-l! Prindeţi-l!... Mi-a fugit cerbul de sticlă!
Aş! Prinde umbra dacă poţi, că mai lesne ai fi prins o umbră decât să te poţi ţine după cerbul de sticlă, care parcă intrase în pământ. De inimă rea a căzut la pat împărătiţa şi, măcar că fură chemaţi s-o vindece doftori şi babe şi vraci, se-aleseră din leacurile lor doar draci uscaţi. Că împărătiţa bolea şi bolea şi tot după cerbul de sticlă plângea.
A trimis atunci Verde Împărat vătăşei pe cai iuţi, cu straşnică poruncă să-l afle pe neguţătorul şi meşterul sticlar care lucrase mingea de cleştar. Să facă ce-o şti şi cum o şti, dar să se înfăţişeze cu altă minge în care să alerge alt cerb de sticlă, că de nu, capul i-o sta la picioare şi trupul la soare, ospăţ pentru zburătoare.
Iar dacă au sosit vătăşeii împărăteşti cu porunca, s-a-ncuiat neguţătorul în sticlărie şi s-a pus cu gârbaciul pe cei şase meşteri mari, calfe de sticlari, ca să-i sufle mingea de cleştar cu cerbul de sticlă. Şi şi-a citit el ceasloavele şi le-a cercetat bucoavele şi-au năduşit meşterii şi s-au subţiat ca nişte aţe, dar de isprăvit, nimic n-au isprăvit. Îşi lăsase până şi boierul cafeaua, îşi părăsise sofaua şi, cât era ziulica de lungă, trăgea pe nas fum de sticlă şi dădea din mâini, jeluindu-se şi smulgându-şi părul din cap, dar cu toate astea cerbul de sticlă nu alerga în mingea de cleştar şi nici nu dădea semn că ar putea vreodată alerga.
Ei, şi dac-a văzut şi-a văzut că truda-i în van, s-a dus boierul la hruba cea umedă, gândind să-l scoată pe Radu la lumină. Când colo, flăcăul pierise! A căzut boierul din picioare şi, de spaimă, n-a mai rostit o vorbă, de-au trebuit să-l care pe sofa, să-i toarne-n gură cafea după cafea, până să-l audă gemând:
— Radu... Cerbul... Săriţi!
Se dădea boierul de ceasul morţii, se perpelea neguţătorul, năduşeau cei şase meşteri mari şi cu toţii-ncepeau să se deprindă cu gândul descăpăţânării, când un alai ciudat poposi la curte. În frunte, pe un cerb uriaş şi strălucind ca aurul, călărea un străin frumos, cum nici un pământean n-a fost; straiele bogate îi erau ţesute cu fir, iar străinul purta înfipt în brâu, în loc de hanger, o ţeavă de suflat sticla. După cerbul acela veneau încă opt, mai mici, ducând în spinare opt bărbaţi cu feţe lucitoare, cu haine lucitoare, mândri şi semeţi.
— Aici e sticlăria? întrebă străinul.
— Aici, boierule — răspunseră slujitorii.
— Poftesc să cumpăr sticlărie aleasă...
— Numaidecât – dădură cuvânt slujitorii şi, intrând la boierul care plângea şi se văita, îi vestiră sosirea străinului.
Şi străinul fu dus în casă şi boierul se minună de frumuseţea şi de straiele lui. Dar, dacă-l cercetă prin pânza de lacrimi care-i împăienjeneau ochii, spuse boierul:
— Tare mă mir, cinstite oaspe, de ţeava pe care ţi-o zăresc în brâu...
— Nu-i de mirare – răspunse străinul. Sunt şi eu oleacă de meşter în ţara mea şi voi să cumpăr sticlărie tocmai ca să mai învăţ câte ceva...
Auzind una ca asta, odată răsări boierul dintre perne.
— Te pomeneşti că ceasul cel bun şi norocul mi te-au adus în casă! strigă el. Doamne, nu cumva ai şti să făureşti o minge de cleştar, în care să alerge un cerb de sticlă aurie?
Începu a râde străinul.
— Dar bine, boierule – cuvântă el – asta-i treabă pentru unul ca mine? Asemenea nimicuri fac toţi ucenicii...
Tii, bucuria boierului! Ce s-o mai lungesc, l-a dus el pe Radu (că doar ghicişi cine era străinul), l-a dus în sticlărie şi i-a făgăduit marea cu sarea, doar-doar i-o face o minge de cleştar în care să alerge un cerb de sticlă aurie.
— Dar la ce-ţi trebuie dumitale astfel de flecuşteţ? întrebă flăcăul.
— Ia... să mai schimbăm şi noi felul podoabelor, se grăbi să spună neguţătorul...
— Aşa, aşa, întări şi boierul. Să le mai schimbăm!
Dar Radu îşi duse ţeava la ureche şi, prefăcându-se că ascultă ceva, dădu din cap.
— Nu minţiţi, că degeaba minţiţi! grăi el. Îmi spune mie ţeava asta descântată că pricina e alta...
Schimbară arunci boierul şi neguţătorul priviri furişe, iar neguţătorul vorbi repede, clipind din ochii-i vicleni:
— Văd că nu-ţi putem ascunde nimic. Iaca, adevărul e că mingea de cleştar ne trebuie pentru o serbare pe care vrea s-o dea boierul...
Doar că ţeava lui Radu îi mai du o dată de minciună. Încercară ei s-o mai întoarcă-n fel şi chip, se-ncurcară, bâlbâiră şi, până la urmă, înciudaţi, mărturisiră: mingea de cleştar le fusese poruncită de împărat, pentru fiica lui bolnavă.
— Aşa da – spuse Radu. Bine... Am s-o fac, dar am s-o duc chiar eu. Dădeau din colţ în colţ boierul şi neguţătorul, dar dacă n-aveau ce face? Decât fără capete, mai bine, socoteau, fără cinste...
Şi numai ce se-nvoiră ei, că muie flăcăul un capăt al ţevii în cazanul de sticlă topită şi luă din el o boabă. Şi suflă o dată şi făcu o minge de cleştar în care alerga un cerb de sticlă aurie, şi cerbul avea coroană de aur şi vorbea cu glas omenesc. Îl privea boierul, îl privea neguţătorul, îl priveau cei şase meşteri mari şi nici unul nu cuteza să răsufle.
— Boierule, eşti un păcătos! spuse cerbul cu coroană de aur. Şi păcătos eşti şi tu, neguţătorule!
Iar cei doi îl ascultau stând smirnă şi nu puteau rosti o vorbă.
— Mă tem că cerbul meu are dreptate – zâmbi atunci Radu. Ce-ai făcut, boierule, cu flăcăul pe care l-ai închis în hruba cea umedă?
Rotea boierul priviri năuce şi buzele prinseră a-i tremura.
— De... de unde... ştii?
— Eu ştiu tot – spuse Radu şi, ducându-şi ţeava la buze, suflă asupra boierului.
Şi se prefăcu boierul într-un boier de sticlă, cu straie şi işlic de sticlă. Ca o momâie rămase în picioare şi, văzând una ca asta, se bucură neguţătorul, socotind că tot aurul aceluia se va-ntoarce lui.
— Bine ia-i făcut – spuse el de-aceea. Era un om rău şi-i mai mare ruşinea cum s-a purtat cu bietul flăcău din hrubă...
— Nu eşti nici tu mai breaz – spuse însă cu asprime Radu. Cine ţi-a dat dreptul să smulgi limbile meşterilor pe care-i mâni cu gârbaciul?
Şi-odată suflă şi asupra neguţătorului şi-l schimbă şi pe acela într-un chip de sticlă. Ceea ce văzând, se bucurară foarte tusşase meşteri mari, calde de sticlari, care se strânseră în jurul flăcăului, mulţumind prin semne şi dând să-i pupe mâinile. Că meşterii aceia, sărmanii, erau robii neguţătorului şi, după ani şi ani, acu întâia oară se bucurau de sfânta libertate.
Dar Radu îi duse la beciurile cu galbeni şi le împărţi galbenii după dreptate şi-i aşeză pe toţi stăpâni peste curtea boierului şi peste sticlărie, după care o porni către împărăţie, cale lungă, ca să-i ţie, drum din vară-n primăvară şi din seară până-n seară.
De-atunci urma flăcăului s-a pierdut pe drumuri fără capăt, dar meşterii au meşterit în sticlărie, s-au însurat şi-au avut copii, din care au ieşit tot meşteri mari, calfe de sticlari, şi meşteşugul nu li s-a pierdut. Şi n-a fost pe lume sticlărie mai frumoasă decât a lor şi tare se minunau oamenii de câte ştiau să facă meşterii, suflând într-o boabă de sticlă topită. De aceea şi spune unul şi altul, ori de câte ori meşterii ivesc o nouă podoabă, că-n puterea nopţii bate la poarta sticlăriei un flăcău frumos, cum nici un pământean n-a fost, un flăcău în straie bogate şi cusute cu fir. E călare pe-un cerb uriaş şi-l însoţesc pe opt cerbi opt bărbaţi cu feţe lucitoare, cu haine lucitoare, mândri şi semeţi. Aceia, cică, îi învaţă pe meşteri să sufle podoabele cele nemaivăzute...
Şi mai zic unii că dacă vrei să ajungi meşter mare, calfă de sticlar fără-asemănare, se cere să pândeşti la miezul nopţii trecerea celor nouă cerbi. Dacă flăcăul frumos, cum nici un pământean n-a fost, te atinge cu ţeava lui de suflat sticla, atunci iese din tine un meşter fără pereche. Asta, pasămite, e tot o taină a meşterilor din sticlăria cea veche. Acu, o fi, n-o fi, cine poate şti? Dacă-i întrebi, meşterii clatină din cap şi tac...
Şi-atunci, mie ce-mi rămâne să fac? Tac şi eu ca peştii, că am ajuns la capătul poveştii!