Neacşu
Când zici? Iaca, nu ştiu... Dar odată şi-odată trebuie c-a fost, de bună-seamă.
Cine? Aşa-i, că n-apucai să-ţi spui... Ci stai numai oleacă binişor, să-mi dreg glasul şi să pot începe cum se cuvine,
fără grabă
ca la treabă, fără zor înşelător,
că-n poveste vreme este,
şi la vorbă, logofete,
se porneşte pe-ndelete...
A fost odată un om nici tânăr, nici bătrân, nici frumos şi nici urât. În schimb, ce-i drept, de prost n-avea pereche şi, de sărac – vai de mama lui! – că, dacă l-ai fi întors ca pe-o cămaşă, tot n-ai fi aflat la sufletul lui nici un ban din cei găuriţi, de se joacă plozii cu ei şi-i leapădă la margine de drum.
Şi-apăi a trăit el singur ce-a trăit, umblând toată ziua creanga, ba la unul, ba la altul, până ce i-a dat prin minte să se-nsoare, ca să nu mai zică tot vai de mine, ci vai de noi. Şi, dacă s-a-nsurat, şi-a găsit o soaţă pe măsură, nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, dar aprigă şi tare rea de gură. Şi-atâta l-a cicălit din zori şi până-n asfinţit, atâta l-a cicălit, c-a priceput omul, cât era el de nătântoc, că de-acu nu i-a mai rămas mult pân’ departe, şi într-o bună zi şi-a luat lumea-n cap.
Şi-a pornit el să-şi caute norocul, că straşnic mai învăţase acela să se-ascundă, a pornit iavaş-iavaş şi-a ajuns pân’ la oraş, a luat-o haida-hai, peste vale, peste plai, şi-ntr-o seară s-a aflat în vârf de munte. Acolo, în vârf, se-nălţa o piatră boltită ca o poartă şi Neacşu (că, după ce era prost, îl mai chema şi Neacşu) s-a pălit cu fruntea de pragul de sus. Şi de pălitura aceea odată s-a dat peste cap şi s-a trezit pe lumea cealaltă, bolta de piatră, bag sama, fiind chiar poarta către ceea lume.
Dar Neacşu habar de grijă n-avea c-ajunsese unde oamenii n-ajung şi-o porni cătinel, pipăindu-şi cucuiul din frunte, mare cât un pumn de voinicel.
„Iaca bun, îşi zise prostul. Mă făcui c-un cucui“.
Şi nu luă seama că pe-acolo toate erau de parcă le greşise careva. Iarba se vedea neagră şi cerul verde, apa roşie şi copacii albaştri, iar în văzduh pluteau vaci, cai, porci, câini şi alte dobitoace, în vreme ce păsările se târau pe pământ ca şerpii.
Şi dacă merse Neacşu puţintel, văzu înainte o cetate cu zid de piatră, care parcă sprijinea cerul, că pasămite ajunsese la cetatea zmeilor. Şi zidul era prejmuit de-o apă roşie şi doar un pod de oase ducea până la poartă.
„Bre, în atâta cetate, nu se poate să nu nimeresc eu un boţ de mămăligă!“ îşi spuse prostul şi păşi peste podul de oase, care îndată prinse a răcni:
— Săvai, zmeilor!
— Taci cu tata – îl potoli Neacşu. Ce? Te-ai speriat?
Şi n-apucă să-şi mântuie vorba, că zmeii şi zmeoaicele şi năvăliră. Erau nişte huidume cât casa, cu nasurile turtite, cu ochii holbaţi, cu gurile cât şurile, buzele cât brazdele şi dinţii cât lopeţile. Iar dacă voiră să-l înşface şi-ntinseră cu toţii labele mari cât o uşă mare, îşi izbiră zmeii labele şi Neacşu se strecură binişor pe sub ele.
— Puneţi laba pe el! Unde-i? răcneau zmeii şi zmeoaicele, bulucindu-se.
— Nu cumva pe mine mă cătaţi? rosti Neacşu, din spatele lor, mirându-se că-i vede-atât de-ntărâtaţi.
Se răsuciră zmeii şi zmeoaicele şi priviră prostiţi la omuleţul care aştepta liniştit.
— Cum de-ai trecut dincolo? întrebă un zmeu.
— Naiba ştie! răspunse Neacşu şi-şi pipăi cucuiul, pe care de bună seamă careva-l atinsese-n învălmăşeală, că prea se pornise a-l ustura.
Atunci zmeii urmară să privească prostiţi şi doar o zmeoaică mai isteaţă strigă:
— Dar nu pricepeţi?... Ne arată umflătura de la frunte! Aceea-i cum se vede naiba şi naiba asta-l ajută... N-a zis el cu gura lui: „Naiba ştie!“?
— Aşa-i, el nu ştie cum a trecut printre noi, desluşi un alt zmeu. De unde să ştie, bietul? Dar naiba lui ştie, vezi bine... Te pui cu naiba?
Şi tăcu toată mulţimea aceea de zmei, tăcu şi chibzui pe-ndelete, până ce un zmeu mai dezgheţat îl apucă pe Neacşu şi-l ridică binişor pe palma lui.
— Fii bun, Neacşule – se rugă zmeul. Fă-mi şi mie o naibă-n frunte...
— Pofta-n cui, zmeule! se stropşi Neacşu.
— Nu zău, fă-mi binele ăsta şi n-am să te uit câte zile oi avea, se mai rugă zmeul.
— Dar la ce-ţi trebuie? îl iscodi Neacşu bănuitor.
— Să mă ajute şi pe mine la nevoie – se milogi zmeul. Hai, nu fi rău... Ţi-oi da şi eu ce-oi putea!
Neacşu îşi închise un ochi şi privi cam dintr-o parte la zmeul care-l ţinea în palmă.
— Şi cam ce-ai putea să-mi dai? mai iscodi el.
— Ce vrei! strigă acela bucuros. Cere-mi ce vrei!
— Ei, n-am să-ţi iau cine ştie ce – se hotărî Neacşu. Ia, o casă, acolo, cu două rânduri de caturi, ceva acareturi, o livadă, nişte stupi... mă rog, un fleac de gospodărie. Şi toate sus, în lumea oamenilor. Iar ca să-ţi fie mai la îndemână, ştii ce zic? Fă-le de la bun început în satul meu, să nu te mai osteneşti mutându-le de colo-colo...
— Atâta tot? se bucură zmeul.
— Mai nimic, nu-ţi spusei? Dacă-aşa fel de om sunt eu...
Acu, zmeii şi zmeoaicele ascultau cu şapte urechi. Şi, numai ce sfârşiră cei doi târguiala, că se porniră să strige toţi odată:
— Şi eu!
— Îţi dau şi eu ce-mi ceri!
— Fă-mi şi mie o naibă! Măcar una mică...
— Uşurel, zmeilor! îi potoli Neacşu, iar zmeul cu care se şi învoise prinse a răcni:
— Lipsiţi, zmeilor! Ia te uită la ei... Ce, naiba crezi că-i pentru fitecine?
Şi se vădi atunci că acela era însuşi Prostilă, feciorul lui Zmeilă, frate cu Neghiobilă şi cumnat cu Zgâilă sau, mai pe scurt, împăratul zmeilor. Că, dacă răcni, odată dădură îndărăt zmeii şi zmeoaicele.
— Nu te mânia, prostia ta – se umiliră ei. Am zis şi noi o vorbă, ca nişte zmei isteţi ce suntem...
— Vorba lungă, sărăcia zmeilor – rosti aspru Prostilă. Când o să vă mai prostiţi şi voi odată? Iar schimbând glasul, se-ntoarse numai lapte şi miere către Neacşu: Ei, mi-o faci?
— Apăi, nu aşa – răspunse omul. Întâi să mă duci acasă şi să văd eu acolo toate câte mi le-ai făgăduit, că altminteri...
— Bine – zise Prostilă. Hai, suie-n spinarea mea! Şi dacă se sui Neacşu în spinarea zmeului, porunci acela: zmei şi zmeoaice, după mine!
Şi unde nu-şi desfăcură cu toţii nişte aripi zimţate şi se ridicară în văzduh. Zburau ca gândul şi, până să priceapă Neacşu ce şi cum, se şi pomeni în faţa bordeiului din care plecase, de gura nevesti-si.
— Încetişor, zmeilor – se rugă el, înspăimântându-se la gândul că femeia i-ar fi putut auzi şi s-ar fi deşteptat din somn (că pe pământ, pricepi, era noaptea-n toi).
— Nu te teme – îi şopti Prostilă. Când vrem noi, nici musca nu ne simte!
Şi-ntr-adevăr, la porunca lui, se răspândiră zmeii şi zmeoaicele, alergând care după lemne, care după piatră, în vreme ce alţii, apucându-se de săpat, muşcau pământul cu dinţii lor cât lopeţile. Era un du-te-vino şi-o vânzoleală de zmei, năduşeau zmeii, muncind cu hărnicie şi, când se lumină de zi, văzu Neacşu o casă cu două caturi, cu acareturi, cu livadă, cu stupi, o gospodărie cum neam de neamul lui nici în vis nu visase!
Frânţi de osteneală, zmeii zăceau care pe unde apucase.
— Ei, eşti mulţumit? întrebă Prostilă.
— Le-aţi cam dat voi peste cap, nu-i vorbă, dar ce să-i faci? Zmeul, ca zmeul... M-oi mulţumi şi cu atât, zise Neacşu.
— Atunci... îmi faci naiba?
— Să ţi-o fac. Dar să ştii că doare... Din ce doare mai mult, dintr-atât iese mai frumoasă – îi atrase Neacşu luarea-aminte şi Prostilă făgădui:
— Am să fiu tare!
Îl puse Neacşu atunci de se lungi la pământ, cu faţa-n sus, îi porunci să-nchidă ochii şi, apucând un trunchi de stejar rămas nefolosit de la bina, pocni o dată cu sete, drept în fruntea zmeului.
— Stai oleacă – spuse Prostilă. Bântuie pe-aici un ţânţar!
— Nu mişca, zmeule, şi nu vorbi – strigă Neacşu, înspăimântat de puterea aceluia.
Şi luă atunci în braţe un bolovan cât toate zilele, sub povara căruia se-mpleticea, îl cără şi-i dădu drumul pe fruntea lui Prostilă şi se sfărâmă, dar zmeul strigă bucuros:
— Mai tare, mai tare! Parcă parcă-ncep să simt ceva...
Şi-apoi cără Neacşu unul după altul nouă bolovani şi pe toţi nouă-i fărâmă de fruntea zmeului, care de fiece dată mulţumea şi-ntreba plin de nădejde:
— Mi-o faci? Se vede?... Rogu-te, să fie cât mai mare!
Iar dacă-i crescu pe frunte un cucui cât un dovleac copt, sări Neacşu pe cucui şi-ncepu a juca pe el, izbind cu călcâiele şi lustruindu-l cu tălpile, până ce, leoarcă de apă, se opri.
— Gata, zmeule – spuse el, abia trăgându-şi răsuflarea.
Şi-şi pipăi zmeul cucuiul şi tare se bucură aflându-l arătos peste seamă.
— Ei, cum vi se pare naiba mea? îi întrebă el pe ceilalţi zmei.
Şi, văzând că zmeii dormeau, îi deşteptă cu lovituri de picior.
— Straşnică naibă! şoptiră cu evlavie zmeii, dacă dădură cu ochii de cucuiul cel arătos.
— E mare!
— Şi roşie!
— Asta naibă! Aşa mai zic şi eu...
— Păi da – se fuduli Prostilă – e o naibă în toată puterea cuvântului! Doar că glasurile zmeilor o deşteptară pe femeia lui Neacşu, care dormea în bordei. Odată năvăli ca o furtună şi, văzându-şi omul în ceata zmeilor, se puse pe meliţat:
— Ai venit? N-ai mai fi venit!... Şi la ce mi-ai umplut bătătura de zmei? De zmei îmi arde mie? Te poftesc să-ţi iei zmeii şi să ştergi putina, cu zmei cu tot!
— Nu te mânia – spuse cu băgare de seamă Neacşu. Iacă, ne-au făcut o casă... şi-i arătă casa cea straşnică şi acareturile, şi livada, întreaga aşezare gospodărească, de n-avea nici boierul una să-i stea alături.
Dar femeia, numai ce zvârli o privire, că prinse a striga, de-ai fi zis că cineva o arde cu fierul roşu:
— Casă? Asta-i casă?... De cap să-ţi fie! Frumos mă mai cinsteşti, dacă
mă-mbii cu asemenea casă!... O ruşine! O cocină!
— Vezi? şopti Neacşu către Prostilă. Ţi-am spus eu că le-aţi cam dat toate peste cap...
— Ce-i de făcut? se-nspăimântă zmeul. Are să ne ia la bătaie...
— Lasă, nevastă, treacă de la noi – vorbi atunci Neacşu, purtându-se cu muierea aşa cum te-ai purta cu un ou moale. Le-au mai dat zmeii oleacă peste cap, dar încolo...
— Aşa? Le-aţi dat peste cap? se năpusti femeia asupra bieţilor zmei. Şi de ce, mă rog? Nu puteaţi face şi voi o treabă ca lumea, hai?
Ca mieii-n faţa lupului se strânseră zmeii şi zmeoaicele, dârdâind şi privind în pământ.
— Nu te mânia – se rugă Prostilă, dar femeia se repezi, poruncindu-i:
— Să taci! Unde-s vacile, porcii, caii şi mieii?
Prostilă îşi zgârci trupul de zmeu şi, cu capul între umeri, bâigui ruşinat:
— Păi, n-a fost vorba de vaci...
— Cum? N-a fost vorba?... Neacşule! Unde te-ai ascuns, Neacşule?
— Aici sunt, aici, nevestică – oftă omul, ieşind de după o stivă de lemne, îndărătul căreia se pitise, nădăjduind că urgia va trece pe lângă el ca toate urgiile, lăsând în urmă-i un cer senin.
— Zi aşa, ai?... N-a fost vorba de vaci? îl luă femeia la rost.
— Of, naiba m-a pus să mă-ntorc acasă! strigă Neacşu, izbind căciula de pământ, şi-n clipa aceea Prostilă se lumină la faţă, şoptind pentru el:
— Tii, naiba! Cum de nu mi-a dat prin minte?... Naibă, scoate-ne din bucluc!
Dar femeia striga mai departe, habar n-avea de nimic şi naiba nu-şi dovedea puterea.
— Ce-i cu naiba mea? se minună zmeul, pipăindu-şi cucuiul din frunte. Nu vrea defel să m-ajute... Hai, naibă, hai, drăguţă, scapă-ne de belea!
Dacă-i auzi Neacşu vorbele, pricepu că lucrurile se încurcă şi mai rău.
— Nu te pricepi – îi spuse el atunci zmeului. N-auzi cum te-ndeamnă naiba să pui mâna pe femeie?
— Zău? Nu m-am obişnuit cu ea, pesemne – zise bucuros Prostilă şi, nici una, nici două, întinse o labă şi-o apucă pe femeia care striga înainte, ocărând şi blestemând de mama focului.
— Târnoseşte-o niţeluş! mai şopti Neacşu, şi zmeul n-aşteptă să i-o spună de două ori, că odată începu să zvârle femeia dintr-o labă într-alta, aşa cum te-ai juca dumneata cu-o mingiucă de cârpă.
Şi, ce să vezi? Tăcu femeia şi nu mai zise nici pâs.
— De-ajuns? întrebă Prostilă.
— Încă o ţâră – spuse Neacşu. Las’ că-i face numai bine...
Iar când, într-un târziu zmeul slobozi femeia, rămase aceea potolită şi nu i se mai auzi glăsciorul.
— Te doare ceva? o întrebă Neacşu.
— Nu, mulţumesc – răspunse ea cuviincios.
— Atunci doreşti, poate, ceva?
— Nu, bărbăţele, mulţumesc.
Se frecă Neacşu la ochi, părându-i-se că nu vede bine. Dar nu: femeia lui zâmbea drăgăstos şi se uita la el aşa cum niciodată nu se mai uitase.
— Mai avem treabă cu zmeii, nevastă? întrebă Neacşu din nou şi ea răspunse-ndată:
— Eu cred că nu. Lasă-i să se-ntoarcă în lumea lor, sărăcuţii, că or fi având şi altele de făcut decât să ne tot asculte pe noi...
— Apăi, cu bine, zmeilor şi s-auzim de bine! spuse Neacşu, iar Prostilă îi mulţumi încă o dată pentru naibă, după care ceata zmeilor şi-a zmeoaicelor se ridică în văzduh şi pieri, de parcă n-ar fi fost.
— Ţi-o fi foame, bărbăţele – spuse femeia şi, intrând în casă se-apucă să gătească nişte bucate nemaivăzute, în vreme ce Neacşu nu ştia cum să se minuneze mai bine de bucăţica lui de nevastă.
Iar din ziua aceea tot aşa s-au scurs zilele lor. Cât despre împăratul zmeilor, bag sama că şi acela s-a-mpăcat de minune cu cucuiul lui, că de atunci nu i s-a mai auzit nici de nume. Şi-astea, logofete, nu sunt glume! Ştie azi şi ultimul bezmetic că orice sac îşi află-n lume petic...