AnnaE
#0

Fierarul şi Moartea

 

Odată, la vremea cireşelor coapte, Moartea pătrunse într-un sat de munte. Şi coborâse noaptea peste sat şi stelele priveau cu teamă la năluca neagră ce păşea prin mijlocul uliţei, dreaptă şi neîndurătoare, în vreme ce fierul coasei pe care-o purta pe umăr zvârlea arar câte-o sclipire îngheţată. Păşea Moartea pe uliţa satului şi pe unde trecea, câinii se trăgeau în lături scheunând, mâţele se zbârleau şi caii tremurau, viţeii-şi lipeau boturile de pântecul mamelor, iar cucuvăile râdeau, înfoindu-şi penele. Căci Moartea trecea pe uliţa satului şi dâra de frig pe care o lăsa în urmă înspăimânta vietăţile lipsite de grai...

Şi nu se zărea fir de lumină la ferestrele oamenilor, fără numai la un ochi de geam, departe, în capul satului, unde o fată cânta, rânduindu-şi avutul în lada de zestre.

Iar Moartea, călcând cu paşi grei, se îndreptă către casa aceea şi se opri în faţa uşii. Atinse uşa cu fierul coasei şi zăvorul sări şi uşa se dădu de perete. Tăcută, dreaptă şi neîndurătoare, Moartea privi către fată.

— Tu? şopti fata şi cântecul i se frânse şi buzele-i albiră fără veste şi ochii i se măriră. Pe cine cauţi? Aici nu locuiesc decât eu... şi mâine mă mărit!

— Taci! spuse Moartea. Destul ai cântat...

— Dacă te supără cântecul meu sunt gata să tac – vorbi repede fata. Iacă, n-am să mai cânt...

— Nu te osteni – grăi însă Moartea. Ştiu tot ce-ai să-mi spui. De mii şi mii de ori am auzit ce spun oamenii când vin să-i iau şi nu tu ai să născoceşti vorbe pe care nu le ştiu... Hai, bea! Şi Moartea scoase de sub zăbranic o cupă neagră, şi braţul ei osos se dezgoli, când apropie cupa de buzele fetei.

Fata se dădu însă cu un pas îndărăt şi strigă:

— La ce mă-mbii? Ce băutură tremură în cupa ta?

— E licoarea uitării – spuse Moartea. Nu-i pe lume ciorchine să dea vin mai dulce... Priveşte!

 Şi Moartea îşi roti braţul pe dinaintea ochilor albaştri ai fetei şi fata nu se mai putu împotrivi. O toropeală ciudată o cuprinse şi, atingând cupa cu buzele, sorbi fără să ştie licoarea.

— Cum te cheamă? întreb Moartea.

— Nu... nu ştiu – răspunse fata, rotindu-şi privirile, de parcă atunci, pentru întâia dată ar fi văzut odăiţa în care se născuse. Am uitat...

— Nici n-ai nevoie să ştii – rânji Moartea şi, apucând coasa, izbi.

Dar fata nu căzu. Rămase în picioare, cercetând la fel de mirată cele din jur.

 — Ia te uită! mormăi Moartea şi, înciudată, mai izbi o dată.

Zadarnic! Fata rămânea tot în picioare; cu aceeaşi mirare privea masa şi scaunele scunde, şi-n ochii albaştri nu i se citea nici urmă de teamă.

Dacă văzu aşa, cercetă Moartea cu luare-aminte tăişul coasei şi-l află tocit, zimţat ca un fierăstrău. Şi cum să te prindă mirarea? De-amar de vreme, de când secera vieţile împăraţilor şi cerşetorilor, vieţile pruncilor şi moşnegilor, vieţile tuturor dobitoacelor, vieţile fiarelor de pădure, vieţile păsărilor şi vieţile gâzelor, avusese vreme să se tot ştirbească!

— Mda! îşi spuse Moartea. Tu, fetico, nu pierzi nimic de mai aştepţi oleacă... Şi, înfăşurându-se mai bine-n zăbranicul ei, se răsuci şi porni din nou pe uliţa satului, în căutarea unui fierar.

Acu, un singur fierar locuia în sat, şi cu fierarul acela trebuia să se mărite fata a doua zi. Moartea se opri în dreptul uşii lui şi bătu cu putere. Apoi se ghemui, ascunzându-şi cum putu mai bine ciolanele şi aşteptă.

Fierarul nu dormea. Întins pe culcuşul lui se gândea la bucuria zilei de mâine, iar dacă auzi bocănituri în uşă îndată se sculă şi, deschizând zări o bătrână gârbovită.

— Ce-i, mătuşă? întrebă el. Ce te aduce la mine-n miez de noapte?

— Nevoile, maică... Iacă, fie-ţi milă de-o biată bătrână. Am o coasă şi i s-a cam ştirbit tăişul...

Fierarul apucă mirat coasa.

— Da’ bine, mătuşă, dimineaţa nu puteai să vii?

Bătrâna chicoti răguşit:

— Puteam, puteam, cum de nu... Dar dimineaţa nu puteai dumneata să-mi faci treaba! Sau ai uitat că mâine te-nsori?

— Pe toate le ştii! se minună fierarul. Fie, dacă tot m-ai găsit treaz... Şi era gata s-o poftească înăuntru pe bătrână, când o văzu sărind din loc, ca muşcată de şarpe.

— Uliţa! Uliţa! strigă bătrâna, săltând când pe un picior, când pe celălalt. Se clătina şi, ca şi cum ar fi fost gata să cadă, îşi întinse braţele. Atunci zăbranicul alunecă şi fierarul văzu pentru o frântură de clipă hârca şi oasele celei ce-i bătuse la uşă. Înspăimântat, făcu un pas îndărăt şi izbi uşa-n nasul cârnei, care-n van striga şi blestema. Apoi, privind printr-o crăpătură a uşii, fierarul o văzu alergând, alergând până ce pieri pe după nişte case.

— Din ce-am scăpat! îşi spuse fierarul. Numai de Moarte nu-mi ardea mie... Şi, cum nu-i venea să se culce, se apucă să rânduiască toate cele, ca să-şi întâmpine mireasa cum se cuvine.

Atunci dădu peste coasa de care Moartea uitase. Era o sculă ca toate celelalte, numai că pe fierul coasei se aflau săpate nişte semne ciudate. Iar tăişul, ce-i drept, era stricat.

— Ptiu, drace! spuse fierarul şi, fără a se gândi prea mult, piti coasa pe după nişte fiare vechi, în fierărie; iar dacă făcu bună rânduială peste tot, aşteptă să se lumineze de zi.

Acu, să nu uităm că în casa din capul satului uşa rămăsese dată de perete, aşa cum o lăsase Moartea când pornise-n căutarea fierarului. Şi fata ieşi pe uşă, minunându-se de bolta înstelată şi, ca una ce sorbise licoarea uitării, nu-şi mai aminti nimic din câte văzuse şi trăise până-atunci, în lumea oamenilor. Doar cu-o zi înainte mai ştia că prin mijlocul satului trece uliţa noroioasă pe care în atâtea rânduri o bătuse cu tălpile, dar uliţa i se păru acu o dihanie lungă, întinsă la pământ. Ca s-o-nspăimânte, îşi bătu palmele şi strigă:

— Fugi! iar uliţa zvâcni ca un şarpe şi prinse a se târî printre case. (Atunci, pasămite, se clătinase Moartea, nepricepând ce duh rău intrase în uliţa cea liniştită. Şi uliţa o dusese cu ea!).

Gonea neauzit, frecându-şi trupul de uluci, gonea şerpuind, iar fetei nu i se păru ciudat că uliţa pierea lăsând în urmă-i o fâşie de iarbă, smălţată de flori. Căci, pe măsură ce uliţa se depărta, iarba şi florile se iveau între cele două rânduri de case...

Şi fata păşi pe covorul verde şi culese florile; dar nu mai ştia că floarea e floare. Păşea încetişor, cântând un cântec pe care niciodată nu-l auzise, iar când se sătură de mireasma florilor, zvârli spre stele florile culese, şoptindu-le:

— Zburaţi! Şi florile zburară ca nişte fluturi, topindu-se în văzduhul luminat de secera lunii.

Fata însă nu mai ştia ce-i o seceră, cum nu mai ştia ce e luna. Întinse braţul către sclipirea aceea şi, neputând-o ajunge, ridică un picior, ca şi când ar fi voit să urce o treaptă. Şi-o treaptă nevăzută se-nfiripă de bună seamă sub talpa fetei, o treaptă şi-ncă una, şi-apoi alta şi alta, un şir întreg de trepte nevăzute pe care sui, înălţându-se treptat în văzduh.

Şi-n dreptul secerii lunii se-opri şi se aşeză în scobitura secerii de aur, ca-ntr-un leagăn, şi-n leagănul lunii, străjuită de stele, adormi. Iar noaptea se scurse cu încetul până ce zorii stinseră stelele, cum stinseră şi luna. Cerul era albastru, soarele strălucea şi luna nu se mai vedea, dar fata tot mai dormea în leagănul lunii...

Fireşte, dimineaţa oamenii s-au mirat nespus, pe pământ, când ridicându-şi privirile au zărit sus, sus de tot, pe cer, o fată care părea că atârnă de boltă. Înţelepţii se-ncuiară în casă şi chibzuiră îndelung, nebunii se bucurară şi babele scorniră minciuni, dar nimeni nu dezlegă taina fetei adormite pe cer; iar fata dormea netulburată.

Şi-apăi în satul lui de munte, deschizând în zori uşa, fierarul se minună întâi de uliţa care pierise, lăsând în locu-i un tăpşan. Apoi îşi ridică privirile spre soare şi văzu fata. Şi-un junghi îi împunse inima, că prea semăna arătarea cu mireasa lui!

Alergă atunci ca ieşit din minţi, alergă până la căsuţa din capul satului şi văzu uşa dată de perete şi opaiţul fumegând şi încăperea goală.

— Ea e, îşi spuse fierarul, privind din nou către fata de pe boltă. Dacă-i vrajă la mijloc, oi sparge şi vraja! Şi chiui de răsunară munţii şi-şi mişcă braţul, încercând să-şi cheme iubita.

Dar glasul nu-i răzbătea până-n cer, şi fata, bag sama, nu-l auzi, căci, liniştită, dormea înainte.

Şi-şi aminti fierarul de vorbele bătrânilor, care povesteau că undeva, departe, se află o scară ce suie la cer. Spuneau că scara e din fire de aur, că porneşte din coarnele unui taur şi că nimeni n-o poate vedea până ce nu-şi ucide umbra...

Îngândurat, fierarul plecă spre fierăria lui. Şi pentru întâia oară îşi privi cu ochi răi umbra, care-i luneca neauzit în urmă. Se răsuci deodată şi-ncercă s-o calce în picioare, dar umbra se feri în lături. Apucă un bolovan şi-l izbi în pieptul umbrei, dar umbra nu se sinchisi şi-l urmă credincioasă. Atunci, intră în fierărie şi luă din cui un paloş greu, cu care se sili să hărtănească umbra. Lovea straşnic, înverşunându-se, şi curând pământul de lângă el semănă cu o ţarină răscolită de fierul plugului. Iar, când se depărtă cu trei paşi, umbra îl urmă nevătămată, neagră şi tăcută ca o pisică.

— N-am  să  scap  de  tine? strigă  fierarul şi,  deznădăjduit, dădu cu pumnul în mormanul de fiare vechi, sprijinite de-un perete al fierăriei.

Fiarele se prăbuşiră zdrăngănind, iar după ele se ivi o coasă.

— Coasa  Morţii!  izbucni  fierarul,  grăbind  să  apuce  scula  uitată  de cruntul oaspe din vremea nopţii.

Şi-ndată potrivi fierul pe nicovală şi-ncepu a-l izbi cu putere. Ciudate sunete smulgea barosul din fierul Morţii! Aici i se părea fierarului că aude un ţipăt de cucuvaie, aci desluşea urletul jalnic al unui câine, aci prindea un geamăt de om care-şi dă duhul, aci se ridica un vaiet ce nu semăna cu nimic şi care-i îngheţa sângele în vene. Şi, cum izbea o dată cu barosul, cum plesnea acela şi cădea la pământ. Nouă baroase a schimbat fierarul, nouă pile şi nouă cute, până ce tăişul fierului ajunse ca un brici.

Atunci îşi şterse fierarul sudoarea de pe frunte şi, privindu-şi umbra, ridică încet coasa. Şi izbi în pata neagră, lungită la picioare. Umbra zvâcni odată, fâlfâi prin fierărie, încercând parcă să fugă, dar se prăvăli. Iar, dacă se mişcă  fierarul, umbra  rămase nemişcată, iar dacă se depărtă de nicovală, umbra nu se clinti. Zăcea la pământ, ca un om negru. Avea cap şi trunchi şi mădulare, dar înţepenise acolo, pe vecie.

Şi fierarul ieşi din fierărie şi-avu o strângere de inimă când văzu că stă drept în soare, fără ca trupul lui să lase umbră. Dar îşi ridică privirile şi zări fata adormită, atârnând între cer şi pământ, şi se bucură la gândul c-o va putea ajunge.

— Aşteaptă! strigă el. Am să urc eu şi-n cer, aşteaptă-mă!

Dar fata nu-i răspunse, şi-atunci, punându-şi coasa Morţii pe umăr, o porni la drum. Şi, iacă, de când n-avea umbră, de când lepădase tot ce e negru şi greu îl trăgea în jos, păşea mult mai sprinten, de parcă abia atingea pământul. Mai degrabă sărea, decât păşea. Într-o zi merse ca-n două, în două merse ca-n nouă şi-n nouă ca-n nouăzeci şi nouă, până se pomeni în vârful unui munte.

Şi numai ce puse piciorul pe stânca cea mai înaltă, că zări un taur de aur, din coarnele căruia pornea o scară ce se-nălţa, pierzându-se-n cer. Şi scara era alcătuită din fire de aur.

— Nu gândeam să-ajung ziua când oi vedea un om în stare să se despartă de umbra lui spuse taurul.

— De dragul iubitei – răspunse fierarul.

Şi-i sări în spinare. Şi vârând coada coasei în brâu, prinse a sui pe scările de aur. Se-ntunecă, iar secera lunii strălucea aşa cum mai strălucise şi-n nopţile cât fierarul bătuse cale lungă. În nopţile acelea îşi văzuse mireasa odihnind în leagănul lunii, apoi o văzuse deşteptându-se şi jucând printre lumânările stelelor şi fierarul nu pricepuse cum de zboară; şi mai vârtos încă, nu se dumirise de ce, dacă poate zbura, nu se întoarce la el, pe pământ. Mai încercase s-o strige când şi când, dar fata nu-l auzise şi nu-i rămăsese decât să-şi urmeze drumul, aşa cum şi-l urma şi-acu, suind pe scara de aur.

Şi sui, sui, sui, până-ajunse aproape de secera lunii. Fata-l privea liniştită şi-oleacă mirată.

— He-hei! strigă fierarul.

— He-hei! răspunse fata, zâmbind. Cine eşti tu?

Iar dacă-i auzi vorbele, osteneala îndelungatei călătorii îl cuprinse parcă deodată pe fierar. I se păru că văzduhul răsună de surle şi tobe şi că glasul nu-i izbuteşte să acopere larma aceea năprasnică.

— Nu mă cunoşti? strigă el. Pentru tine mi-am ucis umbra şi-am suit scara de aur... Am venit să te duc înapoi, pe pământ!

— Pe pământ? râse fata. Ce-i aceea pământ?

Surlele şi tobele ţipară într-o izbucnire sălbatică. Fierarul văzu negru înaintea ochilor.

— Mireasa mea, ai uitat de pământ?

Dar, în loc să răspundă, fata sări de pe secera lunii şi pluti prin văzduh, oprindu-se lângă fierar.

— Cine eşti? vorbi ea din nou. Te aud ca pe-un cântec uitat...

— E-o vrajă – şopti fierarul pentru sine. O vrajă rea...

— Nu te-ntrista – spuse însă fata. Vino! Şi-l luă de mână şi fierarul se miră de răceala mâinii ei.

Şi păşiră împreună prin văzduh, iar fierarul nu se mai întrebă cum de poate călca în gol, ca pe-un drum bătut... Dacă merseră o vreme, se opriră la malul unui râu de foc. O luntre de jar aştepta la mal şi ei suiră-n luntre, fără să simtă arsura focului, şi luntrea de jar îi trecu peste râul de foc şi-i opri în dreptul unei porţi uriaşe, de piatră. Poarta era deschisă şi dinăuntru venea un val de aer rece.

— Să nu intrăm – se rugă fierarul. Dar fata-şi întoarse privirile către el şi rosti încet:

— Trebuie să intru. Mă cheamă-ntr-acolo...

Hotărât să n-o lase singură, fierarul nu mai spuse nimic. Şi fata intră pe poarta de piatră, dar, când voi s-o urmeze şi el, îi fu cu neputinţă: îşi mişca picioarele ca şi cum ar fi păşit, dar nu înainta nici cu o palmă.

— Vino — îl chema fata, şi el se străduia din toate puterile; însă, cât se străduia, nu izbutea decât să facă paşi pe loc.

— Nu pot intra – spuse cu durere fierarul.

— Păcat, răspunse fata. E bine cu tine... Şi, pe măsură ce vorbea, se depărta încet.

— Opreşte-te! strigă fierarul. Întoarce-te!... Încearcă să ieşi!

— Nu pot ieşi – rosti fata şi-şi mişcă mâna în chip de bun rămas, şi depărtarea dintre ei sporea mereu.

Curând trupul fetei se văzu ca prin sită, apoi ca prin ceaţă, apoi se topi în neguri. Deznădăjduit, fierarul izbi cu pumnii-n poarta de piatră, se jelui şi răcni, dar poarta se-nchise încet, surdă la zbuciumul şi durerea lui, şi fierarul se prăbuşi înaintea porţii uriaşe.

Zăcu acolo multă vreme, iar când se ridică se lumina de zi. Cerul era mohorât şi doar fâşiile norilor călătoreau alene.

— Cine mi-ar putea da o mână de-ajutor? se frământa fierarul. Dacă n-o scot din lumea îngheţată, care începe dincolo de poarta asta, mireasa mea-i pierdută pe vecie...

Atunci simţi, lipită de trup, coada coasei şi-şi aminti de negrul muşteriu din vremea nopţii.

— Da, da, îşi vorbi fierarul. Cine alta decât Moartea-mi poate spune ce-am de făcut?... Dar cum să-i dau de urmă?

Norii treceau leneşi pe lângă el.

— Norilor, norilor, pe unde-aţi umblat n-aţi văzut o nălucă neagră şi cumplită foarte?

— Nici aproape, nici departe – răspunseră norii.

Şi norii trecură şi se ivi Vântul, care-i mâna din urmă.

— Vântule, Vântule, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră ce tăcere-mparte?

— Nici aproape, nici departe – răspunse şi Vântul.

Şi vântul trecu şi, limpezindu-se cerul, Soarele se ivi deodată pe boltă.

— Soare, Soare, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră şi-n ochi cu văi deşarte?

— Ce vrei de la Moarte? întrebă Soarele, şi fierarul îi povesti durerea lui.

Povesti amănunţit, iar din ce povestea, dintr-atât Soarele se mâhnea.

— Tare mi-e milă de tine, fierarule – zise el, când acela sfârşi – tare mi-e milă şi tare mă doare că nu te pot ajuta. Puterea mea se-ntinde asupra a tot ce-i supus pieirii, a tot ce lasă umbră, şi tu ţi-ai jertfit umbra şi-ai ieşit din hotarele puterii mele... Nu te pot ajuta, dar un sfat nu mă rabdă inima să nu-ţi dau: iacă, prinde-te de coada stelei călătoare!

Şi fierarul văzu o stea călătoare gonind către el şi, dacă auzi sfatul Soarelui, nu mai stătu pe gânduri. În clipa când coada stelei trecu prin dreptul lui, îşi întinse mâinile şi se-agăţă de snopul luminos, pe care aceea îl târa după dânsa.

— Rămâi cu bine, Soare, şi-ţi mulţumesc pentru sfat!

— Cu bine, fierarule, şi-ţi doresc izbândă!

Aşa porni fierarul într-o nouă călătorie prin văzduh. Steaua cu coadă gonea mai repede ca vântul, mai repede ca gândul şi-ntr-o clipă-nconjură pământul! De iuţeala aceea nebunească îi ţiuiau fierarului urechile şi-l cuprinse o ameţeală straşnică, de era cât pe ce să-şi descleşteze degetele şi să lunece-n hău. Dar se ţinu tare şi-şi păstră firea. Iar când izbuti să ia seama la cele din jur, steaua năzdrăvană şi-nconjurase pământul de şapte ori. A opta oară porni în zbor, şi de astă dată, preţ de cât ai bate din pleoape, fierarul zări sub el un soi de balaur negru, ce şerpuia purtând o mogâldeaţă-n spinare; şi pricepu că vede uliţa satului de munte, care-o luase razna, ducând Moartea cu ea.

Şi steaua dădu pentru a opta oară ocol pământului, iar când se avântă pentru a noua oară în mersul ei nebunesc, fierarul prinse clipa potrivită şi, ajungând deasupra uliţei buiece, îşi descleştă degetele şi-şi dădu drumul să cadă. Şi se rostogoli prin văzduh ca o pasăre lovită, se rostogoli şi nu se opri decât pe uliţa zburătoare, la doi paşi de Moarte.

Târâtă de-atâtea zile pe  unde vrei şi  pe unde nu vrei, de mânie, Moartea  era  parcă  şi  mai  neagră  ca  de  obicei.  Dacă  văzu  că  ceva  se prăbuşeşte lângă ea, se plecă să vadă ce şi cum.

— Tu erai, fierarule? strigă Moartea, mai mirată văzându-l, decât dacă ciudata ei călătorie s-ar fi sfârşit tot atât de fără veste cum începuse.

— Eu – răspunse fierarul. Ce, ai uitat că mi-ai poruncit să-ţi ascut coasa?...

Abia atunci îşi zări Moartea coasa şi-o bucurie cumplită o cuprinse.

— Dă-mi-o, dă-mi-o – strigă ea, întinzând cu nerăbdare oasele degetelor către fierar.

Dar acela se trase îndărăt şi vorbi liniştit:

— Stai niţel, că din preţ încă nu ne-am înţeles.

— Ne-om înţelege, ne-om înţelege! grăi repede Moartea, şi fieraru-i răspunse îndată:

— Nădăjduiesc! Mai întâi doresc să-mi înapoiezi mireasa şi să-i înapoiezi amintirile.

Dar Moartea-şi îndreptă oasele şi-ncrucişându-şi braţele, spuse cu trufie:

 — Nici gând!

— Ai să mă duci dincolo de poarta de piatră – urmă netulburat fierarul – şi-am s-o primesc din mâinile tale, aşa cum o ştiu de pe pământ.

— Nebunule! râse Moartea. La poarta de piatră ajung doar umbrele cărora  le-am  ucis  trupul,  sau  trupurile  care  şi-au  ucis  singure umbra, câştigându-şi viaţa fără capăt. Şi, încă şi-acelea, doar cu-ngăduinţa mea!

— Priveşte! spuse fierarul.

Uliţa însufleţită îşi urmase calea-n tot acest timp şi ajungând în dreptul soarelui Moartea văzu cu spaimă că omul din faţa ei nu are umbră.

— Ce-ai făcut, fierarule? şopti Moartea.

— Te-am învins, răspunse fierarul – şi pe uliţa ce urma să şerpuiască prin văzduh tăcură amândoi, prinşi de gânduri grele.

— Nu mă mai pot împotrivi, rosti în cele din urmă Moartea. Noi doi, acu, suntem de-o seamă... Jertfindu-ţi umbra te-ai scos din rândurile celor ce pier.

Şi-n vreme ce Moartea tăcea, muncită de-ndoieli, fierarul se apucă să mâne uliţa, îndemnând-o cu coada coasei ba spre stânga, ba spre dreapta, după cum se cerea ca să poată ajunge în dreptul porţii de piatră. Moartea făcu un semn şi poarta se deschise, şi ei intrară pe poartă, aşa cum se aflau, în picioare pe uliţa mişcătoare.

Dincolo de poarta aceea începea o ţară de neguri. Era frig şi umbre de copaci se clătinau ici-colo şi umbre de păsări treceau în zbor; umbre de oameni lunecau fără ţintă, şi peste toată lumea de neguri plutea o tăcere albă. Prin ţara aceea uliţa şerpuia încet, ca-nvinsă de oboseală. Umbrele se apropiau de ea şi-şi mişcau buzele, încercând să grăiască, dar nici un sunet nu trecea dincolo de umbra buzelor şi nălucile-şi mişcau zadarnic braţele, fluturându-le ca pe nişte fâşii de pânză. Aşa cum se iveau din neguri, aşa se pierdeau în neguri şi fierarul le cerceta cu inima strânsă.

— Uite-o! strigă el deodată, şi glasul îi răsună ca o trâmbiţă în inima negurilor, acolo unde glas de om nu răsunase nicicând.

La sunetul acela o umbră se apropie şi trupul fetei se văzu întâi ca prin ceaţă, apoi ca prin sită, apoi aşa cum fusese pe pământ. Fierarul o apucă de mână şi-o trase pe uliţa mişcătoare, iar fata i se cuibări la piept, oftând abia auzit:

— E bine cu tine...

Moartea se întoarse atunci către fierar:

— Pleacă-ţi coasa – spuse ea. Şi, arătându-i fetei semnele ciudate săpate pe fierul coasei, porunci: Tu, trece-ţi de-a-ndăratelea degetul peste semne, de la coadă spre cap!

Şi fata o ascultă şi-şi purtă de-a-ndăratelea degetul peste semnele acelea şi, pe măsură ce-şi mişca degetul, un tremur nestăpânit îi cuprindea trupul.

— Mi-e frig, se plânse fata.

— Îndată, îndată, o mângâie fierarul.

Şi Moartea-l îndemnă să mâne uliţa către poarta de piatră şi cu toţii ieşiră din ţara de neguri. Şi-n clipa când poarta se închise în urma lor, fata scoase un ţipăt şi cuprinse cu braţele gâtul fierarului:

— Iubitule, unde-ai fost?... Mi-era frig, frig...

 — S-a isprăvit acu, lasă – o mângâie acela. Dar fata dădu cu ochii de Moartea ce-i privea nerăbdătoare.

— Iar mi te-arăţi? strigă fata. Ce m-ai pus să beau, de mi-ai luat minţile? Moartea dădu din umeri şi rosti apăsat:

— Fierarule, m-am ţinut de cuvânt. Dă-mi coasa!

— Îndată, spuse fierarul.

Da înainte de a-i întinde scula ucigătoare, izbi o dată în umbra care-nsoţea fiece mişcare a fetei. Umbra-i fâlfâi aşa cum şi umbra lui fâlfâise, acolo, în fierărie, şi se lungi apoi la picioarele ei, pe uliţă. Fierarul mai izbi o dată în lutul uliţei şi doar apoi îi înmână Morţii coasa.

Şi uliţa se opri fără veste undeva, între cer şi pământ, pentru a se prăbuşi din văzduh, ca o piatră. Fata închise ochii şi când îi deschise din nou, peste o clipă, se afla pe uliţa cunoscută a satului ei de munte, chiar în dreptul căsuţei în care văzuse lumina zilei. Iar mirele o cuprindea cu braţul pe după umeri.

— Ciudat – spuse fata, cuibărindu-se – parcă m-aş deştepta dintr-un vis... un vis pe care l-am uitat...

Şi amândoi păşiră pe uliţă, şi fata nu văzu pata întunecată care-abia se deosebea pe pământul negru, o pată-n chip de fată, o pată cu cap, cu trunchi şi mădulare...

Şi la nunta lor se iviră pe cer două stele, care mai ard pe boltă şi-n ziua de azi. În juru-le toate-au îmbătrânit, s-au stins şi s-au schimbat, dar fierarul şi femeia lui au rămas tineri, ca-n anul depărtat când Moartea pătrunsese, la vremea cireşelor coapte, în satul lor de munte. Şi, de-ai să-i cauţi la fierărie, ai să-i găseşti. Uneori vântul se opreşte din drum şi gustă din pâinea lor, alteori visul le vine-n ospeţie şi-i dăruieşte cu mantale albastre. Nevătămaţi au trecut prin ciumă şi războaie şi nevătămaţi vor dăinui în veci, căci nu au umbră.

Auzi? Sună fierul pe nicovală, undeva, într-un sat de munte, un sat în care se făuresc inele ce păstrează dragostea şi potcoave ce nu se desprind niciodată... Hai, cine mai porneşte drumul într-acolo?