PDF Viata lui Isus povestita de un credincios de Paul Johnson carti spirit si spiritualitate

Viata lui Isus povestita de un credincios de Paul Johnson

• Om şi Dumnezeu

Iisus din Nazaret a fost, din punctul de vedere al influenţei sale, cea mai importantă fiinţă omenească din istorie. În acelaşi timp, este omul despre care s-a scris şi s-a discutat cel mai mult. Cel mai vechi document existent în care se vorbeşte despre el, întâia epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, a fost răspândit (cu alte cuvinte copiat şi publicat) în deceniul şase al primului secol d.Cr., la aproximativ douăzeci de ani după moartea lui Iisus. Pe vremea aceea, circulau şi biografii scrise în aramaică, limba în care se exprima Iisus, însă ele s-au pierdut. Ne-au parvenit totuşi patru biografii în limba greacă, publicate în decurs de cincizeci de ani de la moartea lui Iisus. Până spre sfârşitul secolului, apăruseră patruzeci şi cinci de documente autentice despre el, care au supravieţuit şi ele. De atunci, au fost publicate în număr tot mai mare şi în toate limbile, mai întâi documente şi apoi cărţi întregi despre acest subiect. Numai în Anglia există la ora actuală peste o sută de mii de biografii, alături de numeroase monografii. Peste o sută au apărut deja în primul deceniu al secolului XXI.

Religia care comemorează învăţăturile, moartea şi învierea lui Iisus era bine împământenită în şase ţări în jurul anului 50 d.Cr. Adepţii acestei religii erau deja cunoscuţi sub numele de „creştini”, denumire pe care credincioşii au adoptat-o cu multă bucurie, deşi fusese creată în Antiohia, bine cunoscutul oraş al neologismelor argotice. De atunci, numărul creştinilor a tot crescut, ajungând azi la 1,25 de miliarde. În ciuda faptului că în unele părţi ale lumii cifra a rămas neschimbată sau este în declin, creştinismul câştigă teren în Asia, America Latină şi mai ales în Africa. Primul loc de cult datează de prin anul 50 d.Cr., iar azi multe dintre cele aproape un milion de capele, biserici, bazilici, abaţii şi catedrale se numără printre cele mai mari, mai remarcabile şi mai frumoase construcţii clădite vreodată: într-adevăr, influenţa creştinismului a fost poate factorul suprem în dezvoltarea arhitecturii de-a lungul ultimelor două milenii. Imaginea lui Iisus este motivul preferat în pictură şi sculptură, dar influenţa creştinismului este de asemenea predominantă în poezie, muzică şi toate celelalte arte, în afară de fotografie, film şi mediile electronice, cu toate că şi în acestea se întâlnesc adesea imagini ale lui Cristos. Viaţa lui Iisus şi religia pe care ea a generat-o sunt în multe privinţe – dar mai cu seamă sub aspect cultural şi moral – evenimentele centrale în istoria umanităţii, în jurul cărora gravitează totul, şi prevăd că aşa va fi şi în viitor.

Ne-am referit mai sus la influenţa lui Iisus ca om. Dar motivul importanţei lui ca om nu rezidă doar în natura sa umană şi în personalitatea sa, sau în acţiunile sale, ci în faptul – de care toţi creştinii sunt convinşi ca şi mine – că Iisus era şi este în acelaşi timp şi Dumnezeu. Acest eveniment unic, adică apariţia pe pământ a unei fiinţe care să fie şi Dumnezeu, şi om, este esenţa creştinismului.

Cum se explică acest fenomen de excepţie? Este un mister, aidoma multor alte chestiuni fundamentale de care ne izbim în viaţă, cu privire la care nu putem decât să emitem presupuneri. Cum să-i faci pe oameni demni să existe alături de Creatorul lor? Răspunsul ni se dă în Ioan 3,16: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

De vreme ce Dumnezeu este atotştiutor şi omniprezent, trebuie să presupunem că planul mântuirii – şi deci cea din urmă consecinţă umană – a fost prefigurat în crearea timpului şi spaţiului şi că, de aceea, Dumnezeu a fost ab initio trinitar prin natura sa, monoteist, dar şi trei-în-unul: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Din ce cauză procesul mântuirii a devenit posibil în anul 4 înaintea erei creştine, odată cu naşterea lui Iisus, şi nu mai devreme sau mai târziu? Întrucât Dumnezeu există dincolo de timp şi spaţiu – acestea fiind doar nişte instrumente efemere care-i permit umanităţii să evolueze, să fie pusă la încercare şi apoi să fie mântuită –, întrebarea (deşi mi se pare firească) este zadarnică. La fel de zadarnic este să ne punem întrebări în legătură cu natura lui Iisus şi a lui Dumnezeu, sau cu preexistenta sa de la începutul începutului, fiindcă aceste lucruri nu pot fi cunoscute, ca să nu mai vorbim de viitor, care ne este încă ascuns.

Ceea ce putem face totuşi este să scriem despre viaţa lui Isus-omul, în timpul căreia, potrivit Sfântului Ioan, „S-a sălăşuit între noi […] plin de har şi de adevăr” (1, 14). Viaţa lui a fost povestită mai des decât viaţa oricărui alt om, cu o varietate infinită de amănunte provenite din vaste surse de erudiţie, care au dus adesea la controverse şi au trezit resentimente. Erudiţia este, ca orice altceva, determinată de modă. Spre sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, era la modă să se nege existenţa lui Iisus. Niciun erudit serios al zilelor noastre nu mai susţine această opinie, şi e greu de imaginat cum a putut ea să apară, având în vedere abundenţa dovezilor privitoare la existenţa lui Iisus. Pentru autorii laici romani, mult mai apropiaţi de epoca în care a trăit el, de pildă Pliniu, Tacit, Suetoniu, existenţa sa era un lucru de la sine înţeles, ca de altfel şi pentru conştiinciosul istoric evreu Iosephus, care a scris în generaţia de după moartea lui Iisus. Mai mult, spre deosebire de majoritatea covârşitoare a figurilor ilustre din Antichitate, a căror existenţă n-a fost nicicând pusă la îndoială, Iisus a făcut obiectul a patru biografii, dintre care una e scrisă de un martor ocular şi celelalte sunt transcrieri ale relatărilor orale făcute de martori oculari. Toate au fost puse în circulaţie între treizeci şi patruzeci de ani de la moartea lui şi toate concordă în punctele esenţiale. Multe detalii sunt confirmate în scrisori din acel timp, răspândite de discipolii lui.

Când scrii despre viaţa lui Iisus, problema nu e atât sărăcia surselor, cât abundenţa lor, precum şi dificultatea de a pătrunde în spatele textului scris şi de a tălmăci pe deplin spusele şi episoadele care trebuie explicate din nou fiecărei generaţii. O altă problemă este cum să prezinţi unor cititori aflaţi la două milenii distanţă personalitatea unui om atât de extraordinar şi de versatil, înflăcărat şi chibzuit, clar şi subtil, plin de autoritate, uneori chiar aspru, şi totuşi nemărginit de bun, înţelegător, iertător şi iubitor, atât de strălucitor în desăvârşirea sa, încât cei din preajmă îi acceptau fără şovăire caracterul divin. Şi totuşi, una dintre splendorile creştinismului este că scriitori din toate timpurile au simţit că se pot încumeta să facă propriile portrete ale omului Iisus.

Schiţa ce urmează este realizată cu trăsături largi de pensulă, dar uneori pointillist, şi reflectă ani îndelungaţi de lecturi şi studii istorice. În afara referinţelor la textele Evangheliei (toate din King James Version[1]), nu citez alte autorităţi, dar sunt pregătit, la nevoie, să-mi apăr afirmaţiile bazându-mă pe documente. Am încercat să mă exprim clar şi concis, în dorinţa de a transmite bucuria şi hrana pe care le capăt mergând pe urmele lui Iisus şi meditând asupra vorbelor lui.

8764445. copilăria, tinereţea

Iisus s-a născut într-o lume dură, violentă, crudă şi instabilă. Era, în acelaşi timp, o lume materialistă şi tot mai prosperă. Realitatea geopolitică era dominată de Roma, cu posesiunile ei, pe cale să se transforme din republică în imperiu. Ocupa acum toate coastele Mediteranei, pe care unul dintre iluştrii romani, Pompei, o curăţase definitiv de plaga piraţilor, folosind metode de o brutalitate necruţătoare, torturi şi execuţii publice pe scară largă. Rezultatul a fost rapida dezvoltare a comerţului şi, implicit, faptul că un număr mare de oraşe şi indivizi şi-au dublat bogăţiile în generaţia imediat anterioară naşterii lui Iisus.

Roma, lăsând în urmă Mediterana şi avansând în interiorul continentelor, a ocupat întreaga Italie, Spania, Grecia, Egiptul şi ceea ce numim azi Turcia. Între cincizeci şi şaizeci de milioane de oameni se aflau acum sub legislaţia Romei. Cu cincizeci de ani înainte de naşterea lui Iisus, Iulius Caesar alipise teritoriului roman întreaga Galie (Franţa timpurilor moderne) şi efectuase două misiuni de recunoaştere în Britannia, care a fost însă cucerită abia la cincisprezece ani după moartea lui Iisus. Extinderea imperiului avea la bază mai curând forţa muşchilor decât tehnologia, şi asta datorită celor aproximativ cincisprezece milioane de sclavi, care reprezentau o treime din populaţia urbană şi a căror viaţă a fost descrisă foarte lapidar de Aristotel: „muncă, pedeapsă şi mâncare”. Preţul unui sclav calificat era costul hranei sale pe doi ani. Romanii nu erau nici oameni de ştiinţă, nici tehnicieni; erau jurişti şi constructori. Legile lor, aceleaşi pentru întreaga lume civilizată, erau aplicate cu o severitate înfiorătoare, iar instrumentul justiţiei era răstignirea, răufăcătorii fiind bătuţi în cuie şi lăsaţi să moară. Romanii au construit drumuri superbe şi au descoperit calităţile cimentului, care, amestecat cu aglomerate, producea betonul. Imperiul Roman era fondat pe beton, care le dădea romanilor posibilitatea să construiască apeducte imense ca să aducă apă proaspătă în oraşe, precum şi să ridice enorme clădiri publice. Roma n-a produs o cultură la fel de strălucitoare ca aceea a Greciei. Majoritatea statuilor cu care îşi împodobeau romanii oraşele erau copii după modele greceşti, şi nici nu se puteau mândri cu ceva asemănător Partenonului din Atena. Dar Forumul din Roma era deja spectaculos în măreţia sa, iar Panteonul oraşului, construit în timpul vieţii lui Iisus, era revoluţionar prin dimensiunile sale. Roma avea şi o literatură în plină dezvoltare. Poetul ei naţional, Vergiliu, a murit cu cincisprezece ani înainte de a se naşte Iisus, iar cel mai de seamă poet liric al Romei, Horaţiu, cu patru ani mai devreme. Dar Ovidiu, poetul dragostei, era încă în viaţă în anul 4 î.Cr. Şi avea treizeci şi nouă de ani. Titus Livius şi-a terminat monumentala sa istorie a Romei când Iisus era adolescent. Seneca, dramaturg şi filozof, s-a născut în acelaşi an ca Iisus. Imensa sculptură cunoscută sub denumirea Laocoon şi fiii săi, care se află la Muzeele Vaticanului, a fost creată în timpul copilăriei lui Iisus.

Dezvoltarea culturală din timpul vieţii lui Iisus a rost posibilă datorită stabilităţii impuse de succesorul lui Cezar, Octavian, devenit Caesar Augustus, primul împărat al Romei după războiul civil. A murit când Iisus avea optsprezece ani, dar în timpul urmaşului său, Tiberiu, Roma era atât de înfricoşată de garda pretoriană, încât împăratul îşi putea permite să ducă o viaţă de plăceri pe insula Capri, în timp ce comandantul gărzii, Seian, veghea la menţinerea păcii. În locul pe care-l numim Palestina domnea aceeaşi linişte când s-a născut Iisus, sub tirania plutocratică a lui Irod cel Mare. Abilitatea lui în materie de bani l-a făcut omul cel mai bogat din imperiu. Timp de mai bine de treizeci de ani, prin servilismul faţă de cârmuitorii romani (şi oferind daruri somptuoase), a fost stăpân peste străvechiul regat al iudeilor. A fost cel mai vestit constructor al timpului său. A creat un port nou la Cezareea în Samaria, a refăcut şi a extins Templul din Ierusalim, a construit băi publice, apeducte şi ceea ce noi am numi centre comerciale în şase oraşe, precum şi o serie de fortăreţe puternice, printre care masiva fortăreaţă Antonia (numită astfel după Marcus Antonius) din Ierusalim, care domina Templul şi enormul lui palat. A fost un mare binefăcător pentru evrei, dar nu se bucura de simpatia lor. Doar pe jumătate evreu din naştere, grec ca înclinaţii culturale, Irod cel Mare era socotit eretic de autorităţile religioase iudaice, care-l dezaprobau când sponsoriza jocuri tipic greceşti sau reprezentaţii teatrale şi muzicale. Avea numeroase soţii şi concubine, unele neevreice, şi era tatăl multor copii. Suspicios şi crud, şi-a ucis patruzeci de soţii, copii şi alte rude apropiate, adesea în împrejurări de o atrocitate extraordinară, acuzându-i de uneltiri, reale sau închipuite, împotriva conducerii sau a propriei persoane. Spre sfârşitul domniei – ultimul lui an de viaţă a fost anul naşterii lui Iisus – suspiciunile lui Irod s-au accentuat, şi la curte domnea o atmosferă paranoică.

Dar împărăţia lui era prosperă, iar Galileea, deşi considerată sălbatică şi primitivă de către pătura urbană sofisticată din Ierusalim, nu era deloc înapoiată din punct de vedere economic. Evreii din Galileea mâncau bine şi aveau din belşug oi pe care le creşteau şi pentru lână, şi pentru carne. Omniprezenţa oilor şi ciobanilor constituie fundalul vieţii lui Iisus şi sursa celor mai multe dintre imaginile sale. Grânele, cultivate în cantităţi mari, erau ieftine şi prinosul lor se exporta din Cezareea. Pâinea, „hrana vieţii”, se mânca la toate mesele şi era la rândul ei un permanent izvor de inspiraţie pentru imagistica lui Iisus. Pretutindeni creşteau măslini, şi toate varietăţile de măsline – negre, verzi şi albe – se consumau zilnic şi se foloseau la producerea uleiului pentru gătit. Existau tot soiul de legume, salate şi mirodenii. La mesele principale, lumea obişnuia să bea vin.

Evreii se ajutau unii pe alţii şi comunităţile lor organizau acţiuni pentru sprijinirea bolnavilor, infirmilor şi orfanilor. Văduvele nevoiaşe căpătau şi ele ajutor. Existau şi evrei săraci, care primeau pomeni de la semenii lor, însă majoritatea celor menţionaţi în Evanghelii drept „săraci” sau „cerşetori” nu erau evrei, căci pe tot cuprinsul Palestinei o mare parte a populaţiei era formată din comunităţi cu rase amestecate, imigranţi, ţărani desprinşi de triburile lor şi nomazi. Să dai pomană „săracilor” era una dintre îndatoririle fiecărui evreu care se respecta, lucru ce apare de asemenea în reprezentările vieţii lui Iisus.

În anul 4 î.Cr., Nazaretul era un orăşel din Galileea, cu multe ateliere şi mulţi meşteşugari. Unul dintre ei era Iosif, un tâmplar care se credea descendent al regelui David, al cărui arbore genealogic îl ştia pe de rost. Probabil că era un om cu ştiinţă de carte (în aramaică, limba vorbită, şi în ebraică, limba sacră), ca majoritatea evreilor. Luase de soţie o adolescentă de vreo şaisprezece ani, care se numea Maria, era tot din casa lui David şi, foarte probabil, rudă cu el. Maria locuia în spatele sau deasupra atelierului de tâmplărie al lui Iosif, dar era încă virgină. Căsătoria urma să aibă loc în anul următor. Maria provenea dintr-o familie respectabilă, ştia să scrie şi să citească, să gătească, să ţeasă, să coasă şi se pregătea să fie soţia harnică a unui meseriaş prosper. Avea o memorie uluitoare şi după foarte mulţi ani avea să fie principala sursă de informaţii a Sfântului Luca, doctorul de limbă greacă a cărui Evanghelie relatează cel mai pe larg naşterea şi copilăria lui Iisus.

Toţi evreii educaţi citesc Scripturile, în special Tora, cartea sacră unde se povesteşte istoria neamului şi care era îndreptarul ei spiritual şi cartea ei de rugăciuni. Iată cu ce se se ocupa Maria când îngerul Gabriel a apărut şi i-a spus, potrivit lui Luca (1, 28—38): „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” Această închinăciune surprinzătoare a tulburat-o şi a nedumerit-o pe Maria. Dar Gabriel a zis: „Nu te teme, Mărie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.” Şi îngerul a mai spus: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.”

Putem fi siguri că Maria şi-a amintit cu exactitate aceste cuvinte. Şi-a amintit de asemenea prima ei întrebare, plină de îngrijorare: „Cum va fi aceasta, de vreme ce sunt încă fecioară” (sau, după cum s-a exprimat ea: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”), precum şi răspunsul limpede al îngerului: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.”

După aceste vorbe dramatice, îngerul a adăugat o explicaţie personală. A înştiinţat-o pe Maria că şi verişoara ei, Elisabeta, deşi înaintată în vârstă, zămislise un fiu, şi că era acum în luna a şasea. Această uluitoare veste despre cineva din familia ei a fost hotărâtoare pentru ca Maria să înţeleagă în cele din urmă că vestea adusă de înger era ceva real. Aşadar, s-a supus sorţii rostind aceste cuvinte memorabile care oglindeau mândra ei smerenie: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”

Nu există în toată istoria o scenă mai emoţionantă decât aceea în care Gabriel îi dezvăluie Fecioarei tremurânde că e însărcinată, iar ea acceptă faptul ca pe o deosebită onoare: nici nu-i de mirare că atâţia mari artişti ai Occidentului au încercat să dea viaţă acestui episod numit „Buna Vestire”. Maria s-a dovedit remarcabil de energică şi hotărâtă pentru vârsta ei. A vrut să se convingă în legătură cu starea verişoarei Elisabeta, aşa că a pornit imediat, singură, la un drum lung prin ţinutul deluros al Iudeii, unde Elisabeta locuia împreună cu bărbatul ei, Zaharia, care era preot şi slujea periodic în Templul din Ierusalim.

A doua scenă remarcabilă din istoria lui Iisus s-a petrecut la sosirea Mariei şi e descrisă tot de Luca. Văzând-o pe Maria, Elisabeta şi-a simţit copilul, viitorul Sfânt Ioan Botezătorul, săltând în pântece, şi Sfântul Duh i-a dat de înţeles imediat că şi Maria era însărcinată şi că-l purta pe Fiul lui Dumnezeu. „Şi cu glas mare”, Elisabeta a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 41-43)

Felul în care răspunde Maria acestui salut este unul dintre cele mai izbitoare pasaje din Noul Testament. Cuvintele răspunsului ei devin cu uşurinţă versuri şi mi-am luat libertatea de a le transcrie ca atare, ele fiind adesea puse pe muzică (Luca 1, 46-53):

Măreşte sufletul meu pe Domnul.

Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu.

Că a căutat spre smerenia roabei Sale:

că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.

Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic;

şi sfânt este numele Lui.

Şi mila Lui în neam şi în neam

spre cei ce se tem de El.

Făcut-a tărie cu braţul Său; risipit-a

pe cei mândri în cugetul inimii lor.

Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi

a înălţat pe cei smeriţi.

Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi;

şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.

Acest măreţ imn de laudă, cunoscut pe drept cuvânt sub denumirea de Magnificat, înalţă spiritul celor săraci şi năpăstuiţi şi prefigurează una dintre temele centrale ale preoţiei lui Iisus. Povestirea din Evanghelie nu conţine doar adevărul, ci şi rodul adevărului, frumuseţea lui, şi iată că Maria, purtându-l pe Iisus în pântece, creează o poezie de o forţă copleşitoare.

Luca spune că Maria a rămas trei luni cu Elisabeta. Pe urmă, s-a întors la Nazaret şi i-a povestit lui Iosif în ce stare se afla. Aflăm din Evanghelia după Matei (1, 19-25), care în multe privinţe este cea mai detaliată şi bazată pe surse aramaice, că logodnicul ei, care o socotise pe Maria fecioară, a fost şocat de veştile ei. Dar „drept fiind şi ne-vrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea”, i s-a arătat un înger „în vis” şi i-a spus: „… nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.” Matei spune că a făcut cum i-a spus îngerul „şi a luat la el pe logodnica sa”. Tot de la el aflăm că Iosif şi Maria nu au locuit împreună până la naşterea lui Iisus. Într-adevăr, cele mai vechi tradiţii insistă asupra faptului că Maria a rămas fecioară toată viaţa, dar că Iosif le-a arătat ei şi copilului ei toată dragostea unui bărbat devotat.

Următorul episod a avut loc la patru sau cinci luni după aceea, când un decret al împăratului Augustus, referitor la un recensământ necesar pentru taxarea populaţiei, a fost transmis supuşilor lui Irod de către Quirinius, guvernatorul Siriei. Li se ordona tuturor să se înregistreze în oraşele în care erau născuţi. Având în vedere că erau amândoi din casa lui David, Iosif şi Maria au plecat (Maria fiind „însărcinată”, după cum spune Luca în 2, 5) către Ierusalim, oraşul pe care David l-a cucerit şi l-a alipit regatului iudeilor, dar mai precis la Betleem, un orăşel cu o singură stradă, aflat la o depărtare de zece kilometri şi asociat în mod special cu numele lui David. Maria era o adolescentă robustă. Era a treia călătorie pe care o făcea de când era însărcinată. Odată ajunşi la Betleem, „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 6-7). Un secol mai târziu, Iustin Martirul, care venea de la o distanţă de aproximativ şaizeci şi cinci de kilometri de Betleem, repetând legendele locale, a spus că ieslea era o peşteră; şi nu este exclus, fiindcă sunt multe peşteri pe parapetul de calcar unde e situat Betleemul.

Nu se pomeneşte nici de doctor, nici de moaşă, şi se pare că numai Iosif a fost în preajma Mariei la naştere.

Dar n-a fost nevoie de ajutor. Maria s-a descurcat singură, iar copilaşul ei a fost şi a rămas sănătos pe tot parcursul vieţii. Au avut însă vizitatori (Luca 2, 8-18; Matei 2, 1-12). Luca povesteşte că nişte păstori de prin părţile locului, „stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor”, au tresărit la apariţia unei lumini surprinzătoare, pe care au recunoscut-o ca fiind o apariţie îngerească, „şi s-au înfricoşat cu frică mare”. Dar îngerul le-a spus: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare. […] Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Cristos Domnul, în cetatea lui David. […] Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.” Şi deodată s-a auzit un cor ceresc: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Păstorii au hotărât să meargă la Betleem, şi i-au găsit pe Iisus, Maria şi pe Iosif, întocmai cum le spusese îngerul, în staul. Le-au explicat toate acestea oamenilor de acolo şi „toţi câţi auzeau se mirau”. I-au spus şi Mariei despre lumină, şi despre înger, şi despre cor, aşa încât ea „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa”.

Ceea ce Luca, spre deosebire de Matei, n-a descris este sosirea următorilor vizitatori, „magii de la Răsărit”. Au venit cu daruri: aur, tămâie şi smirnă – comori „din vistierie”, cum zice Matei, potrivite unui rege. Căci magii erau astrologi, deprinşi să observe cerul şi să facă prevestiri urmărind schimbările configuraţiei stelelor. Mai ales poziţia unei anume stele anunţa, credeau ei, că se născuse un rege al iudeilor. Magii au mers la Ierusalim, s-au prezentat la curtea lui Irod şi au cerut să fi se dea instrucţiuni. Irod, „adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului”, le-a cerut să i se precizeze pe baza Scripturilor unde trebuia să se nască, potrivit profeţiilor, regele, sau Mântuitorul, sau Cristosul. Şi au răspuns: Betleem. Irod a vorbit cu magii în ascuns şi i-a trimis la Betleem. „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.”

Magii şi povestea lor despre nou-născutul care avea să fie regele iudeilor au stârnit paranoia lui Irod. Matei spune că magii, „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor”. Iosif a fost şi el prevenit într-un vis că Irod le pusese gând rău lui, Mariei şi pruncului. I s-a spus: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.” Iosif a făcut cum i s-a spus. Şi „Fuga în Egipt” a devenit un episod dintre cele mai memorabile, care i-au inspirat pe artişti de-a lungul timpurilor – este subiectul celei mai frumoase opere a lui Caravaggio, păstrată azi la Galeria Doria Pamphilj din Roma. Cei trei se odihnesc. Iosif ţine o partitură muzicală în faţa unui înger tânăr, care-i cântă Fecioarei un imn la vioară, în timp ce Maria şi pruncul dorm.

Terorizat de gândul că un rege-prunc îi va fura împărăţia, Irod a comis cea mai mare crimă din lunga lui viaţă plină de ticăloşii. A trimis asasini înarmaţi şi „a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos” (Matei 2,16). A fost ultima sa acţiune. La câteva săptămâni după aceea a murit. Teritoriile i-au fost împărţite şi fiul lui, Arhelau, a moştenit Iudeea. Iosif a aflat de toate acestea şi s-a întors acasă cu familia lui. Dar a avut grijă să se ferească de Iudeea, temându-se ca Arhelau să nu fi moştenit firea bănuitoare a tatălui său, şi a revenit la Nazaret, în Galileea, pe o cale ocolită, prin Gaza şi Samaria.

Istoria naşterii lui Iisus, vizita păstorilor şi a magilor formează partea idilică a Naşterii Domnului şi dă copilăriei lui Iisus calitatea unei minunate cărţi de poveşti care, de două mii de ani încoace, farmecă pe oricine, tineri şi vârstnici. Dar uciderea pruncilor – denumirea sub care a ajuns să fie cunoscut acest episod – ne aminteşte de latura întunecată a vieţii pe care o duceau oamenii primului secol după Cristos într-o provincie mai puţin cunoscută a Imperiului Roman: cruzimea atroce, neînfrânată a puterii, absenţa oricărei autorităţi legale care să pună stavilă celor puternici şi dispreţului lor faţă de viaţa omenească, chiar şi cea mai firavă. Aceasta era realitatea netrebniciei omeneşti pe care Iisus s-a născut ca s-o elimine şi s-o înfiereze, şi care până la urmă i-a adus sfârşitul. Uciderea pruncilor este o anticipare a Golgotei.

Câţiva oameni au putut citi viitorul, aşa cum ne spune Luca (1, 13-23, 59-65). Luca scrie că bărbatul Elisabetei, Zaharia, s-a arătat neîncrezător când îngerul Gabriel i-a spus că nevasta lui, deşi înaintată în vârstă, era însărcinată cu cel care avea să fie Ioan Botezătorul, şi ca pedeapsă i s-a luat graiul. Dar, după ce s-a născut copilul şi l-au dus să fie tăiat împrejur, Elisabeta n-a vrut să-i dea numele tatălui, ci a stăruit să fie numit Ioan. Vecinii şi verii ei s-au împotrivit: „Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Şi au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit.” Spre surprinderea lor, Zaharia, „cerând o tăbliţă, a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat”. Dar şi mai remarcabil, „îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu”, însă, aşa cum s-a întâmplat cu multe incidente din istoria lui Iisus, acest fericit episod a fost pus în umbră de lumea ameninţătoare din jur. Cu siguranţă că vestea acestei nemaipomenite naşteri s-a răspândit şi a ajuns şi la urechile mereu bănuitoare ale lui Irod. O veche tradiţie, transcrisă de primii Părinţi, printre care şi Origene, afirmă că Irod a dat ordin ca Zaharia să fie ucis „între templu şi altar”. Aşadar, el e venerat ca unul dintre primii martiri.

Mai era şi un alt preot care slujea la Templu, Simeon. Luca spune că era „drept şi temător de Dumnezeu”, şi încrezător în venirea lui Mesia. Avusese, într-adevăr, o revelaţie şi „i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Cristosul Domnului” (Luca 2, 25-26). Când Maria şi Iosif au venit la Templu pentru ritualul de purificare după naştere şi pentru tăierea împrejur a lui Iisus – ambele potrivit legii iudaice –, bătrânul Simeon era de faţă. A luat pruncul în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a spus, în cuvinte poetice al căror ecou a ajuns până la noi, străbătând generaţii întregi (2, 29-32):

Acum slobozeşte pe robul Tău,

după cuvântul Tău, în pace,

Că ochii mei văzură mântuirea Ta,

pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor,

Lumină spre descoperirea neamurilor

şi slavă poporului Tău Israel.

Dar, continuă Luca (2, 34-40), întorcându-se spre Maria, bătrânul a adăugat, pe un ton mai sumbru, diferit de cel plin de veselie din primele episoade ale vieţii lui Iisus: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel. […] Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” Alături de Simeon era şi o bătrână, numită Ana, pe care Luca o descrie ca fiind „proorociță” şi „văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani”, care era mereu la Templu, „slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni”. Şi ea l-a recunoscut în copil pe Mântuitor. Previziunile şi avertismentele rostite de Ana şi Simeon s-au alăturat celorlalte vorbe pe care Maria le păstra cu sfinţenie în inima ei. A observat că, privind profeţiile într-o perspectivă mai largă, copilul ei va da „lumină neevreilor” – chiar întregii omeniri, nu numai evreilor – şi că jertfa lui o va străpunge ca o sabie. Pe măsură ce „copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu”, ea a petrecut fără îndoială multe ore de nelinişte cugetând la soarta lui, la durerea cumplită, dar şi la bucuria pe care i-o va aduce.

Maria i-a povestit lui Luca o întâmplare extraordinară (2, 42—51) care îi confirma speranţele pentru copil, dar pe care îi era peste putinţă s-o înţeleagă. Maria, Iosif şi copilul formau o familie unită, căreia în credinţa creştină i se spune pe bună dreptate „Sfânta Familie”. Căminul lor din Nazaret era plin de o profundă cucernicie, se rosteau multe rugăciuni, praznicele şi rânduielile iudaice erau scrupulos respectate. De Paşte, plecau în fiecare an la Ierusalim, ca să facă ofrandă în Templu. Aceasta dovedeşte că Iosif era prosper în meseria lui şi că familia ducea o viaţă relativ îmbelşugată, deoarece călătoria era lungă şi costisitoare, iar Iosif îşi întrerupea lucrul săptămâni întregi. În acest pelerinaj erau însoţiţi de multe „rude şi cunoscuţi”. Când Iisus a împlinit doisprezece ani, au socotit că era destul de mare ca să pornească singur la drum şi să vadă lumea cu ochii lui. Templul, reconstruit de Irod la o scară gigantică, era un labirint enorm de curţi, felurite încăperi şi coridoare, iar Ierusalimul în sine era un oraş mare, cu palate, cetăţi şi o puzderie de case. Când a venit vremea să se întoarcă acasă, „Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau”. Credeau că se află cu prietenii lor în convoiul de catâri şi măgari şi că o luaseră înainte, „cale de o zi”, dar apoi, cuprinşi de frică, şi-au dat seama că rămăsese în urma lor în oraşul acela sfânt şi primejdios.

Luca scrie că după trei zile de căutări disperate „L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care îl auzeau se minunau de priceperea Lui”. Acestea sunt, desigur, vorbele mândre ale unei mame iubitoare, care îşi aminteşte însă şi schimbul de cuvinte ce-a urmat, diferit şi surprinzător. Maria l-a dojenit pe Iisus pentru nechibzuinţa lui: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi.” Şi el a răspuns: „Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” Luca adaugă: „Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor.” Este izbitor faptul că aceste prime cuvinte rostite de Iisus care ni s-au păstrat corespund pe deplin întregii lui vieţi şi misiuni: el trebuie să facă lucrarea lui Dumnezeu. Şi, cu toate că Maria, din respect, se referă la Iosif ca fiind tatăl lui, Iisus ştie şi crede deja că Tatăl lui este Dumnezeu, ceea ce şi spune fără ascunzişuri.

Maria, adaugă Luca, „păstra în inima ei aceste cuvinte”. Dar acela a fost momentul când şirul povestirilor Mariei despre zămislirea lui Iisus, despre naşterea şi copilăria lui a încetat abrupt. Iisus s-a întors la Nazaret cu Maria şi Iosif „şi le era supus”. Luca sare apoi peste următorii optsprezece ani ai vieţii lui Iisus şi o reia când Iisus este botezat de Sfântul Ioan. Aceeaşi tăcere o păstrează şi ceilalţi evanghelişti. Ne întristează că nu ştim absolut nimic referitor la mai bine de jumătate din viaţa lui Iisus, ce a făcut, pe unde a fost sau cum a trăit.

Putem fi siguri că era un om educat. Practic, toţi copiii evrei inteligenţi erau educaţi dacă dispuneau de mijloacele materiale necesare, şi Iisus era dintr-o familie destul de înstărită. Avem dovada că ştia să citească, deoarece cunoştea în profunzime Scripturile. Mai mult, scepticismul său în legătură cu ele este dovada studiului neîntrerupt şi de la o vârstă fragedă al acestor texte. La doisprezece ani, era perfect capabil să participe la o discuţie savantă despre semnificaţia lor. Avem şi dovada că ştia să scrie, deşi nu există decât o singură referire în această privinţă.

Este vorba de episodul în care i-a împiedicat pe iudeii puritani, dar ipocriţi, să o ucidă cu pietre pe femeia adulteră, scriindu-le propriile păcate pe nisip. Faptul că a izbutit un asemenea lucru anevoios şi că scrierea lui a putut fi de îndată citită şi înţeleasă demonstrează că avea un scris neobişnuit de clar şi de citeţ, pe care l-am putea compara cu cel al unui cărturar. Dar nimic din ce a scris Iisus n-a supravieţuit. Şi nici nu ştim ce altceva a citit în afară de Scripturi.

Ştim însă chiar din spusele lui, consemnate şi transmise nouă, că era un om civilizat, cultivat, educat, care îşi alegea cuvintele cu multă grijă şi precizie, blândeţe, acurateţe şi tact – toate acestea fiind dovada unor ample lecturi de texte laice şi religioase. Credinţa mea este că latina şi greaca îi erau de asemenea familiare, la fel ca şi limba maternă, aramaica, şi ebraica, pe care le vorbea şi le citea ca orice iudeu cultivat, păstrător al legilor. E de bănuit că exprimarea lui poetică – un dar pe care-l avea din naştere (ca şi mama lui) – a căpătat-o din lectura permanentă a versurilor, pe care de multe ori le învăţa pe de rost. Cred că aceste lecturi includeau nu numai texte ebraice, ca de pildă Cartea lui Iov, care e plină de poezie şi cântece religioase cărora le zicem Psalmi, ci şi poeţii greci, ale căror opere circulau la vremea aceea în imperiu. Cred că Iisus putea să recite din Homer şi Euripide, poate că şi din Vergiliu. Dar aceasta e doar o ipoteză.

Probabil că Iisus era în multe privinţe un autodidact. Cuvintele, conceptele pe care le folosea nu trădează niciun fel de deformaţie academică ori pecetea vreunui sistem. El respingea astfel de lucruri şi dezaproba legalismul din învăţăturile morale. Imaginaţia lui Iisus era neîntinată de sala de clasă sau de amfiteatrul prelegerilor. Fiind autodidact, n-a pus nicicând piciorul în asemenea locuri şi din această cauză n-a fost luat în serios de criticii săi, care-l considerau lipsit de educaţie. Ioan ne informează că iudeii din Templu, uimiţi de învăţăturile lui Iisus, surâdeau dispreţuitor: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?” (7, 15) Nu putem decât să ghicim unde găsea tânărul Iisus cărţile pe care le studia. Dar ele nu erau rare, existau scrieri de tot felul în lumea iudaică, chiar şi într-un orăşel ca Nazaretul.

Mai lesne de crezut este că Iisus avea cunoştinţe bogate de agricultură şi comerţ, aşa cum rezultă limpede din felul sigur şi competent în care abordează aceste probleme practice în predicile şi pildele sale. Repertoriul imens de care dispunea era unul dintre motivele pentru care veneau să-l asculte atât de mulţi oameni, fiindcă mai toţi recunoşteau şi aprobau referirile la propriile lor ocupaţii. Presupun că aceste cunoştinţe oglindeau o experienţă reală. Când a murit Iosif, în timpul absenţei lui Iisus, gospodăria din Nazaret s-a destrămat şi Maria a plecat să stea ba cu unul, ba cu altul dintre numeroşii membri ai familiei sau clanului ei, care includeau şi o soră cu copii adulţi, numiţi uneori fraţii lui Iisus.

Atunci ar fi fost natural ca Iisus, hotărât să nu preia atelierul de tâmplărie al lui Iosif, să fi plecat în lumea largă în căutare de noi experienţe, şi pe urmă, la timpul cuvenit, să continue mai eficient „lucrarea Tatălui”. N-avem cum să ştim ce-a făcut. Unii cred că a devenit esenian. Dar învăţăturile lui Iisus şi comportamentul lui sunt atât de străine tuturor lucrurilor pe care le cunoaştem din Manuscrisele de la Marea Moartă despre secta esenienilor, încât putem exclude această presupunere. Nu e plauzibil nici că a intrat într-o altă sectă, şi erau multe. Fanatismul de orice fel îi era străin. Nu purta niciunul dintre stigmatele clericului profesionist, ale călugărului sau sihastrului: era moderat, îi displăceau religiozitatea dusă la extrem şi respectarea strictă a Legii, se simţea bine şi în largul lui alături de bărbaţi şi femei de orice factură temperamentală şi se ferea de singurătate, cu excepţia momentelor de rugăciune. Era sociabil, prietenos şi căuta tot timpul noi tovarăşi, noi prieteni.

Toate acestea sunt mărturia unei experienţe vaste în domenii diverse. Credinţa mea e că Iisus a trecut intenţionat de la o ocupaţie la alta nu numai ca să înveţe noi meserii, ci şi ca să cunoască tot felul de oameni. Acesta este unul dintre motivele pentru care şi-a amânat misiunea până la vârsta de treizeci de ani. Trebuie să fi lucrat în agricultură, despre care ştia o mulţime de lucruri. Cred că o perioadă a fost păstor. Oile şi îngrijirea lor ocupă un loc dominant în spusele sale, şi figura Păstorului celui Bun e atât de centrală în învăţăturile lui, încât nu pot crede decât că această îndeletnicire a ocupat un loc deosebit în experienţa lui de viaţă, dar şi în inima lui. Bărbaţii aceia simpli şi aspri care s-au înghesuit în jurul ieslei la naşterea lui l-au făcut, am putea spune, membru onorific pe viaţă al breslei păstorilor. Experienţa lui de păstor ne-ar putea ajuta să-i înţelegem dragostea pentru regiunile mai înalte, unde prefera să se retragă în momentele importante din viaţa lui, sau obiceiul de a-şi alterna convivialitatea normală cu perioade de singurătate în care să se roage.

Iată, aşadar, ce ştim despre naşterea şi copilăria lui Iisus şi ce putem ghici despre viaţa lui între doisprezece şi treizeci de ani, când şi-a început preoţia şi şi-a făcut intrarea în strălucirea orbitoare a povestirilor din Evanghelii.