Zâna Onda de IULIUS MOSEN
ACUM O SUTĂ DE ANI, trăia la ţară un ţesător care avea un singur fiu, pe nume Leonhard. Acesta simţi din fragedă pruncie o chemare de neînvins pentru muzică. Singur învăţă să cînte la vioară şi ţiteră; dacă auzea numai o dată un viers oarecare, putea să-l cînte apoi cu cele mai felurite întorsături. Astfel, ajunse că nici o sărbătoare şi nici un joc nu se mai ţineau în împrejurimi fără ca Leonhard să nu le cînte sătenilor. Număra vreo şaisprezece ani cînd, odată, într-o noapte de mai, întorcîndu-se din satul Wirschitz de la o nuntă, se rătăci în pădurea ce creştea între cele două sate. Cu ţitera pe umăr, prinsă-n cureluşă, el îşi urmă calea tot mai departe, mai adînc în pădure, fără a găsi o ieşire în larg. Tot mai înfricoşată îi bătea inima în piept, ca un ornic. În schimb, pădurea se scufunda din ce în ce într-o linişte ca din străfund. Doar în răstimpuri lungi i se părea că munţii răsuflă, undeva, cu line şi adînci tresăriri. Nici o creangă nu mişca, toate ascultau parcă o taină minunată, ţesute în razele lunii, care închipuiau un joc fantastic la umbra deasă a tufişurilor şi copacilor. Acum Leonhard ieşi într-un luminiş, o pajişte verde în mijlocul căreia se afla, neted ca oglinda, un lac întunecos. Obosit de moarte, Leonhard se aşeză şi căută zadarnic un gînd mîntuitor. Pînă la urmă, cel mai bun lucru i se păru să aştepte aici dimineaţa. Pentru a-şi goni teama, scoase ţitera de pe umăr, o puse pe genunchi şi porni să cînte viersuri din cele mai frumoase. După un timp i se păru că un glob de ceaţă se tot învîrte în mijlocul lacului şi că dansează după muzica lui, crescînd mereu şi apropiindu-se. Iar cînd privi mai bine, văzu că se iveşte din ceaţă un chip fermecător de fată, care se uită la el. Se sperie atît de rău, încît viersul amuţi de la sine. Dar frumoasa făptură se şi afla în preajma lui.
― Nu te teme, îi spuse ea, căci îţi vreau numai binele şi, drept răsplată pentru cîntecul ce mi-ai dăruit, o să te învăţ cele mai frumoase melodii, cum nu le-a mai ascultat urechea omenească.
Leonhard îşi ridică sfios privirea şi o înfiorare dulce îl străbătu, căci nu mai văzuse în viaţa lui o făptură atît de minunată. Nu-şi mai putea lua ochii de la ochii ei adînci, întunecaţi, de la gura ei zîmbitoare, de la toată fiinţa ei vrăjelnică. Părea că inima i s-a oprit în piept. Nu era în stare să scoată o vorbă. Nici nu-şi mai dădu seama de ce se întîmplă, cînd copila se aşeză lîngă el, trecîndu-şi braţul rece şi alb ca neaua în jurul gîtului şi lipindu-şi obrajii de obrajii săi.
― Tine bine minte ce-o să-ti cînt!
Şi ea îi cîntă melodii fermecătoare, de neasemuit, al căror fir se torcea din cele mai adînci tristeţi şi lumini, cum rareori le va fi trăit vreo inimă omenească.
― Ţii minte totul, dragul meu? şopti fata în răstimp.
Leonhard întări din cap şi cîntecul porni din nou. O melodie se urma cu alta, pînă ce băiatul, simţind flăcări în sînge şi dogori mistuitoare, se dărui fetei într-un sărut prelung.
Astfel începu să se crape de ziuă.
― Acum trebuie să ne despărţim, spuse fata.
― Cînd o să te mai văd? întrebă Leonhard.
― Încă o singură dată în toată viaţa ta! răspunse străina. Şi numai într-un ceas de cea mai mare cumpănă. Atunci vei putea să mă chemi. Uite-aici un inel! Să-l porţi mereu la tine. Cînd vei dori să te lepezi de viaţă şi să vii la mine, învîrte inelul, fă-l să se rotească şi strigă de trei ori: Onda! Mă voi înfăţişa de îndată.
Cu acestea, îi puse în deget un inel simplu de tot, dar încrustat cu un rubin focos închipuind o inimă.
― Acum apucă la dreapta şi o să ajungi acasă, dar să nu pomeneşti orişiunde şi oricui de mine, nici de iubirea noastră, şi să-mi rămîi pururea credincios, altminteri va trebui să te dau pierzării!
Vorbind astfel, copila stătu atît de măreaţă şi puternică în faţa lui, încît Leonhard aproape că se îngrozi, fie din pricina cuvintelor ce rostise, fie de prea multa ei frumuseţe. Dar fata îi zîmbi iar şi din ochii ei întunecaţi se rostogoliră lacrimi grele, în timp ce buzele, tremurînd de-o nobilă sfială, şoptiră lin:
― Tu nici nu ştii că ne iubim încă de mult, mai demult decît ţinerea de minte a oamenilor, iar eu te regăsesc de fiecare dată.
Apoi, copila îşi împreuna braţele albe ca neaua şi grăi:
― Gata, e vremea să pleci!
Leonhard parcă plutea în vis. Mai privi o dată făptura ei, dar nu îndrăzni s-o atingă şi, ţinîndu-şi apăsat mîna pe inimă, se depărtă şovăind pe drumul ce-i fusese arătat.
Din noaptea aceea Leonhard se schimbă mult: nu mai era bun la treabă nici în casă, nici în meserie, abia de-şi lăsa timp pentru masă şi somn; încolo muzica îl răpea cu totul. De aceea, tatăl nu se împotrivi cînd fiul său, cunoscînd o trupă de muzicanţi ce treceau prin sat, pofti să plece cu ei la Praga. Şi nu stătu mult acolo, că şi aflară toţi de harul lui nemaipomenit. Acum cînta mai cu drag la vioară, căci pe strunele ei putea să joace fără oprelişti nesecata-i închipuire; dar nu picura în viers decît acele simţiri pe care Onda le strecurase în sufletul său. Astfel, după ce îşi cîştigă un nume de faimă, hotărî să plece la Veneţia, la marele dascăl Porporino, ca să înveţe şi deprinderile cele mai noi ale meşteşugului muzical. Acolo trăi aproape ca o slugă un an întreg şi se feri să-i cînte marelui dascăl din născocirile sale, în schimb se sili cu atît mai mult să-şi însuşească toate învăţămintele şi pildele bătrînilor maeştri italieni. Doar în nopţile singuratice urca pe ţărmul Schiavoni, sărea într-o gondolă şi se lăsa dus departe înspre lagune. După ce se depărta hăt de ţărm, îl ruga pe barcagiu să vîslească lin, apuca vioara şi mîngîia văzduhul nopţilor italiene, întunecate şi dulci, cu fierbinte tragăn de dor. Atunci se făcea uneori ca şi cum Onda cea dragă, mireasa sufletului său, i-ar trece prin faţa ochilor, în lungi văluri tremurătoare, cu surîsu-i blînd, întorcîndu-şi capul spre el sau ridicîndu-se în vîrful picioarelor şi rotindu-se în jurul lui. Ba, cîteodată, Leonhard striga la barcagiu:
― Vîsleşte iute într-acolo!
Şi barcagiul zorea, gondola zbura ca o pasăre, dar nu se apropia nicicum de chipul acela vrăjit, care se destrăma şi pierea în ceaţă. Atunci Leonard îşi săruta inelul, oftînd, şi se întorcea în piaţa San-Marcus, pentru ca în noaptea următoare să se lase din nou purtat în larg, spre lagune.
Dar, într-o noapte, nu izbuti să petreacă astfel, neştiut de nimeni. Tocmai se scufundase adînc în viersul său, cînd barcagiul îl vesti că o altă gondolă se află pe urmele lor. Leonhard îi porunci să-i lase pe urmăritori să se apropie; curînd gondola se apropie şi Leonhard auzi vocea dascălului său:
― Cine eşti, omule, îngere, care cînţi cu atîta farmec răscolitor? Dă-mi mîinile să ţi le sărut, eu sînt Porporino!
― Iar eu, strigă băiatul, sînt Leonhard, credinciosul domniei tale învăţăcel!
― Ori, poate, diavolul! răspunse Porporino şi barca ţîşni din loc, parcă mînată de furie.
A doua zi, cînd Leonhard păşi în casa dascălului său, acesta era gata pudrat, în mare ţinută, cu pălărie şi cu spadă la şold. Domnia sa îi spuse:
― M-ai înşelat, ce-i drept. Rămîi însă vrednicul meu şcolar. Lasă-te în genunchi! Întru acest semn cu spada vei fi liber. Pentru învăţătura ce ţi-am dat, răspund eu. Pentru ceea ce vor face cu ea, fie duhul bun, fie cel rău, asta te priveşte. Uite-aici certificatul şi-o scrisoare către ministrul Brühl, din Dresda. Du-te acolo, unde se caută un viorist cu mare meşteşug. În Germania, n-ai teamă, nu te întrece nimeni. Şi te rog, fă-mi plăcerea s-o însoţeşti cu grijă frăţească pe Maria Torelli, o elevă de-a mea, pe care au angajat-o acolo, la opera italiană!
Multă vreme Leonhard nu izbuti să-şi adune gîndurile faţă cu această nebănuită schimbare a sorţii. Ca un lunatic, îşi luă rămas bun de la oraşul lagunelor şi abia de-i aruncă o privire frumoasei Maria care, alături de mama ei, căuta să-i atragă luarea-aminte în ceasurile lungi ale călătoriei. Străini plecaseră din Veneţia şi tot astfel puseră piciorul pe pămîntul Dresdei; aici abia le fu dat să se cunoască! Însăşi căldura cu care ascultătorii întîmpinară arta lor îi apropie întreolaltă, fără a socoti şi schimbul de scrisori cu Porporino din Veneţia, care îi lega, la rîndul lui, ducînd treptat la obişnuinţa revederii, apoi la prietenie şi dragoste. Erau mîndri unul de celălalt, şi pe bun temei.
Leonhard ar fi fost de-a dreptul fericit, dacă nu l-ar fi bîntuit întruna gîndul la nerecunoştinţa sa, deşi în sinea lui hotărîse încă de mult că toate cele văzute şi auzite cîndva, în liniştea nopţii de mai, nu fuseseră decît năluciri. Un singur lucru nu-l putea înţelege; cum de ajunsese inelul cu rubin în degetul său.
El compuse o scurtă operă, Andromeda, în care Maria avea să joace rolul principal. Teatrul gemea de lume; spectacolul începu; încă de la uvertură ascultătorii fură cuceriţi; ropote de aplauze o salutară pe Andromeda; trebui să cînte încă o dată aproape toate ariile; la sfîrşit, uralele nu mai conteneau, iar cînd, la chemarea miilor de voci, compozitorul şi solista ieşiră în scenă pentru a mulţumi, Leonhard îi şopti Mariei:
― Să ne unim, draga mea, pe toată viaţa!
Apoi, Leonhard o conduse acasă, unde mama ei le pregătise un adevărat festin. Nicicînd Maria nu i se arătase mai răpitoare ca în seara aceea şi Leonhard parcă trăia copleşit de un vis fermecător; stătură pînă noaptea tîrziu împreună, depănînd amintiri din frumoasa Veneţie şi legănîndu-se în speranţa unui viitor strălucit. Mama ei aţipise de mult într-un fotoliu cînd Leonhard îşi luă inima în dinţi şi şopti:
― Maria, poţi tu oare să mă iubeşti?
Şovăind un pic, ea răspunse:
― Mi-ai fost drag din prima clipă cînd ne-am cunoscut, doar că mereu simţeam ca şi cum între tine şi mine ar sta o făptură ameninţătoare. Dacă mă iubeşti însă cu adevărat, sînt gata să fiu a ta pe vecie.
Fericit de răspunsul ei, Leonhard vru să-i dea inel de logodnă şi, cum nu avea decît inelul pe care Onda i-l dăruise, încercă să şi-l scoată din deget. Dar abia îl atinse, că un junghi cumplit îl sfîşie de la inimă pînă-n vîrful degetelor, atît de dureros încît se făcu alb ca varul şi căzu la pămînt. În cădere, privirea-i se opri o clipă asupra unei oglinzi mari din perete şi parcă văzu într-însa nişte ochi adînci, mînioşi, care îl ţinteau, şi un braţ alb, ridicat ameninţător. În zadar se repeziră la el femeile plîngînd şi rugindu-l să le spună ce-a păţit; nu făcea decît să se caine mereu:
― Ah, nefericitul de mine, ah, nefericitul de mine!
Şi astfel, se năpusti pe uşă afară, pe cînd Maria rămase lîngă mama ei, frîngîndu-şi mîinile şi vărsînd lacrimi şiroaie.
Ajuns în odaia lui şi dînd să se dezbrace, Leonhard simţi că-i lunecă inelul din deget, rostogolindu-se, cu scapăr lung, pe duşumea. Căută zadarnic, mînat de un zor nebun, pînă la ivirea dimineţii cînd, spre groaza lui, îşi dădu seama că degetul inelar al mîinii stingi, unde stătuse inelul, era ţeapăn, alb şi rece ca zăpada. Degeaba îl frecă ore întregi; viaţa fugise din el. În timpul zilei, primi un plic de la Maria, prin care aceasta îl anunţa că a plecat la Veneţia, în vacanţă. Cu slove îndurerate adăuga cum că n-or să se mai vadă nicicînd şi îl ruga să-şi amintească baremi de făptura ei, care va purta de-acum încolo sfîntul semn al suferinţei.
Astfel, cu inima rănită şi cu trupul bolind, rămase Leonhard singur în casa unde locuia, împrejmuită de grădini, lîngă porţile oraşului.
La începutul bolii, putea cel puţin să-şi aştearnă compoziţiile pe hîrtie; mai tîrziu însă nici asta nu-i era îngăduit; fără grabă, dar sigur, trupul îi înţepenea bucată cu bucată.
Firea lui îndeobşte atît de vioaie îl părăsea din ce în ce; dar cînd soarta i se înfăţişă tristă ca un nor întunecat, el tăinuia în suflet, mai luminos ca oricînd, chipul frumoasei şi cumplitei Onda; şi cînd ajunse cu totul neputincios la trup, avu parte de o nouă, neasemuită bucurie; căci la un miez al nopţii desluşi, mai întîi de departe, din prea departe, abia ghicit, apoi din ce în ce mai tare, mai limpede, glasul Ondei, care părea că pluteşte roată, strîngînd mereu cercul deasupra casei sale; şi glasul ei cînta ştiutele cînturi, pe care Leonhard le auzise de mult, într-o noapte de mai, cînd o cunoscuse pe Onda în pădure. De cîte ori nu-şi înălţa sărmanul anevoie mîinile betege, zicînd:
― Onda, nu vii mai repede, să mă izbăveşti?
Dar în zadar aştepta răspunsul. Uneori, în somn, şi-o visa la căpătîi, mîngîindu-l încet, liniştitor pe frunte, cu mîna-i răcoroasă ca apa; şi adesea, la deşteptare, părea că năluca ei albă se strecoară şi îi lunecă din priviri.
O porumbiţă din vecini se obişnui cu el atît de mult încît venea în odaia lui şi ciugulea fără teamă fărămiturile de pe jos. Într-o zi, pe cînd mîhnirea îl apăsa crunt şi sufletu-i, plîngînd amar, da să-l părăsească, iar porumbiţa, la picioarele lui, culegea boabele de lacrimi rostogolite pe duşumea, Leonhard văzu cum, plictisită în cele din urmă de acest joc, pasărea scoate la iveală din crăpătura unei scînduri ceva rotund şi luminos. El se uită cu mai multă băgare de seamă: era inelul pierdut.
Izbutind să se lase în genunchi, Leonhard întinse mîna, care îndeobşte atîrna atît de greu, apucă inelul cu toată uşurinţa şi, amintindu-şi de sfatul Ondei, îl făcu să se rotească. Dornic de izbăvire, o strigă pe nume de trei ori.
Inelul, în rotirea lui, arăta la început ca o mică bilă de aur, apoi se mări ca discul lunii, şi tot crescu şi crescu, pînă ajunse cît soarele strălucitor, pentru ca pe urmă, cît ai clipi, să se deschidă asemenea unei corole de cactus grandiflorus[1]. Leonhard privi înăuntru ca în străfundul unei păduri adînci, din care urca un freamăt neştiut, ca de ploaie îndepărtată. Din freamătul acela se lămuri, în sfîrşit, un cîntec de ţiteră, apropiindu-se încet-încet. Deodată, negurile verzi se despicară şi deasupra lui răsări Onda în veşmintele-i de argint, lungi, tremurătoare. Nebun de fericit, Leonhard privi în sus, la faţa ei înfiorată de un zîmbet trist. Ea se plecă asupra lui şi vorbi:
― Dă-mi sufletul tău, căci vreau să te duc întru veşnică desfătare!
― Ţi-l dau! răspunse Leonhard.
Atunci, Onda îi petrecu pe după gît albele-i braţe, răcoroase ca apa, şi îl sărută pe amîndoi ochii. Simţurile îi pieriră şi se prăbuşi la picioarele ei.
Un om care lucra în grădină auzi zgomotul acelei căderi şi alergă la faţa locului. El găsi în odaie un mort.
