Contrabanda cu moartea de Stefan Berciu

ÎN PERICOL DE MOARTE

Omorul fusese pus la cale încă din luna trecută.

Abia începuse toamna, că ploile se şi porniră de câteva zile, dar asta părea să nu-i sperie pe cei doi vagabonzi, Lache Bâldău şi Gică Roabă, care pentru prima dată de când se ştiau pe lume fuseseră angajaţi pentru o treabă cu adevărat „serioasă”, adică să ucidă pe cineva. Atât unul cât şi celălalt nu şi-ar fi depăşit condiţia lor de mizerabile haimanale, dacă soarta nu le-ar fi scos în cale pe Radu Grapă, hoţ înrăit şi şcolit la unul din marii spărgători internaţionali, Nino Zapan, zis Marchizul, cunoscut „colecţionar” de bijuterii şi pietre preţioase.

Lache era uscăţiv şi înalt, iar chipul său ca al unui cal scos la reformă exprima groază, dar şi milă, în egală măsură. Avea patruzeci şi doi de ani, idiot la limita de jos, cu un vocabular ce se rezuma la vreo treizeci – treizeci şi unu de cuvinte, dar, ce-i drept, nu abuza de el.

Prietenul lui Lache, masivul Gică, douăzeci şi nouă de ani, la fel de inteligent ca şi acela, îţi trezea numai teamă, mila nepotrivindu-se aspectului său de boxer abia ridicat, după ce ar fi fost numărat până la trei sute. Dar, niciunul dintre ei nu mâncase, fie numai o singură dată, pe săturate şi nici măcar nu se gândise să omoare pe cineva.

Radu Groapă îi cunoscuse cu două-trei săptămâni mai înainte, în vreme ce „băieții” se aflau în căutare de „lucru” şi nasul lui de vulpe bătrână adulmecă mai întâi pe Gică, nu atât fiindcă era mai tânăr ca Lache, ci mai ales pentru alura lui de luptător. Cei doi vagabonzi ieşiseră din oraş de aproape o oră, lăsând bariera în urmă cu vreo patru kilometri, iar acum se apropiau de podul din piatră, uitându-se de jur împrejur, cu luare-aminte, având aerul că nu doreau să fie văzuţi de nimeni. Curând, luară podul în stăpânire, Gică aşezându-se la capătul dinspre satul unde domnul Mişu Nedrea avea o firmă, iar Lache rămânând la intrarea pe pod, dinspre oraş. Şi, după ce mai aruncară o privire asigurătoare în jurul lor, se puseră la pândă, aşteptând să apară „clientul” pe care domnul Radu Groapă li-l arătase de-aproape, ca nu cumva ei să răpună pe altul.

Într-un târziu, începea să se lumineze bine de ziuă şi silueta unui bărbat tânăr de vreo treizeci de ani se făcu văzută. Era Vasile Hâncu, unul dintre lucrătorii din fabrica de ambalaje a domnului Mişu Nedrea.

— Uite-l! şopti Lache Bâldău, arătând lui Gică Roabă în direcţia din care „clientul” venea către ei.

După ce chibzui câteva zeci de secunde, Roabă îşi dădu seama de realitate şi, pe dată, îşi scoase matraca ce o ţinuse ascunsă, până atunci, pe mâneca hainei. Celălalt făcu la fel, după care zise:

— Dai tu şi zic eu?

Gică îşi umflă bojocii şi se grozăvi:

— Dau eu, că dă la tine, zice că l-ai mângâiat.

Cel cu cap de cal reformat se învoi, iar mai tânărul său însoţitor, de-îndată ce Vasile Hâncu ajunse lângă el, îi bară drumul şi râzând prosteşte, îl întrebă:

— Un’te duci?

— Ce-i treaba ta? ripostă Vasile, şi-l împinse într-o parte, dezechilibrându-l.

Venindu-i din spate, Lache îl plezni pe Vasile cu măciuca, dar nu-i atinse decât urechea dreaptă.

Victima se răsuci spre agresor şi-l înşfăcă puternic, imobilizându-l. Poate că l-ar fi lovit, dar nu mai avu răgaz pentru asta, fiindcă Gică Roabă îşi repezi măciuca năpraznic, lovindu-l la cap, producându-i o puternică hemoragie. Vasile Hâncu se prăbuşi în nesimţire.

Lache Bâldău scoase un fluierat scurt şi imediat o căruţă care se găsea dincolo de nişte boscheţi se puse în mişcare spre ei. Dar în vreme ce aruncau în căruţă trupul lui Vasile, Gică Roabă îl făcu atent pe vizitiul care nu era altul decât dom’ Radu Grapă, cel care-i angajase pentru omor, că la o distanţă nu prea mare de ei s-a aflat o bicicletă, care parcă s-ar fi şi oprit din mers, doar doar să vadă ce făceau ei cu ăla pe care l-au răpus.

— Trebuia să vă fi oprit! cugetă încercatul dom’ Radu.

— Păi da, făcu Gică, d-aia şi eu am vrut să-l mai ţin de vorbă, dar el n-avea conversaţie şi dac-a dat în mine, am dat şi eu!

— Am dat şi eu! interveni Lache, că aşa-i la mardeală. Totul e bine până se dă prima labă. După aia, Dumnezeu cu mila!

— Ssst! făcu Radu şi rămase cu privirea aţintită către liziera de pomi care mărginea şoseaua, pe unde tocmai trecea o tânără pe bicicletă, pedalând de zor spre oraş. Aia e? Aia e biciclista de care ziceţi că ar fi putut să vă vadă?

Cei doi vagabonzi dădură afirmativ din cap, iar dom’ Radu Grapă se puse pe râs, asigurându-i, cu superioritatea pe care i-o dădeau – până şi dinaintea propriilor săi ochi – relele făptuite până atunci:

— E departe, băi fraierilor! Nici cu binoclul n-ar fi avut spor să vă vadă.

Le făcu semn să urce în căruţă şi apoi dădu bice cailor, care porniră într-un galop disperat către oraşul care, cum ştim, nu era prea departe.

Pe la orele şapte, în aceeaşi dimineaţă, lucrătorii din fabrica lui Mişu Nedrea descoperiră cadavrul colegului lor Vasile Hâncu, pe coridorul care lega atelierele de vestiare.

Anunţat acasă, patronul sosi la fabrică, fără prea mare grabă şi tot fără prea mare grabă, chestorul Onu Durda îl trimise acolo pe comisarul Ion Costin, un tânăr care să tot fi avut 25-26 ani.

De cum îl văzură, lucrătorii domnului Mişu Nedrea nu-i prea acordară încredere tânărului poliţist, dar când acesta se aplecă deasupra cadavrului şi prinse a-l mângâia, spunându-i pe nume, mai toţi colegii victimei îl îndrăgiră, aflând că au fost prieteni.

După o vreme, comisarul Ion Costin începu cercetarea locului unde se afla cadavrul lui Vasile Hâncu şi mare-i fu mirarea când, în ciuda rănii mari şi profunde pe care agresorii i-o produseseră la cap, în jurul victimei nu se afla nicio pată de sânge fie ea oricât de mică. Desigur, asta însemna că omorul se făptuise în altă parte, dar atunci se punea întrebarea: ce a urmărit ucigaşul, aducându-l în fabrică ori îndepărtându-l de la adevăratul loc al crimei?

Oare locul acela prezenta un pericol şi mai mare pentru asasin, decât însăşi crima? Poate, dar în acest caz, locul asasinatului trebuia urmărit cu acelaşi interes ca şi aflarea criminalului!

— Domnule comisar, interveni un bătrân şef de echipă al cărui glas avea delicateţea unui joagăr iar privirea-i exprima blândeţea lui Al Capone în clipa când împuşcase 40 de oameni de-ai lui Dillinger, ia uitaţi-vă ce se află taman la un metru şi jumătate de mort.

Şi-i arătă o cheie tubulara de 27, adică o sculă de fier cu o lungime de vreo 30 cm.

Ion Costin se aplecă şi ridică obiectul cu mare grijă şi bine făcu, fiincă purta nu doar câteva amprente, ci chiar şi nişte pete de sânge.

— A cui e cheia asta tubulară? întrebă poliţistul.

Şi tot bravul şef de echipă fu acela care lămuri lucrurile, precizând:

— A lu’ Gheorghe Fotea, mecanicul nostru de întreţinere care, ce să ne minţim? Că ştie toată lumea de aici, nu se prea avea bine cu bietul Vasilică Hâncu! şi arătă spre mort, după care se închină vârtos.

Tânărul comisar privi circular, cuprinzându-i pe toţi cei de faţă şi, drept urmare, auzi un murmur care aproba spusele bătrânului şef de echipă.

— Ei! făcu o lucrătoare mai tânără. Dac-ar fi să ne luăm după gura lumii, nea Gheorghe Fotea ar fi fost chiar prins de Vasile furând de prin hainele oamenilor lăsate la vestiar şi chiar din materialele pe care le folosim noi la confecţionarea ambalajelor…

— Mai ştie şi altcineva asemenea lucruri despre Gheorghe Fotea?

După o lungă tăcere, din grupul care se adunase în jurul mortului se desprinse un bărbat de vreo treizeci de ani, care înaintă spre poliţist, simplu, fără ostentaţie, murmurând:

— Eu, domnule comisar! Eu ştiu mult mai multe decât ei, iar cât priveşte pe Vasile, e adevărat că nu ne-am avut chiar ca fraţii!

Şi, cu dosul palmei stângi, îşi şterse o lacrimă care-i ajunsese cam pe la mijlocul obrazului, după care adăugă:

— Dar de omorât, nu l-am omorât eu.

— Dacă înţeleg bine, eşti chiar Gheorghe Fotea?

Celălalt îi întinse mâinile, gata să-i fie încătuşate, dar Ion îl bătu pe umăr şi-i zâmbi silit. Apoi ţintuindu-l cu privirea, şopti însă destul de tare ca şi ceilalţi să-l poată auzi:

— De ce ţi-aş pune cătuşele? Doar m-ai asigurat că nu dumneata l-ai ucis.

Asistenţa făcu un pas înapoi, oamenii privindu-se miraţi de neobişnuitele purtări ale comisarului cel tânăr care, mai înainte, mângâiase pe cel neînsufleţit, iar acum refuzase să-l pună în fiare pe cel care, după socotelile lor, se dovedise a-l fi omorât pe Vasile.

Ion mulţumi tuturor pentru participare, luă corpul delict cu el (cheia tubulară) şi-l rugă pe Fotea să treacă pe la el, după ce-şi va lua masa de prânz. Dar când să părăsească fabrica, se pomeni cu presupusul ucigaş dinaintea lui.

— Luaţi-mă cu dumneavoastră!

— De ce? se arătă poliţistul nedumerit.

— Aici nu mai rămân şi, dacă ajung acasă, îmi iau zilele.

— Ia lasă prostiile! se arătă comisarul dur, însă Gheorghe îl prinse de un braţ şi-l cercetă cu o privire disperată. Mă rog, îţi place mai mult la poliţie, hai acolo, dar să ştii că odată intrat…

— Nu mai ies până ce nu s-or limpezi lucrurile! îl completă Fotea, şi amândoi porniră spre chestură.

Mişu Nedrea venise în mare grabă la chestorul Onu Durda, spre a i se plânge că acesta din urmă avusese nefericita inspiraţie să-l trimită spre cercetarea uciderii lui Vasile Hâncu tocmai pe comisarul Ion Costin, prieten din copilărie cu victima. Chestorul izbucni într-un hohot de râs forţat, menit să-l dezarmeze pe Medrea, după care îi mărturisi:

— Am făcut-o special, nene Mişule! La care, fabricantul rămase interzis şi, abia într-un târziu izbuti să bâiguie:

— Special?! Adică, înadins?!

— Ei, da! se arătă Onu Durda şi mai misterios, dar numai pentru câteva clipe, fiindcă după aceea îşi lămuri interlocutorul. Nu uita, nene Mişule, că, în dorinţa lui de a nu întina memoria celui mai bun prieten al său din copilărie, comisarul Ion Costin se va opri la timp, iar cercetările vor lua calea dorită de noi.

În secunda următoare, Nedea sări de pe fotoliul în care se cufundase şi, într-o efuziune greu de imaginat, se repezi la chestor, sărutându-l pe amândoi obrajii şi declarându-l cel mai ingenios dintre toţi poliţiştii care au fost şi vor fi vreodată. Poate că entuziasmul şi declaraţiile sale nu s-ar fi oprit aici, dacă viermele îndoielii, cel sortit să macine încrederea în fericire, n-ar fi muşcat din speranţele sale, fiindcă se pomeni precizând:

— Domnule chestor, dar nu Vasile Hâncu era cel care cumpăra opiu de la oamenii mei, ci fratele său mai mic, Ene, care s-a sinucis anul trecut.

Onu zâmbi superior şi îşi linişti oaspetele, căci astfel cu atât mai mult Ion nu va da în vileag ceva legat de acest aspect al afacerii cu opium. Cineva ciocănea de partea cealaltă a uşii, iar chestorul îl îndemnă să intre. Noul venit era comisarul Ion Costin.

— Am Onoarea, domnule chestor! îşi salută superiorul tânărul poliţist, după care adresă lui Mişu Nedrea un „Bună ziua” abia perceptibil.

— Ia loc, domnule comisar! se grăbi Onu să-şi invite subalternul, prefăcându-se a nu fi observat antipatia manifestată de Ion faţă de oaspetele său, fabricantul.

— Pot să revin! declară comisarul, gata să nu tulbure întrevederea celor doi, însă chestorul insistă:

— Nici nu bănuieşti cât de bine ai căzut! Uite, domnul Nedrea este foarte interesat ca omorul săvârşit în fabrica lui să fie cât mai repede soluţionat.

— Domnule comisar, interveni nenea Mişu, surâzător, nu de alta, n-aş vrea să apar în ochii femeilor ca asasin. Gândiţi-vă, mi-ar scădea acţiunile! mai spuse el şi râse silit.

Ion îl ţintui cu privirea şi fără pic de convingere ripostă pe un ton şters:

— Dar nimeni nu vă acuză de crimă, domnule Nedrea.

— Mă rog, deocamdată!

— Ce vorbe sunt astea, domnule? îl dojeni chestorul pe fabricantul de ambalaje. Şi, ca să fie mai convingător, se adresă comisarului:

— Ce zici, Ioane?

Tânărul poliţist ridică din umeri în semn de nedumerire, ca imediat să-şi explice atitudinea faţă de pretinsa nedumerire a şefului său:

— Cred că domnul Nedrea s-a exprimat cât se poate de corect, atâta vreme cât asasinul nu a fost dovedit.

— Vezi, domnule chestor? se arătă nenea Mişu supărat.

De-ndată Onu Durda sări, gata să pună lucrurile la punct, dintr-o răsuflare şi interveni, de parcă ar fi dorit să împace pe cei doi beligeranţi.

— Domnule Nedrea, cred ca faci aprecieri hazardate, fără să încerci măcar a observa umorul negru pe care-l practică mai tânărul meu coleg.

Apoi, răsucindu-se către comisar, prinse a enumera dovezile care îl acuzau pe Gheorghe Fotea de uciderea lui Vasile Hâncu, enumerând cheia tubulară care aparţinea presupusului criminal, petele de sânge de pe cheie, care făcea parte din grupa şi categoria sangvină a celui reţinut, amprentele acestuia aflate tot pe cheia tubulară, cum şi cazierul de răufăcător, care cuprindea câteva rele de mică importanţă, pentru care ispăşise din plin.

— Ca să nu mai vorbim despre relaţiile de mare duşmănie dintre victimă şi Gheorghe Fotea! interveni domnul Mişu Nedrea.

Cum acest ultim aspect i se păru şi cel mai drastic, Onu Durda sări în ajutorul fabricantului, insistând că faptul de a-l fi prins în mai multe rânduri pe Gheorghe Fotea furând şi de la colegi şi din fabrică lămurea cel mai bine uciderea lui Vasile Hâncu de către acesta, preciza împrejurările asasinatului, desigur îl surprinsese din nou, furând ceva şi preciza, în acest context, locul omorului, care nu era altul decât acela unde lucrătorii domnului Nedrea descoperiseră cadavrul victimei.

Comisarul se ridică de pe scaun şi, deferent, mărturisi şefului său, adresându-se totodată şi lui Mişu:

— Regret nespus, dar eu nu împărtăşesc opinia dumneavoastră.

Şi, precipitat, adăugă ca o scuză, dar pe un ton ferm:

— Deocamdată!

Chestorul aruncă o privire oarecum derutată oaspetelui său, fabricantul, şi, fără să dorească, se pomeni întrebându-l pe Ion de ca această rezervă faţă de convingerea lor, dar mai ales faţă de probele care pledau pentru vinovăţia lui Gheorghe Fotea.

Tânărul poliţist suspină şi răspunse aproape în şoaptă:

— Nu uitaţi că mă aflu abia la începutul cercetărilor.

Îi salută şi părăsi încăperea, lăsând pe ceilalţi doi într-o atmosferă de confuzie.

* * *

Investigaţiile pe care Ion Costin le-a făcut în legătură cu Gheorghe Fotea i-au redat o copilărie mizeră şi o existenţă tristă, în cursul căreia cel bănuit de uciderea lui Vasile Hâncu, nu întâlnise niciun reazem sufletesc. Sigur, făcuse şi prostii, unele mai neînsemnate, altele mai de luat în seamă, dar de plătit, plătise, nefericitul, ca pentru mari fărădelegi. Şi, pe lângă viaţa neîmplinită până atunci a suspectului de crimă, pe tânărul comisar îl impresionară pornirile celor doi – chestorul şi patronul lui Fotea – jurându-şi să nu-l lase pradă unei erori judiciare el, Ion Costin, considerându-l nevinovat de săvârşirea acelui omor a cărui victimă fusese cel mai bun prieten al său, Vasile Hâncu. Sigur, nu se cuvenea şi nici n-ar fi încercat să nu ţină seama de probele acelea care, într-un fel, îl arătau pe Gheorghe ca fiind asasinul lui Vasile, dar acea zdrobitoare împrejurare negativă privind lipsa petelor de sânge lângă o victimă pe capul căreia se afla o plagă deschisă, mare şi profundă, îi dăduse încredere în nevinovăţia celui reţinut.

Acum, Ion se îndreptă spre biroul sau, unde îl lăsase pe suspectul Gheorghe Fotea să mănânce în linişte ceea ce-i cumpărase el, de la cârciuma lui Suceanu, unde mânca zilnic, de când fusese mutat la chestura din urbea aceea. Când deschise uşa, învinuitul tocmai strângea fărâmiturile de pe măsuţa aşezată în faţa biroului şi le înghiţea lacom, iar asta avu asupra comisarului efectul unei lame de cuţit înfiptă adânc în inimă.

— De ce faci asta? izbucni Ion, gâtuit de emoţie.

Arestatul întoarse capul şi-i explică, firesc:

— Pen’că la pripon nu te joci cu pâinea, că nu ştii când mai mănânci.

— Dacă ţi-e foame, vreau să zic, dacă nu te-ai săturat, spune-mi, şi-ţi mai aduc ceva.

— Nu, săr’mâna. A fost destul, dar ştiţi, obiceiul…

Comisarul se sili să râdă, însă lui Gheorghe nu-i scăpă că avea ochii aburiţi de lacrimi.

— Măi, Gheorghe, nu vreau să te înspăimânt, dar pentru o asemenea crimă poţi ajunge chiar şi la execuţie. De ce nu vorbeşti? Chiar nu doreşti să scapi?

Arestatul îşi coborî privirea, dar glasul lui părea sincer.

— Cum să nu doresc? Cine dracu’ nu vrea să scape de glonţ? că la glonţ mă duc, dar n-am cum să mă apăr.

— Ai! tună comisarul, privindu-l cu un soi de disperare.

Fâstâcit, impresionat dincolo de orice aşteptare, Fotea încercă să-şi ascundă emoţia şi bravă, dar cu amărăciune, şi în vorbe şi în tonul pe care le rostise.

— Dom’ comisar, de-atâtea zile vă spargeţi capul cu mine şi în loc să-mi radeţi câteva labe, vă omorâţi să mă scoateţi nevinovat, de parcă aţi fi avocatul şi nu anchetatorul meu. Vedeţi, eu sunt băiat bun şi nu vă torn lu’ dom’ chestor, dar dacă veţi face şi cu alţii la fel, vă pierdeţi pâinea.

Poliţistul murmură, covârşit de tristeţe.

— Eşti necuviincios, dar nu mă pot supăra pe tine. Prea eşti nefericit.

Vorbele comisarului şi, poate, mai ales tonul acela omenesc debordant al omului ce crede cu adevărat în adevăr şi dreptate, avură darul să-l zdruncine pe Fotea, într-atâta, că se pomeni strigând deznădăjduit:

— Ce-aveţi cu mine? De ce nu mă lăsaţi dracului să crăp ca o otreapă ce sunt?

— Pentru că nu eşti otreapă, îl asigură Ion, pe tonul cel mai firesc.

Gheorghe deschise ochii mari, se ridică de pe scaun şi, complet derutat, îl întrebă:

— Atuncea, ce sunt?

— Un om! şopti tânărul poliţist, iar celălalt zâmbi o vreme, neîncrezător, ca apoi să-şi reia locul pe scaun. Da, da, continuă Ion, un om, sigur, care a greşit, dar un om!

Fotea îşi prinse capul în palme şi urlă înăbuşit:

— Aiurea! Am furat, am omorât! Şi, descoperindu-şi privirea, îl fixă pe poliţist, întrebându-l pe un ton în care teama se amesteca cu ironia: N-am faţă de criminal, aşa-i? după care îngenunche, implorându-l să-l cruţe: Ce aveţi cu mine, dom’ comisar, că-mi săpaţi în suflet, de parcă aţi săpa în pământ?

— Vreau adevărul! Cine l-a ucis pe Vasile Hâncu?

— Hai, domne! Chiar mă crezi tâmpit? Adică eu îl ştiu pe ăla şi îmi dau pielea, ca să-i fie lui bine?

— Dacă refuzi să te aperi, adevăratul asasin va profita şi asta nu trebuie! tună Ion, iar Gheorghe prinse a bâigui prosteşte:

— Da, aşa-i, nu trebuie!

— Vorbeşte! se arătă Ion supărat.

— Dom’ comisar, în noaptea aia, când a fost de-a murit Vasile, eu, eu, n-am fost acasă, am fost la… mai spuse el, şi se opri ca muşcat de şarpe.

— La cine? tună poliţistul, iar celălalt îl privi ca pe un copil care cere luna de pe cer.

— Nu spun, că bărbat-su ne ia pielea pă briceag la amândoi: mie că am zis, iar dumneavoastră că aţi aflat.

— Îţi asigur protecţia! declară comisarul, solemn.

Dar celălalt izbucni în râs, ca numai după o vreme să poată vorbi:

— Hai, dom’le, să fim serioşi. Înseamnă că nu cunoaşteţi lumea noastră. Ce dracu?! V-am spus chestia aia cu nedormitul acasă, aşa, că sunteţi salon cu mine, da’ cine-i aia, nu zic.

Suspină adânc şi mărturisi:

— O iubesc ca un câine, şi p-ormă, hoţ-hoţ, dar am şi eu onoarea mea!

Ion era atât de impresionat de atitudinea nefericitului de dinaintea sa, că îl bătu pe umăr şi-l asigură:

— Lasă, Gheorghe, nu poţi, nu zici, dar mă fac luntre şi punte să te scap de năpastă. Simt eu că pe Vasile, altul l-a isprăvit.

* * *

Se înnoptase bine când Ion Costin părăsi chestura în mare grabă. Îi trecuse prin minte să-l viziteze pe moş Griguţă, unchiul lui Vasile Hâncu, fără vreun motiv anume, ci doar spre împlinirea audierilor tuturor celor pe care îi înscrisese în planul aflării celui care i-a ucis prietenul din copilărie, dar în egală măsură, dorind şi disculparea lui Gheorghe Fotea. Afară, o ploaie măruntă şi rece, demnă de acel noiembrie care se instalase, prevestitor de iarnă, chiar din prima zi. Fumase mult, nu mâncase nimic, se necăjise că Gheorghe era în imposibilitate să-şi folosească singurul alibi, într-un cuvânt, se simţea obosit, supărat, terminat. Când ajunse la moş Grigore, privindu-şi ceasul, Ion voi să renunţe a-l mai vizita; trecuse de ora nouă. Dar, tocmai când era gata să facă cale-ntoarsă, Hăiman, câinele din curtea bătrânului, dădu alarma şi asta din două motive: primul – că semnalarea oricărui vizitator intra în atribuţiile lui de serviciu, iar al doilea – Ion îi aducea întotdeauna câte ceva, ba îl mai şi mângâia, cum de altfel făcea cu toţi câinii întâlniţi.

— Cine-i? strigă moş Grigore, prin fereastra deschisă.

— Poliţia! răspunse grav, Ion.

— Hai, tăticule, intră. Îl îndemnă bătrânul şi comisarul nu aşteptă altă invitaţie.

Ion se lăsă asaltat de Hăiman, îi dădu ultima bomboană spirtoasă pe care o mai avea şi intră în casă, unde Grigore îl îmbrăţişă şi-l îndemnă să se aşeze pe pat, lângă el.

Fără a-i da răgaz niciun minut, bătrânul îi ceru detalii privind cercetările legate de asasinarea lui Vasile, iar când află că Ion nu credea că omorul s-ar fi produs în fabrica lui Mişu Nedrea, datorită lipsei de sânge în jurul victimei care prezenta o rană mare şi adâncă, izbucni:

— Lasă asta, Ionică! Mai e ceva! Vasile n-avea ce căuta la fabrică la ora şi în ziua aia, că la îndemnul meu plecase către ferma patronului său, dincolo de podul de piatră, iar asta e la vreo patru kilometri de bariera oraşului.

— De ce l-ai trimis într-acolo?

— Sigur nu sunt, dar ăl mic, Emil, fratele lui Vasile, zic eu, şi-a pus capăt zilelor… datorită oamenilor lui Nedrea, care l-au pus pe calea stupefiantelor.

— Fii mai clar, moş Griguţă, îl imploră comisarul.

— Măi băiete… Vasile plecase către ferma lui Nedrea, fiindcă eu i-am zis ce cred.

— Și ce crezi? insistă Ion.

— Iaca… zic eu, Nedrea foloseşte unele ambalaje la transportul stupefiantelor… şi, oricum, traficul porneşte de la fermă, unde, presupun eu, riscul e mai mic iar marfa se prepară în linişte. Dar nu te lua după mintea mea încinsă de durere, se grăbi el să precizeze.

— Săru’mâna, moş Griguţă! zise Ion, ridicându-se de pe pat și, fără să mai aştepte vreo vorbă de-a bătrânului, îl părăsi în grabă.

— Aşadar, Emil, fratele mai mic al lui Vasile se sinucisese din cauza stupefiantelor al căror rob devenise, iar furnizorii lui erau oamenii lui Nedrea. De ce nu-i spusese, oare, Vasile toate astea? Sigur dintr-o jenă prost înţeleasă, ca de altfel şi moş Griguţă. Şi bântuit de asemenea gânduri, se pomeni dinaintea restaurantului al cărui patron era domnul Suşeanu. I se făcuse foame, dar poate că n-ar fi intrat, dacă nu l-ar fi izbit un bătrân aruncat din local, chiar de patron, în văzul clienţilor, al muzicanţilor şi al trecătorilor.

— Ce s-a întâmplat? întreba Ion.

— Cerşeşte, domnule comisar! explică Suşeanu, de parcă ar fi dat în vileag pe cel mai odios criminal.

— Mi-e foame, tăicuţule! scânci bătrânul.

— Atunci, hai să mâncăm, îl îndemnă tânărul poliţist, ajutându-l să se ridice de pe trotuar şi intră în local, cu nevoiaşul, aşezându-l la masă cu el, cu-atâtea menajamente, încât asistenţa părea gata să-l aplaude.

Numai două perechi de ochi urmăreau dezaprobator gestul comisarului Ion Costin; cea a patronului şi cea a chestorului Onu Durda ascuns într-un separeu, dar niciunul dintre aceştia nu îndrăznea să-l înfrunte pe Ion, fiindcă la serviciu avea o conduită ireproşabilă, iar la restaurant îşi achita consumaţia până la ultima centimă, refuzând orice favoare de la Suşeanu.

Temându-se oarecum de urmări, patronul luă personal comanda la masa comisarului, iar orchestra intonă marşul triumfal din Aida, toţi muzicanţii uitându-se ţintă la Ion; era o manifestare a recunoştinţei pentru împlinirea de către el, a ceea ce ei doreau dar nu îndrăzneau să făptuiască, de teamă că Suşeanu i-ar fi concediat.

În timpul mesei, Ion se întreţinu cu bătrânul ca şi cum ar fi fost vechi prieteni, dar când diseusa Ana Zapan începu să cânte, comisarul îşi abandonă mâncarea şi o urmări cu veneraţie, aşa cum se întâmplă când te afli dinaintea unei mari artiste. Şi Ana părea să fi observat asta, pentru că de la o vreme, era evident, cânta numai pentru el. Încântat dar şi stingherit de vedetismul pe care nu şi-l dorise niciodată, imediat ce bătrânul termină de mâncat, Ion achită consumaţia şi, împreună cu protejatul său, părăsi localul.

* * *

Chestorul Onu Durda îl întâmpină pe Radu Grapă, cel care organizase uciderea lui Vasile Hâncu, de parcă nimeni altul nu i-ar fi fost mai drag pe lume, mai ales că încercatul răufăcător îl prevenise cu câteva zile înainte de lovitura pe care Nino Zapan, zis marchizul, urma s-o dea la o bijuterie din Oradea. Cu toate astea, chestorul nu se putu abţine a-l întreba dacă era sigur, că bicicleta aceea, neidentificată încă, nu-l văzuse pe el, Gică şi Lache, în împrejurările uciderii lui Vasile.

— Era tare departe, dom’ chestor, îl încredinţă Radu Grapă de inexistenţa vreunui pericol.

Onu îşi frecă palmele, bucuros, şi aduse vorba despre bijuteriile pe care Nino Zapan, tatăl Anei, cântăreaţa de la restaurantul lui Suşeanu, urma să le fure din cea mai mare bijuterie a Oradei.

Vechiul pungaş zâmbi, şi murmură:

— E ca şi ale noastre, dom’ chestor. Nu zâmbiţi, se arătă el supărat de neîncrederea insinuantă a şefului chesturii şi preciză: Marchizul a şi dat lovitura. Mâine seară mă aşteaptă în gară, să-mi dea caseta. Boer, de! Nu duce el prada, şi mai ales în casa lui. A zis să ţin caseta până o să mi-o ceară.

Şi, în timp ce rămaseră privindu-se insistent, unul pe celalalt, gardianul Ilinca ciocăni la uşă, anunţând că sosise domnişoara Ana Zapan.

— I-am trimis o invitaţie, îşi informă chestorul omul de încredere, şi-l scoase pe o uşă de serviciu, după care o chemă pe fiica Marchizului.

Exagerat de politicos şi suspect de prevenitor, până când Ana luă loc pe un fotoliu, chestorul atacă problema, evident, tot cu mult tact, imediat după aceea.

— Domnişoară, începu amfitrionul, sigur, îţi va părea ciudat târgul pe care ţi-l propun.

— Nu mă interesează niciun fel de târg cu dumneavoastră, ripostă fata.

Onu îşi aprinse o ţigară şi continuă:

— Fă bine şi ascultă-mă. Eu sunt un negustor cinstit, întâi ofer… şi p-ormă cer preţul.

— Mă rog, vă ascult, consimţi Ana.

— Cineva prezintă un mare interes şi pentru mine… şi pentru dumneata.

— Cine? murmură tânăra, presimţind ceva rău.

— Comisarul cel tânăr care, aseară, te privea cu multă admiraţie… şi la care te uitai… mai tot timpul.

— Da… În sfârşit, pentru prima dată de când sunt cântăreaţă am simţit că cineva cu adevărat sensibil mă ascultă. Trebuie sa recunoaşteţi, domnule chestor, că nimeni de pe-aici nu-şi lasă crăpelniţa ca să asculte muzică, fără să clefăie, când mănâncă la marele restaurant Suşeanu.

— Doamne! exclamă încercatul poliţist, dacă l-ai fi privit mai atent, ai fi văzut că noul comisar te privea ca pe fiica marchizului şi nu cu interes pentru arta dumitale.

— Dar ce are cu tata? muşcă Ana din momeala pe care chestorul abia i-o întinsese, ce-a fost a fost; acuma e doar un bătrân bolnav.

— Păi tocmai asta e! se arătă Onu de partea ei. Tânărul comisar nu vrea să creadă că domnul Nino Zapan, tăticul dumneavoastră ar fi părăsit localitatea noastră spre a consulta un medic din alt oraş, dar ce a stabilit el… nu ştiu, însă dumneata… dacă vrei, poţi afla.

— Ce-am de făcut? se arătă ea, gata la orice.

— Vizitează-l… intră în viaţa lui… află tot… dar nu îl îngrijora pe tăticul dumitale, până nu ştii ceva exact.

— Sigur, tata nu trebuie să se îngrijoreze, mai spuse ea, şi plecă.

Dar nu trecură nici zece minute de la plecarea cântăreţei când Ion năvăli în biroul chestorului, anunţându-l, cu glasul sugrumat de furie.

— Gheorghe Fotea a evadat din chestură.

Departe de a-i face vreo mustrare în sensul că vina ar purta-o el, Ion Costin, care-l avea în cercetare, Onu se ridică de la birou, veni lângă el şi, punându-i o mână protectoare pe umăr, spuse cu o voce groasă:

— De, Ionică! poate că acuma te vei convinge de vinovăția lui, că un om fără vină nu fuge, mai ales că tu îi cumpărai mâncare pe banii tăi şi îl asigurai că îl socoţi nevinovat. Crezi că eu nu ştiam? Ştiam, dar ce mi-am zis? „Lasă-l să înveţe de la viaţă!” şi uite că la asta ai ajuns. Gata! Să-ţi fie învăţătură de minte, că de prins… l-om prinde noi; facem razii, operăm descinderi, punem potere. Hai, nu mai fi supărat, că el e el, iară tu… tot al nostru eşti.

În seara acelei zile, cam la vreo patru-cinci ore de când dispăruse Gheorghe Fotea, tânărul comisar nu fu în stare să se ducă acasă, tot gândindu-se unde ar fi putut da de cel pe care continua a-l socoti fără vină în asasinarea lui Vasile Hâncu.

Trecuse mult de miezul nopţii, iar scrumiera de pe biroul lui Ion devenise neîncăpătoare pentru mucurile care stăteau acuma în stivă, când gardianul Ilinca îl anunţă:

— Dom’ comisar… l-au prins pe Fotea.

Ion sări ca ars de pe scaun.

— Unde-i acuma?

— Pe sală… A cerut să iasă la raportul dumneavoastră. Ion deschise uşa, ieşind pe culoar, unde Gheorghe, cu lanţuri la picioare şi mâinile încătuşate, aştepta.

— În ce hal eşti! Vai de capul tău, nenorocitule! îl căină comisarul, şi-i făcu semn să intre în birou, după care prinse a urla pe sală: Simioaneee! Adu cheile să-l dezlegăm, că vă omor pe toţi, în noaptea asta.

Gardianul se închină, fiindcă nici nu-l mai văzuse pe Ion într-o asemenea stare, dar nici nu-l crezu capabil de-aşa ceva, el considerându-l pe noul comisar, gingăşia personificată.

— Iartă-mă, nene Ilinca, se scuză el, gardianului, dar prea se-ntâmplă toate, numai ca să mi se dea peste nas. Ei bine, eu tot îl consider pe amărâtul ăsta de Fotea, fără vină în omorârea prietenului meu.

Şeful de arest, un tip de estropiat, măsurând cam 1,50 m în înălţime, cu ochii bulbucaţi şi obrajii încinşi de băutură, desfăcu cătuşele şi lanţul lui Gheorghe, după care se retrase cu un aer servil.

— Nene Ilinca… ai ceva de mâncare?

— Păi… tot de pe la arest… dar v-aţi pus rău cu ăla…

— Simioaneee! Adu-i crăpelniţă lui Fotea, dacă n-ai mâncat-o tu, cumva, tună Ion.

Şi bătrânul gardian iar se închină, în timp ce arestatul exclamă, ca pentru sine:

— Ehei, tătică, pă mulţi o să-i îngroape ăsta, dar nici eu nu mai prăduiesc, că după ce ai cunoscut unul ca el… îţi cade mâna, şi se opri, fiindcă Simion apăru pe pragul uşii, cu o tavă pe care se aflau numai bunătăţi, murmurând către Ion:

— De la mine, ca să ne împăcăm, dom’ şef. Şi Ion îl sărută pe frunte, ca imediat după aceea să-i pună tava-n faţă lui Gheorghe, îndemnându-l: Mănâncă bă, că după aia mă pun cu bătaia pe tine, până recunoşti.

Poate că pentru prima dată, în viaţa lui, Simion lăcrimă, şoptindu-i lui Ilinca:

— Înger, mă! nu om! şi amândoi părăsiră biroul.

Înghiţind lacom, Fotea spuse, precipitat:

— Nimeni nu m-a prins dom’ comisar. Am venit singur, de teamă că au vrut să mă mierlească.

— Poliţia?

— Dacă era poliţia m-aş fi predat, preciză el, şi înfulecă o halcă din friptura adusă de Simion, ca apoi să explice că habar n-avea cine-i dorise moartea.

— Gheorghe, nu te-ntreb unde te-ai dus, că ai onoarea ta, dar cum ai evadat de-aici îmi spui?

Fotea abandonă mâncarea şi după ce-şi şterse buzele cu o mânecă a hainei, izbucni în râs.

— Păi, dom’ comisar… uşi deschise… nimeni cu ochii pă mine… şi ce mi-am zis? Neică, tot mai bine e afară! după care… am şters-o.

A doua zi, când Ion semnală chestorului condamnabila lipsă de supraveghere a reţinuţilor, Onu îi răspunse cu-oarecare compătimire în glas:

— Nu te lăsa îmbrobodit de unul ca Gheorghe Fotea. Chestia că nimeni nu-l păzea… sau ailaltă… că cineva dorea să-l ucidă, sunt poveşti de adormit copiii. Vezi, Ioane, eu ţi-am dat mână liberă şi mă faci să regret asta; ai asasinul în mână, iar tu cauţi un altul…

Pe la ceasurile prânzului, Ion se îndreptă spre casă. Nu dorea altceva decât să doarmă câteva ore, să uite ziua de ieri şi noaptea care-i aşternuse pe suflet, dincolo de oboseală, atâtea tristeţi. Şi, tot mergând, îşi jură că dacă va avea băiat, nu-l va lăsa s-ajungă poliţist, fiindcă nicio altă meserie nu-ţi oferă pe de-a-ntregul, mizeria omenească. Dar, când intră în camera unde locuia, în gazdă, la văduva unui factor poştal, mare îi fu mirarea, aflând-o pe Ana Zapan, cântăreaţa de la Suşanu, care se şi repezi la el, declamându-i:

 

„Romeo! De ce esti tu, Romeo?

Uită-ţi tatăl, tăgăduieşte-ţi numele;

Ori, dacă nu, jură-mi că vei fi al meu

Si-atunci, de tot ce sunt, mă lepăd eu!”

 

— Hm! făcu tânărul poliţist, Romeo şi Juliela! ca de-ndată, să se lepede de încântarea clipei şi s-o întrebe cum intrase în odaia lui.

— Am spus gazdei dumitale că îţi sunt rudă şi, cum viaţa de cârciumă nu mi-a alterat puritatea, m-a crezut.

Ion îşi puse pelerina de ploaie pe cuier şi o îndemnă:

— Dacă tot ai venit, continuă.

Ana cântă din opereta Văduva veselă, pe urmă din opera Liliacul şi poale că ar mai fi atacat şi alte piese din bogatul său repertoriu, dacă Ion nu ar fi oprit-o, mărturisindu-şi teama faţă de gazdă că va crede despre el… cine ştie ce.

Şi eu am crezut despre dumneata „cine ştie ce”, dar până la urmă te-ai dovedit a fi doar un copoi.

— Înainte de orice, sunt om! ripostă poliţistul.

— Aiurea! Asta păreai doar atunci când te-ai prefăcut a fi fost absorbit de cântecul meu, dar pe urmă…

— Mă rog, ce-oi fi făcut pe urmă… ca să pierd stima dumitale?

Ana râse silit şi spuse, ba că are închipuiri bolnave, ba că a vrut să se facă artistă dar n-a izbutit fiindcă a venit războiul iar tatăl ei s-a îmbolnăvit de inimă… ca în cele din urmă să-i declare că, de fapt, venise la el pentru a-i furniza informaţii. Dar, cum Ion o privea surâzând neîncrezător, cântăreaţa căută să-l convingă argumentându-i:

— Cunosc bine lumea interlopă; doar sunt fiica unui vestit infractor, Nino Zapan, zis Marchizul. Cum vezi, nu sunt o oarecare.

Tragismul glasului cum şi gesturile ei precipitate îl tulburară pe comisar, care prinse a o dojeni:

— Dacă nu eşti obişnuită să spui adevărul, fă un efort, măcar de data asta; cine te-a trimis pe capul meu?

Abia stăpânindu-şi lacrimile, aidoma unui copil căruia îi spui că nu crezi în povestea lui, fata bravă:

— Nimeni nu m-a trimis aici, domnule comisar! Am venit din proprie iniţiativă… că ce mi-am zis? Trebuie s-ajut un om care are atâta milă de bătrâni, cum te-am văzut în cârciuma lui Suşanu. Doamne, cum te-am mai binecuvântat că ai milă de bătrâni! Şi, hohotind în plâns, abia şoptit: „Şi tata e bătrân! Şi bolnav! Ce ai cu tata?”

Ion îi răspunse, tot în şoaptă, pe când îi ştergea lacrimile cu batista lui:

— Cred că eşti smintită, ori cineva doreşte să ne învrăjbească şi, într-un târziu, o rugă să plece.

* * *

În ciuda nepăsării afişate cum că biciclista care trecuse, nu prea departe de locul unde fusese ucis Vasile, i-ar fi putut vedea şi deci recunoaşte, pe el, Gigi şi Lache, domnul Radu Grapă trăia într-o continuă spaimă. Om de încredere al chestorului şi, deopotrivă, al Marchizului, Răducu îşi spunea că n-ar trebui să se teamă de nimic, însă o presimţire din cele mai rele, îl chinuia de câteva zile.

Noaptea nu-l prinsese somnul, iar când abia se crăpă de ziuă, porni spre capătul oraşului, trecu de barieră şi se surprinse mergând pe podul de piatră, ultimul drum al lui Vasile Hâncu. Deodată, auzi un clopoţel de bicicletă sunând în depărtare şi cercetând împrejurimile, cu privirea, descoperi, lângă liziera de pomi ce mărginea şoseaua, o tânără care, pe bicicletă, se afunda în pădurice. Porni într-acolo, spunându-şi că fata avea să revină către oraş şi se ascunse după nişte tufe. După vreo jumătate de oră, biciclista reapăru, iar Grapă avu revelaţia că nu era alta decât fiica Marchizului, Ana Zapan, aceeaşi care trecuse pe-acolo şi în ziua omorului. O lăsă să se depărteze, apoi porni spre oraş, unde, de-ndată ce ajunse, telefonă chestorului, informându-l cine era biciclista care putea da în vileag uciderea lui Vasile Hâncu.

* * *

Când Onu Durda ajunse la chestură, Olga Grapă, nevasta lui Radu se şi afla în sala de aşteptare, gătită, cu lanţuri şi perle, claie peste grămadă.

— Săru’ mâna, dom’ chestor! îl întâmpină tânăra şi infidela soţie a lui Grapă.

— Bună Olguţo! răspunse prietenos Onu, ca imediat după aceea să se holbeze la bijuteriile ei.

— E dă la Radu, dom’ chestor, adică din caseta pă care Marchizul i-a dat-o s-o ţină la noi, o vreme… dară n-o fi foc dacă îmi iau şi eu partea lu’ bărbată-meu.

Chestorul îi făcu semn să intre în biroul său, unde îi spuse, pe un ton de om dezamăgit, că toate bijuteriile ei sunt false, că marchizul l-a păcălit pe Radu şi că… el şi-a dat seama de asta, de-ndată ce Grapă i-a dat partea lui.

— Păi, ce facem, dom’ chestor? se arătă Olga disperată.

— Le luăm pe cele bune de la Marchiz.

— Cuum?

— Ei! făcu Onu, dându-i şi noi ceva la care el ţine mai mult ca la podoabele alea veritabile.

— Să-i dăm? Păi… ce să-i dăm, dom’ chestor, că ăla are dă toate, ba şi ceva pe deasupra.

— Nimeni nu are de toate, dacă-i iei ce are mai drag. Şi făcând o pauză, adăugă: pe Ana. În secunda următoare, Olga se prăbuşi lângă un fotoliu şi bângui:

— Ne mierleşte Marchizu, ca pe muşte…

— Lasă prostiile! tună şeful chesturii. Ia zi, Ana are încredere în tine?

— Ca în mă-sa, se repezi Olga.

— Zi-i şi tu să mergeţi la un chef cu nişte băieţi veseli şi procopsiţi.

Femeia se ridică de pe jos, anevoie, apoi îl privi cu aer năuc.

— Dom’ chestor, da’ aia are şi iovele şi boarfe şi p-ormă poa’ să-i zică lu’ tac’su şi dacă Marchizu se supără, îmi ies vorbe că eram transpirată… glonţul rece… şi gata, am murit de plemonie!

— Ştii ce? Scoate-o după-amiază, pe la şase, către podul de piatră, că şi tu mergi cu bicicleta… Restul mă priveşte pe mine.

— O scot, dom’ chestor… dar mai întâi trec pe la bijutier să-mi zică dacă podoabele de pe mine sunt false. Nu cred că e cu supărare, că vorba aia… altfel lucrează omul dacă face o porcărie unuia care l-a înşelat… şi altfel dacă…

— Aşa să faci! o încurajă Onu.

Se vede că, într-adevăr, Marchizul dăduse spre păstrare lui Radu Grapă o casetă cu bijuterii false, pentru că „bijutierul” confirmă asta de-ndată ce Olga i le arată.

Fată de cuvânt, Olga o aduse pe Ana în bătaia puştii, cum ar spune un vânător. De după nişte tufe înalte, situate foarte aproape de liziera de pomi ce străjuia păduricea, trei bărbaţi tineri şi zdraveni săriră în spatele Anei şi Olgăi, punându-le câte un sac pe cap. Olgăi îi dădură drumul imediat, dar pe Ana o legară burduf şi, după ce o aruncaseră într-o gabrioletă trasă de un cal cu mers alene, o duseră cale de vreo doi kilometri.

Deşi unul dintre răpitori îi şopti Olgăi s-o rupă la fugă, spre oraş, ea se ascunse în pădurice şi urmări direcţia în care era dusă Ana şi zâmbi mulţumită, ca omul care a împuşcat doi iepuri de-odată. Într-un târziu, încălecă bicicleta, pe cea a Anei o luaseră răpitorii ei, şi se duse glonţ la Nino Zapan, unde începu şantajul pe faţă.

La capătul unei discuţii de aproape o oră, timp în care Onu Durda tot încercase să-l convingă pe Ion Costin de vinovăţia lui Gheorghe Fotea, demonstrată de probele zdrobitoare aflate lângă victimă, tânărul comisar spuse că învinuitul ar fi avut un alibi care ar fi dovedit totala sa nevinovăţie, dar, din motive sentimentale, mai puternice chiar şi decât pedeapsa cu moartea, nu-l poate mărturisi.

— Fiţe, domnule! exclamă chestorul. În meseria noastră n-au ce căuta sentimentalismele. Noi suntem slujitorii justiţiei. Priveşte cu luare-aminte la acel simbol al imparţialităţii, zeiţa legată la ochi.

— Eu nu mă pot prosterna dinaintea unei precupeţe pe care nici măcar n-o interesează ce-i pui, spre cântărire, pe talgerele balanţei de care nu se desparte.

— Auzi, Ioane?! În ciuda faptului că eşti isteţ şi… destul de citit pentru vârsta ta…

— Nu, domnule chestor! Destul de citit eram la 15 ani, când isprăvisem de citit filosofii greci; între timp… am mai răsfoit câteva cărţi.

Onu înghiţi „palma” cu zâmbetul pe buze, şi jurământul răzbunării în suflet, ca orice lichea semianalfabetă şi reluă:

— Cum ziceam, Ionică, în ciuda faptului că ştii o grămadă de lucruri, ţie îţi este frică să-l trimiţi în judecată pe Fotea… ori, şi mai grav, doreşti să-mi pui lumea în cap, mai ales presa, care şi aşa, ne muşcă pentru că întârziem soluţionarea acestui caz. Spune, domnule, te-a pus cineva să mă sapi? Vrei să mă compromiţi tergiversând acest dosar?

— Nimic din toate astea, domnule chestor… atâta… doar simt că nu Gheorghe Fotea l-a ucis pe bunul meu prieten Vasile Hâncu, al cărui frate mai mic, Ene, s-a sinucis din pricina drogurilor… sau cam aşa ceva. Şi părăsi biroul şefului său, fără măcar a se scuza.

Enervat, supărat că avusese slăbiciunea de a fi insinuat legăturile morţii lui Vasile cu sinuciderea lui Ene, pusă pe seama drogurilor, Ion porni hai-hui prin oraş, până când gândurile i se mai limpeziră. Atunci, avu revelaţia atitudinii chestorului – pur şi simplu încremenise – când el a făcut legătura între morţile celor doi fraţi şi mai ales când pomeni de pricina sinuciderii lui Ene. Aşadar, lovise din plin şi asta arăta cu prisosinţă că Onu ştia prea bine că fratele cel mic al lui Vasile fusese consumator de droguri şi, cu siguranţă, cunoştea şi furnizorul, iar dacă aşa stăteau lucrurile, desigur, nu era străin de afacere. Oare aşa să fie? se sperie Ion, temându-se că poate se lăsase purtat de imaginaţie, depăşind un raţionament firesc, care l-ar fi condus la o concluzie firească. Şi dacă…?

Porni spre casă, iar când ajunse, pe pragul porţii văzu că îl aştepta gardianul Ilinca.

— Te pomeneşti că ai venit să mă chemi la treabă? îl întâmpină Ion, şi-i zâmbi cu drag.

— Ba! făcu Ilinca. Treaba îi alta. 

— Îl luă cu el în casă şi-l aşeză la gura sobei, unde ardea un foc de vreascuri.

— Zii, nene Ilinca! îl îndemnă tânărul poliţist.

— Să ştiţi că mi-a trebuit mult curaj ca să vin la dumneavoastră şi să vă zic ce am de zis, dar nu poci altfel… că vor să-l omoare…

— Pe cine? strigă şoptit, Ion.

— Pe Gheorghe Fotea, murmură gardianul.

— Ce tot vorbeşti, omule?

— Păi, ce-am auzit, dom’ comisar; când eram în oficiu, să curăţ chiuveta, dom’ chestor l-a chemat la el pe dom’ comisar Tomide şi i-a zis: "Îl ducem mâine pe Fotea la reconstituirea uciderii lui Vasile Hâncu, în fabrica lu’ dom’ Mişu Nedrea”!

Ion surâse oarecum batjocoritor, dar ca să nu-şi supere oaspetele, încercă să-i explice că aşa ceva era cu neputinţă, fiindcă Gheorghe nu va recunoaşte omorul, ori fără asta, reconstituirea era imposibilă.

Gardianul făcu ochii mari, a mirare, că dom’ comisar „Ionel” cum îl alinta el, în mintea lui, cel mai citit şi mai deştept din toată chestura, nu pricepe rostul lucrurilor, însă tot el îşi dădu seama că tânărul poliţist n-avea de unde să ştie ceea ce el auzise, atâta vreme cât nu-i spusese toate câte le aflase.

— Să iertaţi, dom’ comisar, dară să ştiţi că dom’ chestor şi dom’ comisar Tomide au hotărât să-l bage-n „forţă” (să-l chinuie) pe Fotea pân’ ce o recunoaşte fapta, iară de la reconstituire să mi-l facă scăpat de sub escortă.

A doua zi Ion telefonă la chestură că se află în imposibilitatea să vină la serviciu, iar Onu Durda îl învoi cu o amabilitate vecină cu bucuria.

Tânărul poliţist se duse la Ilie Ganciu, judecător de instrucţie la Parchetul local, doar cu câţiva ani mai vârstnic decât el, dar foşti colegi de facultate, iar acesta, când îi auzi necazul, se oferi să împiedice samavolnicia chestorului. Ion, însă, îl rugă doar să-l însoţească, şi judecătorul, în cele din urmă, consimţi.

Băiat de mare industriaş, Ilie chemă şoferul de-acasă, şi hotărî ca, împreună cu Ion, să aştepte, în apropierea fabricii lui Nedrea, ieşirea grupului celor doi poliţişti, însoţindu-l pe Gheorghe Fotea, deci, după efectuarea reconstituirii.

Şi clipa aceea veni, iar la vreo câteva zeci de metri depărtare de fabrică, aşa cum prevăzuse Ilie că se vor petrece lucrurile, Tomide scoase cătuşele lui Gheorghe, iar Onu duse mâna la buzunarul în care îşi ţinea pistolul. În secunda următoare, Ion sări din maşină şi alergă spre grupul celor trei, în vreme ce judecătorul, doar coborî, numai spre a fi văzut.

— Omul ăsta se află în cercetarea mea! tună Ion.

— Şi ce vrei cu asta? bângui chestorul.

— De ce i s-au scos cătuşele?

— Hm! făcu Tomide. Ia te uită la el! Zi-i bă, se adresă el lui Fotea, de ce mi-ai zis să-ţi scot cătuşele, şi-i dădu un pumn în stomac, încât arestatul se îndoi cu faţa la pământ.

— Să nu mai faci asta, urlă Ion, înşfăcându-l pe Tomide de reverul hainei, gata să-l pocnească. Nici tu şi nici ăsta preciză el, arătându-l pe Onu n-aveţi voie nici să chinuiţi, nici să omorâţi dar aflu eu, până la urmă, pe cine vreţi voi să acoperiţi şi în locul cui să-l sacrificaţi pe amărâtul ăsta. Du-te Gheorghe în maşina de colo, că de-acum nu mai las eu pe nimeni să scape laba asupra ta. Şi Fotea se duse bucuros către maşina lângă care, ceilalţi doi poliţişti îl observară pe judecătorul de instrucţie, lucru care avea să-i neliniştească, înţelegând că Ion nu mai era singur în lupta lui pentru adevăr şi cinste.

Când ajunse la chestură, gardianul îl anunţă că avea o vizită simandicoasă; venise Nino Zapan, zis Marchizul.

— Du-l în biroul meu, nene Ilinca, şi el îl conduse, personal pe Gheorghe la arest, dându-l în primire lui Simion, prevenindu-l: Ai grijă de ăsta ca de mă-ta, că puşcăria vă mănâncă dacă cineva îi mai atinge un fir de păr. Vezi că am anunţat Parchetul în legătură cu cele ce i s-au întâmplat ăstuia, astă-noapte, iar chestorul ştie, aşa că n-ai nevoie să-i mai torni tu.

De-ndată ce intră în birou, mare îi fu mirarea tânărului poliţist, descoperind în marchiz, un bărbat de aproape 60 de ani având o siluetă de manechin şi un chip de o rară distincţie; îmbrăcat elegant dar dezordonat, oaspetele trăda o stare de nelinişte şi teamă.

— Domnul comisar Ion Costin? întrebă bătrânul, pe ton coborât, cald.

Poliţistul îşi înclină capul în semn de confirmare.

— Sunteţi aşa cum v-a descris Ana, spuse vizitatorul, şi scoase de sub palton un tablou mic, pe care i-l arătă.

— Oo! făcu tânărul, fiica dumneavoastră. Splendid!

— Eu am pictat-o.

— Dacă n-aş fi cunoscut-o pe domnişoara Ana, aş fi spus că tabloul acesta este întruchiparea perfecţiunii.

— Ce nu vă place, se grăbi Nino Zapan să-l iscodească.

— Ochii, murmură comisarul, continuând să privească tabloul cu o reală încântare.

— Sunt trişti, aşa-i?

— Nu! răspunse hotărât amfitrionul şi se grăbi să-şi mărturisească impresia până la capăt: Mai degrabă… par o oglindă în care se reflectă tristeţea artistului. Dacă aţi dorit asta… atunci puteţi considera tabloul o mare… o foarte mare reuşită, mai spuse el, şi-l invită pe oaspete să se aşeze.

— Nu, domnule comisar… n-am vrut asta… dar se vede că adevărul e mai tare decât noi. Suspină profund, apoi continuă. Cândva… am pictat totul într-o baie de lumină; pe urmă… am luat-o pe un povârniş al vieţii şi… tot alunecând… am pierdut obişnuința luminii, iar acuma, caut o combinaţie de culori, care sa redea bezna.

— Sunteţi un om talentat, foarte talentat.

Marchizul izbucni într-un râs amar.

— Aşa e. Dar ştiţi la ce mi-am folosit eu talentul? Desigur, sunteţi tânăr… foarte tânăr, iar în urbea noastră aţi venit de curând, aşa că n-aţi avut vreme să vă aplecaţi asupra cazierului meu; aţi fi aflat că mi s-a spus „Imperatorul artelor” şi tot din pricina marelui meu talent de pictor, guvernatorul Băncii Naţionale îmi fixase o rentă, în schimbul căreia îmi ceruse a nu mai falsifica bancnote.

Îşi privi lung interlocutorul, apoi îi oferi tabloul, rugându-l să-l accepte ca pe o fotografie de-a Anei, scuzându-se că nu îşi fotografiase fata niciodată.

— Mulţumesc, murmură Ion, dar pentru ce merit o asemenea favoare?

— V-am spus doar… nu am nicio fotografie de-a ei, iar dumneavoastră… poate… vă va trebui, Ana a fost răpită.

— Când?

— Ieri după amiază.

— Cum aţi aflat?

— Am fost şantajat, acum două ore, de o anume Olga Grapă, soţia lui Radu Grapă pe care l-am folosit în câteva tunuri… şi care acuma „lucrează” pentru şeful dumneavoastră, chestorul Onu Durda. Olga mi-a propus ca în schimbul unor bijuterii pe care le-am furat săptămâna trecută din Oradea, să-mi redea fata. Mă aşteaptă la ea acasă, în seara asta, la ora 23.

Ion se pomeni fluierând şi spuse:

— Deci, mobilul şantajului… ar fi bijuteriile?

— Altul! preciză Nino Zapan, gâtuit de furie, după care preciză: Ana l-a văzut pe soţul Olgăi împreună cu alţi doi tipi, când l-au omorât pe un tânăr, chiar pe podul de piatră, la ieşirea din oraş, iar victima… ulterior… a fost găsită în fabrica lui Mişu Nedrea, ăla cu ambalajele, care se mai ocupă şi de „pudră”.

— Stupefiante! vreţi să spuneţi, domnule Zapan.

— Întocmai, confirmă tatăl Anei. Dacă doriţi… mergem la mine acasă… luaţi caseta cu bijuterii, mă arestaţi… şi deveniţi firmă mare; nu oricine îl poate aresta pe Marchiz… şi cu prada, pe deasupra. Îi căută privirea şi, când i-o întâlni, spuse în şoaptă: Salvaţi-mi fata! În ceilalţi… n-am încredere.

— Bine, pe Ana o voi salva, iar bijuteriile mi le veţi aduce dumneavoastră, mâine dimineaţă, la chestură.

Zapan se uită năuc la omul care nu dorea nimic pentru sine, care nu aspira la măriri şi mai ales, care refuza să se folosească de un asemenea prilej oferit de el. După o vreme, şopti:

— Mulţumesc!

— Unde locuieşte Olga Grapă şi cum arată? întrebă comisarul, iar celălalt se grăbi să-l informeze.

* * *

Ion o urmărise pe Olga Grapă toată după-amiaza. Femeia hoinărise, pur şi simplu, fără măcar să fi întâlnit vreo cunoştinţă, şi se întoarse acasă la ea pe la ora 20. Zăbovi cam o oră, iar după aceea ieşi grăbită, luând drumul drept către bariera dinspre partea de sud a oraşului şi nu se opri decât după ce trecu peste podul de piatră, când, de undeva, din întuneric, s-a tras asupra ei. Comisarul, care se afla cam la cincizeci de metri depărtare de urmărită, se aruncă la pământ, nimerind într-o băltoacă, de-ndată ce auzi împuşcătura. La fel făcură şi cei doi prieteni ai tânărului poliţist, pe care el îi rugase să-l însoţească: Horia Bănescu şi Mircea Tufiş. După câteva clipe, trăgătorul reluă tirul, apoi totul se cufundă într-o linişte adâncă. Ion se repezi la Olga, al cărei umăr drept sângera: o nimerise.

— Ai avut noroc! spuse comisarul, după ce-i examină rana.

Gemând, mai mult din spaimă, Olga bângui:

— Cine sunteţi?

— Comisarul Ion Costin, şi imediat adăugă: Cum văd, cei de la ferma lui Mişu Nedrea, nu te prea iubesc.

— Ana e acolo, murmură Olga şi, înainte să leşine, mai putu vorbi: Am vrut s-o iau acasă.

Unul dintre însoţitorii tânărului comisar, Mircea Tufiş, o namilă care măsura aproape doi metri şi cântărea peste o sută de kilograme, luă femeia pe braţe, îndreptându-se cu ea spre oraş, în vreme ce Ion şi Horia porniră către ferma lui Nedrea, unde toate ferestrele erau luminate, semn că acolo era o petrecere în toi.

La intrarea în conac îi întâmpină un tip care le lumină feţele cu un felinar, după care îi întrebă cu ce treburi veniseră acolo.

Gândind că acela ar fi putut alarma pe cei dinăuntru, cum şi alţi paznici, iar asta ar fi îngreunat salvarea Anei, dacă nu cumva i-ar fi pus în primejdie chiar viaţa, poliţistul îl lovi cu un croşeu bine prins în bărbie, iar omul se lăsă cuminte pe genunchi, apoi pe spate.

Ion şi Horia pătrunseră în conac. După ce străbătură câteva încăperi, ajunseră într-un salon în care stăpânul fermei, chestorul Onu Durda şi Radu Grapă priveau nişte tinere, aproape dezbrăcate, dansând, turnând şampanie peste ele şi manifestând o bucurie senilă, la vederea băuturii care se prelingea pe trupurile lor.

— Toată lumea, mâinile sus! porunci Ion.

Cei trei cheflii se supuseră imediat, dovadă că nu se porniseră pe băutură de prea multă vreme. Onu, care se dezmetici cel dintâi, încercă să câştige timpul necesar aflării unei soluţii menită a-i scoate din impas, şi-l sfătui pe Ion:

— Dă-ţi seama că exerciţi presiune cu arma în mână, asupra şefului tău… ori asta te poate costa foarte mult… Calmează-te şi renunţă…

Drept răspuns, Ion răcni:

— În numele legii, toţi sunteţi arestaţi, pentru răpirea şi uciderea Anei Zapan!

— Ioane! Ionele dragă, se strădui chestorul să-l îmblânzească, dar e o simplă cântăreaţă… n-a fost răpită… a venit să ne înveselească, evident, pe bani… Dacă mă laşi, o aduc imediat… E alături…

Tânărul poliţist se repezi în direcţia camerei arătate şi, deschizând uşa, o găsi pe fiica Marchizului, aşezată pe o canapea, de care era legată fedeleş. Îi desfăcu legăturile şi intră cu ea în salonul unde se găseau cei trei cheflii, supravegheaţi de Horia, a cărui privire putea înţărca până şi pe cel mai rău copil.

— Ai văzut? încercă Onu să scape din mâna lui Ion, Ana trăieşte… N-am omorât-o…

Comisarul nu-l luă în seamă şi, cu iuţeala fulgerului, încătuşă mâinile lui Radu Grapă, care se şi puse pe dat în vileag întreaga tărăşenie:

— Sunt nevinovat! Conu Mişu Nedrea m-a tocmit, iar dom’ chestor m-a împins, şi eu am făcut tot ce mi-a zis, că mă avea la mână.

— Mişu Nedrea, continuă Ion, te învinuiesc de instigare la omorârea lui Vasile Hâncu, de care ai vrut să scapi, fiindcă ţi-ai dat seama că, în dorinţa lui de a-şi răzbuna fratele – mort din cauza ta – era pe cale să-ţi descopere afacerea cu stupefiantele; la fel, te învinuiesc şi pe tine, Onu Durda!

— Dar pe Ana n-am omorât-o! bângui prosteşte chestorul.

— Evident, dar asta se datorează lăcomiei tale: doreai atât de mult bijuteriile furate de Marchiz de la Oradea, încât ai preferat să laşi în viaţă pe singurul martor ocular al asasinării lui Vasile, nu de alta… dar ca să o ai pe Ana ca monedă de schimb… cu acele bijuterii! Afară! Mai tună tânărul poliţist, şi întregul convoi se puse în mişcare, pătând întunericul nopţii cu şi mai întunecatele lor suflete şi conştiinţe.

În drum spre chestură, Ana se prinse de un braţ al comisarului şi, privindu-l rugător, ca un câine, îi ceru iertare pentru răutăţile pe care i le azvârlise în faţă. Ion zâmbi silit, compătimind-o în mintea lui, pentru suferinţa care avea s-o încerce a doua zi, când Marchizul, în dragostea sa de părinte, se va preda poliţiei, drept mulţumire că fata lui a fost salvată. Şi, parcă şi el ar fi plâns pentru tristeţea cu care oamenii trebuiau să plătească o bucurie, dar n-o făcu, pentru că trebuia să-l elibereze pe Gheorghe Fotea, căruia avea să-i spună cât de mult îl respectă pentru… „Onoarea lui de hoţ”. În noaptea crimei, fusese cu Olga Grapă.