Pseudonimul de Stefan Berciu

CAPITOLUL I

CINEVA TRĂDEAZĂ

 

Petrecerea se terminase.

Tinerii care-l sărbătoriseră pe nepotul meu, Simion, plecaseră. Rămăsesem pe un jilţ, aşezat într-un colţ al camerei de lucru a fratelui meu, şi poate că aş fi adormit, dacă glasul băiatului nu m-ar fi dezmeticit:

— Unchiule! Rămâi la noi astă-seară?

Am tresărit şi, fără să chibzuiesc prea mult, i-am răspuns:

— Da, da, rămân la tine.

Se vede că precizarea pe care o făcusem „la tine”, şi nu „la voi”, îl bucurase într-atâta, încât prinse a ţopăi prin casă, în ciuda celor cincisprezece ani pe care îi împlinise şi mai ales împotriva firii sale, de obicei gravă.

M-am ridicat de pe jilţ, zâmbind îngăduitor, dar şi oarecum încurcat, ceea ce-l făcu pe băiat să creadă că purtarea lui m-ar fi nemulţumit şi, vrând să nu scape prilejul ce i-l ofeream ori de câte ori rămâneam cu el, istorisindu-i întâmplări de pe vremea zbuciumatei mele adolescenţe, s-a grăbit să mă liniştească.

— Ştii bine cât mă bucur de fiecare dată când rămâi cu mine, şi încă o noapte întreagă.

— Pentru că ai pe cine să chinui, nelăsându-l să doarmă, m-am prefăcut eu supărat.

Simion s-a uitat la mine cu-atâta nedumerire, încât am izbucnit în râs.

— Unchiule… eu… Eu niciodată n-am chinuit pe nimeni. Recunosc… îţi cer uneori să-mi povesteşti câte ceva pentru că… Pentru că nimeni nu povesteşte mai frumos ca dumneata.

„Mare şmecher!” mi-am zis eu şi, dând să-i alung tristeţea care pusese stăpânire pe el, la gândul că n-aveam să-i mai istorisesc nimic din ceea ce-l pasiona, am murmurat:

— Văd eu bine că n-am scăpare, aşa că hotărăşte-te ce vrei să afli.

În clipa următoare, flăcăul s-a aşezat pe un scaun, m-a privit cu recunoştinţă şi mi-a răspuns:

— Despre prietenul dumitale de odinioară, al cărui nume nu poţi să mi-l spui ori nu vrei să ţi-l aminteşti.

L-am privit oarecum mustrător, şi Simion s-a grăbit să-mi explice că nici pe departe nu dorise să mă supere în vreun fel, ba chiar m-a rugat să nu-i dezvălui numele acelui prieten, dacă nu socoteam că era absolut necesar. Dorinţa lui era să afle cât mai multe despre zbuciumatele întâmplări prin care trecusem noi atunci. Am înţeles că nerăbdarea şi curiozitatea îl împinseseră la unele renunţări, şi, pentru că eram sigur că abia aştepta să încep a-i povesti, căutam să-mi găsesc cuvintele.

— Simioane, eu… vezi tu… Desigur, cel despre care îţi vorbesc trebuie să aibă un nume, aşa că… Ia spune tu cum ai dori să se numească băiatul acela?

Simion m-a privit lung de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară. După aceea a murmurat:

— Unchiule, dumneata trebuie să-l numeşti într-un fel.

Avea dreptate; eu eram povestitorul şi deci eu trebuia să găsesc numele celor despre care aveam de gând să istorisesc.

— Silviu Mora! îţi place numele acesta?

Simion a înclinat capul în semn de aprobare, pentru ca imediat după aceea să mă întrebe:

— Câţi ani avea?

— Şaptesprezece! am răspuns eu, tresărind de parcă m-aş fi aflat la un interogatoriu.

Nepotul meu s-a arătat surprins. Privirea lui mă sfredelea ca un burghiu, gata să pătrundă în adâncul gândurilor mele şi să afle din ce pricină anume răspunsesem întrebării sale aproape strigând şi emoţionându-mă.

— Da, da, pe-atunci Silviu Mora avea şaptesprezece ani.

— Când? bâigui el timid.

— Atunci, atunci, m-am fâstâcit eu din nou; dar imediat mi-am regăsit cumpătul şi am izbutit chiar să zâmbesc. În 1944.

O vreme tăcurăm, fiecare privind undeva, prin vreun ungher al camerei. Apoi, băiatul oftă lung şi deschise o fereastră.

— Ştii că a început să plouă? şopti Simion ghicindu-mi parcă gândul şi dorind să se asigure că nu voi renunţa să ies din casă.

Aflase de la părinţii lui şi, dacă-mi amintesc bine, chiar şi eu îi mărturisisem că încă din copilărie îmi plăcea să mă plimb, ore de-a rândul, când plouă, când ninge şi mai ales când viscoleşte.

— Plouă?! m-am arătat eu surprins şi m-am grăbit s-ajung la fereastră.

Prin întunericul nopţii brăzdat de lumina îndepărtată a unor becuri de neon se vedeau stropii mărunt cernuţi de o ploaie monotonă, început de toamnă.

— Ia-ţi fulgarinul, m-am pomenit poruncindu-i, iar băiatul s-a şi repezit în vestibul, înşfăcând de pe cuier două haine de ploaie.

— L-am luat şi pe cel al tatii, mă asigură Simion.

Am ieşit, strigând celor din casă că vom zăbovi în plimbarea noastră şi am apucat-o spre cheiul Dâmboviţei, mergând tăcuţi. Ajunşi acolo, o vreme am privit apa a cărei oglindă curgătoare părea chinuită de înţepăturile nemiloase ale stropilor de ploaie, neîndurători în curgerea lor fără de sfârşit. Undeva, în depărtare, se auzi scheunatul unui câine, lovit, desigur, şi asta mă făcu să gem de parcă eu aş fi fost cel bătut.

Simion ştia că nu suport lovirea unui animal ori tăierea florilor, şi se grăbi să-mi strângă braţul de care mă ţinea, în semn de înţelegere.

Nu după multă vreme pornirăm spre strada Lânăriei, mergând până la parcul care străjuieşte Sala sporturilor.

— Unchiule, se spune că aici a fost o rampă de gunoi.

Am oftat dureros la amintirea nu prea luminoasei mele copilării, ale cărei jocuri – dacă se pot numi astfel bălăcelile prin bălţile unui imens maidan – se petrecuseră pe marele deal de-odinioară. I-am răspuns aproape în şoaptă:

— Locul acesta se numea Cocioc. Da, am adăugat eu, cuprins de o tulburare care nu i-a scăpat nepotului meu, aici a fost rampa… Una dintre marile rampe de gunoi ale Bucureştiului de odinioară.

Pe urmă mi-am aprins o ţigară şi, tăcut, l-am îndemnat să ne continuăm drumul, urcând nişte scări pietruite; doream să privesc de sus, din înaltul dealului – care în copilăria mea avusese proporţiile Himalaiei – pajiştea de gazon sclipind în licărul luminilor şi al ploii de la care aşteptam să spele întunecatele mele aduceri aminte.

— Acela era numele dealului, ori aşa l-au poreclit oamenii? rupse tăcerea Simion, frământat poate de strania denumire pomenită de mine. Şi, pentru că nu i-am răspuns imediat, se grăbi să precizeze: Se vede că acela era un pseudonim; Cocioc nu poate fi nu nume.

— De ce crezi asta?

Oarecum descumpănit, răspunse într-o doară:

— La drept vorbind, şi un nume adevărat, ori… Care pare adevărat, poate fi un pseudonim.

Şi mi-a explicat, de parcă termenul mi-ar fi fost cu totul necunoscut, că pseudonim înseamnă un alt nume decât cel adevărat.

— Uite, pe băiatul acela de al cărui nume nu-ţi aminteşti, ori nu doreşti asta, l-ai numit Silviu Mora; vezi bine, acesta nu e numele lui adevărat ci… pseudonimul!

L-am înşfăcat de umeri şi, pradă unor dureroase amintiri pe care Simion, sigur, fără voia lui, mi le-a răscolit, i-am spus gâtuit de emoţie:

— Nu el s-a folosit de pseudonim, ci cu totul altcineva. Vina lui a fost cu totul alta. Pseudonimul…

M-am oprit brusc, dându-mi seama că bietul meu nepot nu ştia mai nimic despre cel pe care-l numisem Silviu Mora, şi nici despre încercarea stranie în care a fost azvârlit de cei care folosiseră o persoană al cărei nume fusese înlocuit cu un pseudonim. Mi-am dat seama că singura cale pentru explicarea stării mele de încordare era să-i povestesc întâmplările a căror victimă fusese – o vreme – Silviu Mora, şi astfel nepotul meu să poată înţelege ce anume mă tulburase într-atâta, la simpla enunţare a cuvântului PSEUDONIMUL.

* * *

De-ndată ce am ajuns acasă, Simion m-a îndemnat să intrăm în camera lui. O vreme, ne-am petrecut-o cu toaleta de seară. Apoi, când totul părea pregătit pentru un somn odihnitor, i-am surprins privirea întrebătoare, de parcă m-ar fi dojenit: „Crezi că sunt gata să uit ceea ce mi-ai promis?” Şi, fără să mai amân o clipă măcar, l-am tras de mână, îndemnându-l să se aşeze alături de mine, pe covor, pentru că astfel stăteam noi, ori de câte ori aveam să-i povestesc câte ceva din întâmplările trăite de mine sau de foştii mei tovarăşi de luptă.

— Ei bine, am început eu cele ce urmau istorisite, organizaţia U.T.C. Din care făceam parte trecea…

— Din care făcea parte şi Silviu Mora? interveni nepotul meu, vrând să se asigure că n-aveam de gând să-i vorbesc despre altcineva.

— Întocmai! Şi Silviu Mora… Aşadar, organizaţia noastră, într-o anume perioadă, trecea prin momente foarte grele. A! nu-i vorbă, greu ne-a fost tot timpul activităţii noastre ilegale, dar în acel moment evenimentele căpătaseră un aspect deosebit de grav şi primejdios. Secretarul nostru, un moldovean înalt şi uscăţiv, de prin părţile Bârladului, Ion Dolman, muncitor în portul Constanţa, ca mai toţi ceilalţi membri, a cerut de la judeţeană instrucţiuni speciale în legătură cu acţiunile noastre.

— Dar voi… ce făceaţi? Despre ce fel de acţiuni era vorba? mă întrerupse Simion, timid.

— Sabotam maşina de război hitleristă. Asta făceam! i-am răspuns eu puţin răstit. Şi pentru că pe chipul lui apăruse o cută de supărare, şi pentru că eu nu suport nici măcar o umbră de tristeţe în ochii oamenilor, darmite în cei ai copiilor ori ai tinerilor, m-am grăbit să-l asigur că a făcut foarte bine cerându-mi explicaţia aceea, declarându-mă vinovat că, grăbindu-mă, uitasem să precizez măcar despre ce era vorba, cu toate că în ceea ce aveam să-i povestesc acum nu mă puteam opri asupra importantelor acţiuni la care participasem mai înainte, firul evenimentelor desfăşurându-se pentru organizaţia noastră, atunci, pe un cu totul alt drum, care ne-a dat mult de furcă.

— Judeţeana, am urmat eu, anunţase trimiterea secretarului tehnic, Titus Bold. Acesta urma să-l întâlnească pe utecistul Vasile Miclău, din organizaţia noastră, din care făcuse şi el parte mai de mult, şi să-i transmită instrucţiunile de care aveam nevoie. Întâlnirea urma să aibă loc în dreptul ultimei case de pe strada Mircea cel Bătrân, spre Piaţa Ovidiu, din Constanţa, într-o seară de iulie a anului 1944. Ţin bine minte, dragul meu, că mai toată ziua aceea cerul fusese înnorat, şi asta…

— Vă bucura, desigur, interveni Simion. Pe vreme proastă străzile nu sunt prea aglomerate.

— Da’ de unde, băiete?! Asta ne îngrijora; pentru o asemenea întâlnire e nevoie de o stradă foarte circulată.

Simion s-a arătat surprins câteva clipe, dar imediat sfârşi prin a înţelege, şi chicoti vesel:

— Tiii! Ai dreptate, unchiule! Cum de nu m-am gândit la asta? Pe urmă îşi lipi arătătorul mâinii drepte de buze, semn că nu mă va mai întrerupe.

Am oftat lung, răscolit de amintirea tragică a celor petrecute atunci.

— Ţi-e rău? s-a arătat el îngrijorat.

— Nu… Aşadar, Miclău îl aştepta pe Bold. Ei bine, să fi fost orele douăzeci; se întuneca. Cu toate că ţara era în plin război, în plin dezastru, cei avuţi umpleau străzile Constanţei, ca viligiaturişti, mai ales arterele care duceau spre faleză, cum era şi aceea pe care se afla locul întâlnirii celor doi utecişti. După aproape o jumătate de oră, Miclău, văzând că Bold nu apare, şi-a spus că secretarul tehnic al judeţenei U.T.C. n-a putut ajunge la vreme, iar cât priveşte rămânerea lui în acel loc, desigur, ar putea să dea de bănuit poliţiei. Astfel, Miclău se hotărî să părăsească locul întâlnirii, urmând să raporteze secretarului nostru insuccesul misiunii sale. Dar n-apucă să facă nicio sută de metri că se simţi înşfăcat de doi bărbaţi care apărură de după zidul unei case, tăindu-i calea. Vasile Miclău a încercat să se smulgă din ghearele lor, dar unul dintre agresori i-a pus un pistol în piept, silindu-l să rămână pe loc.

— Pe cine aşteptai, mă? l-a întrebat tipul care-l ameninţa cu pistolul.

— O… o fată, a bâiguit Vasile.

Ceilalţi doi au râs batjocoritor.

— I-ai arma, domnule comisar! a poruncit bărbatul care se ţinea drept superior.

— Imediat, domnule inspector, s-a arătat gata să execute ordinul cel care-l somase pe Miclău.

În ciuda ameninţării, utecistul a făcut un pas înapoi, căutând să explice agresorilor săi că nu purtase armă niciodată.

— Atunci scoate tot ce ai în buzunare! tună inspectorul.

Vasile s-a supus de-ndată, aşezând pe bordura trotuarului actele şi câţiva gologani.

Poliţiştii au izbucnit în râs.

— Mă amărâtule! a exclamat comisarul, într-un târziu, dacă eşti băiat de treabă poţi căpăta de la noi, zilnic, de o sută de ori mai mulţi bani decât ai acuma.

Tânărul s-a prefăcut că e gata să facă orice, numai să dobândească bani cât mai mulţi şi, tot sporovăind pe tema asta, încerca să câştige încrederea celor de la siguranţă, dar mai ales timp.

— Timp? a tresărit surprins Simion.

— Da, i-am răspuns eu, şi m-am grăbit să-i explic că Vasile Miclău dorea să-i expună cât mai bine privirilor lui Bold, dacă s-ar fi întâmplat ca acela să sosească.

Nepotul meu nu s-a arătat prea mulţumit de explicaţia pe care i-am dat-o, dar nici eu nu eram dispus, deocamdată, la mărturisiri mai ample, fiindcă tot el ar fi fost cel supărat, spunându-mi: „Nu trebuia să-mi dezvălui încă finalul”, aşa că am urmat mai departe:

— Vasăzică, îţi plac banii?! s-a arătat bucuros inspectorul.

— Păi cum să nu, domnule inspector! a izbucnit Miclău, de parcă nu şi-ar fi dorit nimic altceva pe lume.

— Ehei! a făcut comisarul, dacă vrei cu adevărat bani mulţi, trebuie să ne arăţi că eşti băiat de treabă.

— Sunt, domnilor! Sunt! a căutat fostul meu tovarăş să-i încredinţeze pe poliţişti că era hotărât să treacă în serviciul lor.

Inspectorul a făcut un semn comisarului, iar acela şi-a pus pistolul în buzunar. Pe urmă s-a apropiat foarte mult de Miclău şi, lovindu-l prieteneşte, cu palma, peste obraz, i-a spus:

— Poate că eşti aşa cum spui, dar pentru ca să ne convingi, trebuie să ne răspunzi sincer la o singură întrebare.

Miclău s-a izbit cu pumnul în piept şi, pe un glas sugrumat de emoţie, a strigat şoptit:

— Sincer! domnule inspector. Cât se poate de sincer!

— Foarte bine, l-a încurajat poliţistul, atunci răspunde-mi… cu cine trebuia să te întâlneşti?

În clipa aceea, ţin bine minte, tocmai îmi aprindeam o ţigară, când Simion, prinzându-mi braţul într-o încleştare cam dureroasă, m-a întrebat, pradă unei emoţii puternice:

— Unchiule, nu cumva teama l-a făcut pe Vasile Miclău să divulge poliţiştilor adevărata lui misiune?

M-am desprins din strânsoarea degetelor sale şi, fără să-mi pot stăpâni mânia care mă cuprindea ori de câte ori se punea la îndoială buna credinţă a foştilor mei tovarăşi – cu excepţia unuia singur – am tunat:

— Teamă, da! însă trădare, nu! Vasile Miclău n-a trădat. A repetat inspectorului răspunsul pe care-l dăduse prima dată: „Trebuia să mă întâlnesc cu o fată” – dar comisarul nu l-a crezut şi i-a spus asta deschis. Inspectorul, însă, mai viclean, şi-a dojenit subalternul, bine-nţeles, de formă, îndemnându-l să ia ca cinstită mărturia lui Miclău.

— Dacă băiatul susţine că aştepta o fată, de ce ne-am încăpăţâna să nu-l credem? Apoi, întorcându-se spre Miclău, îl îndemnă pe un ton amical: Du-te înapoi, la locul întâlnirii, şi continuă să aştepţi. Poate că fata va veni totuşi, iar dacă lucrurile se vor petrece astfel, dumneata ne vei face dovada că ai spus numai şi numai adevărul, iar noi îţi vom cere scuze pentru că ne-am îndoit de cinstea dumitale.

— Asta înseamnă că poliţiştii doreau cu orice preţ să vadă cu cine trebuia să se întâlnească Vasile Miclău, interveni nepotul meu, şi mai emoţionat ca înainte. Formidabil!

— Ce? Ce anume găseşti formidabil?

— Unchiule! insistenţa oamenilor siguranţei trebuia să-l lămurească pe Miclău că ei fuseseră informaţi asupra celui pe care trebuia să-l întâlnească. Poate că îi ştiau chiar şi numele.

— Poate, m-am arătat eu nemulţumit de noua lui întrerupere, dar imediat mi-am dat seama că aceasta era consecinţa participării sale intense la întâmplările pe care i le istoriseam. Aşa că nu l-am mai certat, cum fusesem îndemnat de primul impuls, ba chiar m-am bucurat, dorind să mă întrerupă ori de câte ori va simţi nevoia unei explicaţii.

— Prin urmare, Titus Bold, cel care trebuia să aducă instrucţiunile atât de necesare organizaţiei voastre de tineret, continua să rămână în primejdie! se şi repezi Simion, cu răsuflarea întretăiată. Dar, desigur, n-a apărut, şi totul s-a terminat cu bine.

Ţigara din care trăsesem doar un singur fum arsese până la capăt.

— Hm! N-a fost chiar aşa, băiete.

— Nuu?

— Nu. Când a revenit la locul de întâlnire, Miclău l-a văzut pe Titus Bold apărând dinspre Piaţa Ovidiu. Atunci…

— A strigat: „Pericol!” Sau: „Fugi!”

L-am mângâiat, şi Simion, înţelegând că greşise judecând astfel lucrurile, s-a grăbit să se scuze:

— Desigur, nu trebuia să strige. E cât se poate de limpede că, procedând în felul acesta, ar fi atras atenţia poliţiştilor asupra celui pe care dorea să-l apere.

— Exact! l-am încurajat eu, vrând să aflu cum rezolvă situaţia până la capăt, dar el a tăcut, posomorit, de parcă s-ar fi aflat dinaintea unei probleme de nedezlegat.

N-am mai vorbit niciunul o vreme. Apoi, ridicând din umeri ca un elev gata să se recunoască înfrânt la un examen greu, mi-a declarat pe un ton nesigur:

— Doar n-o fi fugit de sub ochii poliţiştilor?!

— Ba chiar aşa a făcut! am exclamat eu, mulţumit că, în sfârşit, intuise soluţia lui Miclău, care astfel a încercat să-i semnaleze lui Bold primejdia.

— Îngrozitor! a gemut Simion. Cu siguranţă că inspectorul sau comisarul a pornit pe urmele lui şi l-au împuşcat.

— Da.

— Cel puţin, Titus Bold a scăpat?

— Văzând cele întâmplate, secretarul tehnic a atras atenţia poliţiştilor asupra lui. O vreme, i-a amăgit, dar aceia, într-un târziu, au renunţat să-l mai urmărească pe el, întorcându-se la Miclău care căzuse, rănit, şi l-au arestat.

— De unde cunoşti dumneata toate aceste amănunte? m-a întrebat nepotul meu, de parcă ar fi dorit să aibă o dovadă că spusele mele nu erau rodul fanteziei şi că cele istorisite se petrecuseră cu adevărat.

Am zâmbit trist şi, departe să mă fi supărat pentru neîncrederea lui, i-am răspuns că întâmplarea aceea ne fusese relatată de o tânără, Sanda Rarău, membră în organizaţia noastră ilegală U.T.C.

— Pe vremea aceea, Sanda avea 17 ani. Era o fetişcană de statură potrivită, cu obraji palizi şi ochi verzi care păreau, deopotrivă, speriaţi şi miraţi. Venise în organizaţie… Cam în acelaşi timp cu… Silviu Mora.

— Cu acela pe care ne-am înţeles să-l numim aşa, dar care, de fapt, se chema altfel! interveni iar Simion. Deci, pseudonimul!

— Nu! m-am pomenit deodată strigând. Ţi-am mai spus că nu el s-a folosit de pseudonim.

Simion m-a privit încurcat câteva clipe, pentru ca apoi să-mi mărturisească:

— Iartă-mă! N-am vrut să te supăr. Uite, îţi promit că n-am să mai pronunţ cuvântul pseudonim!

— Ştii ce? Până la sfârşitul întâmplării, lasă-mă doar pe mine să-l pronunţ… acolo şi… şi când va fi cazul.

— În regulă! se învoi el, bucuros că iritarea pe care nu mi-o înţelegea părea să se fi risipit. Apoi adăugă, vrând, desigur, să-mi reamintească unde rămăsesem: Dar Sanda Rarău de unde aflase cele petrecute cu Vasile Miclău şi Titus Bold?

— O! am exclamat, de parcă abia acuma ascultătorul istorisirii mele m-ar fi întrerupt pentru prima oară, Sanda avusese misiunea să supravegheze felul în care urma să se desfăşoare întâlnirea lui Vasile cu tehnicul de la judeţeană. Tii! cum de-am uitat să-ţi spun: înaintea lui Miclău, un alt utecist încercase să ia legătura cu Bold, însă n-a reuşit. Seara, când Sanda a apărut la sediul organizaţiei noastre ilegale…

— Unde aveaţi sediul, unchiule?

Pe dinaintea ochilor minţii mi se perindară imagini sumbre şi triste. Am „revăzut” cămăruţa aceea mansardată, într-o casă veche, din spatele pieţei Chiliei. O închiriase Sanda. Proprietăreasa, coana Cateluţa, văduva unui brânzar procopsit, ţinea un atelier de lenjerie, iar tânăra noastră tovarăşă de luptă lucra la ea. Odată îi spusese că ar fi păcat să plătească o chirie prea mare în altă parte şi îi oferise odăiţa aceea, ce-i drept, la un preţ derizoriu. Se intra direct, din curte, pe o scară de lemn, foarte îngustă şi cu balustradă, pe care ameninţa s-o smulgă, în orice clipă, un vânt mai puternic. Dar, pentru că proprietăreasa se culca foarte devreme, iar intrarea în apartamentul ei se făcea printr-o altă latură a curţii decât aceea spre care era aşezată scara podului, de-ndată ce se înnopta, Sanda putea primi trei-patru tovarăşi.

— Sediul era tot în Constanţa? m-a trezit brusc, din întunecatele mele amintiri, insistenţa lui Simion.

— Da, da, i-am răspuns eu nefiresc de grăbit. Se găseau, în acel sediu al nostru ilegal, Tudor Hareş – un băiat mai vârstnic… de vreo douăzeci şi şase de ani, venit nu prea de multă vreme în organizaţia noastră, pe care Dolman – secretarul – îl folosea ca pe un fel de ajutor al său, şi… şi puştiul acela de şaptesprezece ani, Silviu Mora. Cu toţii aşteptam nerăbdători.

Camera în care ne aflam era locuinţa Sandei, dar secretarul avea şi el o cheie. Fata a venit mult mai târziu decât ne aşteptam. Era atât de înspăimântată, încât, vreme de câteva minute n-a fost în stare să rostească nici măcar o singură vorbă. Pe urmă, când s-a mai liniştit, ne-a spus cu de-amănuntul cele petrecute. Când am aflat că Miclău fusese rănit şi arestat, ne-am privit cu teamă şi Ion Dolman nu s-a sfiit să-şi mărturisească îngrijorarea, dar cel mai impresionat părea Tudor Hareş, ajutorul său. Primul care s-a dezmeticit după aflarea tristei întâmplări a fost Silviu Mora.

— Tovarăşe secretar, s-a adresat el lui Dolman, nu ne putem opri în loc. Avem neapărată nevoie de instrucţiunile judeţenei.

— Într-adevăr, îl susţinu Tudor. Vrem să ştim cum să acţionăm, pentru ca populaţia să nu sufere de pe urma bombardamentelor, dar aviaţia aliaţilor să distrugă obiectivele de război hitleriste.

Sanda interveni şi ea, pe un ton hotărât.

— Trebuie să întreprindem ceva, totuşi.

— Desigur, căută s-o liniştească secretarul. Atâta doar, prin ceea ce vom face să nu stingherim planul de ansamblu al judeţenei.

Spre surprinderea celorlalţi, Silviu se ridică de pe laviţa pe care stătuse până atunci şi murmură, nesigur că propunerea lui va fi acceptată:

— Eu… dacă mi-aţi da voie, aş încerca eu…

Ceilalţi l-au privit surprinşi.

— Şi, mă rog, ce-ai dori tu să faci? l-a întrebat Dolman.

Băiatul s-a fâstâcit la început, dar, după ce şi-a recăpătat încrederea în sine, şi mai ales încurajat de privirea binevoitoare a secretarului, a răspuns timid:

— Trimiteţi-mă pe mine la întâlnirea cu tovarăşul Titus Bold. Cu siguranţă, va reveni prin preajma locului stabilit, să încerce să reia legătura cu noi, cât mai urgent.

Îmi amintesc bine că în acea clipă Tudor Hareş a sărit ca ars, strigând:

— Nu! Apoi, adresându-se lui Dolman, i-a spus aproape plângând: Să nu-l lăsaţi. E încă un copil. N-avem nevoie de încă o victimă a siguranţei.

Secretarul nu s-a arătat prea impresionat de argumentele lui Tudor Hareş; a chibzuit o vreme şi apoi i-a răspuns:

— Tudore, într-un fel, ai dreptate. Nu uita însă că avem mare nevoie de instrucţiunile pe care judeţeană ni le-a trimis cu Bold. Pe urmă, a început să se plimbe prin cameră, măsurând-o cu paşi mici şi rari. Într-un târziu s-a oprit şi, privindu-ne de parcă ar fi dorit să ne câştige de partea ideii care pusese stăpânire pe el, ne-a spus în şoaptă: Trebuie să mai încercăm, numai că de data asta vom lua măsuri de extremă precauţie şi… voi cere şi sprijinul tovarăşilor din celula de partid.

La auzul acestor cuvinte, Silviu Mora veni dinaintea lui Dolman, implorându-l aproape:

— Trimiteţi-mă pe mine! Vă asigur că voi fi prudent, că voi respecta întocmai tot ce-mi veţi spune. Şi, ca argument suprem, copilul din el prinse a se lăuda: Am nişte picioare zdravene care, cu fuga, mă pot salva din orice primejdie.

Secretarul zâmbi, îl bătu pe umăr şi sfârşi prin a încuviinţa:

— Bine, Silviu Moral îţi promit că vom analiza dacă este oportun.

* * *

Trecuse de miezul nopţii, dar nepotul meu nu dădea nici cel mai mic semn de oboseală. Mă privea atât de insistent că, în ciuda unei nespuse dorinţe de somn, mi-am aprins o altă ţigară şi i-am istorisit încercarea lui Silviu de a-l întâlni pe tehnicul judeţenei.

Totul a început la fel ca în clipa aşteptării de către Vasile Miclău, dar de data aceasta prin preajma străzii Mircea cel Bătrân.

Seară de iulie, la fel de cald, zăpuşeală. Însă, în locul Sandei Rarău, cel care avea să supravegheze întâlnirea era un bărbat trecut de cincizeci de ani, mic de statură, dar vânjos. La insistenţele lui Simion, i-am precizat că „omul din umbră” se numea Alexe Hogaş şi era meşterul lui Silviu. Apoi i-am mai spus că puştiul de şaptesprezece ani habar n-avea de prezenţa lui Hogaş în imediata apropiere a locului în care îl aştepta pe Bold. Nu după multă vreme, a apărut Bold. Întâlnirea a avut loc; un schimb rapid de cuvinte. Bold intuieşte primejdia care-i pândea în acel loc; nu dă prea multe amănunte; se desparte în grabă de Silviu Mora şi, la mai puţin de două sute de metri este arestat de copoii siguranţei. Meşterul a văzut asta, dar n-a putut interveni în niciun fel.

Silviu s-a întors la ai săi, care-l aşteptau în camera Sandei Rarău. Mulţumit de reuşita, măcar în parte, a misiunii sale, tânărul a prins să raporteze instrucţiunile primite în fugă, prin viu grai, de la secretarul tehnic, în legătură cu unele obiective ale maşinii de război hitleriste care trebuiau reperate de aviaţia aliaţilor, în aşa fel încât populaţia să fie cruţată. Şi cu arătătorul mâinii stângi încercă să schiţeze un fel de plan pe faţa de masă.

— Cu arătătorul mâinii stângi? s-a arătat surprins Simion şi m-a privit de parcă mi-ar fi luat un interogatoriu.

— Păi da, m-am fâstâcit eu, Silviu Mora era stângaci…

— Ca dumneata?!

— Ei, sigur, ca mine, ca alţii, că nu-i doar un singur câine scurt de coadă, am început eu să râd. Pe urmă am continuat, spunându-i că tocmai în clipa când Silviu se străduia să fie cât mai clar asupra puţinelor indicaţii pe care avusese vreme să i le comunice Bold, de-afară s-a făcut auzită o melodie la modă pe-atunci; era semnalul că tovarăşul Titus Bold fusese arestat. Ne-am privit înmărmuriţi şi multă vreme niciunul dintre noi nu s-a dovedit în stare să pună capăt acelei apăsătoare tăceri. Într-un târziu, Tudor a bâiguit:

— Misiunea noastră poate fi compromisă.

Atunci Dolman, un „om cu nervii de oţel”, cum îi spuneam noi, pentru prima dată şi-a pierdut cumpătul şi, lovind cu pumnul în masă, a strigat:

— Bold nu va trăda! Pe urmă, cu glasul aproape stins, a adăugat, parcă numai pentru el. Tare mă tem că siguranţa va afla ce misiune avem de îndeplinit, mai înainte ca noi să facem primul pas.

— Dar Bold nu va trăda! a intervenit Silviu, pe ton de reproş, amintindu-i că el însuşi, Dolman, garantase pentru tehnicul judeţenei, cu numai câteva secunde mai înainte.

Spre surprinderea noastră, însă, secretarul a dat un răspuns care avea să ne uluiască pe toţi, deopotrivă:

— Ştiu! Sunt convins că Bold nu va trăda. Eu… nu de el mă tem. Trădarea se află aici. Cineva trădează!

Cu toate că faptele dovedeau din plin adevărul rostit de secretarul nostru, parcă tot nu ne venea a crede că printre noi s-ar fi aflat un asemenea ticălos.

— Voi informa judeţeană, a murmurat Dolman, după o matură chibzuinţă. Vor găsi, fără îndoială, calea de a ne trimite instrucţiunile complete, pe care să mi le dea personal. De asemenea, să ne ajute la demascarea trădătorului.

— Mă duc eu, zise cu hotărâre Hareş.

— Nu, de tine este nevoie aici.

— Atunci să se ducă tot Silviu. Avem certitudinea că el nu a fost reperat de siguranţă. Altfel l-ar fi arestat.

— Da, da, a încuviinţat Dolman şi, aţintindu-şi privirea spre Silviu, îi spuse: Mâine vei primi indicaţii, fie de la mine, fie de la Tudor Hareş, când şi unde va trebui să întâlneşti pe cel ce ne va fi trimis de judeţeană. Vom lua măsuri deosebite, ca să evităm pericolul, trădătorul aflându-se printre noi. După aceea ne-a părăsit în grabă, motivându-şi plecarea cu… nu mai ţin minte ce treburi urgente pe care trebuia să le rezolve fără întârziere.

Noi, ceilalţi, am rămas tăcuţi, fiecăruia răsunându-i în auz doar cuvintele „Cineva trădează!”