AnnaE
#0

Sincronicitate de A.Combs

 

În spatele evenimentelor se află ţesătura
subtilă a destinului

 

Fiecare dintre noi a trăit sincronicităţi. Coincidenţe stranii şi semnificative, ce par guvernate de legi necunoscute. Cartea de faţă este o incursiune tulburătoare şi uneori şocantă în adâncurile misterioase ale întâmplării, o investigaţie a însăşi texturii destinului. Este o încercare de a descifra felul în care ne este alcătuita viaţa.

Carl Gustav Jung a inventat termenul de „sincronicitate” ca să descrie coincidenţele pline de sens pe care noţiunile convenţionale de timp şi cauzalitate nu le pot explica. Împreună cu marele fizician cuantic Wolfgang Pauli, Jung a căutat să prezinte aceste coincidenţe ca pe nişte fenomene care implică psihicul şi materia, ştiinţa şi spiritul, furnizând astfel explicaţii raţionale pentru evenimente parapsihologice cum ar fi telepatia, precogniţia şi intuiţia.

Sincronicitate examinează opera lui Jung şi Pauli, ca şi pe a celebrilor oameni de ştiinţă Paul Kammerer, Wemer Heisenberg şi David Bohm. Autorii se angajează într-o discuţie incitantă despre sincronicitate aşa cum o ilustrează mitologiile antice şi moderne, îndeosebi legenda greacă a lui Hermes Trismegistos. Abordarea lor transdisciplinară unică, presărată generos cu anecdote din viaţa cotidiană şi din literatură, oferă o explorare accesibilă şi inteligentă a acestui concept intrigant şi totodată o întrezărire a tiparului ascuns al lumii.

Există un tip de fenomen mai misterios chiar decât telepatia sau precogniţia, fenomen care la intrigat pe om încă de la începuturile mitologiei: întâlnirea aparent accidentală a două lanţuri cauzale fără legătură între ele, într-o coincidenţă ce pare deopotrivă extrem de improbabilă şi extrem de semnificativă.

Arthur Koestler

 

Hermes, dintre toţi zeii, ţie-ţi e cea mai dragă tovărăşia omului […].

Iliada

 

 

 

Prefaţă

 

În toamna anului 1899, Winston Churchill, pe atunci în vârstă de numai douăzeci de ani, îndeplinea rolul de corespondent special al ziarului Morning Post. Misiunea sa consta în a prezenta evoluţia războiului cu burii, din Africa de Sud. La 14 noiembrie, trenul cu care călătorea a fost atacat de buri. Câteva vagoane au deraiat şi a avut loc o confruntare intensă, care a durat peste două ore. Deşi a jucat un rol principal în organizarea retragerii soldate cu succes, Churchill a fost luat prizonier, împreună cu mai mulţi soldaţi britanici. Până-n momentul capturării sale a scăpat fără să fie rănit, cu toate că s-a expus în repetate rânduri tirului duşman, la mică distanţă.

Churchill a fost închis într-o temniţă din oraşul Pretoria. În scurt timp, a realizat împreună cu alţi câţiva prizonieri un plan de evadare. Ceilalţi au dat înapoi în ultima clipă, lăsându-l doar pe el să pună planul în aplicare. După ce a fost ajutat să treacă de cealaltă parte a zidului închisorii, în toiul nopţii, Churchill a traversat glonţ grădina şi a ieşit pe poartă, pe lângă santinelă, părăsind apoi oraşul. Dintre cei două mii de oameni închişi în Pretoria, numai el a evadat. Însă după câteva zile în care a rătăcit de unul singur, situaţia lui a devenit disperată. Epuizat, înfometat şi fără să ştie prea clar unde se află – Pretoria se găsea, de fapt, la 480 kilometri de graniţa britanică –, s-a hotărât într-o seară să-şi asume riscul de a se apropia de nişte lumini pe care le zărea la o oarecare distanţă. Luminile proveneau de la o exploatare minieră. Bătând la uşă, Churchill s-a trezit în faţa lui John Howard, singurul simpatizant britanic pe o rază de 30 de kilometri. Howard a reuşit să-l treacă peste graniţă, scoţându-l din teritoriul inamic, şi Churchill s-a întors în ţară, unde a fost primit ca un erou.1

Patruzeci de ani mai târziu, Churchill avea să devină marele adversar al lui Adolf Hitler, care, la fel ca el, trăise deja experienţa directă a războiului. Hitler a luptat în infanteria germană în Primul Război Mondial. Fiind curier, trebuia deseori să ducă mesaje de-a lungul liniilor frontului în timpul luptelor aprige – misiune primejdioasă, dar care părea să-i priască de minune. Mai mult decât atât, părea că viaţa-i este protejată de o vrajă. O dată, a ieşit din cartierul general al comandantului său cu câteva clipe înainte ca respectiva clădire să fie lovită de un obuz ce a ucis trei persoane şi l-a rănit grav pe comandant. Hitler a ajuns în repetate rânduri la un pas de moarte, scăpând de fiecare dată nevătămat. Îşi va păstra această capacitate pe tot parcursul vieţii. Mai târziu i-a relatat în scris unui reporter un episod din experienţa sa de război: „De patru ori am avansat şi a trebuit să ne retragem; din tot regimentul meu a mai rămas doar un camarad, care se afla lângă mine; în cele din urmă, a căzut şi el. Un glonţ mi-a sfâşiat mâneca dreaptă, dar, printr-un miracol, am scăpat viu şi nevătămat”.2

Atât Churchill, cât şi Hitler par să fi trăit sub aripa protectoare a sorţii, ca pentru a-şi putea juca ulterior rolul în istorie. Soarta a intervenit prin intermediul norocului sau al coincidenţei. Printr-o aparentă coincidenţă fericită, Churchill îşi pune viaţa în mâinile unui simpatizant britanic. Gloanţele şi obuzele cad pretutindeni, însă pe Adolf Hitler nu-l ating. Dar poate că existenţa lor nu s-a deosebit fundamental de a noastră. Şi noi trăim cu toţii astfel de intervenţii spectaculoase, chiar dacă ocazionale, ale coincidenţelor. Ele dau impresia imediată, palpabilă că în culisele vieţii acţionează ceva mai mult decât întâmplarea oarbă.

Însă deseori, nu vizitele spectaculoase ale şansei, ci tocmai cele mai mici coincidenţe ne fac să simţim că există o forţă care acţionează în culise. Această forţă se face simţită în cele mai aleatorii evenimente, pe care le marchează cu semnul unei inteligenţe stranii, ce nu poate fi descrisă decât ca având o finalitate. Spre exemplu, te trezeşti într-o dimineaţă cu gândul la o persoană pe care n-ai mai văzut-o de ani buni, iar pe parcursul zilei te întâlneşti cu ea într-un lift. Între timp, o cunoştinţă comună te-a întrebat ce mai ştii despre persoana în cauză. Sau pleci spre bibliotecă, intenţionând să cauţi cărţi despre sere şi despre brânzeturi. Într-o farmacie de pe traseu, pe raftul de presă, găseşti o revistă ce conţine articole consistente pe ambele teme.

Deşi am putea conchide că astfel de coincidenţe sunt pur şi simplu rezultatul combinării şi recombinării nesfârşite a evenimentelor cotidiene aleatorii, frecvenţa cu care survin contrazice o asemenea interpretare. Uneori se întâmplă să trăim o serie de coincidenţe atât de spectaculoase, încât o atare explicaţie pare de-a dreptul caraghioasă. Spre exemplu, se povesteşte întâmplarea unui anumit domn Deschamps, care, în copilăria petrecută în oraşul francez Orleans, a primit o dată o felie de tartă cu prune de la un oaspete al părinţilor săi, domnul de Fortgibu. După mai mulţi ani, Deschamps, acum bărbat tânăr, a comandat tartă cu prune într-un restaurant din Paris, dar a aflat că ultima porţie tocmai fusese cerută de altcineva. Chelnerul a făcut un semn discret în direcţia clientului vinovat: nimeni altul decât domnul de Fortgibu. Mulţi ani mai târziu, la un dineu la care i s-a oferit iarăşi tartă cu prune, Deschamps a profitat de ocazie ca să povestească întâmplările legate de domnul de Fortgibu. După ce şi-a terminat istorisirea, mâncând mai departe tarta cu prune, a comentat că nu mai lipseşte decât de Fortgibu. În scurt timp, uşa s-a deschis năvalnic şi în cameră a pătruns chiar de Fortgibu în persoană, bătrân şi dezorientat: notase eronat o adresă şi intrase din greşeală!3

Cele mai obişnuite coincidenţe semnificative sunt acele întâmplări aparent aleatorii, dar care par a avea o anumită finalitate, întrucât ne vorbesc direct prin semnificaţiile personale pe care le poartă. Spre exemplu, psihiatrul Carl Gustav Jung vorbea despre apariţia unui cărăbuş la fereastra cabinetului său chiar în timp ce o pacientă descria un vis în care apărea o astfel de insectă. Visul femeii se referea la scarabeul auriu egiptean:

 

În timp ce ea îmi povestea visul, eu stăteam cu spatele la fereastra închisă. Brusc, am auzit în spate un zgomot, ca un ciocănit discret. M-am întors şi am văzut o insectă zburătoare, care se izbea de exteriorul geamului. Am deschis fereastra şi am prins creatura, care a dat să intre în cameră. Era insecta cea mai asemănătoare cu scarabeul auriu ce poate fi găsită la latitudinea noastră. 4

 

În mitologia egipteană, scarabeul auriu este simbolul renaşterii, iar apariţia sa în vis marca o evoluţie esenţială în terapia acelei femei. Jung remarca faptul că până atunci, ea fusese o pacientă extrem de dificilă; se agăţa de o concepţie rigidă despre realitate cu o asemenea tenacitate, că alţi doi psihiatri înaintea lui nu reuşiseră s-o clintească nici cu un dram. „În mod evident, era nevoie de un element absolut iraţional, pe care nu-mi stătea în putere să-l produc.”5 Visul a înfăptuit o parte din schimbare, dar când insecta reală a pătruns pe fereastra în cabinet, întreaga structură rigidă a percepţiei pacientei cu privire la realitate a început să se schimbe.

Jung a folosit termenul sincronicitate pentru a descrie astfel de coincidenţe semnificative. Cercetările pe care le-a făcut asupra coincidenţelor survenite în viaţa proprie şi într-a altora l-au determinat pe Jung să conchidă că ele sunt legate de procese psihice inconştiente. Insă el nu s-a limitat la latura psihologică a sincronicităţii. Împreună cu prietenul său, Wolfgang Pauli, marele savant al fizicii cuantice, care a explicat principiul excluderii ce-i poartă actualmente numele, Jung a elaborat ipoteza potrivit căreia legile fizicii însele ar trebui reformulate pentru a include descrieri acauzale ale lumii evenimentelor fizicii, pe lângă descrierile cauzale.

Cartea de faţă constituie o explorare a sincronicităţii. Dacă, asemenea lui Jung, luăm sincronicitatea în serios şi începem să-i examinăm implicaţiile, vom fi conduşi, la fel ca el, la o reexaminare fundamentală a naturii umane, a naturii universului fizic şi a legăturii dintre cele două. Coincidenţele de tipul celei cu scarabeul auriu pun lumea psihică a semnificaţiilor umane în contact direct cu lumea realităţii fizice, guvernată de legile biologiei şi ale fizicii. Pentru a face un pas spre înţelegerea sincronicităţii, trebuie să ne revizuim concepţiile tradiţionale despre psihic, ca şi pe cele despre Natura însăşi.

Allan Combs, Mark Holland

 

 

Introducere:
Ştiinţă, mit şi natură

 

Se spune că Pitagora putea să descifreze semnificaţia încreţiturilor produse de vânt pe suprafaţa apei. Evident, el credea că întâmplările aparent aleatorii din natură şi întâmplările din viaţa oamenilor alcătuiesc una şi aceeaşi ţesătură. Acest lucru ne poate părea ciudat, dar în lumea Antichităţii, o astfel de credinţă nu era câtuşi de puţin neobişnuită. Chinezii, de pildă, descifrau răspunsuri la întrebările scrijelite pe bucăţi netede de carapace de broască ţestoasă examinând crăpăturile aleatorii ce apăreau când aceste obiecte erau puse în foc. De fapt, ideea că întregul Cosmos este alcătuit dintr-o unică ţesătura, care include atât lumea naturii, cât şi pe cea a oamenilor – o ţesătură în care orice eveniment, oricât de neînsemnat, este legat de toate celelalte – ne-a însoţit până la începuturile ştiinţei moderne.

Hipocrate, spre exemplu, scria: „Există un singur curent comun, o respiraţie comună, toate lucrurile există în simpatie unele cu altele […] marele principiu se extinde până la cea din urmă parte, iar de la cea din urmă parte se întoarce la marele principiu, la natura unică, fiinţă şi nefiinţă.”6 În Evul Mediu, oamenii credeau într-o creaţie în care Dumnezeu joacă un rol în toate lucrurile, oricât de neînsemnate. Toate evenimentele erau influenţate şi armonizate de finalitatea divină, de consimţământul divin. Spre sfârşitul perioadei medievale, se credea că diferitele niveluri ale Cosmosului – pământul dedesubt, sferele celeste deasupra şi sufletul omenesc – sunt legate laolaltă prin armonii sau simpatii reciproce. Întâmplările de la un nivel se reflectă în cele de la alt nivel. Pentru locuitorii lumii antice şi ai celei medievale, Cosmosul deţinea proprietăţile unui uter: învăluia complet individul, sprijinindu-l şi purtându-l prin viaţă într-o manieră plină de sens, chiar dacă nu întotdeauna confortabilă. În secolul al XVII-lea, această stare de lucruri a fost sfărâmată, iar forţa care a zdrobit-o a fost ciocanul neobosit al ştiinţei mecaniciste.

Ştiinţa mecanicistă s-a întemeiat pe convingerea că Universul este alcătuit din obiecte mici, iremediabil solide – atomi –, care plutesc şi interacţionează într-un vid absolut. Cu secole înainte, Democrit avusese o concepţie similara; el declara că „nu există nimic altceva decât atomi şi vid”. Însă ideea lui nu a fost luată în serios de prea mulţi oameni decât după ce filosofii şi savanţii secolului al XVII-lea – Francis Bacon, Thomas Hobbes, Johannes Kepler, Galileo Galilei, Rene Descartes, Isaac Newton şi alţii – au adoptat-o în calitate de temelie a noilor ştiinţe fizice ale timpului lor, ştiinţe care s-au dezvoltat cu mare repeziciune. Secolul lor, la fel ca al nostru, era marcat de nemulţumirea faţă de credinţele tradiţionale. Intelectualii, îndeosebi cei dedicaţi noilor ştiinţe, căutau cu disperare să scape de cămaşa de forţă a dogmelor religioase perpetuate de Biserica Evului Mediu.

Noua concepţie despre lume, cea mecanicistă, a anihilat-o cu eficienţă pe cea anterioară, mai mângâietoare, care vedea legături cu sens între evenimente aparent disparate. Nu s-a mai considerat posibil ca nişte coincidenţe care nu au în comun un agent cauzal vizibil să formeze între ele relaţii cu sens. Aşa-numitele evenimente sincronistice puteau împărtăşi doar o relaţie similară cu aceea a cărţilor de joc dintr-un pachet, care, după ce au fost bine amestecate, se întâmplă să cadă alături sau să apară în aceeaşi mână la poker. Toată această transformare – de la o concepţie spirituală despre lume la una mecanicistă – a însemnat o modificare a mitului fundamental prin care fiinţele umane îşi explică universul.

 

Mitologii ştiinţifice

 

Sistemele de convingeri larg împărtăşite constituie mitologii, indiferent dacă au origine ştiinţifică sau religioasă. Potrivit lui William Irwin Thompson7, istoric şi fin cercetător al mitologiei, miturile oferă răspuns la trei întrebări: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Am adăuga, împreună cu filosoful Ian Barbour8, întrebarea: Care este adevărata natură a lumii, cum şi din ce s-a format ea?

În Europa sfârşitului de Ev Mediu, la astfel de întrebări răspundea un sistem mitologic puternic. Arhitectura mitică măreaţă a creaţiei, transmisă încă de la Aristotel şi rescrisă de filosofii creştini ai secolului al XIII-lea, presupune o serie de sfere ce se includ una pe alta, începând cu lumea pământească, la bază, şi terminând cu sfera celestă divină, la nivelul cel mai de sus. Dante descrie această viziune în Divina comedie. Pe tot cuprinsul acestui sistem, reţelele de rezonanţă sau de simpatie formează interconexiuni, astfel că niciun eveniment nu survine izolat. În acest cosmos, coincidenţele semnificative sunt fireşti. Spre exemplu, un om are un vis despre un dezastru survenit undeva departe, iar apoi află că s-a petrecut cu adevărat. Trei prieteni care locuiesc în cartiere diferite într-un oraş mare se trezesc atraşi la acelaşi restaurant în acelaşi timp. Un stol de mierle aterizează pe o casă în care se află un muribund; în depărtare se aud câini urlând. Astfel de coincidenţe conţin rezonanţe comune naturii şi sufletului omenesc; ele atrag realitatea exterioară şi pe cea interioară într-un tipar de semnificaţii comun. Concepţia despre lume oferită de religie acceptă legăturile cu sens la care ne referim astăzi prin termenul de sincronicitate. Este ca şi cum oamenii din vremurile medievale şi-ar fi spus singuri poveşti despre Univers, poveşti al căror fir narativ includea evenimente sincronistice.

Mai mult decât atât, miturile sunt poveşti – înţelesul dat de Aristotel cuvântului poate fi tradus prin „naraţiune” – care ne vorbesc despre natura realităţilor în care trăim. Miturile îşi au rădăcina în inconştient, unde acţionează din culisele percepţiei pentru a structura felul în care înţelegem lumea. După cum scria Alfred North Whitehead, marele matematician şi filosof englez:

 

În orice epocă, interpretarea larg împărtăşită a lumii materiale este controlată de o schemă alcătuită din ipoteze nepuse nicio clipă la îndoială; iar psihicul oricărui individ, oricât de puţin ar crede el că se află în simpatie cu contemporanii săi, nu este un compartiment izolat, ci mai degrabă un mediu continuu – atmosfera atotcuprinzătoare a locului şi timpului său. 9

 

Astfel de premise alcătuiesc substanţa mitului. Ele sunt reperele în jurul cărora se scriu marile naraţiuni despre realitate. Însă pentru indivizii care le trăiesc, sunt invizibile, cum e apa pentru peşti: trăiesc în ea, este mediul care-i hrăneşte, dar o consideră ca fiind un dat absolut firesc. E de prisos să spunem că oamenii de ştiinţă nu fac excepţie de la această stare de lucruri mai mult decât alţi oameni.

Ştiinţa mecanicistă a secolului al XVII-lea a adus cu ea noi mituri, care nu doar au transformat ştiinţa oficială a timpului, ci au schimbat şi hărţile lumii purtate inconştient în suflet de fiecare om. Această ştiinţă privea Cosmosul ca fiind un imens vid, plin cu atomi solizi care interacţionează doar prin impact direct. Rezultatul, deşi a adus un foarte mare succes ştiinţelor ce se năşteau atunci – fizica, astronomia, chimia şi medicina –, a fost devastator pentru sentimentul apartenenţei individului la Cosmos ca întreg şi pentru cel al legăturii dintre individ şi Cosmos. În cele din urmă, societatea şi chiar natura umană s-au restructurat, urmând aceleaşi linii directoare: oamenii au ajuns să fie consideraţi obiecte separate şi distincte, legate unele de altele şi de lumea naturală doar acolo unde este posibil contactul direct. Vechea idee a simpatiilor a fost redusă la statutul de simplă superstiţie.

Cu trecerea timpului, pe măsură ce natura umană a ajuns să fie văzută tot mai mult prin prisma noii ştiinţe, oamenii au preluat şi o altă caracteristică a atomilor. Cuvântul „atom” înseamnă, literal „indivizibil” – ceva ce nu poate fi împărţit sau scindat. Cu alte cuvinte, nu există acces la interiorul său – dacă are aşa ceva. În mod similar, s-a ajuns să se considere tot mai mult că oamenii nu au interior, ştiinţa mecanicistă reducându-i la obiecte motivate exclusiv de forţe externe. Înăuntru nu se află nimic. Behaviorismul, apărut în psihologie la începutul secolului al XX-lea, vedea natura umană exact în acest mod.

Pe de altă parte, percepţia unui interior viu, însufleţit constituie esenţa subiectivităţii umane. Tocmai această subiectivitate, ce oglindeşte lumea exterioară prin propriile simţăminte, reprezintă esenţa sufletului omenesc. După cum scria Novalis în 1798: „Sălaşul sufletului este acolo unde se întâlnesc lumea lăuntrică şi cea din afară. Acolo unde cele două se suprapun, sufletul se află în fiecare punct al suprapunerii.”10 Sufletul despre care vorbeşte Novalis este izvorul acelor caracteristici pe care le considerăm a fi doar ale oamenilor: creativitatea, intuiţia şi conştiinţa. Tocmai acest suflet, contopirea exteriorului cu interiorul, era cel spre care se îndreptau medievalii în căutarea înţelepciunii; el era cel care răspundea empatic la evenimente desfăşurate dincolo de mediul său imediat. Pierderea dimensiunii lăuntrice a naturii umane ne-a micşorat, transformându-ne în fiinţe bidimensionale împinse de colo-colo pe suprafaţa fizică a realităţii, după bunul plac al întâmplărilor; ea a pus capăt legăturii noastre intime cu restul Cosmosului.

Astfel, ştiinţa ne-a descurajat să căutăm în noi înşine sensul lucrurilor. Ne-a descurajat îndeosebi să căutăm, dincolo de suprafaţa emoţională a percepţiilor noastre, sensuri simţite, nu obţinute raţional – chiar substanţa ce alcătuia în mare măsura înţelepciunea epocilor anterioare. Galileo a afirmat că ştiinţa trebuie să caute şi să vadă ceea ce există cu adevărat. Însă, după cum arată fizicianul Jeremy Haywood: „Pentru Galileo, doar lucrurile ce pot fi măsurate trebuiau considerate baze valide de argumentare, iar limbajul adecvat pentru descrierea lor trebuia să fie limbajul pur al matematicii, necontaminat de dorinţa şi de capriciul omenesc”. Haywood observă că această atitudine, încorporată în temelia ştiinţei mecaniciste, neagă „capacitatea omenească de a cunoaşte lucrurile direct aşa cum sunt ele – în mod fundamental, [ea proclamă] neadecvarea omului în ceea ce priveşte cunoaşterea adevărului întreg”.11

În concepţia mecanicistă, practic toate evenimentele parapsihologice – telepatia, precogniţia, psihokinezia – devin imposibile. Atitudinea oficială faţă de asemenea fenomene inexplicabile constă în ceea ce psihologul Alex Comfort numeşte – referindu-se la Hermann Helmholtz, marele fizician din secolul al XIX-lea şi, ca atare, la întreaga greutate dobândită de ştiinţa mecanicistă – „poziţia Helmholtz”: Chiar dacă este adevărat, eu nu cred12. Ideea că nişte coincidenţe improbabile pot avea o semnificaţie devine absurdă. În loc de a ne întreba ce-or fi însemnând ele, ne mulţumim să ne minunăm în faţa legilor probabilităţii, iar statisticienii îşi freacă palmele de încântare la gândul de a le anihila prin formule specifice.

Dar toate mitologiile importante, blocând accesul la anumite posibilităţi, îl deschid spre altele. Ştiinţa mecanicistă constituie un exemplu al succesului unui anumit tip mitic de conştiinţă promovat de un număr mare de oameni, cu multă energie, devotament şi implicare. Alte exemple – radical diferite – de tipuri de conştiinţă care au înregistrat un mare succes în sfera lor de acţiune sunt şamanismul şi yoga. Şamanii, acţionând între graniţele propriei lor conştiinţe mitice, călătoresc în alte lumi, joacă rolul de călăuză pentru sufletele celor care mor şi-i tămăduiesc pe bolnavi cu metode care n-au nicio noimă pentru medicii instruiţi la facultăţile de medicină acreditate de Asociaţia Medicilor Americani. Yoghinul, ajungând să stăpânească lumea interioară la un nivel comparabil cu cel la care ştiinţa modernă stăpâneşte lumea exterioară, obiectivă, poate fi vizitat de siddhi – puteri ce par miraculoase. Nici şamanul, nici yoghinul nu consideră că realitatea este limitată de teoriile ştiinţifice, oricât de vehement le-ar nega ele experienţele.

Sistemul de convingeri al universului mecanicist ne concentrează atenţia, ca pe o lanternă puternică, asupra unei scene ocupate de blocuri de materie clar definite, cu funcţionare de tip cauzal, şi de forţele, câmpurile şi energiile care le activează (fizicienii numesc aceasta „teatrul particulelor”). Însă noua ştiinţă a preluat doar ideea că atomul este atât de mic, încât e indivizibil şi a aplicat-o numai lumii externe, fizice. Sufletul a fost fie negat, fie uitat. În consecinţă, atenţia noastră – la nivel cultural – faţă de acest teatru s-a îngustat în asemenea măsură, încât am ajuns să trecem cu vederea vasta penumbră a evenimentelor cotidiene reale ce înconjoară scena, dar care nu pot fi făcute prea uşor să participe la spectacol. Printre ele se numără coincidenţele semnificative.

Universul descris de ştiinţele mecaniciste este cu desăvârşire previzibil. Legile cauzalităţii explică totul; nu există „scăpări”. Ecuaţiile lui Newton pentru mişcările planetelor descriu un sistem de acţiune mecanic care, odată pus în mişcare, nu mai are nevoie de nimic altceva pentru a-şi continua activitatea. La început s-a presupus că Dumnezeu a fost cel care a pornit întregul proces, în zorii timpului, după care procesul a continuat de la sine, ca un ceas cu mecanismul bine reglat. Dar în cele din urmă, ideea de Dumnezeu nu a mai părut necesară, astfel că s-a renunţat la ea. Când Napoleon Bonaparte l-a întrebat pe Pierre Laplace de ce nu i-a dedicat lui Dumnezeu un tratat matematic, cum era obiceiul acelor vremuri, Laplace a răspuns simplu: „Nu am nevoie de această ipoteză”13.

În mod ironic, concepţia despre cauzalitate caracteristică fizicii newtoniene s-a dezvoltat din idei mult mai vechi, bazate în esenţă pe un sistem de gândire religios. În lumea clasicismului grec şi roman, conceptul stoic al „legii de fier a Cosmosului” exprima imaginea unui Univers care este corpul propriu-zis al lui Dumnezeu, toate părţile sale componente respectând legea absolută. Ideile creştine ulterioare privind legea divină se datorează în mare măsură acestei concepţii. În Evul Mediu, astfel de idei prezentau în principal un interes religios şi politic, dar ulterior au fost aplicate lumii fizice. Descartes, arhitectul concepţiei moderne despre cauzalitate, şi-a întemeiat gândirea în mod expres pe convingerea că Dumnezeu îşi respectă fără eroare propriile reguli14. Credinţa sa în constanţa imuabilă a lui Dumnezeu a stat la baza tuturor concepţiilor ulterioare despre la cauzalitate.

Rezultatul a fost sistemul mecanicist de gândire al Cosmosului newtonian. Acest sistem are o uluitoare frumuseţe austeră, dar ne răpeşte putinţa de a ne minuna în faţa micilor întâmplări cotidiene. Coincidenţele improbabile sunt minimalizate, banalizate. Chiar şi marile înfăptuiri ştiinţifice sunt despuiate de dimensiunea lor omenească, poetică. În urmă cu mai mulţi ani, romancierul Norman Mailer a fost invitat să participe la o masă rotundă televizată, în timpul transmisiunii în direct a primei aselenizări cu echipaj uman. În timp ce restul participanţilor vorbeau plini de entuziasm despre marea realizare tehnologică reprezentată de aselenizare, Mailer deplângea lipsa totală de poezie cu care era abordată întreaga situaţie. Un eveniment menit încă din zorii istoriei să ne umple spiritul cu uimire şi cu inspiraţie a fost redus la egoism tehnologic şi la nesfârşite descrieri ale rocilor selenare.

Chiar şi aşa, fizica newtoniană şi sistemul ideatic cuprins în ea au avut un succes spectaculos. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mulţi fizicieni ajunseseră chiar să creadă că omenirea a făcut deja toate descoperirile fundamentale. Unii afirmau că viitorul fizicii se va rezuma pur şi simplu la adăugarea de simple detalii la datele existente. Uneori, elevii inteligenţi erau descurajaţi să-şi aleagă o carieră în domeniul fizicii. Lordul Kelvin, un mare fizician al acelei perioade, vedea la orizont doar „doi nori mici”: nişte discrepanţe experimentale minore în explicaţiile fizicii mecanice privind căldura şi lumina.

Pe măsura ce însemnătatea lor reală s-a făcut cunoscută, în primele decenii ale secolului al XX-lea, aceşti doi nori mici au transformat fizica newtoniană într-o ficţiune convenabilă.

 

Noua fizică

 

În primele decenii ale secolului al XX-lea, implicaţiile depline ale acelor discrepanţe experimentale au ieşit la lumină odată cu publicarea teoriei generale a relativităţii de către Albert Einstein şi, câţiva ani mai târziu, a unei teorii cuantice complete de către Werner Heisenberg. Luate laolaltă, aceste teorii şi activitatea experimentală care avea să le confirme au demonstrat că ipotezele fizicii newtoniene nu sunt decât simple aproximări ale realităţii. Ca atare, ele au rămas utile pentru ingineri, dar puterea lor mitică de a contura hărţi ale realităţii a început să fie subminată. Actualmente, teoria relativităţii şi teoria cuantică creează un nou corp mitologic, o nouă topologie a realităţii. Acest corp de mituri poartă denumirea populară de „noua fizică”, expresie care se referă mai degrabă la structura ei mitologică decât la un anumit set de ipoteze avansate de ea.

Potrivit lui David Bohm15, specialist în fizică cuantică, atât fizica relativităţii, cât şi fizica cuantică împărtăşesc perspectiva integralităţii. Relativitatea nu consideră spaţiul ca fiind vidul lui Democrit – un tărâm al nimicului aflat între atomi solizi –, ci ne redă viziunea unui univers reprezentat sub forma unei ţesături continue, neîntrerupte. Atomii reprezintă caracteristici locale speciale ale acestei ţesături. Cosmosul este unitar, nu gol, ci plin cu propria-i substanţă, aşa cum o pictură este plină cu propria substanţă. Există zone de prim-plan şi zone de plan secund, dar pânza este neîntreruptă.

Teoria cuantică este holistică într-un alt sens. Ea consideră toate acţiunile ca fiind continue, neîntrerupte. Un experiment ce vizează mai multe particule atomice, de exemplu, este considerat ca fiind un singur proces unitar. Particulele nu au existenţă individuală, ci doar contribuie la experiment ca la un eveniment deplin. Teoria cuantică se ocupă de situaţiile integrale, considerând că părţile sunt secundare şi lipsite de substanţă esenţială.

Astfel de idei sunt mai compatibile cu sincronicitatea decât era modelul mecanicist al Cosmosului. Sincronicitatea presupune integralitate şi, în consecinţă, relaţii cu sens între evenimente lipsite de legături cauzale. Prin teoria cuantică redobândim imaginea lumii ca ţesătură neîntreruptă, în care evenimentele aparent separate nu apar izolat unele de altele, ci, de fapt, sunt elemente împletite într-una şi aceeaşi tapiserie. Aceasta era perspectiva împărtăşită de Pitagora când privea modelul undelor unei ape ca să vadă viitorul intereselor umane. Şi tocmai această perspectivă s-a pierdut în urma revoluţiei ştiinţifice newtoniene.

Durează totuşi surprinzător de mult până la integrarea deplină a dimensiunilor mitice ale teoriei relativităţii şi teoriei cuantice. Descoperirile de la începutul secolului trecut ajung abia acum să se facă simţite la scară largă. Alex Comfort indică un motiv important pentru această stare de lucruri. Spre deosebire de fizica newtoniană, cea nouă ne oferă prea puţine lucruri pe care să le putem vizualiza16. Nu ne putem forma o imagine mentală clară asupra ei. Cosmosul lui Newton putea fi imaginat cu uşurinţă ca fiind o mare maşinărie celestă – un ceas cosmic – care funcţionează veşnic şi fără efort. Cosmosul relativist este mai obscur. Are patru dimensiuni în locul celor trei evidente pentru simţuri, iar timpul dobândeşte statut egal cu distanţa. Ne putem alcătui o imagine a acestei stări de lucruri doar cu ajutorul diagramelor proiective, şi chiar şi atunci imaginea rămâne neadecvată. Cât priveşte teoria cuantică, ea nu ne oferă niciun element de care să ne putem agăţa vizual. Postulatele sale privind undele probabilistice, nedeterminarea şi complementaritatea seamănă cu dialogurile din Alice în Ţara Minunilor.

Pionierii vechii fizici credeau că descoperă planul divin după care a fost alcătuit Cosmosul. Ştiinţa lor şi concepţia lor despre lume erau unul şi acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, ştiinţa lor alcătuia o mitologie clară. Însă fizica cuantică nu a reuşit să ofere atâta claritate. Comfort observă: „[…] revoluţia pe care o presupune fizica cuantică nu are absolut niciun impact asupra concepţiei cotidiene despre lume, nici măcar în cazul oamenilor care lucrează în domeniul ei. Spre deosebire de descoperitorii lumii coperniciene şi newtoniene, aceşti oameni nu trăiesc nicio restructurare a conştiinţei; ei spun: «Deosebit de interesant!», apoi se duc acasă, la cină.”17

Spre deosebire de predecesoarea ei clasică, fizica cuantică înfăţişează o concepţie deschisă asupra lumii, o concepţie în care deznodământul evenimentelor nu este predeterminat pe deplin de legi fixe, rigide. Predicţiile cuantice nu dictează câtuşi de puţin rezultate experimentale exacte, ci indică o gamă de deznodăminte cu diferite şanse de a se produce. În acest sens, fizica cuantică este probabilistică : ea explorează probabilităţi în loc să specifice evenimente. Unii dintre cei care studiază şi interpretează fizica cuantică deplâng această nesiguranţă, considerând că ne privează de cunoaşterea exactă oferită de fizica newtoniană. Ea rotunjeşte muchiile ascuţite ale realităţii, astfel că imaginea devine înceţoşată. Însuşi Einstein s-a opus vehement ideii de probabilitate, spunând că Dumnezeu nu „joacă zaruri” cu Universul. (Aici, Einstein se referă în sensul propriu la ideea că legea naturii constă în consecvenţa comportamentului divin.) Există însă şi alte concepţii posibile. Erich Jantsch, eminentul savant în domeniul teoriei sistemelor, a argumentat că tocmai caracterul nedeterminat al lumii cuantice este acela care îi oferă acesteia deschiderea inexistentă în cosmosul newtonian. Universul conţine în fiecare clipă posibilitatea neaşteptatului, a noului şi chiar a creativului.

Attachments
Sincronicitate de A Combs.doc 892.5 Kb . 180 Views