PDF Prima civilizatie de Christopher Knight & Alan Butler carti mistere si stiinta

Prima civilizatie de Christopher Knight & Alan Butler

Introducere

Super-cultura

A existat o cultură super-avansată în preistorie? Dacă nu, atunci cum se face că oamenii presupus înapoiaţi ai Insulelor Britanice din Epoca Pietrei aveau un sistem de măsurare integrat, bazat pe o profundă înţelegere a sistemului solar?

Istoria „oficială” a evoluţiei societăţii umane de la vânătorul-culegător la locuitorii oraşului pare confortabilă şi previzibilă. Toate dovezile disponibile au sprijinit imaginea convenţională a unei evoluţii calme, datorată în mare parte ingeniozităţii oamenilor ce trăiau în Orientul Mijlociu. Dar apoi, după câteva decenii, un eminent profesor inginer, Alexander Thom, a deranjat lumea arheologiei făcând o afirmaţie surprinzătoare. El a susţinut că structurile rămase din Epoca Târzie a Pietrei (Neolitic) au fost ridicate folosindu-se o unitate standard de măsurare, extrem de precisă. Ideea că aceşti oameni simpli din preistorie puteau atinge o asemenea precizie a întrecut viziunea asupra lumii a majorităţii arheologilor. Cum era de aşteptat, descoperirile lui Thom au fost respinse de aproape toţi cercetătorii.

Profesorul Thom şi-a numit unitatea de măsură descoperită „yardul megalitic”, dar a murit (în 1985) fără să fie vreodată capabil a explica cum oamenii din Neolitic, aproape cu 3.500 de ani înainte de Christos, au fost capabili să descopere o asemenea unitate de măsură sau cum o puteau reproduce consecvent cu o asemenea precizie incredibilă.

Chiar şi astăzi există multe zeci de mii din aceste construcţii megalitice răspândite prin Insulele Britanice şi în vestul Europei continentale. Scopul nostru iniţial a fost simplu: doream să aflăm dacă Thom într-adevăr descoperise o unitate de măsură preistorică sau dacă fusese indus în eroare de imensa cantitate de informaţii strânse din cercetarea siturilor arheologice răspândite din insulele din nordul Scoţiei până în Bretania (peninsula Bretagne), pe coasta de vest a Franţei. Am judecat că, dacă yardul megalitic al lui Thom ar fi imaginar, ar trebui să nu aibă valoare (nu s-ar putea verifica în teren), dar dacă ar fi într-adevăr o unitate de măsură neolitică ingenioasă, ar trebui să aibă o realitate fizică dincolo de ea şi un fel de mijloace ştiinţifice de reproducere.

Consecinţele cunoaşterii

Investigaţia noastră ne-a condus la o redescoperire a ştiinţei din spatele acestei unităţi preistorice: putem acum demonstra atât originea sa matematică, cât şi mijloacele ei de reproducere, folosind masa şi rotaţia Pământului. Oricum, în cercetarea noastră asupra originii precise a yardului megalitic al lui Thom, am aflat curând că deschisesem uşa unui cufăr cu o comoară virtuală de cunoştinţe pierdute.

Metoda noastră a constat în aplicarea tehnicilor criminaliste în arheologie peste o întindere de culturi din preistorie (înainte de anul 3000 î.Hr.) până în zorii istoriei scrise (după anul 3000 î.Hr.). Am descoperit că există un „ADN” complet identificabil, asociat cu cel mai vechi şi mai pur sistem ştiinţific ce apare în locurile cele mai neobişnuite.

Chiar şi unităţile de măsură considerate relativ moderne, de la pfund şi pintă la gram şi litru, se dovedesc a fi vechi de mii de ani şi legate de înseşi dimensiunile sistemului solar.

Am încercat să facem o expunere pe se poate de scurtă şi clară. Se cer doar nişte cunoştinţe elementare de aritmetică pentru urmărirea în detaliu a investigaţiei noastre, aşa că vă rugăm să aveţi calculatorul la-ndemână dacă doriţi să verificaţi descoperirile noastre pas cu pas. Informaţiile suplimentare, cele mai frecvente întrebări şi noile progrese sunt disponibile pe website-ul nostru: www.civilizationone.com

Dacă împărtăşiţi vechea idee că evoluţia societăţii umane a fost un drum lent de la ignorantul om al peşterilor până la sofisticatul om modern, fiţi pregătiţi de-a fi şocaţi. Lumea nu e aşa cum o credeaţi.

 

Capitolul 1

Marele zid al istoriei

Inventarea scrisului

Uitaţi roata, inventarea scrisului ne-a schimbat lumea pentru totdeauna.

Primele roţi se foloseau pentru producerea vaselor de lut şi s-au ataşat mai târziu unor axe şi astfel aveau să pună în mişcare diverse vehicule. Acest lucru a ajutat cu siguranţă la producerea hranei şi a facilitat distribuirea ei comunităţilor în dezvoltare, care-au devenit mai târziu primele oraşe, dar comerţul a utilizat în principal căile maritime navigabile şi canalele interioare timp de mii de ani.

Utilizarea scrisului a avut un efect imediat asupra comerţului. Multe dintre primele mărturii scrise se referă la activităţi comerciale. Calendarele lunare au existat încă de acum 20.000 de ani, scobite în os sau corn, dar „adevărata” scriere s-a dezvoltat foarte repede în Sumer şi Egipt, cu aproximativ 3.000 de ani î.Hr. Această capacitate de înregistrare a informaţiilor a condus într-adevăr umanitatea înainte spre debutul unei epoci pe care o definim ca începutul civilizaţiei, cu aproximativ 3.200 de ani î.Hr.

Prima mare realizare în comunicare s-a întâmplat cu aproape două milioane de ani în urmă, deoarece la strămoşii noştri îndepărtaţi, Homo erectus, laringele era situat mai jos în gât decât la alte primate. Acest lucru le-a oferit acestor făpturi posibilitatea de-a respira şi bea în acelaşi timp, dar le-a permis şi să producă o gamă mult mai largă de sunete decât fusese înainte posibil. Cu un vocabular de mii de sunete perceptibile, se crede că limbajul s-a dezvoltat foarte rapid.

Cea mai simplă formă de comunicare vocală probabil că a fost un şiretlic vânătoresc, de exemplu imitarea sunetului unui animal care, răspunzând, îşi trăda astfel poziţia. Cu timpul, adevăratul limbaj s-a dezvoltat pe măsură ce sunetele abstracte au fost folosite pentru descrierea obiectelor şi a acţiunilor şi au fost apoi aşezate în propoziţii spre a exprima lucruri complexe precum emoţiile umane.

Limbajul a îngăduit trecerea informaţiilor de la o persoană la alta, dar următoarea etapă de evoluţie era de-a înregistra ştiinţa umană şi experienţa prin desenarea unei reprezentări a subiectului. Se poate vedea că desenele rupestre din peşterile preistorice sunt un fel de proto-scriere. Orice semn ce prezintă un înţeles specific, fie pentru cel care l-a produs, fie pentru alţii, poate fi numit scriere elementară. Primele sisteme de scriere erau alcătuite din pictograme care erau imagini schematizate ale subiectelor reprezentate. Aceste metode timpurii de scriere au intrat în uz acum 5.000 de ani şi s-au dezvoltat încet într-o scriere abstractă, unde semnele aveau un înţeles ce putea fi descifrat doar de acei oameni antrenaţi în procesul codificării şi decodificării cititului. Dar se pare că informaţii sofisticate au fost comunicate prin „scriere” cu mai mult timp în urmă decât se credea.

Dr. Michael Rappenglueck de la Universitatea din München a arătat cum desenul unui cal, vechi de 16.000 de ani, din peşterile din Lascaux, Franţa, e, de fapt, un calendar lunar[1] atent consemnat. Ceea ce, la o primă vedere, pare desenul artistic al unui cal, e considerat acum a fi un mijloc de-a urmări fazele Lunii. Acest lucru poate fi cu siguranţă catalogat ca scriere.

Acest nivel de inteligenţă a omului paleolitic nu este prea surprinzător. În calitate de specie, Homo Sapiens nu s-a schimbat semnificativ nici mintal, nici fizic pentru mai bine de 100.000 de ani. Deşi am trecut de la Epoca Pietrei la era internetului, nicio fiinţă umană nu diferă azi de cele 500 de generaţii din trecut. Trebuie să ne amintim că, în vreme ce vieţile majorităţii dintre noi au fost modelate de revoluţia tehnologică, există grupuri de oameni în lume care încă trăiesc ca simpli vânători-culegători la fel ca şi strămoşii noştri din Epoca Pietrei, cum ar fi de exemplu unii aborigeni australieni şi triburile din unele zone ale Americii de Sud şi Africii.

Incredibilii sumerieni

Dat fiind că vorbirea există de-atâta timp, ar fi surprinzător ca transmiterea informaţiei prin simboluri desenate să fi apărut atât de recent. Cea mai timpurie formă de scriere (scrierea pictografică) general acceptată ca atare s-a dezvoltat mai mult sau mai puţin în acelaşi timp cu roata. Ambele au fost inventate de remarcabilii sumerieni, care s-au aşezat pe teritoriul cunoscut acum drept Irak, venind dintr-o locaţie necunoscută cu mai bine de 5.000 de ani în urmă. Egiptenii au inventat sistemul de scriere hieroglific la foarte scurt timp după aceea (probabil după 200 de ani), chiar atunci când Egiptul superior şi inferior se reuneau într-un singur regat (cca 3100 î.Hr.).

Sumerienii au dezvoltat apoi scrierea cu caractere cuneiforme. Aşa-numitele caractere cuneiforme (din latinescul cuneus însemnând „cui”) create de sumerieni erau realizate prin „scrijelirea” unor tăbliţe de lut moale cu ajutorul unor beţişoare. Aceste tăbliţe de argilă sumeriene ne pot părea mai degrabă neimpresionante azi, dar oamenii obişnuiţi credeau că aceste structuri „grăitoare” aveau puteri magice. La început, conţinutul acestor documente era unul elementar, dar odată cu trecerea timpului progresul a adăugat straturi de experienţă până în jurul anului 800 î.Hr., când grecii au creat un sistem de scriere fonetic care utiliza atât consoanele cât şi vocalele. Perioada inventării scrisului (cca 3000 î.Hr.) a devenit un zid imaginar, separând ceea ce numim „istorie” de toate ce s-au întâmplat înainte, pe care le etichetăm drept „preistorie”. Tot ce s-a petrecut înainte de apariţia adevăratei scrieri e considerat acum mit şi legendă, deoarece fiecare cunoştinţă umană trebuia transmisă prin viu grai din generaţie în generaţie.

Marele zid al istoriei

Efectul acestui „zid” spune, de fapt, mult mai multe lucruri despre gândirea oamenilor de azi decât despre oamenii care au trăit înainte de începerea istoriei scrise. Oameni fiind, tindem să ne vedem pe noi înşine şi societatea într-un fel oarecum definitiv, măsura „exactităţii” prin care să-i cântărim pe ceilalţi. În secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, chiar în mediul academic, rasismul era la modă; bărbaţii albi exploratori, creştini, călătoreau pentru a observa rasele „inferioare” ce nu trăiau „adecvat”. Un naturalist englez a lăsat mărturie despre dispreţul său pentru un grup de indigeni din insula Ţara Focului, care strigaseră la el dintr-o canoe:

 

„Văzând asemenea oameni, cu greu se poate cineva convinge că sunt făpturi tovarăşe şi locuitori ai aceleiaşi lumi. Adesea încercăm să ne imaginăm ce fel de plăceri ale vieţii le pot bucura pe animalele inferioare: cât de îndreptăţite pot fi asemenea întrebări privindu-i pe aceşti barbari.”

 

Acestea au fost cuvintele tânărului Charles Darwin, un om care a mers mai departe, descoperind cum toată umanitatea a evoluat din animalele inferioare.

Astăzi, societatea academică e mult mai obiectivă decât în generaţiile anterioare, dar în general vechile tabuuri şi idiosincrazii s-au păstrat în mare parte. Dar, am argumenta noi, dacă vrem într-adevăr să supunem unei atenţii mai rafinate imaginea ce stă dincolo de marele zid al istoriei, trebuie să facem o schimbare fundamentală în concepţia noastră de-a gândi.

Tema acestei cărţi le cere cititorilor să-şi deschidă mintea spre o mai fină şi mai flexibilă viziune asupra lumii, ce dizolvă prejudecăţile şi îngăduie minţii să hoinărească liber asupra temei, permiţându-i astfel să observe lucruri ce altfel ar rămâne „ascunse”. Principiul pe care par să se sprijine mediile academice standard în zilele noastre poate fi pe drept numit logica „pietrei în mişcare”, unde deducţiile sunt adesea încurajate numai într-un mod strict liniar. Prin acest fel de gândire se poate doar merge mai departe, confirmând fiecare pas înainte de-a face altul. De vreme ce acest sistem pare în întregime logic, îl poate face pe cercetător să nu ia în considerare, sau chiar să nu observe factorii aflaţi în afara aşteptărilor lor. Se spune despre Albert Einstein că a afirmat: „Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea.” Cu siguranţă marele om avea întru totul dreptate: adevăratele idei vin din gândirea exterioară careului mai degrabă decât din simpla bifare a căsuţelor dintr-un şir ordonat.

Un foarte cunoscut arheolog i-a spus odată lui Alan că toate descoperirile sale sunt eronate, deoarece punctul său de plecare era, în opinia lui, greşit. Cât de tare se-nşela! Chiar dacă cineva începe cu o eroare, este posibil ca descoperirile sale viitoare să fie corecte dacă se validează fără încrederea în premisa iniţială.

Modul de gândire pe care voi, cititorii, sunteţi invitaţi să-l adoptaţi în timpul lecturării acestei cărţi este unul pe care-l numim „metoda colibei indiene”. Aceasta reprezintă o abordare multidimensională a problemelor diferind de clasicul proces liniar al „pietrei în mişcare”. Se cere doar ca fiecare dovadă să fie privită ca atare şi să nu fie forţată a se conforma vreunei noţiuni preconcepute a ce-ar trebui să fie. Chiar şi acolo unde diferite dovezi se exclud reciproc, sugerăm să li se îngăduie a coexista până când vine timpul unei analize finale.

Cu metoda colibei indiene, fiecare dovadă e considerată ca un potenţial băţ de sprijin şi numai dacă sunt în cele din urmă suficiente pentru a conlucra stă şi argumentul în picioare. Credem că aceasta e singura abordare valabilă pentru examinarea trecutului îndepărtat care-ar putea crea o imagine convingătoare, una care nu strânge şi nu alege ce fapte preferă să le accepte ca „adevărate”. În timp ce ne derulam cercetarea, au existat multe ocazii când simţeam nevoia de-a respinge o descoperire drept coincidenţă, fiindcă nu se potrivea cu ceea ce ne-aşteptam să vedem. Ne-am anulat judecata şi, într-un final, pe măsură ce apărea o nouă imagine, ne-am bucurat că am ignorat prejudecăţile noastre în ceea ce priveşte dovezile.

Oricare cititor care nu se simte capabil să-şi deschide mintea chiar în acest moment, ar trebui să închidă cartea acum.

Vechii egipteni

Marele zid al istoriei a schimbat felul în care majoritatea oamenilor văd trecutul, minimalizând evenimentele astfel încât civilizaţia vechilor egipteni să fie văzută ca foarte îndepărtată, pe când, în termenii desfăşurării existenţei speciei noastre complet dezvoltate, era de fapt foarte recentă.

Mulţimea artefactelor lăsate de vechii egipteni oferă o imagine nespus de clară a vieţilor şi realizărilor lor. Ştim numele regilor până la regele Menes, care a unificat cele două teritorii ale Egiptului Inferior şi Superior, aproximativ în jurul anului 3100 î.Hr. Şi a condus din capitala Memfis, situată la capătul de sud al Deltei Nilului. Această mare civilizaţie ne-a lăsat nişte monumente frumoase, cum ar fi piramidele de la Gizeh sau Sfinxul şi putem chiar examina din punct de vedere medical rămăşiţele fizice ale conducătorilor şi ale cetăţenilor fruntaşi ai Egiptului, atent conservate printr-o mumificare abilă. Arheologii au apreciat că egiptenii au îmbălsămat un număr imens de corpuri. Deşi părea un număr prea mare, unii susţin că vor fi mumificat cam 730 de milioane de oameni în perioada cuprinsă între domnia regelui Menes şi secolul VII d.C., când practica a luat sfârşit.[2] Deşi multe mumii n-au supravieţuit căldurii Africii de Nord, se crede că sunt conservate câteva milioane în morminte şi locuri funerare ce urmează a fi descoperite. Recent, în iunie 1999, un loc de înmormântare cuprinzând aproape 10.000 de mumii a fost descoperit lângă oraşul Bawiti, la sud-vest de Cairo.

Cunoaştem ce mâncau aceşti oameni, cu cine făceau comerţ, precum şi când şi împotriva cui porneau război. Un cap de sceptru egiptean, vechi de 5.000 de ani, conţine mărturia unei mari victorii în care au fost luaţi prizonieri nu mai puţin de 120.000 de oameni, împreună cu 400.000 de boi şi 1.422.000 de capre luate de la inamic.[3] Regele Khufu (Keops), care a construit Marea Piramidă, a fost destul de amabil să ne lase o barcă dezmembrată, reconstituită acum. Drept urmare, putem fi siguri că egiptenii foloseau numai lemn, sfori, papură şi altele asemănătoare pentru meşteşugul lor, care nu cuprindea vreun metal (opinia autorilor – n. Ed. Rom.).

Aceşti oameni au lăsat şi mărturii detaliate despre zeii şi practicile lor religioase. Faimoasa Carte a Morţilor este o mare colecţie de texte funerare din perioade diferite, conţinând formule magice, imnuri şi rugăciuni considerate de vechii egipteni drept ghid şi protecţie a sufletului celui decedat în călătoria sa spre tărâmul morţilor. Textele ne relatează credinţa că fericirea din viaţa de dincolo depindea de trăirea unei vieţi după principiul cunoscut drept „Maat”, ce semnifica a face bine tuturor celorlalţi.

Partea întunecată a zidului

Aceste exemple arată că ştiinţa noastră despre vechiul popor egiptean, de pe partea „noastră” a marelui-zid al istoriei, este foarte vastă, dar cunoaştem numai foarte puţine date despre ce s-a întâmplat în zona întunecată a zidului. De exemplu, istoricul grec Herodot, cunoscut drept „părintele istoriei”, în lucrarea sa „Istorii”, scrisă la începutul secolului V î.Hr., observa despre Egipt că „nu există ţară care să aibă atâtea minuni, nici alta care să posede un asemenea număr de lucrări ce sfidează descrierea”. Herodot e considerat primul istoric al lumii occidentale, deşi exactitatea datelor sale a fost pusă adesea la îndoială de savanţii moderni, deoarece păreau pline de exagerări. Cu toate acestea, descoperirile arheologice au început să demonstreze că acest cronicar grec era foarte precis. De exemplu, Herodot a descris zidul marelui oraş Babilon ca având o lăţime foarte mare „cu suficient spaţiu între ele (între metereze) pentru ca un car cu patru cai să se poată întoarce”. Acest lucru părea incredibil pentru specialişti, dar au fost descoperite vestigii arheologice care indică faptul că zidul avea o astfel de lăţime.

Graţie primilor scribi şi istoricilor ca Herodot, avem bogate cunoştinţe despre ultimii 5.000 de ani, dar ce ştim despre culturile ce-au înflorit înaintea acestei perioade?

După o perioadă de 100.000 de ani presupusă ca fiind una de stagnare, oamenii au început un mod de viaţă complet nou datorită „revoluţiei neolitice”. Acesta a debutat acum aproape 12.000 de ani, când oamenii din Orientul Mijlociu, apoi mai târziu şi cei din Europa, şi-au abandonat cam dintr-odată existenţa nomadă de vânători-culegători şi au optat pentru aşezări permanente. Au început să cultive orez, grâu, secară, mazăre, linte şi alte plante şi să domesticească animale precum vitele, oile, porcii şi caprele.

Meşteşugurile au progresat deopotrivă în acest răstimp, odată cu fabricarea vaselor ceramice pentru gătit sau depozitat mâncare şi a diverselor unelte şi arme din piatră şlefuită.

Termenul „neolitic” înseamnă Epoca Nouă a Pietrei şi se referă la vremea când primii fermieri au săpat pământul, au plantat, irigat şi strâns recoltele şi când aveau grijă de noile lor animale domesticite tot timpul anului. În Insulele Britanice se poate spune că perioada neolitică este cuprinsă aproximativ între anii 6000 şi 1500 î.Hr. Acest nou stil de viaţă a pus mai mult accentul pe muncă şi producerea bunurilor necesare decât pe vânătoare şi cules, şi s-ar putea spune şi că Revoluţia Neolitică a fost provocată de nevoia producerii unei cantităţi mai mari de hrană ca rezultat al creşterii populaţiei. Conform interpretărilor standard ale dovezilor disponibile, oamenii neolitici creaseră platforma de pe care să se construiască într-un final civilizaţia, dar, din perspectiva noastră, aceşti dintâi fermieri erau încă foarte primitivi şi nerafinaţi, fiindcă trăiau de partea întunecată a marelui zid al istoriei. Oricum, a existat o cultură a Epocii Pietrei ce pare să răstoarne dramatic o asemenea paradigmă.

Constructori şi artişti

La hotarele vestice ale Europei a existat o cultură ce a lăsat zeci de mii de construcţii ce dăinuie şi astăzi. Din părţile Scandinaviei şi ale Mării Baltice, până în Spania nordică şi mai ales de-a lungul Insulelor Britanice, aceşti oameni îndepărtaţi au construit folosind pietre uriaşe şi sunt astfel amintiţi drept constructori megalitici, acest ultim termen traducându-se literal prin „pietre gigantice”. Termenii „neolitic” şi „megalitic” tind să fie utilizaţi interşanjabil, deoarece aceşti oameni ai Epocii Pietrei au construit monumentele din pietre colosale. În mileniile V şi IV î.Hr., aceşti presupuşi constructori primitivi au realizat cercuri imense şi alte structuri, folosind pietre cântărind până la 350 de tone, ca şi monumentul înalt de 20 de metri numit „Le Grand Menhir Brisée” din Bretania (pen. Bretagne, Franţa). Pe malurile râului Boyne din Irlanda ei au lăsat o frumoasă construcţie circulară cunoscută acum drept Newgrange, o structură masivă şi mai veche cu o mie de ani decât Marea Piramidă din Egipt. Dar aceşti oameni ne-au lăsat prea puţine alte urme despre vieţile şi credinţele lor. Nu aveau nicio scriere ca atare, în vreme ce majoritatea obiectelor ce nu erau din piatră sau lut au putrezit de mult în climatul umed al Europei.

Mii de ani, aceste structuri din piatră masivă, pe care aceşti oameni le-au realizat cu atâta efort, au rămas sub tăcere. Erau cunoscute ca „movile fermecate” în folclorul rural sau uneori erau desfiinţate de fermierii mai practici pentru degajarea terenului şi utilizarea sa în agricultură sau ca materiale de construcţie. Puţini oameni au acordat atenţie vârstei sau destinaţiei acestor giganţi de piatră, până când arheologia s-a dezvoltat ca disciplină serioasă la sfârşitul sec. XIX. Chiar şi atunci, majoritatea arheologilor erau mai interesaţi de potenţialul impresionant oferit de săpăturile din locuri precum Egiptul şi Mesopotamia decât de Insulele Britanice şi Europa.

Arhitecţii divini

Se ştie că aceşti oameni misterioşi, situaţi de cealaltă parte a marelui zid al istoriei, manifestau un interes semnificativ pentru astronomie şi s-a demonstrat că multe din siturile megalitice mai mari aveau aliniamente solare, lunare şi stelare. De la Cercul lui Brodgar, din Insulele Orkney din nordul îndepărtat al Scoţiei, până la Stonehenge în sudul Angliei şi rândurile de pietre din Bretania, Franţa, specialiştii au ajuns să-şi dea seama că aceşti oameni petreceau mult timp observând cerul. Newgrange din Irlanda, de exemplu, are o fantă atent construită pentru a permite luminii lui Venus să pătrundă într-o cameră centrală o dată la opt ani la solstiţiul de iarnă, cu puţin înainte de zori.[4] Planeta Venus se mişcă într-un asemenea mod încât are un ciclu previzibil de 40 de ani, alcătuit din cinci structuri de câte opt ani, oferindu-le inginerilor, care au proiectat şi construit „observatorul” Newgrange, un calendar atât de precis, încât poate fi întrecut azi doar de ceasurile atomice.

Alexander Thom şi arheo-astronomia

Astfel, e posibil să înţelegem ceva din capacităţile culturii neolitice, chiar şi fără a beneficia de mărturii scrise. Un singur om dintre toţi a fost pionierul unei discipline cunoscute acum drept „arheo-astronomie”, numele său a fost Alexander Thom.

Alexander Thom s-a născut în Scoţia, în 1894. A devenit student al Universităţi Glasgow şi s-a întors mai târziu ca lector în inginerie tehnică. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat pentru guvernul britanic, dar în 1945 s-a mutat la Universitatea Oxford, unde a ajuns profesor de inginerie tehnică, un post menţinut până la pensionarea lui în 1961. Investigaţiile sale asupra siturilor megalitice s-au întins pe o perioadă de 50 de ani şi n-au încetat decât foarte aproape de moartea sa în 1985.

Interesul lui Thom pentru structurile megalitice a debutat în regiunea sa natală, Scoţia, unde a observat că siturile megalitice păreau să aibă aliniamente lunare. La începutul anilor 1930 s-a decis să studieze câteva amplasamente şi a pornit un atent proces de investigare, care avea să dureze vreme de cinci decenii. Pe lângă activitatea sa de predare, Alexander Thom a fost un inginer foarte talentat în adevăratul sens al cuvântului stăpânind diverse tehnici de cercetare. El a reuşit să cerceteze mai multe aşezări megalitice şi mult mai detaliat decât o făcuse cineva înainte.

De la prima sa cercetare din Callanish, în Insulele Hebride dincolo de coasta vestică a Scoţiei, Thom şi-a dat seama că, departe de-a fi nefinisate, aceste structuri au fost atent proiectate. A început să-şi dea seama că inginerii preistorici aveau cunoştinţe avansate de geometrie şi astronomie şi trebuie să fi fost nişte topografi foarte îndemânatici.

Thom şi-a continuat atenta cercetare înaintea publicării unui articol în 1951 în Journal of the British Astronomical Association intitulat „The solar observation of megalithic man” (Observaţiile omului megalitic asupra soarelui). Rezultatele măsurării sale atente a aşezărilor megalitice au fost de asemenea publicate în trei articole peste câţiva ani, în Jurnal of the Royal Statistical Society, primul apărând în 1955 şi în trei cărţi de-ale sale.

Abordarea făcută de profesorul Thom a fost complet diferită de cea adoptată de către orice alt arheolog. Cercetând scara şi planurile după care au fost realizate construcţiile megalitice, Thom a fost nevoit să concluzioneze că proiectanţii şi constructorii trebuie să fi fost nişte ingineri foarte capabili, asemenea lui. Ştia că nivelul ştiinţei lor era mult sub al său, dar nu avea niciun motiv să se îndoiască de capacitatea şi ingeniozitatea lor intelectuală. În consecinţă, a analizat cu atenţie ce-a rămas din fiecare sit arheologic şi apoi a încercat să-şi imagineze ce intenţionau să realizeze constructorii. Realizându-şi propriul proiect, s-a întors apoi să compare planul general al aşezării cu schiţa sa personală.

Gândire programată şi imaginaţie

Această abordare simplă şi totuşi radicală a fost revelaţia strălucită a unui geniu. Thom şi-a dezvoltat rapid o totală empatie cu constructorii megalitici. În cele din urmă, cine poate înţelege mai bine modul de-a gândi al unui inginer decât alt inginer? Iată un profesor de marcă, care şi-a schimbat modul de a scruta partea cealaltă a marelui zid al istoriei. Thom n-a presupus nimic despre constructorii megalitici decât faptul că vor fi fost ingineri abili. Spre deosebire de arheologii zilelor sale, el nu căuta mai multe indicii pentru a confirma teoriile existente şi strânsese informaţii timp de mulţi ani, înainte să încerce măcar să le priceapă.

Thom a încercat să înţeleagă gândirea constructorilor megalitici şi a aflat că poate prezice locaţia pietrelor ce lipseau; la o analiză mai atentă, dezvăluia de obicei defectul soclului, ce-i confirma aşteptările. Acest inginer avea o viziune asupra imaginii de dincolo de marele zid al istoriei, ce nu o aveau arheologii obişnuiţi, care se limitau la nenumărate excavaţii similare. Reasamblarea olăriei sparte şi analiza bucăţilor de hrană îndepărtate din grămezile de gunoi pot fi într-adevăr foarte revelatoare pentru realităţile vieţii zilnice din perioada neolitică, dar nu ne spune efectiv nimic despre aspiraţiile constructorilor şi entuziasmul pur pentru ştiinţă ce părea să fi emanat din sufletele acestor oameni.

Yardul megalitic

Thom a făcut studii detaliate ale fiecărui sit arheologic pe care l-a explorat şi a dezvoltat o nouă tehnică statistică pentru a stabili poziţiile relative ale pietrelor. Încet, ceva absolut neaşteptat s-a ivit din informaţiile strânse în cantităţi mari. Se părea că vasta majoritate a acestor situri preistorice, începând cu insulele din nordul Scoţiei până la coasta Bretaniei, fusese construită folosind o unitate de măsurare standard. Potrivit lui Thom, unităţile descoperite erau extraordinare, fiindcă erau corecte din punct de vedere ştiinţific. Efectiv se crede că toate unităţile de măsură cunoscute, de la sumerieni şi vechii egipteni până în Evul Mediu, s-au bazat pe părţi ale corpului cum ar fi degetele, mâinile şi picioarele, şi erau, prin urmare, cam aproximative. Thom a detectat o unitate de măsură ce se utilizase într-o regiune ce se întindea din nordul Scoţiei până în vestul Franţei şi apare în structurile neolitice construite între mileniile IV şi II î.Hr. El a demonstrat că această unitate de măsură a lungimii era cea egală cu 2,722 picioare = 82,966 de centimetri.[5] El a numit această unitate de măsură „yard megalitic”, deoarece măsura doar cu câţiva inci mai puţin decât un yard standard. A descoperit că acest yard megalitic a avut şi multipli, fiind totodată împărţit în 40 de subunităţi numite „inci megalitici”.

În 1955, după analizarea informaţiilor în urma cercetării a 46 de arene circulare din piatră, Thom a ajuns la concluzia că au fost trasate ca multiplii unei unităţi standard de măsurare, folosită în toată Britania.[6] Alexander Thom şi fiul său Archie, care a început să-l asiste pe tatăl său în munca lui, au ajuns într-un final la o lungime definitivă a yardului megalitic de 2,722 de picioare +/- 0,002 picioare (82,96656 cm +/- 0,061 cm).[7]

Thom a identificat mici variaţii în lungimea yardului său megalitic, însă distribuţia greşelii era absolut consecventă, bazându-se pe o gamă mică, nu pe o parte neclară, după cum s-ar fi aşteptat de la o măsură străveche. Graficul de distribuţie a variaţilor se centra puternic pe un singur punct.

Inginerul a fost complet uimit, fiindcă nu putea să-şi explice propriile descoperiri. Era perfect conştient că nici aceste construcţii nu se puteau realiza la întâmplare. În 1968, el scria:

 

„Această unitate se folosea dintr-un capăt în altul al Britaniei. E imposibil să detectezi, prin examinarea statistică, orice diferenţe între valorile determinate în arenele engleze şi scoţiene. Trebuie să fi existat un sediu central de unde s-au trimis beţele (un băţ putea fi de două feluri, dar în acest context, ele sunt bucăţi de lemn tăiat pentru reprezentarea yardului megalitic)… Lungimea beţelor în Scoţia nu putea fi diferită de cea din Anglia cu mai mult de 0,03 inci (0,762 mm), altfel diferenţa ar fi ieşit la iveală. Dacă fiecare comunitate mică obţinuse lungimea copiind băţul vecinului din sud, eroarea adunată ar fi fost mult mai mare decât aceasta.”[8]

 

La vremea aceea, informaţiile lui Thom nu puteau fi explicate prin niciun mecanism ştiut disponibil oamenilor din Neolitic, altul decât presupunerea că toate beţele se fabricau în acelaşi loc şi se furnizau fiecărei comunităţi în parte de-a lungul Scoţiei şi al Angliei. În cele din urmă, a descoperit folosirea unităţii de măsură din Insulele Hebride până în vestul Franţei, ceea ce face ca teoria fabricării în acelaşi loc a măsurătorilor să pară neverosimilă. A descoperit şi că era imposibil de imaginat de ce aceste comunităţi timpurii doreau să lucreze după o unitate etalon exactă.

Deşi nu le putea explica, Thom şi-a susţinut teoriile. În vreme ce el era nedumerit, mulţi oameni din societatea arheologică nu erau. Pentru majoritatea arheologilor era un simplu caz al unui inginer jucându-se cu ceva ce nu înţelegea şi interpretându-şi greşit faptele. Acesta era contestat, deoarece cultura producătoare a structurilor megalitice nu lăsase alte semne ale unui asemenea rafinament. Datele lui Thom au fost acceptate, dar interpretările sale au fost aproape complet respinse. Cu toate acestea, când Societăţii Regale sub patronajul profesorului Kendall i s-a cerut să-i verifice munca pentru descoperirea greşelilor, a răspuns afirmând că exista o şansă la o sută ca yardul megalitic al lui Thom să fi fost folosit în preistorie.

În ciuda acestui fapt, un număr de arheologi marcanţi au identificat după aceea dimensiuni apropiate de multiplii unei unităţi de măsură de aproximativ 0,83 metri.[9] Lucrarea lui Thom e încă mult ignorată pe baza faptului că e total necorespunzătoare cu opiniile savante despre capacităţile omului neolitic. Imposibilitatea de-a explica felul cum această cultură putea să realizeze un sistem de măsură exact a determinat societatea arheologică să nu dea crezare descoperirilor lui Thom şi să le ia drept greşeli de statistică. S-a emis sugestia că datele vaste ale lui Thom ar putea dezvălui doar dimensiunile fizice ale oamenilor vremii, deoarece, dacă se adună şi se cercetează suficiente informaţii, ele vor da o valoare medie, presupunând că oamenii foloseau pasul pentru distanţe mari şi utilizau lăţimile palmelor pentru cele mai mici. La prima vedere, această explicaţie pare acceptabilă, chiar probabilă. Dar profesorul Thom n-a fost un prost şi ar fi fost un foarte slab matematician dacă ar fi făcut o asemenea greşeală elementară. Realitatea e că teoria „pasului uman” nu este o soluţie posibilă pentru descoperirea unei unităţi etalon din două motive. În primul rând fiindcă mersul uman variază mult mai mult decât neînsemnatele abateri găsite şi, în al doilea rând, deoarece curba distribuţiei ar fi o formă total diferită. Această „soluţie” a datelor este pur şi simplu greşită.

Diferenţa de abordare între Thom şi marea masă a arheologilor este fundamentală. În termeni simpli, arheologii sunt experţi în recuperarea şi catalogarea obiectelor produse de mâna omului, ceea ce le permite să înţeleagă gradele de evoluţie şi influenţele dintre grupuri. Ei sapă resturile aşezărilor umane şi dezvăluie imaginea comunităţii cercetate din mărturiile scrise şi rămăşiţele pierdute sau lăsate deoparte. Acest procedeu funcţionează bine în locuri precum Egiptul, unde există stocuri aproape nelimitate de obiecte artizanale şi documente scrise, care ne pot oferi o bună cunoaştere a vieţii locuitorilor săi. Oricum, procedura e mai puţin decât satisfăcătoare când se iau în considerare siturile Europei megalitice, deoarece sunt doar câteva obiecte artizanale de recuperat şi niciun fel de mărturii scrise.

Dr. Aubrey Burl, arheologul foarte respectat pe care Thom l-a citat din plin, ne-a confirmat că nu credea în realitatea yardului megalitic, afirmând că dezgropase multe aşezăminte megalitice, dar nu găsise niciodată unitatea etalon. Această declaraţie evidenţiază o ciocnire de tehnici, din moment ce e greu să se specifice un anumit yard megalitic în orice aşezare străveche. Acest lucru se-ntâmplă pentru că unitatea, în sensul în care Thom o descoperise adesea, se dezvăluie din atenta strângere a marilor cantităţi de informaţii extrase din fiecare sit arheologic.

Deşi Thom arătase că pietrele separate aşezate în picioare s-au mişcat foarte puţin de-a lungul secolelor, un întreg sit trebuie meticulos catalogat înainte ca yardul megalitic să-şi facă simţită prezenţa.

Douglas Heggie, de la Universitatea Edinburgh, oferă argumente împotriva validităţii rezultatelor susţinute de Thom sub forma lor desăvârşită într-o carte, unde pune sub semnul întrebării validitatea abordării statistice.[10] Heggie a sugerat că, „găsind” ceea ce credea a fi yardul megalitic, profesorul Thom putea să-şi înfrumuseţeze descoperirile cu aşteptarea anumitor rezultate. A pus la îndoială şi modul în care Thom se fixase pe orice piatră dată din orice structură din care să-şi ia măsurătorile. Din propria sa cercetare pentru evaluarea operei lui Thom, Heggie a ajuns la concluzia că, dacă yardul megalitic a existat vreodată, a fost doar în Scoţia şi chiar şi unitatea de măsură nu este atât de exactă.

Douglas Heggie este un foarte respectat profesor de matematică şi Alexander Thom a fost un foarte respectat profesor de inginerie tehnică. Atunci cine are dreptate? Majoritatea arheologilor preferă să fie de partea lui Heggie aproape sigur, deoarece ideea unei unităţi preistorice de măsurare este în dezacord cu viziunea lor asupra capacităţii omului neolitic. Dar arheologii, care au revăzut cu atenţie opera lui Thom în domeniu, au o altă părere. De exemplu, Tony Crerar, un cercetător şi inginer din Ţara Galilor şi Euan Mackie, profesor asociat al Institutului Hunterian din Scoţia, sunt aprigi susţinători ai conceptului de yard megalitic. Dr. Mackie a spus recent despre Thom:

 

„Prin cercetarea exactă şi analiza statistică, el (Thom) a demonstrat că majoritatea arenelor din piatră puteau fi fost proiectate şi realizate cu mult mai multă exactitate decât se presupunea înainte. Majoritatea sunt într-adevăr circulare, cu diametre stabilite în unităţi ale unui „yard megalitic” de 0,829 metri sau de 2,72 picioare. Altele au forme cu mult mai complexe precum elipsele şi cercurile turtite, ale căror dimensiuni par a se baza pe triunghiurile pitagoreice, de asemenea măsurate în yarzi megalitici. Prin mijloace similare, el a arătat că multe structuri realizate din piatră verticală indicau înspre depresiuni şi vârfurile munţilor, la orizont, unde Soarele ori Luna răsăreau sau apuneau în momente semnificative. Nu numai că se folosea un sofisticat calendar solar, dar mişcările Lunii se şi puteau studia atent, chiar până la nivelul unei predicţii a eclipsei.”[11]

 

Existau semne de întrebare în jurul yardului megalitic, dar provocarea lansată de profesorul Alexander Thom încă a rămas. După părerea noastră, existau numai două posibilităţi:

1. Informaţiile adunate de Thom şi/sau analiza sa au fost greşite, iar constructorii megalitici n-au folosit yardul megalitic ca un sistem-etalon de măsurare.

2. Informaţiile lui Thom şi analiza sa au fost ambele corecte. Constructorii megalitici într-adevăr foloseau această unitate standard de măsurare şi a fost aplicată cu mare exactitate.

„Ţine-te de fapte, domnule!”

Mediul academic reacţionează greu la schimbare, orice nouă paradigmă părându-i-se la început suspectă. Dar e timpul să testăm yardul megalitic. Astfel, există o metodă pentru a-i determina autenticitatea şi în acest fel a confirma descoperirile lui Thom? Se punea problema că nu exista încă o opinie avizată despre acest subiect. Situaţia ne-a adus aminte de cuvintele domnului Gradgrind din romanul Vremuri grele al lui Charles Dickens:

 

„Acum, ce doresc sunt Fapte… Numai Faptele sunt dorite în viaţă. Nu mai planta nimic şi smulge orice altceva. Poţi modela minţile animalelor raţionale pe baza Faptelor: nimic altceva nu le va fi de vreun folos… Ţine-te de Fapte, domnule!”

 

Faptele pot fi lucruri înşelătoare, din moment ce punctul de vedere al cercetătorului va avea o legătură cu ele. Cu toate acestea, am ajuns la părerea că singurul mod de soluţionare a problemei era de-a încerca să etalăm mai multe fapte: fapte care-ar putea ajuta orice persoană interesată să aibă o perspectivă mai avizată. Pentru a face asta, am decis că trebuia să încercăm şi să descoperim cum puteau oamenii neolitici să creeze yardul megalitic cu un asemenea grad de exactitate într-o zonă geografică atât de extinsă. Dacă am putea găsi o explicaţie realistă la felul cum unitatea megalitică de 0,8296656 metri se putea crea, s-ar justifica o reevaluare a paradigmei existente a preistoriei şi s-ar remedia un gol substanţial din marele zid al istoriei.