Rămășitele zilei de Kazuo Ishiguro

Prolog: iulie 1956

Darlington Hall

Pare din ce în ce mai probabil că voi efectua într‑adevăr expediţia care îmi preocupă imaginaţia de câteva zile încoace. S‑ar cuveni să spun că este o expediţie în care voi porni de unul singur, bucurându‑mă de confortul Fordu­lui domnului Farraday; o expediţie care, aşa cum o văd de pe acum, mă va purta prin multe din regiunile fru­moase ale Angliei înspre West Country şi s‑ar putea să mă ţină departe de Darlington Hall pentru vreo cinci sau şase zile. Ar trebui să arăt că ideea unei asemenea călătorii a apărut în urma unei sugestii deosebit de amabile avansate de domnul Farraday însuşi într‑o du­pă‑amiază, cu aproape două săptămâni în urmă, după ce ştersesem de praf portretele din bibliotecă. De fapt, ştergeam portretul vicon­telui Wetherby când a intrat stăpânul meu, ducând câteva volume pe care probabil că dorea să le vadă la locul lor pe rafturi. Dând cu ochii de mine, a profitat de ocazie şi m‑a informat că tocmai plă­nuise să se întoarcă în Statele Unite pentru o peri­oadă de cinci săptămâni, între august şi septembrie. După ce mi‑a dat această veste, stăpânul meu a pus volumele pe masă, s‑a lăsat în chaise‑longue şi şi‑a întins picioarele. Acela a fost momentul când, ridicându‑şi privirea spre mine, mi‑a spus:

— Cred că îţi dai seama, Stevens, că nu mă aştept să rămâi încuiat aici în casă cât timp sunt plecat. De ce nu iei maşina ca să mergi undeva câteva zile? După cum arăţi, s‑ar zice că o perioadă de odihnă ţi‑ar prinde bine. Dat fiind că sugestia venea absolut din senin, nu am ştiut ce să răspund. Îmi amintesc că i‑am mulţumit stăpânului pentru grija arătată, însă pro­babil că nu am spus nimic precis, căci dânsul a continuat:

— Vorbesc serios, Stevens. Zău că ar trebui să te odihneşti puţin. O să‑ţi plătesc eu benzina. Voi cei de‑aici staţi mereu închişi în căsoaiele astea şi dere­ticaţi. Când mai ajungeţi să vedeţi ţara asta fru­moasă pe care o aveţi?

Nu era prima oară că stăpânul meu ridica această problemă. Pare a fi, într‑adevăr, un lucru care îl necăjeşte sincer. De astă dată, de fapt stând acolo sus pe scară, îmi venise în minte un fel de replică, o replică de genul că în profesia noastră, cu toate că nu am văzut mult din ţară călătorind sau vizitând locuri pitoreşti, am "văzut" totuşi mai multe părţi din Anglia decât majoritatea celorlalţi, trăind în case unde se adunau cele mai ilustre doamne şi cei mai iluştri domni din ţinut. Bineînţeles că nu mi‑aş fi putut exprima acest punct de vedere în faţa domnului Farraday fără a rosti vorbe ce ar fi putut părea prezumţioase. Astfel încât m‑am mulţumit să răspund simplu:

— Am avut privilegiul de a vedea tot ce a fost mai bun în Anglia de‑a lungul anilor chiar între aceşti pereţi, domnule.

Domnul Farraday nu a părut că înţelege această afirmaţie, căci a con­  tinuat netulburat:

— Nu glumesc, Stevens. E nedrept ca un om să nu‑şi poată vizita pro­pria ţară. Ascultă‑mă pe mine, ieşi din casă câteva zile.

Aşa cum v‑aţi putea aştepta, nu am luat deloc în serios sugestia dom­nului Farraday în după‑amiaza aceea, considerând‑o drept un nou exemplu al igno­ranţei unui gentleman din America faţă de ceea ce se face şi ceea ce nu se face în mod obişnuit în Anglia. Faptul că atitudinea mea faţă de aceeaşi sugestie s‑a modificat în zilele următoare — că ideea unei călătorii în West Country a ajuns efectiv să‑mi stăpânească gândurile — se datorează, fără îndoială, în mare măsură — la ce bun s‑o ascund? — sosirii scrisorii de la domnişoara Kenton, prima după şapte ani, dacă nu punem la socoteală felicitările de Crăciun. Însă daţi‑mi voie să‑mi lămuresc chiar acum tâlcul vorbelor. Ceea ce vreau să spun este că scrisoarea domnişoarei Kenton s‑a aflat la originea unei idei înlănţuite privind unele chestiuni profe­sionale de aici de la Darlington Hall şi aş sublinia că preocuparea pentru probleme absolut identice m‑a determinat să mă gândesc din nou la amabila sugestie a stăpânului meu. Dar permiteţi‑mi să explic mai departe.

Adevărul este că, în timpul ultimelor câteva luni, am fost răspunzător de o serie de mici greşeli în îndeplinirea atribuţiunilor. Aş spune că toate aceste greşeli, fără excepţie, au fost neimportante în sine. Cu toate acestea, cred că veţi înţelege că, pentru cineva neobişnuit să comită asemenea gre­şeli, aceste întâmplări erau destul de neplăcute şi de fapt am început chiar să emit tot felul de teorii alarmiste cu privire la cauza lor. Aşa cum se întâmplă frecvent în asemenea situaţii, nu am văzut pădurea din pricina copacilor — şi aceasta până când, meditând asupra implicaţiilor scrisorii de la domnişoara Kenton, mi s‑au deschis în cele din urmă ochii în faţa purului adevăr: că, departe de a avea o origine sinistră, aceste mici greşeli din ultimele luni se datorau unei scheme de personal care avea lipsuri. Este, fireşte, răspunderea fiecărui ma­jordom să manifeste cea mai mare grijă în elaborarea schemei de personal. Cine ştie câte certuri, acuzaţii false, concedieri inutile şi curmări ale unor cariere promi­ţătoare nu pot fi puse pe seama neglijenţei major­domului în faza alcătuirii schemei de personal? Pot să spun că sunt de acord cu cei care sus­ţin că piatra de încercare a dibăciei oricărui majordom corespunzător este ca­pa­ci­tatea de a alcătui o schemă de personal adecvată. Eu însumi am compus multe de‑a lungul anilor şi nu cred că fac dovada unei lăudăroşenii nemăsu­rate afirmând că foarte puţine au necesitat îmbunătăţiri. Şi dacă în situaţia de faţă de vină este schema de personal, atunci răspunderea nu poate să‑mi revină decât mie. În acelaşi timp, este corect să arăt că sarcina mea în acest caz avusese un caracter neobişnuit de dificil.

Iată ce se întâmplase. Odată încheiate tran­zacţiile — tranzacţii care sco­seseră această casă de sub stăpânirea familiei Darlington după două secole — domnul Farraday a anunţat că nu se va stabili imediat aici, ci va mai pe­trece încă patru luni în Statele Unite pentru a‑şi încheia afacerile. Totuşi, dânsul a ţinut foarte mult ca, între timp, personalul predecesorului său — personal despre care auzise cuvinte de laudă — să fie reţinut la Darlington Hall. Fireşte, personalul la care s‑a referit nu era altceva decât un nucleu de şase, păstrat de rudele lordului Darlington pentru întreţinerea reşedinţei până la efectuarea tranzacţiilor şi în timpul lor. Şi regret că trebuie să spun că, odată încheiată achiziţionarea, nu am putut face mare lucru pentru dom­nul Farraday, nereuşind să o conving decât pe doamna Clements să nu plece să se angajeze în altă parte. Când i‑am scris noului meu stăpân, exprimân­du‑mi părerea de rău pentru această situaţie, am primit drept răspuns in­strucţiuni din America pentru a recruta un personal nou "demn de o casă englezească veche şi distinsă". Am intrat în acţiune imediat, încercând să în­deplinesc dorin­ţele domnului Farraday însă, după cum ştiţi, în ziua de azi nu e deloc uşor să găseşti angajaţi de nivel satisfăcător, aşa încât, cu toate că mi‑a părut bine că le‑am angajat pe Rosemary şi Agnes la reco­mandarea doam­nei Clements, nu ajunsesem mai departe la momentul primei mele în­tâlniri de lucru cu domnul Farraday, în timpul scurtei vizite preli­minare pe care ne‑a făcut‑o în primăvara anului trecut. Acesta a fost prilejul cu care — în biroul ciudat de gol de la Darlington Hall — domnul Farraday mi‑a strâns mâna pentru prima dată, însă pe atunci deja nu mai eram tocmai străini unul pentru celălalt. Lăsând deoparte problema perso­nalului, existaseră şi alte câteva situaţii în care noul meu stăpân avusese ocazia să apeleze la în­suşiri de genul celor pe care am avut ocazia să le posed şi îndrăznesc să spun că le‑a găsit demne de încredere. Presupun că acesta a fost motivul pentru care s‑a simţit de îndată capabil să‑mi vorbească într‑un mod practic şi în­cre­zător, iar la sfârşitul săptămânii să‑mi lase în grijă o sumă deloc neglija­bilă ca să acopăr cheltuielile unei game largi de pregătiri făcute pentru viitoa­rea sa reşedinţă. În orice caz, ce vreau să subliniez este că aceasta a fost în­trevederea în cursul căreia, când am ridicat problema dificultăţii de a angaja un personal corespunzător în vremurile acestea, domnul Farraday s‑a gândit o clipă şi apoi mi‑a cerut să fac tot posibilul ca să elaborez o schemă de per­so­nal — "un fel de rotaţie a servitorilor", potrivit vorbelor sale — prin care această casă să poată fi gospodărită doar cu ajutorul celor patru membri ac­tu­ali, adică doamna Clements, cele două fete şi cu mine. Dânsul a apreciat că aceasta ar putea duce la "neglijarea" unor părţi ale casei, dar mi‑a recoman­dat să fac uz de toată experienţa şi îndemânarea ca să menţin aceste pierderi la un nivel cât mai scăzut. Amintindu‑mi de o perioadă când avusesem în subordine un personal de şapte­sprezece angajaţi şi ştiind că, nu cu mult timp în urmă, aici la Darlington Hall fuseseră folosiţi chiar şi douăzeci şi opt de oameni, ideea alcătuirii unei scheme de personal prin care aceeaşi casă urma să fie administrată de patru persoane mi s‑a părut descurajantă, ca să nu spun mai mult. Câte ceva din scepticismul meu trebuie să fi ieşit la iveală, deşi am făcut tot ce am putut ca să‑l maschez, căci după aceea domnul Farraday a adăugat, ca pentru a mă linişti, că, dacă se va simţi nevoia, s‑ar putea recurge la angajarea unui membru în plus. Însă, a repetat dânsul, mi‑ar fi recunoscător dacă "aş face o încercare cu patru".

În mod firesc, ca mulţi dintre noi, sunt la rândul meu circumspect cu privire la schimbarea vechilor stări de lucruri. Însă nu există nici un merit în a te crampona de tradiţie de dragul tradiţiei, aşa cum procedează unii. În a­ceastă epocă a electricităţii şi a sistemelor moderne de încălzire, nu e nevoie absolut deloc să foloseşti acelaşi număr de angajaţi ca în trecut, chiar dacă e vorba doar de generaţia imediat anterioară. Într‑adevăr, de câtva timp nu­tresc con­vingerea că păstrarea unui număr de angajaţi inutil de mare doar pentru respectarea tradiţiei — având drept rezultat existenţa unor angajaţi care au nepermis de mult timp liber la dispoziţie — a fost un factor important în scăderea bruscă a nivelului profesional. Mai mult decât atât, domnul Far­ra­day explicase limpede că nu îşi propune decât arareori să organizeze acel gen de mari reuniuni sociale a căror scenă fusese Darlington Hall atât de frecvent în trecut. Am căutat, prin urmare, să duc la înde­plinire cu oarecare sârguinţă sarcina pe care mi‑o încredinţase domnul Farraday. Am petrecut multe ceasuri lucrând la schema de personal şi cel puţin la fel de multe gân­dindu‑mă la ea în timp ce îmi înde­plineam alte îndatoriri sau când stăteam întins, cu ochii deschişi, după ce mă retrăgeam. Ori de câte ori credeam că îmi venise o idee, o cercetam ca să văd dacă nu scăpasem ceva din vedere şi o veri­ficam din toate unghiurile. În cele din urmă, am realizat o schemă care, chiar dacă s‑ar fi putut să nu coincidă întru totul cu ceea ce solicitase dom­nul Farraday, simţeam că, omeneşte, era cea mai bună cu putinţă. Aproape toate părţile atrăgătoare ale casei puteau rămâne funcţionale: în încăperile întinse ale personalului de serviciu — inclusiv coridorul din spate, cele două cămări şi vechea spălătorie, pre­cum şi în coridorul pentru oaspeţi, situat la etajul al doilea — urma să fie şters praful, lăsându‑se toate încăperile mari de la parter şi un număr generos de camere de oaspeţi. După cum se putea ve­dea, echipa noastră de patru de atunci ar fi putut respecta pro­gramul doar cu ajutorul întăririlor reprezentate de câţiva muncitori zilieri. Prin urmare, sche­ma mea de personal a încadrat un grădinar care venea o dată pe săptămână iar vara de două ori, precum şi doi îngrijitori, fiecare dintre ei venind de două ori pe săptămână. În plus, pentru fiecare din cei patru angajaţi permanenţi schema urma să aducă modi­ficări radicale ale îndatoririlor noastre obişnuite. Am presupus că pentru cele două fete nu va fi atât de greu să se adapteze schimbărilor, dar am făcut tot posibilul ca doamna Clements să aibă cele mai mici modificări, ajungând până la a prelua eu însumi o serie de îndatoriri pentru care trebuie să ai vederi deosebit de largi ca să le accepţi, ca major­dom.

Nici chiar acum n‑aş putea spune că este o schemă de personal cores­pun­zătoare. La urma urmei, ea dă posibilitatea unui personal format din pa­tru oameni să acopere o suprafaţă neaşteptat de mare. Însă fără îndoială că veţi fi de acord că schemele cele mai bune sunt cele care oferă o toleranţă precisă pentru zilele în care unul din angajaţi este bolnav sau traversează o indispoziţie dintr‑un motiv sau altul. Desigur că în această situaţie mi se în­cre­dinţase o sarcină mai dificilă ca de obicei, însă nu neglijasem să strecor "toleranţe" oriunde era cu putinţă. Mi‑am dat seama îndeosebi că orice încer­care a doamnei Clements sau a celor două fete de a se opune preluării unor îndatoriri care depăşeau limitele lor tradiţionale s‑ar combina cu cel mai ne­însemnat indiciu că volumul lor de muncă sporise masiv. Atunci, în zilele a­ce­lea de luptă pentru elabo­rarea unei scheme de personal, am depus multă muncă de gândire pentru a mă asigura că, după ce‑şi vor fi învins aversiunea faţă de adoptarea acestor roluri mai "eclectice", doamna Clements şi fetele vor aprecia distribuirea îndatoririlor drept stimulatoare, fără a fi însă împovără­toare.

Mă tem, totuşi, că în grija mea de a obţine spri­jinul doamnei Clements şi al fetelor poate că nu mi‑am stabilit la fel de riguros limitele proprii. Şi cu toa­te că experienţa şi prudenţa mea obişnuită în asemenea chestiuni m‑au îm­pie­dicat să‑mi atribui sarcini peste puteri, poate că am fost neglijent în pri­vin­ţa acordării unei limite de toleranţă. Nu e de mirare, aşadar, că, pe durata câtorva luni, această omisiune a ieşit la iveală în asemenea lucruri mărunte, dar însemnate. De fapt, cred că problema nu e deloc complicată: îmi fixasem prea multe de făcut.

S‑ar putea să vă surprindă că un neajuns atât de evident pentru o sche­mă de personal mi‑a scăpat în continuare din vedere, dar cred că veţi fi de acord că aşa se întâmplă adeseori cu acele lucruri la care te gândeşti stator­nic o perioadă de timp. Nu realizezi adevărul până când nu îţi este împins sub ochi absolut accidental de o întâmplare exterioară oarecare. Aşa au stat lucrurile în acest caz. Altfel spus, primind de la domnişoara Kenton acea scri­soare care conţinea, pe lângă fragmente lungi şi destul de nesemnificative, o inconfundabilă nostal­gie pentru Darlington Hall, precum şi indicii evi­dente — de care sunt foarte sigur — ale dorinţei de a se întoarce aici, m‑am simţit o­bli­gat să examinez din nou schema de personal. Abia atunci mi‑am dat sea­ma că există, într‑adevăr, un rol pe care un nou membru al personalului îl putea juca extrem de bine aici, că de fapt tocmai această insuficienţă stătuse la originea necazurilor mele de date recente. Şi cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea mai evident că domnişoara Kenton, cu marea ei afecţiune faţă de această casă, cu profesionalismul ei exemplar — aproape imposibil de găsit în ziua de azi — era factorul ideal care îmi dădea ocazia să completez o schemă de personal pe deplin satis­făcătoare pentru Darlington Hall.

După ce am efectuat o asemenea analiză a situa­ţiei, n‑a trecut mult şi m‑am trezit gândindu‑mă din nou la amabila sugestie făcută de domnul Far­raday cu câteva zile în urmă. Căci mi‑am dat seama că amintita călătorie cu maşina putea să servească în bune condiţii unui scop profesional: cu alte cuvinte, puteam să merg în West Country şi în trecere să mă opresc la dom­nişoara Kenton, cercetând astfel în primă instanţă esenţa dorinţei sale de a se întoarce să lucreze la Darlington Hall. Ar trebui să vă explic că am recitit scrisoarea domnişoarei Kenton de câteva ori şi nu încape discuţie că acele indicii sunt pre­zente şi că nu e vorba doar de închipuirea mea.

Aşa stând lucrurile, timp de câteva zile nu am putut să mă hotărăsc să discut din nou această problemă cu domnul Farraday. Existau, în orice caz, câteva aspecte pe care simţeam că trebuia să mi le lămuresc mie însumi îna­inte de a merge mai departe. Exista, de exemplu, problema cheltuielilor, în­trucât, chiar dacă luam în considerare oferta generoasă a stăpânului meu de a se "ocupa de plata benzinei", cheltuielile pentru o asemenea călătorie pu­teau şi aşa să se ridice la o sumă surprinzător de mare pentru găzduire, mese şi tot felul de gustări pe care urma să le consum pe drum. Apoi, se pu­nea pro­blema îmbrăcăminţii potrivite pentru o asemenea călătorie şi dacă merita sau nu să cheltui bani pentru un rând nou de haine. Sunt posesorul câtorva costume splendide, dăruite cu amabilitate de însuşi lordul Darlington şi de diverşi oaspeţi care au stat în această casă şi au avut motive de satisfacţie faţă de calitatea şi nivelul serviciilor de aici. Poate că multe din aceste costu­me sunt prea formale pentru scopurile respectivei călătorii sau oarecum de­mo­date faţă de ceea ce se poartă în ziua de azi. Există însă un costum de stradă, dăruit mie în 1931 sau 1932 de Sir Edward Blair — practic nou‑nouţ pe vremea aceea şi aproape turnat — care cred că s‑ar potrivi pentru serile petrecute în camera de odihnă sau în sufrageria oricăreia dintre pensiunile unde aş putea să trag. Totuşi, ceea ce nu posed este un costum de voiaj co­res­punzător — adică haine în care să pot fi văzut conducând maşina — ad­miţând că nu m‑aş îmbrăca în costumul dăruit de tânărul lord Chalmers în timpul războiului, care, cu toate că e prea mic pentru mine, ar putea fi con­siderat ideal sub aspectul nuanţei. În cele din urmă, am calculat că economi­ile mele ar putea acoperi toate cheltuielile pe care le‑aş avea de făcut şi în plus chiar cumpărarea unui costum nou. Nădăjduiesc că nu mă credeţi exa­gerat de îngâmfat în legătură cu această ultimă problemă, dar nu poţi şti niciodată dacă nu vei fi obligat să mărturiseşti că vii de la Darlington Hall şi este important ca în aceste momente să fii îmbrăcat într‑un mod demn de poziţia pe care o ai.

În tot acest timp, am petrecut de asemenea minute în şir examinând atlasul rutier şi citind volumele importante din The Wonder of England scrise de doamna Jane Symons. Dacă nu sunteţi familiarizaţi cu cărţile doamnei Symons — o serie de şapte volume, fiecare dintre ele concentrându‑se asupra uneia din regiunile Insulelor Britanice — vi le recomand cu toată căldura. Au fost scrise în perioada anilor trei­zeci, însă mare parte din informaţii sunt încă actuale — la drept vorbind, nu îmi imaginez că bombele ger­mane au modifi­cat ţinuturile noastre atât de mult. Doamna Symons a fost, de fapt, unul din oaspeţii obişnuiţi ai acestei case înainte de război. Din punctul de vedere al personalului, a fost chiar printre cei mai simpatizaţi, datorită amabilelor a­pre­cieri pe care nu se sfia niciodată să le facă. Aşadar, acelea au fost zilele când, îndemnat de o admiraţie firească pentru acesta doamnă, începusem să studiez volu­mele sale din bibliotecă ori de câte ori aveam un moment de răgaz. Îmi amintesc chiar că, la scurt timp după plecarea domnişoarei Kenton în Cornwall în 1936, eu nemergând niciodată în partea aceea a ţării, mă ui­tam adeseori prin volumul al treilea al lucrării doamnei Symons, volum care prezintă citi­torilor splendorile ţinuturilor Devon şi Cornwall, însoţite de foto­grafii şi de o varietate de schiţe ale regiunii, făcute de diverşi artişti şi care mi se păreau şi mai evocatoare. Acesta fusese felul în care reuşi­sem să obţin o imagine a locului unde plecase să trăiască domnişoara Kenton după ce se căsătorise, însă, cum vă spuneam, aceasta se întâmpla în anii treizeci când, din câte înţeleg, cărţile doamnei Symons erau admirate pretutindeni în ţară. Nu mă mai uitasem prin acele volume de ani de zile, până când întâmplările de dată recentă m‑au determinat să scot iarăşi din raft volumul despre Corn­wall şi Devon. Am studiat de la capăt descrierile şi ilustraţiile minunate şi poate că sunteţi în măsură să înţelegeţi emoţia mea crescândă la gândul că era posibil să efectuez eu însumi o călătorie adevărată cu maşina chiar în partea aceea a ţării.

În cele din urmă, se părea că nu prea mai aveam altceva de făcut decât să aduc efectiv această pro­blemă din nou în atenţia domnului Farraday. Exis­ta, desigur, posibilitatea ca sugestia avansată de dânsul cu două săptămâni în urmă să fi fost un capriciu trecător şi ca dânsul să nu mai fie de acord a­cum cu o atare idee. Însă, din câte observasem în aceste luni, domnul Farra­day nu este unul din gentlemenii caracterizaţi de acea trăsătură care se do­vedeşte a fi cea mai iritantă la un stăpân şi căreia i se spune inconsecvenţă. Nu aveam nici un motiv să cred că nu va fi la fel de entuziasmat ca înainte faţă de călătoria cu maşina pe care mi‑o propusese şi că nu va repeta oferta deosebit de amabilă de a se "ocupa de plata benzinei". Cu toate acestea, m‑am gândit cu atenţie care ar fi momentul cel mai prielnic ca să pun în dis­cuţie această problemă, întrucât, deşi nu l‑aş bănui nici o clipă pe domnul Farraday de incon­secvenţă, aşa cum am spus, mi s‑a părut rezonabil să nu abordez subiectul când era preocupat sau tulburat. Ar fi fost foarte posibil ca un refuz în asemenea împrejurări să nu oglindească sentimen­tele adevărate ale stăpânului meu faţă de această problemă, însă, odată înregistrată o eventuală res­pingere, mi‑ar fi fost greu să redeschid discuţia. Era limpede, deci, că trebuia să aleg momentul potrivit cu mare grijă.

Finalmente, am hotărât că momentul cel mai indicat al zilei ar fi cel al ceaiului de după‑amiază, în salon. Domnul Farraday îşi va fi terminat, ca de obicei, plimbarea scurtă făcută în vale şi este ara­reori absorbit de lectură sau scris, spre deosebire de orele serii. De fapt, de câte ori îi aduc ceaiul de după‑ masă, domnul Farraday are obiceiul să închidă cartea sau revista pe care o citeşte, să se ridice şi să‑şi întindă braţele în faţa ferestrei, de parcă s‑ar pre­găti să stea de vorbă cu mine.

Aşa stând lucrurile, cred că judecata mea în privinţa alegerii momentului s‑a dovedit destul de sănătoasă. Faptul că lucrurile au luat o altă întor­sătură se datorează integral unei erori de gândire comise în cu totul altă direcţie. Cu alte cuvinte, nu am luat în considerare suficient faptul că, la ora aceea din zi, lucrul care îi place domnului Farraday este o conversaţie veselă şi amuzantă. Ştiind că aceasta era starea lui de spirit probabilă ieri după‑amiază, când am adus ceaiul, şi fiind conştient de înclinaţia lui generală de a mă tachina în ase­menea momente, fireşte că ar fi fost mai înţelept să nu amintesc deloc de domnişoara Kenton. Dar poate că veţi înţelege că a existat din partea mea o tendinţă de a sugera, cerând un lucru care la urma urmei era o favoare gene­roasă făcută de stăpânul meu, că în spatele rugăminţii mele exista un motiv profesional întemeiat, în acest fel, expunându‑mi argumentele pentru care preferam să merg cu maşina în West Country, am făcut greşeala ca, în loc să mă limitez la a menţiona câteva amănunte atrăgătoare de genul celor descrise în volumul doamnei Symons, să declar că o fostă intendentă de la Darlington Hall locuia în regiunea aceea. Presupun că am avut de gând să‑i explic dom­nu­lui Farraday modul în care aş fi fost în stare să cercetez o opţiune ce s‑ar fi putut dovedi ideală pentru actualele noastre mici probleme din această casă. Abia după ce am amintit de domnişoara Kenton mi‑am dat seama deodată cât de total nepotrivit ar fi să continuu. Nu numai că nu puteam fi sigur că dom­ni­şoara Kenton dorea să facă parte din nou din personalul de aici, dar bine­înţeles că nici măcar nu mai discutasem cu domnul Farraday problema supli­mentării angaja­ţilor de la acea întâlnire preliminară ce avusese loc cu mai bi­ne de un an în urmă. Dacă aş fi continuat să‑mi exprim cu voce tare gânduri­le despre viitorul reşedinţei de la Darlington Hall aş fi comis o imper­tinenţă, ca să nu spun mai mult. Prin urmare, bănuiesc că m‑am oprit destul de brusc şi am părut oarecum stânjenit. În orice caz, domnul Farraday a profitat de ocazie pentru a‑mi zâmbi larg şi a spune, după câteva momente de chibzu­inţă:

— Ia te uită, Stevens. O prietenă. La vârsta dumitale.

Era o situaţie deosebit de incomodă, în care lordul Darlington nu şi‑ar fi pus niciodată vreunul din angajaţi. Oricum, însă, nu vreau să insinuez nimic înjositor despre domnul Farraday; dânsul este, la urma urmei, un gentleman american, iar modul său de a se purta diferă adeseori de aşteptări. Fără îndo­ială că nu a vrut să‑mi facă nici un rău, însă cu siguranţă că veţi aprecia în ce situaţie neplăcută fusesem pus.

— Nu mi‑aş fi închipuit nici în ruptul capului că eşti un asemenea afe­meiat, Stevens, a continuat dânsul. Mă rog, probabil că te ajută să ai un spi­rit mereu tânăr. Dar în cazul ăsta nu cred că aş face bine dacă te‑aş ajuta să‑ţi dai asemenea întâlniri discutabile.

Fireşte, am fost tentat că neg imediat şi fără echivoc motivările de genul celor pe care mi le atri­buia stăpânul meu, însă mi‑am dat seama la timp că, dacă aş proceda aşa, aş înghiţi momeala întinsă de domnul Farraday, iar si­tuaţia ar deveni din ce în ce mai neplăcută. Prin urmare, am rămas în picioa­re acolo, având un aer stânjenit şi aşteptând ca stăpânul să‑mi dea permisi­unea să efectuez călătoria cu maşina.

Oricât de jenante ar fi fost acele momente pentru mine, nu aş dori să se înţeleagă că îl învinovăţesc în vreun fel pe domnul Farraday, care nu este nici­­decum o persoană răutăcioasă. Sunt sigur că dânsul se distra pur şi sim­plu tachinându‑mă, aşa cum se obişnuieşte în Statele Unite, unde acest lu­cru este, fără îndoială, un semn al bunei înţelegeri şi al rela­ţiilor prieteneşti dintre stăpân şi angajat, pe care îl practici ca pe un fel de amuzament afectu­os. Într‑adevăr, pentru a privi lucrurile dintr‑o perspectivă cores­punzătoare, ar trebui să arăt că tocmai tachinările de acest gen din partea stăpânului meu au caracte­rizat în mare măsură relaţiile noastre pe durata acestor luni, deşi trebuie să recunosc că nici acum nu sunt sigur de felul în care s‑ar cu­veni să reac­ţionez. De fapt, în timpul primelor zile în serviciul domnului Far­raday, o dată sau de două ori am fost de‑a dreptul uluit de unele lucruri pe care obişnuia să mi le spună. De pildă, am avut cândva prilejul să‑l întreb dacă un anumit gentleman pe care îl aşteptam în vizită avea să vină împre­ună cu soţia.

— Dumnezeu să ne aibă în pază dacă vine, a replicat domnul Farraday. Poate reuşeşti dumneata să ne scapi de ea, Stevens. N‑ar fi rău să încerci să o duci la unul din grajdurile din jurul fermei domnului Morgan. Fă‑o să se simtă bine acolo în fân. Poate că e tocmai genul dumitale.

Preţ de câteva clipe nu am înţeles ce spusese stăpânul meu. Apoi am re­alizat că fusese un soi de glumă şi m‑am străduit să zâmbesc cum se cuvine, deşi bănuiesc că mi‑au rămas întipărite pe chip urme ale nedumeririi, ca să nu zic ale şocului de care avusesem parte.

În zilele următoare am reuşit, oricum, să învăţ să nu mă mai las sur­prins de asemenea observaţii făcute de stăpânul meu, aşa încât obişnuiam să zâm­besc corect ori de câte ori îi detectam vreo intenţie de tachinare în glas. Totuşi, niciodată nu puteam fi absolut sigur de ceea ce mi se cerea cu aceste ocazii. Poate trebuia să râd cu poftă sau chiar să răspund cu o observaţie pro­prie. Această ultimă posibilitate mi‑a dat oarecare bătaie de cap în lunile care au trecut şi este un lucru faţă de care şi acum simt că am anumite ezi­tări. Căci se prea poate ca în America una din calităţile profesionalismului în serviciu să fie capacitatea angajatului de a‑şi amuza stăpânul prin tachinare. Îmi amintesc, de fapt, că domnul Simpson, proprietarul de la Ploughman's Arms, a spus cândva că, dacă ar fi un barman american, nu ar sta de vorbă cu noi în felul acesta prietenos şi mereu curtenitor, ci ne‑ar bombarda cu referiri gro­solane la viciile şi metehnele noastre, făcându‑ne beţivani şi spu­nându‑ne în fel şi chip, în încercarea de a‑şi îndeplini rolul conform aşteptă­rilor clienţilor. Îmi amintesc, de asemenea, că în urmă cu vreo câţiva ani domnul Rayne, care a fost în America în calitate de valet al lui Sir Reginald Mauvis, a rela­tat că un taximetrist din New York avea un fel de a anunţa costul transportului care, dacă ar fi fost repetat la Londra, s‑ar fi încheiat cu tărăboi sau chiar cu târârea individului de mâini şi de picioare până la cea mai apropiată secţie de poliţie.

Este foarte posibil, aşadar, ca stăpânul meu să se aştepte într‑adevăr să răspund tachinărilor dânsului cu aceeaşi monedă şi să vadă în neputinţa de a face acest lucru o formă de neglijenţă. După cum am spus, e o problemă care mi‑a dat multă bătaie de cap. Dar trebuie să declar că aceste tachinări con­stituie o îndatorire pe care simt că nu o voi putea îndeplini niciodată cu entuziasm. Este foarte bine ca, în vremurile acestea schimbătoare, omul să se poată adapta, pentru a prelua atribuţiuni care de obicei se situează în afara domeniului său strict. Însă în cazul tachinării lucrurile stau cu totul altfel. De pildă, cum poţi să fii sigur că într‑un moment anume se aşteaptă într‑ade­văr de la tine un răs­puns sub forma unei tachinări? Nici nu trebuie să te gân­deşti prea mult la urmările catastrofale pe care le‑ar avea o tachinare despre care îţi dai seama imediat după aceea că e total nepotrivită.

Cu toate acestea, nu cu mult timp în urmă am avut ocazia să îmi iau ini­ma în dinţi şi să încerc să dau genul de răspuns cerut. Îi serveam domnului Farraday cafeaua de dimineaţă în sufragerie când l‑am auzit spunându‑mi:

— Bănuiesc că nu dumneata croncăneai aşa azi‑dimineaţă, Stevens.

Mi‑am dat seama că stăpânul meu se referea la o pereche de ţigani care strângeau fiare vechi şi care trecuseră prin apropiere mai devreme, strigând după cum le era obiceiul. Întâmplarea a făcut ca tocmai în dimineaţa aceea să mă gândesc la dilema de a răspunde sau nu cu tachinări la tachinările stă­pânului meu şi să mă arăt foarte îngrijorat de modul în care ar putea in­ter­preta dânsul repetatele mele eşecuri în a răspunde cum se cuvine unor asemenea deschi­deri de conversaţie. Am început, deci, să caut o replică spiri­tuală, ceva care să fie totuşi suficient de inofensiv în eventualitatea că aş fi apreciat greşit situaţia. După câteva clipe am spus:

— Aş zice mai degrabă că rânduniceau, nu cron­căneau, domnule. Din punct de vedere migrator.

Şi mi‑am însoţit cuvintele cu un zâmbet modest şi adecvat, pentru a indica fără echivoc că spusesem o vorbă de duh, dat fiind că nu voiam ca domnul Farraday să‑şi domolească veselia spontană care poate că l‑ar fi cu­prins, din pricina unui respect nepotrivit.

Oricum, domnul Farraday şi‑a ridicat simplu privirea spre mine şi a glăsuit:

— Cum ai spus, Stevens?

Abia atunci mi‑am dat seama că vorba mea de duh nu putea, bineînţe­les, să fie apreciată cu uşu­rinţă de cineva care nu ştia că oamenii care trecu­seră prin faţa casei erau ţigani. Aşadar, nu puteam să găsesc nici o modalita­te de a continua să tachinez. De fapt, am hotărât că lucrul cel mai înţelept era să mă opresc şi, prefăcându‑mă a‑mi aduce aminte că aveam ceva urgent de făcut, mi‑am cerut scuze şi l‑am lăsat pe stăpânul meu cu o expresie ne­dumerită întipărită pe chip.

A fost, deci, un început descurajator pentru ceva ce se putea transforma, de fapt, într‑o categorie de îndatoriri cu totul noi ce urmau să‑mi revină, atât de descurajator încât mă văd nevoit să recunosc că nu am mai făcut alte în­cer­cări în această direcţie. Dar, în acelaşi timp, nu pot evita sentimentul că domnul Farraday nu este mulţumit de reacţiile mele atunci când mă tachi­nează. Într‑adevăr, s‑ar putea ca insistenţele din ultimul timp ale stăpânului meu să fie o modalitate de a mă îndemna şi mai serios să răspund în acelaşi fel. Oricare ar fi situaţia, cert este că de la acea primă vorbă de duh referitoa­re la ţigani nu am fost în stare să mă mai gândesc sufi­cient de repede la nici un alt spirit asemănător.

Dificultăţile de acest gen tind să îţi ocupe din ce în ce mai mult timp în ziua de azi, fiindcă nu ai posibilitatea să discuţi şi să‑ţi pui de acord vederile cu alţi colegi de breaslă, aşa cum se întâmpla odi­nioară. Nu cu multă vreme în urmă, dacă se iveau asemenea nelămuriri cu privire la îndatoririle ce‑ţi re­veneau, te consolai cu ideea că nu va mai trece mult şi te vei întâlni cu un coleg de breaslă a cărui părere era respectată şi care îşi însoţea stăpânul în vizită, având astfel prilejul să dezbaţi problema pe îndelete. Şi fireşte că pe vremea lordului Darlington, când doamnele şi gentlemenii veneau adeseori în vizită şi stăteau zile în şir, era posibil să ajungi la o bună înţelegere cu colegii aflaţi în ospeţie.

Într‑adevăr, în acele zile pline, camera perso­nalului de la noi era frecvent martoră a unor întru­niri ale câtorva dintre cei mai buni profesionişti din An­glia, care stăteau de vorbă până noaptea târziu la căldura focului. Şi daţi‑mi voie să vă spun că, dacă aţi fi intrat din întâmplare în camera servi­torilor în oricare din serile acelea, nu aţi fi ascultat doar simple bârfe. Aţi fi asistat mai degrabă la dez­bateri referitoare la probleme cruciale care îi preo­cupau pe stă­pânii noştri aflaţi la etajul de deasupra sau la evenimentele importante des­pre care scriau ziarele. Şi fireşte că, aşa cum obişnuiesc să proce­deze colegii de breaslă din toate sferele sociale când se strâng laolaltă, puteam fi găsiţi discutând fiecare aspect al profesiei noastre. Câteodată existau, bineînţeles, dezacorduri puternice, dar de cele mai multe ori atmosfera era dominată de un sentiment de respect reciproc. Poate că voi reda mai bine imaginea acelor seri dacă voi menţiona că printre oaspeţii obiş­nuiţi se numărau domnul Har­ry Graham, majordom şi valet al lui Sir James Chambers, şi domnul John Donald, valet al domnului Sydney Dickinson. Existau şi alţii, poate nu la fel de distinşi, dar a căror prezenţă însufleţită transforma fiecare vizită într‑un eveniment memorabil: de exemplu, domnul Wilkinson, majordom şi valet al domnului John Campbell, cu bine cunoscutul său repertoriu de imitări ale unor gentlemeni de vază; domnul Davidson de la Easterly House, a cărui în­dârjire în discutarea oricărui subiect putea fi câteodată pentru un străin la fel de alar­mantă pe cât era de îmbietoare bunătatea simplă pe care o manifesta întotdeauna; domnul Herman, valet al domnului John Henry Peters, ale cărui vederi radicale nu puteau fi împărtăşite de nimeni la modul pasiv, dar al că­rui râs gălăgios inconfundabil şi farmec de Yorkshire nu te lăsau să nu‑l în­drăgeşti. Şi aş putea continua. Exista pe vremea aceea o adevărată camara­derie în meseria noastră, indiferent de micile divergenţe la nivelul relaţiilor personale. Eram, cum se spune, croiţi din aceeaşi stofă. Nu aşa cum se în­tâmplă astăzi când, în rarele ocazii în care un angajat îşi însoţeşte stăpânul care ne este oaspete, el este de obicei un nou venit care nu prea are mare lucru de spus despre nimic altceva în afară de fotbal şi care preferă să‑şi pe­treacă seara bând un pahar la Ploughman's Arms, sau chiar la Star Inn, aşa cum se întâmplă din ce în ce mai des în ziua de azi, în loc să stea la gura so­bei, în camera servitorilor.

Am amintit puţin mai înainte de domnul Graham, majordomul şi valetul lui Sir James Chambers. De fapt, în urmă cu două luni am aflat cu mare bu­curie că Sir James urma să viziteze Darlington Hall. Aşteptam cu nerăbdare această vizită, nu numai fiindcă oaspeţii de pe vremea lordului Darlington sunt acum deosebit de rari — întrucât cercul de prieteni al domnului Farra­day diferă destul de mult, fireşte, de cel al înălţimii sale —, ci şi pentru că bănuiam că domnul Graham îl va însoţi pe Sir James ca pe timpuri şi că voi putea astfel să aflu părerea lui în legătură cu această problemă a tachinării. De aceea, am fost pe cât de surprins pe atât de dezamăgit aflând, cu o zi îna­intea vizitei, că Sir James va veni singur. Mai mult decât atât, în timpul şede­rii lui Sir James am înţeles că domnul Graham nu se mai afla în serviciul dom­niei sale şi chiar că Sir James nu mai avea nici un angajat permanent. Aş fi vrut să aflu ce se întâmplase cu domnul Graham căci, deşi nu ne cunoş­team foarte bine, aş spune că ne‑am înţeles onorabil de câte ori ne‑am întâl­nit. Oricum, aşa stând lucrurile, nu am mai avut nici un prilej de a afla ceea ce doream. Trebuie să spun că am fost destul de dezamăgit, fiindcă mi‑ar fi plăcut să discut cu el problema tachinării.

Daţi‑mi voie, totuşi, să‑mi reiau şirul ideilor. Am fost obligat, după cum spuneam, să petrec câteva minute neplăcute stând în salon ieri după‑amiază, în timp ce domnul Farraday îşi ducea mai departe zeflemelele. Am reacţionat ca de obicei zâmbind uşor — suficient, în orice caz, ca să arăt că parti­cipam în felul meu la buna dispoziţie pe care o afişa în continuare — şi am aşteptat să văd dacă aveam să obţin permisiunea de a efectua călătoria. Aşa cum an­ticipam, domnul Farraday nu a întârziat mult şi a consimţit amabil, având chiar bunătatea de a‑mi reaminti şi de a se oferi încă o dată cu generozitate "să se ocupe de plata benzinei".

Prin urmare, nu am nici un motiv să nu plec în călătorie cu maşina în West Country. Bineînţeles că va trebui să îi scriu domnişoarei Kenton şi să‑i spun că s‑ar putea să‑i fac o vizită. Va trebui, de asemenea, să mă îngrijesc de problema costumelor. Va fi nevoie să aranjez şi alte chestiuni legate de aranjamentele din casă pe durata absenţei mele. Însă, la urma urmei, chiar că nu văd de ce nu aş efectua această călătorie.