Cei patru mari de Agatha Christie
Vizitatorul neaşteptat
Am întâlnit oameni cărora le place traversarea Canalului Mânecii; oameni care stau tolăniţi în şezlongurile lor aşteptând liniştiţi momentul debarcării şi al strângerii, fără grabă a bagajelor, după care coboară. Personal, nu reuşesc să mă port aşa. De îndată ce pun piciorul pe vapor, timpul mi se pare prea scurt ca să întreprind ceva. Îmi transport valizele dintr‑un loc într‑altul şi, dacă mă duc să iau masa, înghit mâncarea cu frică să nu ajungem la ţărm tocmai în timp ce mă aflu jos în sala de mese.
În dimineaţa aceea luminoasă de iulie, stând lângă balustradă, cu privirea fixată asupra albelor faleze de la Dover, ce se apropiau, mă miram văzând pasagerii rămânând flegmatici în fotoliu, fără măcar să ridice ochii spre ţara lor natală. Cazul lor era, poate, diferit de al meu. Mulţi se reîntorceau, probabil, dintr-un weekend la Paris şi nu ca mine dintr‑o lungă şedere de un an şi jumătate într‑o fermă în Argentina. Izbutisem în afaceri şi gustaserăm, acolo, soţia mea şi cu mine, viaţa liberă şi uşoară a Americii de Sud. Anglia îmi va fi, oare, tot atât de binevoitoare? Simţeam un nod în gât, văzând‑o apropiindu-se puţin câte puţin.
Debarcasem cu două zile înainte în Franţa, unde îmi pusesem la punct nişte afaceri, şi eram acum en route spre Londra. Îmi propuneam să rămân acolo câteva luni, timpul necesar să revăd vechii mei prieteni şi, în special, pe unul dintre ei, un omuleţ cu capul în formă de ou şi cu ochi verzi: Hercule Poirot. Voiam să‑l iau prin surprindere. În ultima mea scrisoare, nu suflasem nici o vorbă de întoarcerea mea - voiaj, asupra căruia mă hotărâsem precipitat, ca urmare a unor complicaţii intervenite în afaceri, este adevărat - şi mă bucuram anticipat de plăcerea şi stupefacţia pe care i le vor provoca sosirea mea.
Fără îndoială îl voi găsi pe Poirot acasă. Trecuse timpul în care ocupaţiile lui îl obligau să alerge de la un capăt la celălalt al Angliei. Reputaţia lui devenise mondială şi nu mai admitea ca o afacere să‑i absoarbă tot timpul. Nu mai intervenea decât ca „detectiv-consultant”, asemenea unui doctor celebru din Harley Street. Ironizase întotdeauna imaginea populară a copoiului, care recurge la cele mai extraordinare deghizări ca să depisteze criminalii şi care se opreşte la fiecare urmă de pas, pentru a o măsura.
– Nu, dragul meu Hastings, îmi spunea el, să lăsăm acest gen lui Giraud şi amicilor săi![1] Hercule Poirot are alte metode! Creierul înainte de toate, inteligenţa, spiritul, micile celule cenuşii! Confortabil instalaţi în fotoliile noastre vedem ceea ce scapă altora şi nu e nevoie să sărim la concluzii ca bunul nostru prieten, inspectorul Japp.
Nu, mai mult ca sigur că aveam să‑l găsesc acasă.
Ajuns la Londra, depusei bagajele la hotel şi mă dusei direct la simpatica sa locuinţă. Ce de amintiri vii îmi redeştepta! Abia am spus bună ziua bătrînei proprietărese şi mă precipitai pe scară, urcând cîte două trepte deodată, pentru a ciocăni la uşa lui Poirot.
– Intră! îmi strigă o voce familiară.
Deschisei uşa. În faţa mea era Poirot. Ţinea o valiză mică pe care o scăpă cînd mă văzu.
– Prietenul meu Hastings! exclamă el. Dragul meu Hastings!
Se repezi spre mine şi mă îmbrăţişă frăţeşte. Urmă o conversaţie incoerentă, greu de reprodus. Alte exclamaţii, frânturi de fraze, întrebări avide, răspunsuri incomplete, mesaje de la soţia mea, explicaţii despre călătoria mea - toate amestecate.
– Cred că fostul meu apartament este ocupat? întrebai în sfârşit, cînd ne calmarăm. Mi‑ar fi plăcut să locuiesc din nou cu tine!
Fizionomia lui Poirot se schimbă brusc.
– Mon dieu! Dar ce chance épouvantable. Priveşte în jurul tău, prietene.
Pentru prima oară, văzui ceea ce mă înconjura: de perete era sprijinit un geamantan imens bombat, cu un design preistoric şi o serie de valize, aranjate minuţios, de la mare la cea mai mică.
– Pleci?
– Da.
– Unde?
– În America de Sud.
– Cum?
– O farsă năstruşnică, nu‑i aşa? Sunt pe punctul să plec la Buenos Aires. În fiecare zi îmi ziceam: Nu trebuie să‑i vorbesc despre asta lui Hastings în scrisorile mele. Ce surpriză pentru el când mă va vedea!
– Dar când pleci?
Poirot îşi privi ceasul.
– Peste o oră.
– Şi eu care te‑am auzit totdeauna spunând că nimic nu te‑ar convinge să întreprinzi o traversare lungă cu vaporul.
Poirot închise ochii şi se cutremură.
– Nu‑mi mai vorbi. Doctorul meu m‑a asigurat că nu se moare din asta. Cred că pot încerca o dată, mă înţelegi... n‑am... n‑am... să mă mai întorc.
Îmi oferi un scaun şi continuă:
– Uite, vreau să‑ţi explic cum am ajuns la asta. Cunoşti omul cel mai bogat din lume? Mai bogat chiar decât Rockefeller? Este Abe Ryland.
– Regele săpunului din S.U.A.?
– Exact. Mi s‑a prezentat unul din secretarii lui. Acum are o încurcătură serioasă cu o societate mare. Mi‑a propus să vin la faţa locului pentru anchetă. Am refuzat, declarând că, dacă faptele mi‑ar fi expuse limpede, aş putea să‑i ofer părerea mea de expert. Dar nu! Domnul a insistat că datele nu pot să‑mi fie comunicate decât la faţa locului! Normal, afacerea s‑ar fi putut opri aici. Să‑i dictezi lui Hercule Poirot e pură impertinenţă. Dar, dragul meu Hastings, el a terminat prin a‑mi oferi o sumă atât de uriaşă încât, pentru prima oară în viaţă, m‑am lăsat tentat de bani. Este o avere! Şi apoi mai are şi o altă atracţie - tu, prietene. În ultimul an şi jumătate, am fost un bătrân singur.
M-am gândit. De ce nu? Am început să mă plictisesc de rezolvarea unor nesfârşite probleme prosteşti. Faima de care mă bucur e suficientă. Să încasez banii şi să mă stabilesc undeva lângă vechiul meu prieten.
M-am simţit emoţionat de gestul lui Poirot.
Aşa că am acceptat şi, într‑o oră, trebuia să iau transatlanticul. Iată una din micile ironii ale vieţii! Îţi mărturisesc, Hastings, că, dacă suma n‑ar fi fost atât de tentantă, aş fi ezitat, mai ales că, de curând, am întreprins, pe cont propriu, o mică anchetă. Spune‑mi, ce se înţelege, în mod obişnuit, prin expresia „Cei patru mari?”
– Cred că îşi are originea în Conferinţa de la Versailles... şi apoi, mai sunt „Cei patru mari” din lumea filmului şi indivizi de speţă proastă.
– Nu, zise încet Hercule Poirot. Vorbesc de un cvartet diferit, peste care am dat - criminal... De o bandă de criminali internaţionali, sau - cred - ceva analog; numai că...
– Fii mai explicit, dragă maestre!
– Cred că este vorba de o afacere de mare amploare. Este o idee a mea şi nimic în plus. Dar, acum, trebuie să‑mi termin pregătirile. Timpul trece.
– Nu pleca, insistai. Anulează‑ţi biletul şi vei merge mai târziu cu mine.
Poirot îmi adresă o privire plină de reproş.
– Deci nu m‑ai înţeles! Mi‑am dat cuvântul. Cuvântul de onoare al lui Hercule Poirot. Nimic, doar o chestiune de viaţă sau de moarte, m‑ar putea reţine acum.
– Ceea ce n‑are cum să se întâmple, am murmurat dezamăgit. Doar dacă în ceasul al unsprezecelea uşa s‑ar deschide şi ar apărea „vizitatorul neaşteptat”.
Râsei de vechea zicală şi rămăserăm o clipă tăcuţi... când, deodată, un zgomot straniu în odaia vecină ne făcu să tresărim.
– Ce‑i acolo? întrebai.
– Pe cuvântul meu, replică Poirot, s‑ar zice că, în dormitorul meu este „vizitatorul neaşteptat” despre care vorbeai.
– Dar cum a intrat pentru că nu se poate ajunge acolo decât trecând prin odaia asta?
– Ai o memorie excelentă, Hastings. Acum, să trecem la deducţii...
– Desigur, fereastra! Dar atunci este un spărgător? A trebuit să facă o ascensiune grea... cred că e aproape imposibil.
Mă ridicasem şi înaintam spre uşă când, din interior, am auzit pe cineva atingând clanţa. Mă oprii.
Uşa se deschise încet şi apăru un om. Era plin de praf şi de noroi, din cap până în picioare; slab şi înfometat. O clipă păru că ne priveşte fix, apoi se clătină şi se prăbuşi. Poirot se precipită spre el, strigându‑mi:
– Repede, coniac!
Turnai, grăbit, nişte coniac într‑un pahar. Poirot reuşi să‑l facă să înghită puţin şi îl transportarăm pe canapea. După câteva minute, omul redeschise ochii şi‑i roti în jurul lui cu o privire inconştientă.
– Ce doriţi, monsieur? îl întrebă Poirot.
Individul mişcă buzele şi zise, mecanic, cu o voce stranie:
– Domnul Hercule Poirot, Farraway Street 14.
– Eu sunt.
Necunoscutul nu păru să înţeleagă şi repetă exact pe acelaşi ton:
– Domnul Hercule Poirot, Farraway Street 14.
Poirot îi puse mai multe întrebări. Uneori, omul nu răspundea nimic, alte ori repeta aceeaşi frază. Poirot îmi făcu semn să telefonez.
– Spune‑i doctorului Ridgeway să vină aici.
Din fericire, doctorul era acasă şi cum locuinţa lui era după colţ, veni repede.
– Ce s‑a întâmplat?
Poirot îi furniză o explicaţie scurtă şi doctorul examină pe straniul nostru vizitator, care părea că ignoră complet prezenţa lui şi pe a noastră.
– Hmm! zise doctorul Ridgeway, când îşi termină consultaţia, este un caz curios.
– Febră cerebrală? întrebai.
Dar doctorul răspunse imediat cu dispreţ:
– Febră cerebrală! Nu există febră cerebrală. Este o invenţie de romancier! Nu; acest om trebuie să fi suferit un anume şoc. A venit aici sub imperiul unei idei fixe - să‑l găsească pe domnul Hercule Poirot, Farraway Street 14 - şi a repetat aceste cuvinte maşinal, fără să ştie ce înseamnă.
– Afazie? am sugerat nerăbdător.
Doctorul nu respinse ideea cu aceeaşi violenţă ca pe cea precedentă. Nu răspunse, dar întinse bolnavului o foaie de hârtie şi un creion.
– Să vedem ce va face, zise el.
La început omul nu făcu nimic, apoi, ieşind din letargia lui, începu să scrie febril. În curând, cu aceeaşi spontaneitate se opri şi lăsă să‑i cadă creionul şi hârtia.
Doctorul strânse totul şi clătină din cap.
– Nimic precis în asta, numai cifra „4”, scrisă de vreo duzină de ori şi din ce în ce mai mare. Cred că vrea să scrie: Farraway Street 14. Este un caz foarte interesant. Puteţi să‑l ţineţi aici până după‑masă? Acum trebuie să mă duc la spital, dar voi reveni să fac toate aranjamentele necesare pentru el. Este un caz prea curios ca să nu fie urmărit.
Îl anunţai de plecarea lui Poirot şi de intenţia mea de a‑l întovărăşi până la Southampton.
– Lăsaţi‑l aici, căci nu i se va întâmpla nimic. Este total epuizat şi va dormi, probabil vreo opt ore. Vreau să‑i spun câteva cuvinte bunei şi simpaticei proprietărese, ca să‑l supravegheze puţin.
Doctorul Ridgeway plecă cu obişnuita‑i viteză. Poirot se grăbi să‑şi termine împachetarea valizelor, cu ochii la pendulă.
– De necrezut cât de repede trece timpul! Cred că nu‑mi poţi reproşa că te las fără treabă, Hastings! Iată o problemă senzaţională de rezolvat: „Necunoscutul”. De unde vine? Cine este? Ah, sapristi, aş da doi ani din viaţa mea ca pachebotul să nu plece decât mâine în loc de astăzi. E o afacere curioasă... foarte interesantă. Dar trebuie timp, mult timp. Zile, poate chiar luni - până ca el să fie în stare să ne spună de ce anume a venit să ne mărturisească.
– Voi face tot ce‑mi va sta în putere, Poirot. Poţi să fii sigur de asta. Mă voi strădui să fiu un demn suplinitor.
– Da, da...
Replica lui îmi păru lipsită de entuziasm. Apucai foaia de hârtie şi spusei distrat:
– Dacă aş vrea să scriu un reportaj, aş utiliza ca punct de plecare, ultima ta preocupare şi l‑aş intitula „Misterul celor patru mari”.
În timp ce vorbeam, bătui cu degetele pe cifrele de pe hârtie.
Abia pronunţai aceste cuvinte că bolnavul nostru ieşi subit din letargia lui şi, ridicându‑se, pronunţă de o manieră limpede şi inteligibilă:
– Li Chang Yen.
Avea aerul unui om care s‑a trezit din somn. Poirot îmi făcu semn să nu spun nimic. Necunoscutul continuă să vorbească, cu o voce uimitor de precisă, cu intonaţii mecanice, ca şi cum ar fi citat un text învăţat pe dinafară:
– Li Chang Yen poate fi considerat drept creierul „Celor patru mari”. El este forţa motrică, şeful intelectual. De aceea l‑am botezat „Numărul 1”. „Numărul 2” este rar desemnat prin numele lui adevărat. Este reprezentat printr‑un S, barat cu două linii, semnul dolarului, sau prin două linii şi o stea. După toate aparenţele, este un american, care personifică puterea banului. „Numărul 3” este o femeie. O franţuzoaică. Poate o sirenă de demi‑monde, dar nimic nu se ştie precis. Poate o stea a înaltei societăţi? „Numărul 4”...
Vocea îi ezită. Se opri. Poirot se aplecă spre necunoscut, privindu‑l ţintă în ochi.
– Ei bine, „Numărul 4”?
O atmosferă încordată ne apăsa. Faţa bolnavului era îngrozitor de convulsionată. Gâfâind, Poirot şi cu mine, aşteptam.
– Este „Distrugătorul”, exclamă bietul om, într‑un ultim efort: Apoi leşină.
– Mon dieu! suspină Poirot. Aveam deci dreptate!
– Crezi că...
Mă întrerupse.
– Transportă‑l în patul meu, în dormitor. Nu mai am nici un minut de pierdut, dacă vreau să ajung la timp la trenul meu. Nu că aş ţine să‑l prind. Dimpotrivă, l‑aş pierde bucuros! Dar mi‑am dat cuvântul. Repede, Hastings!
Lăsându‑l pe misteriosul nostru oaspete în grija doamnei Pearson, plecarăm tocmai la timp să prindem trenul în ultima clipă. Poirot era când tăcut, când vorbăreţ. Câteodată pierdut în visare, privea ţintă fereastra, fără să pară să audă vreun cuvânt din ceea ce‑i spuneam. Apoi, brusc se animă, se înfierbântă, copleşindu‑mă cu un val de recomandări, de ordine date în stil telegrafic.
După Woking, avu o perioadă mai îndelungată de calm. Trenul, normal, nu se mai oprea înainte de Southampton, dar tocmai acum, un semnal neaşteptat îl obligă să oprească.
– Ah! Sacré mille tonnerres! exclamă Poirot deodată, cât am fost de stupid! Acum înţeleg! Îngerii noştri păzitori au oprit trenul! Repede, Hastings, coborâm!
Într‑o clipă, deschise uşa vagonului şi sări pe linie.
– Aruncă valizele şi sări şi tu!
Îl ascultai tocmai la timp, căci abia coborâsem şi trenul porni din nou.
– Şi acum, Poirot, îl întrebai exasperat, poate îmi vei explica despre ce este vorba?
– Că am înţeles, prietene.
– Asta nu este o lămurire!
– Ar trebui să fie, spuse Poirot, dar mă tem... tare mă tem că nu e. Dacă mi‑ai putea duce aceste două valize, cred că m‑aş descurca cu restul.
Din fericire, trenul se oprise în apropierea unei gări. După câţiva paşi, găsirăm un garaj, de unde puturăm să închiriem o maşină şi, o jumătate de oră mai târziu, călătoream rapid spre Londra. Abia atunci acceptă Poirot să‑mi satisfacă curiozitatea.
– Nu înţelegi? Ei bine, înainte eram ca tine. Dar acum văd limpede: Pur şi simplu, au vrut să se debaraseze de mine.
– Ce?
– Da. Au lucrat foarte inteligent. Procedeul era de o şiretenie remarcabilă şi locul unde trebuia să mă duc a fost ales mai mult decât judicios. Se temeau de mine.
– Cine?
– „Cei patru mari”! Aceste patru genii unite să lucreze în afara legii: chinezul, americanul, franţuzoaica şi... Celălalt... Să‑l rugăm pe Dumnezeu să ne întoarcem la timp, Hastings!
– Crezi că vizitatorul necunoscut este în pericol?
– Sunt convins de asta!
Fără să‑i dăm explicaţii doamnei Pearson, stupefiată de întoarcerea noastră, o întrebarăm ce se întâmplase în lipsa noastră. Nimic neliniştitor. Nu se prezentase nimeni şi bolnavul nu se mişcase.
Ajunserăm în apartamentul nostru cu un suspin de uşurare. Poirot intră primul în dormitor. Mă chemă şi vocea îi răsună, straniu de emoţionată.
– Hastings! Omul este mort.
Mă repezii spre el. Necunoscutul era întins pe pat, aşa cum îl lăsasem, dar murise şi încă de ceva timp. Alergai să caut alt doctor decât pe Ridgeway. Acesta, o ştiam, nu se întorsese încă acasă. Găsii aproape imediat unul şi binevoi să mă întovărăşească.
– Bietul om, este mort! zise doctorul. Arată a vagabond, nu?
– Din ce cauză crezi că a murit, doctore?
– Greu de spus. Un fel de sincopă. Sunt şi semne de asfixiere. Aveţi gaz deschis pe aici?
– Nu, numai electricitate, nimic altceva.
– Şi apoi ambele ferestre sunt deschise. Cred că este mort de vreo două ore. Puteţi anunţa decesul.
Doctorul plecă şi Poirot dădu câteva telefoane necesare. Spre marea mea uimire, termină prin a‑i telefona vechiului nostru prieten, inspectorul Japp, rugându‑l să treacă să ne vadă.
Abia terminase Poirot de vorbit, că intră doamna Pearson, cu ochii cât cepele, spunând:
– Jos este un om din partea ospiciului de nebuni din Hanwell. Pot să‑l aduc sus?
A fost de acord şi ni se prezentă un individ înalt şi puternic, îmbrăcat cu o uniformă reglementară.
– Bună dimineaţa, domnilor, zise el cu un ton jovial. Am toate motivele să cred că una din „păsările” mele este aici. A evadat ieri seară.
– Era aici, răspunse Poirot calm.
– A plecat din nou? exclamă gardianul, oarecum îngrijorat.
– A murit.
Omul păru mai degrabă că se înseninează.
– Adevărat!? Bietul de el! Dar e mai bine pentru toţi.
– Era periculos?
– Criminal?
– Nu, destul de calm. Suferea rău de tot de mania persecuţiei. Nu vorbea decât de societăţi secrete chinezeşti, care l‑au internat. Toţi sunt la fel.
– De cât timp era internat? întrebă Poirot.
– De aproape doi ani.
– Aha, exclamă Poirot fără să renunţe la calmul său. Nimănui nu i‑a trecut vreodată prin cap că era sănătos?
Supraveghetorul începu să râdă.
– Dacă ar fi fost sănătos, n‑ar fi fost internat într-un azil. Ştiţi că toţi nebunii se cred normali.
Poirot nu mai spuse nimic. Îl duse pe gardian să vadă cadavrul şi identificarea se făcu repede.
– El este mort de‑a binelea, zise supraveghetorul. Acum trebuie să plec să mă ocup de dispoziţiile de luat. Acest cadavru nu vă va mai deranja mult. Dacă se va face o anchetă, cred că veţi depune şi dumneavoastră mărturie. Asta va fi totul. La revedere domnilor.
Cu o plecăciune stângace părăsi camera. Câteva minute mai târziu sosi Japp. Inspectorul Scotland Yard‑ului era, ca deobicei, grăbit şi vesel.
– Cu ce ţi‑aş putea fi de folos, domnule Poirot? Te credeam plecat într‑o insulă de corali depărtată.
– Dragul meu Japp, aş vrea să ştiu dacă l‑ai mai întâlnit vreodată pe omul pe care am să ţi‑l arăt.
Îl conduse în dormitor unde inspectorul privi corpul întins pe pat.
– Stai puţin, murmură detectivul intrigat... Nu‑mi pare necunoscut şi am pretenţia că memoria mi‑e bună... Da, desigur, este Mayerling! Pe cinstea mea dacă mă înşel!
– Şi cine este sau, mai curând, cine era Mayerling?
– Un agent al Serviciului Secret. Nu al Scotland Yard‑ului. A plecat în Rusia acum cinci ani şi nu s‑a mai auzit vorbindu‑se de el. Ne gândeam că l‑au suprimat bolşevicii.
– O dovadă în plus! îmi spuse Poirot, după plecarea lui Japp. Cu excepţia faptului că moartea pare naturală.
Stătea uitându‑se încruntat la silueta nemişcată. Atenţia lui Poirot fu atrasă, deodată, de o adiere a vântului care agită perdelele şi‑şi ridică brusc privirea.
– Cred, Hastings, că tu ai deschis ferestrele, după ce l‑ai întins pe pat?
– Nu. Dacă nu mă înşel erau închise.
– Cum? Erau închise şi acum sunt deschise? Ce să însemne asta?
– Cred că a intrat cineva aici, în absenţa noastră.
– Se prea poate, admise Poirot, dar vorbi absent şi fără convingere.
După un minut, reluă:
– Mai mă gândesc la un lucru: o singură fereastră deschisă nu m‑ar intriga atât. Dar ceea ce este curios e că ambele sunt deschise.
Apoi, trecând în cealaltă cameră, strigă:
– Şi fereastra salonului este deschisă. Totuşi, noi am închis‑o. Ah!
Se îndreptă, din nou, spre cadavru şi se aplecă să examineze atent faţa, gura şi buzele.
– I s‑a pus un căluş şi a fost otrăvit, declară Poirot ridicându‑se.
– Dumnezeule, exclamai uimit. Autopsia ne va dovedi aceasta.
– Nu vom descoperi nimic în plus. A fost otrăvit prin inhalarea puternică de acid prusic. Criminalul i‑a apăsat tamponul sub nas, apoi a dispărut, după ce a deschis toate ferestrele. Acidul cianhidric este extrem de volatil, dar degajează un miros foarte pronunţat de migdale amare. Neexistând nici o urmă a acestui miros, după care să se conducă şi neavând, de altfel, nici o bănuială specială, medicii nu pot conchide decât că a fost o moarte naturală. Deci, acest om aparţinea Serviciului Secret. Acum cinci ani a dispărut în Rusia.
– A fost internat în ultimii doi ani într‑un ospiciu de nebuni, dar ce s‑a întâmplat în ceilalţi trei ani precedenţi? întrebai.
Poirot scutură din cap şi mă apucă de braţ.
– Pendula, Hastings, priveşte pendula.
Îmi îndreptai privirea spre cămin. Pendula era oprită la ora patru.
– Mon ami, cineva a pus mâna pe ea. În mod normal, ar trebui să mai meargă trei zile. Nu o învârtesc decât o dată la opt zile.
– În ce scop ar fi făcut asta? Să se creeze o pistă falsă şi să se lase a se crede că crima a avut loc la ora patru?
– Nu, dragul meu, fă‑ţi ordine în idei. Pune‑ţi la contribuţie micile celule cenuşii! Imaginează‑ţi că eşti Mayerling. Auzi un zgomot suspect şi poate că soarta ţi‑e pecetluită. Nu dispui decât de o clipă să laşi un semn susceptibil de orientare pentru cercetările de moartea ta: Ora 4! Cifra „4”! „Numărul 4”! „Distrugătorul”! Ai înţeles, Hastings?
Şi Poirot, sub imperiul ideii lui, alergă să dea un nou telefon.
– Alo! Ospiciul de nebuni din Hanwell? Am aflat că unul din bolnavi a evadat astăzi... Ce spuneţi? O clipă, vă rog... Puteţi repeta? Aha... parfaitement.
Aşeză receptorul şi se întoarse spre mine.
– Ai auzit, Hastings? N-a avut loc nici o evadare.
– Şi supraveghetorul care a venit?
– Acest paznic nu era... nu era decât...
– Cine?
– „Numărul 4” în persoană... „Distrugătorul”.
Complet uluit, îl privii pe Poirot. Regăsindu‑mi, apoi, graiul spusei:
– Un lucru este cert: îl vom recunoaşte oriunde îl vom întâlni.
– Crezi, prietene? Nu sunt de părerea ta. Avea aspectul unui bădăran, unui palavragiu, cu faţa lui roşie, mustaţa groasă şi vocea‑i puternică. Garantat că, în prezent, nu mai are nici una din aceste caracteristici. Cât despre alte semne distinctive - ochii, urechile, dantura falsă - sunt insignifiante. Identificarea nu este atât de uşoară cum crezi. Dar, data viitoare, voi lua toate măsurile de prevedere.
– Crezi că va mai fi o „dată viitoare”?
Poirot deveni şi mai grav.
– Este un duel pe viaţă şi pe moarte acela pe care‑l vom da, mon ami. Tu şi cu mine pe deoparte „Cei patru mari”, de cealaltă parte. Au câştigat prima repriză, dar n‑au reuşit în planul lor să mă înlăture şi, pe viitor, vor trebui să se răfuiască cu Hercule Poirot!
[1] Aluzie la romanul „Crimă pe terenul de golf”, din această colecţie.
