Chiparosul trist de Agatha Christie
„Elinor Kaiherine Carlisle. Conform prezentului act de acuzare, eşti învinuită de omorârea lui Mary Gerrard, în ziua de 27 iulie, anul curent. Eşti vinovată sau nevinovată?”
Elinor Carlisle stătea foarte dreaptă, cu capul sus. Avea un cap graţios, cu trăsături frumos modelate şi bine conturate.
Ochii îi erau de un albastru intens,.părul negru. Sprâncenele pensate desenau o linie subţire.
Tăcere... o tăcere grea.
Sir Edwin Bulmer, avocatul apărării, simţi o senzaţie de leşin. Gândi:
„Dumnezeule, se va declara vinovată!... Şi-a pierdut capul...”
Buzele lui Elinor Carlisle se dezlipiră. Spuse:
— Nevinovată!
— Avocatul apărării se prăbuşi în scaun, îşi trecu batista peste frunte, dându-şi seama că scăpase aproape ca prin minune.
Sir Samuel Attenbury se afla în picioare, expunând cazul ca împuternicit al Coroanei.
— Cu permisiunea Excelenţelor voastre, domnilor juraţi, pe 27 iulie, la trei şi jumătate după-amiaza, Mary Gerrard a murit la Hunterbury, Maidensford...
Glasul său se înălţa sonor şi plăcut, în auzul lui Elinor, suna ca un cântec de leagăn care aproape că o rupse de realitate. Din naraţiunea simplă şi concisă, doar câte o frază reuşea, din când în când, să ajungă până la ea.
„... „Un caz deosebit de simplu şi clar...”
„... Este de datoria Coroanei... să dovedească motivul şi împrejurarea...”
„... Din câte se poate vedea, nimeni n-a avut vreun motiv s-o omoare pe această nefericită fată, Mary Gerrard, cu excepţia acuzatei. O fată tânără, cu un caracter fermecător... plăcută de toţi... fără, cum s-ar spune, nici un duşman pe lume...”
Mary, Mary Gerrard! Cât de îndepărtat părea totul acum! Parcă nu mai era real...
„— Atenţia dumneavoastră va fi cu deosebire îndreptată asupra următoarelor consideraţii:
1. Ce ocazii şi mijloace a avut acuzata pentru a administra otrava?
2. Ce motiv a avut pentru a face acest lucru?”
„Va fi de datoria mea să citez în faţa dumneavoastră martori, care pot să vă demonstreze că nimeni n-a avut ocazia să comită această crimă, cu excepţia acuzatei...”
Elinor se simţea înconjurată de o ceaţă deasă. Prin ceaţă, răzbăteau până la ea cuvinte disparate.
„...Sandviciuri...”
„...Pastă de peşte...”
„...Casa goală...”
Cuvintele străpungeau pătura groasă, aşternută peste gândurile lui Elinor... ţepi ascuţiţi într-un văl ţesut des, greu învăluitor...
Instanţa. Chipuri. Rânduri şi rânduri de chipuri! Un chip aparte cu o mustaţă mare, neagră, şi ochi sfredelitori. Hercule Poirot, cu capul său mic lăsat uşor într-o parte, cu privirea îngândurată, o urmărea.
Elinor gândi: „Încearcă să înţeleagă exact de ce am făcut-o... încearcă să-mi străpungă mintea ca să vadă ce am gândit… ce am simţit...”
Simţit...? O uşoară ceaţă... o vagă senzaţie de greaţă provocată de şoc… chipul lui Roddy... dragul lui chip, cu nasul lung, cu gura senzuală... Roddy! Roddy cel dintotdeauna... dintotdeauna, chiar de unde începea memoria ei... Iar memoria ei începea cu zilele acelea petrecute la Hunterbury printre tufele de zmeură, între vârful împădurit al versantului şi pârâul de la poale. Roddy... Roddy...
Alte chipuri! Sora O’Brian, cu gura uşor deschisă, cu faţa proaspătă, pistruiată, împinsă înainte. Sora Hopkins arătând mulţumită de sine... mulţumită şi implacabilă. Chipul lui Peter Lord... atât de blând, atât de sensibil, atât de... atât de reconfortant! Acum însă arăta... cum era? pierit? Da, pierit! Gândindu-se la toate astea cu spaimă! În timp ce ei, vedeta spectacolului, nu-i păsa câtuşi de puţin!
Iat-o în boxă, foarte calmă şi rece, acuzata de crimă. Era în faţa instanţei, la proces.
Ceva se mişcă; faldurile vălului din jurul creierului se desfăcură... deveniră nişte franjuri... La proces! ... Lume...
Lume aplecată în faţă, cu buzele uşor desfăcute, cu ochii holbaţi la ea, Elinor, aţâţată de o oribilă plăcere sadică... ascultând cu un fel de poftă mocnită, nesaţ plin de cruzime, ceea ce bărbatul înalt cu nas de evreu spunea despre ea.
„Faptele acestui caz sunt extrem de uşor de urmărit şi nu se contrazic. Vi le voi prezenta foarte simplu. Chiar de la bun început...”
Elinor gândi:
„Începutul... începutul? Ziua în care a sosit acea scrisoare anonimă oribilă! Atunci a fost începutul...”
1.
O anonimă!
Elinor Carlisle se uita la scrisoarea deschisă din mâinile ei. Nu mai primise niciodată o asemenea chestie. Îţi dădea o senzaţie neplăcută. Scrisă urât, cu greşeli de ortografie, pe hârtie roz, de proastă calitate.
Asta e ca să Vă avertizez,
Nu dau Nume dar există Cineva care se bagă pe sub pielea Mătuşii dumneavoastră şi dacă nu aveţi grijă o să fiţi Tăiată de la Porţie. Fetele Sunt foarte Dibace şi Bătrânele este Proaste când cele Tinere se bagă pe sub pielea Lor şi le Linguşesc Eu spun că mai bine Aţi veni aici să vedeţi Singură ce se Petrece nu e drept dumneavoastră şi Domnul Tânăr să fiţi daţi la o parte de la Ce e al vostru... şi Ea e Foarte Iscusită şi Bătrâna Doamnă poate să Crape oricând.
O Binevoitoare
Cu sprâncenele pensate încruntate a dezgust, Elinor mai privea încă misiva când uşa se deschise. Servitoarea anunţă „Domnul Welman” şi Roddy intră.
Roddy! Ca întotdeauna când îl vedea, Elinor era conştientă că trebuie să-şi ascundă senzaţia aceea de dulce ameţeală, fiorul brusc de plăcere, şi să se arate practică şi detaşată. Pentru că era cât se poate de limpede că Roddy, deşi o iubea, n-o iubea cu pasiunea cu care îl iubea ea. La simpla lui vedere, inima ei se răsucea aproape dureros, îi făcea rău. Ce absurd că un bărbat... un tânăr obişnuit, da, absolut obişnuit putea să-ţi provoace o asemenea senzaţie!
Că doar văzându-l, lumea începea să se învârte, că vocea lui te făcea să vrei... doar puţin.... să plângi... Cu siguranţă, dragostea ar trebui să fie o emoţie, care să-ţi provoace plăcere... nu ceva care să te rănească prin intensitatea sa...
Un lucru era cert: trebuia să fii foarte atentă să te arăţi detaşată şi nepăsătoare. Bărbaţilor nu le plac dragostea supusă şi adoraţia.
Rosti uşor:
— Bună, Roddy!
Roddy răspunse:
— Bună, iubito! Ai o mină tragică. Asta-i o notă de plată?
Elinor scutură din cap. Roddy continuă:
— Mă gândeam că poate... ştii şi tu, e mijlocul verii..., când zânele dansează, iar cheltuielile se adună!
Elinor spuse:
— E ceva oribil. O scrisoare anonimă…
Sprâncenele lui Roddy se ridicară. Expresia feţei i se schimbă.
Exclamă tăios, dezgustat:
— Nu!
Elinor reluă:
— E foarte... e oribil...
Făcu un pas spre biroul ei.
— Cred că-i mai bine s-o rup.
Putea să o facă... aproape o făcu... căci Roddy şi anonimele erau două treburi incompatibile. Putea s-o rupă şi să nu se mai gândească la ea. El n-ar fi oprit-o. Nepăsarea era cu mult mai puternică decât curiozitatea.
Însă, într-un impuls de o clipă, Elinor hotărî altfel.
— Poate, totuşi, ar fi mai bine s-o citeşti mai întâi. Apoi îi vom da foc. E despre mătuşa Laura.
Sprâncenele lui Roddy se înălţară a surpriză.
— Mătuşa Laura?
Luă scrisoarea, o citi, se încruntă dezgustat şi o înapoie.
— Da, spuse el. La foc cu ea! Ce ciudaţi sunt oamenii!
— Crezi că e una din servitoare?
— Aşa cred. Ezita. Mă întreb cine... cine e persoana... cea la care se face referire?
Elinor rosti gânditoare:
— Trebuie să fie Mary Gerrard, aşa cred.
Roddy se încruntă într-un efort de aducere aminte.
— Mary Gerrard? Cine e?
— Fata celor din căsuţa portarului. Trebuie să ţi-o aminteşti de copilă. Mătuşa Laura a ţinut întotdeauna la ea, s-a interesat de ea. I-a plătit şcoala şi altele pe lângă şcoală... lecţii de pian şi franceză şi tot aşa.
Roddy spuse:
— Oh, da, acum mi-o amintesc: o puştoaică deşirată, numai picioare şi braţe, cu o claie de păr blond, nepieptănat.
Elinor confirmă.
— Da, probabil n-ai mai văzut-o din acele vacanţe de vară, când mami şi tati erau în străinătate. N-ai fost la Hunterbury atât de des ca mine, desigur, iar, în ultimul timp, ea a fost plecată în Germania, dar, când eram copii, o fugăream şi ne jucam cu toţii.
— Cum arată acum? întreba Roddy.
— S-a făcut drăguţă, e manierată, şi tot tacâmul. Datorită educaţiei, n-ai spune că e tot fata familiei Gerrard.
— A devenit o doamnă, nu?
— Da. Cred că acum nu se mai simte bine în căsuţa lor de la poartă. Doamna Gerrard a murit acum câţiva ani, iar ea şi cu tatăl ei nu se înţeleg. El îşi bate joc de învăţătura ei şi de „purtările sale alese”.
Roddy spuse iritat:
— Oamenii nici nu visează cât de rău îi pot face cuiva „educându-l”! Adesea e cruzime, nu bunătate!
— Cred că stă mai mult sus, în casă... ştiu că, de când mătuşa Laura a avut congestie cerebrală, ea îi citeşte cu glas tare.
— De ce nu-i citeşte infirmiera?
Elinor răspunse zâmbind:
— Sora O’Brian are un accent de poţi să-l tai cu cuţitul!
Nu mă mir ca mătuşa Laura o preferă pe Mary.
Câteva minute, Roddy se plimbă prin cameră cu pas rapid şi nervos. Apoi spuse:
— Ştii, Elinor, cred c-ar trebui să ne ducem acolo.
Elinor avu o uşoară ezitare.
— Din cauza acestei...?
— Nu, nu... deloc. Oh, la naiba cu toate, trebuie să fii cinstit, da! Proaste cum sunt comunicaţiile, s-ar putea să fie ceva adevărat în povestea asta. Vreau să spun, băbuţa e chiar bolnavă...
— Da, Roddy.
O privi cu zâmbetul lui fermecător... recunoscând slăbiciunea naturii umane:
— Iar banii chiar contează... pentru tine şi pentru mine, Elinor.
Ea o recunoscu repede:
— Oh, contează.
Roddy rosti serios:
— Nu că aş fi mercantil. Dar, în definitiv, mătuşa Laura a tot spus încontinuu, cu gura ei, că tu şi cu mine suntem singurele ei rude. Tu eşti nepoata ei, fata fratelui ei, iar eu sunt nepotul soţului ei. Ne-a dat întotdeauna de înţeles ca, ia moartea ei, tot ce are va reveni unuia dintre noi... sau, mai probabil, amândurora. Şi... şi suma e mare, Elinor.
— Da, recunoscu Elinor gânditoare. Trebuie să fie.
— Nu-i o joacă să întreţii Hunterbury. Unchiul Henry era, s-ar putea spune, bine înstărit când a cunoscut-o pe mătuşa ta, Laura. Dar şi ea moştenise o avere. Tatăl tău şi cu ea fuseseră moştenitori foarte bogaţi. Păcat că tatăl tău a pierdut majoritatea averii în speculaţii.
Elinor oftă.
— Bietul tata, n-a avut niciodată simţul afacerilor. A murit foarte necăjit.
— Da, mătuşa Laura a avut mult mai mult cap decât el. S-a măritat cu unchiul Henry şi au cumpărat împreună Hunterbury. Și, mai zilele trecute, mi-a spus ca a fost întotdeauna extrem de norocoasă în investiţiile pe care le-a făcut. Practic, n-a avut nici un eşec.
— Când a murit, unchiul Henry i-a lăsat ei tot, nu-i aşa?
Roddy confirmă.
— Da, ce trist că a murit atât de tânăr. Iar ea nu s-a mai recăsătorit. I-a rămas credincioasă, bătrâna. Şi mereu a fost foarte bună cu noi. Când ne-am aflat în impas, m-a ajutat; din fericire, n-am fost prea des!
— Şi cu mine a fost extrem de generoasă, spuse Elinor recunoscătoare.
Roddy dădu din cap.
— Mătuşa Laura e o femeie de treabă, spuse el. Dar, ştii, Elinor, poate, fără intenţie, tu şi cu mine trăim foarte extravagant, ţinând cont de mijloacele pe care le avem!
Elinor rosti cu tristeţe:
— Cred ca ai dreptate... Totul e atât de scump... îmbrăcămintea, fardurile... chiar şi nimicurile ca cinematograful şi cocteilurile... până şi discurile!
Roddy spuse:
— Iubito, tu eşti ca păsările cerului. Nici nu ară, nici nu seamănă!
Elinor întrebă:
— Crezi că ar trebui s-o fac, Roddy?
El scutură din cap.
— Îmi placi aşa cum eşti: delicată şi semeaţă şi ironică. N-aş putea suferi să te văd trăgând din greu. Spun doar că, dacă n-ar fi mătuşa Laura, probabil că ai avea vreo slujbă mizeră. La fel şi eu. Am un serviciu, cât de cât. La „Lewis & Hume” nu te prea speteşti muncind. Mi se potriveşte. Având o slujbă mi-am apărat respectul de sine; dar – reţine asta – nu-mi fac griji pentru viitor din cauza perspectivelor... deschise de mătuşa Laura.
Elinor spuse:
— Vorbim ca nişte lipitori umane!
— Prostii! Ni s-a dat de înţeles că, într-o zi, vom avea bani – asta-i tot. Normal, acest fapt influenţează conduita noastră.
Elinor rosti gânditoare:
— Mătuşa Laura nu ne-a spus niciodată, în mod clar, cum şi-a lăsat banii în testament.
— Asta nu contează! După toate probabilităţile, i-a împărţit între noi, dar dacă nu e aşa... dacă ţi-a lăsat pe toţi, sau majoritatea lor, ţie, ca fiind din acelaşi sânge cu ea... Ei bine, iubito, am să am şi eu parte de ei pentru că mă însor cu tine... iar dacă dimpotrivă, băbuţa consideră că majoritatea banilor trebuie să-mi revină mie, ca reprezentant pe linie bărbătească al familiei Welman, şi în cazul ăsta e-n regulă, pentru că te măriţi cu mine.
Îi zâmbi afectuos, apoi continuă:
— Ce noroc că s-a întâmplat să ne iubim! Căci mă iubeşti, Elinor, nu-i aşa?
— Da.
O spuse rece, aproape politicos.
— Da! Roddy o imită. Eşti adorabilă, Elinor. Aerul acesta al tău... semeţ... inaccesibil... la Princesse Lointaine. Cred că asta e una din calităţile tale care m-a făcut să te iubesc.
Elinor îşi ţinu răsuflarea.
— Zău?
— Da. Se încruntă. Unele femei sunt atât de... oh, nu ştiu... atât de afurisit de posesive... atât de devotate, ca nişte câini... dau pe-afară de atâta sentiment! Nu pot să sufăr asta. Cu tine niciodată nu ştiu cum stau... niciodată nu pot fi sigur... În orice clipă, te-ai putea întoarce cu felul ăsta de-a fi al tău, rece şi detaşat, să-mi spui că te-ai răzgândit... foarte calmă, fără să clipeşti! Eşti o făptură fascinantă, Elinor. Eşti ca o operă de artă, atât de... de finisată! Ştii, cred că noi vom avea o căsnicie perfectă... Ne iubim suficient de mult, dar nu excesiv. Suntem buni prieteni. Avem o mulţime de gusturi comune şi toate avantajele pe care ni le conferă statutul de veri, fără dezavantajul rudeniei de sânge. N-am să mă plictisesc niciodată de tine, pentru că eşti o făptură atât de lunecoasă. Totuşi, tu te poţi plictisi de mine. Sunt un tip atât de obişnuit... Elinor scutură din cap.
— N-am să mă plictisesc de tine, Roddy... niciodată.
— Scumpa mea!
O sărută. Spuse:
— Mătuşa Laura a înţeles perfect cum stă treaba cu noi, cu toate că n-am fost la ea după ce ne-am hotărât. Aproape că avem un motiv să-i facem o vizită, nu-i aşa?
— Da. Zilele trecute mă gândeam...
Roddy termină fraza în locul ei:
— Că n-am fost acolo mai des, deşi am fi putut. Şi eu m-am gândit la asta. Când a avut primul atac, mergeam la ea aproape din două îu două săptămâni. Iar acum trebuie să fie două luni, de când n-am mai fost.
— Dacă ne-ar fi chemat, ne-am fi dus... imediat.
— Da, desigur. Şi apoi, noi ştim ca îi place sora O’Brien şi că e bine îngrijită. Oricum, am fost puţin delăsători. Nu vorbesc prin prisma banilor... ci a omeniei.
Elinor dădu din cap.
— Ştiu.
— Aşa că, anonima asta a fost totuşi bună la ceva. Ne vom duce să ne protejăm interesele dar, mai ales, pentru că ţinem la draga noastră mătuşă!
Aprinse un băţ de chibrit şi dădu foc scrisorii pe care o luase din mâna lui Elinor.
— Mă întreb cine a scris-o? spuse el. Nu că ar conta... Cineva care e „de partea noastră”, cum spuneam când eram copii. Poate ne-a făcut un mare serviciu. Mama lui Jim Partington, după ce s-a dus să locuiască pe Riviera, s-a îndrăgostit nebuneşte de doctorul ei, un tânăr italian, frumos, şi i-a lăsat absolut toţi banii. Jim şi surorile lui au încercat să atace testamentul, dar n-au putut face nimic.
Elinor spuse:
— Şi mătuşii Laura îi place noul doctor care a preluat locul doctorului Ransome... dar nu până-ntr-acolo! Oricum, în scrisoarea asta oribilă, e menţionată o fată. Trebuie să fie Mary.
— Vom merge să vedem cu ochii noştri...
2.
Sora O’Brien ieşi repede din dormitorul doamnei Welman şi intră în baie. Spuse peste umăr:
— Pun imediat ceainicul pe foc. Sunt sigură că o să-ţi prindă bine o ceaşcă de ceai, soră.
Sora Hopkins răspunse molatic:
— Bun, dragă, întotdeauna îmi prinde bine o ceaşcă de ceai. Mereu am fost de părere că nimic nu se compară cu o ceaşcă de ceai bun... tare!
În timp ce umplea ceainicul şi aprindea lampa de gaz, sora O’Brien spuse:
— Am tot ce-mi trebuie în dulapul asta... ceai şi ceşti şi zahăr... iar Edna îmi aduce lapte proaspăt de două ori pe zi. Nu mai trebuie să fiu tot timpul pe drumuri. Lampa asta e grozavă, ibricul fierbe cât ai clipi.
Sora O’Brien era o femeie de treizeci de ani, înaltă, cu părul roşu şi dinţi albi, strălucitori, cu pistrui şi zâmbet cuceritor. Veselia şi vitalitatea ei o făceau să fie preferata pacienţilor. Sora Hopkins, sora districtuală, care venea în fiecare dimineaţă să ajute la schimbarea aşternuturilor şi la toaleta greoaiei bătrâne, era o femeie de etate medie, cu aspect domestic, aer capabil şi mişcări iuţi.
Rosti aprobator:
— În casa asta totul e bine făcut.
Cealaltă încuviinţă:
— Da, unele sunt de modă veche, nu există încălzire centrală, dar există o mulţime de cămine şi toate servitoarele sunt nişte fete foarte îndatoritoare, iar doamna Bishop are mare grijă de ele.
Sora Hopkins spuse:
— Fetele astea de azi... eu n-am răbdare cu ele... nu ştii ce vor… şi nu-s în stare să facă o treabă ca lumea.
— Mary Gerrard e o fată drăguţă, spuse sora O’Brien. Zău că nu ştiu ce s-ar face doamna Welman fără ea. Ai văzut cum a întrebat de ea mai înainte? Ah, bine, trebuie să recunosc că e o fiinţă fermecătoare şi ştie să se poarte.
— Îmi pare rău pentru Mary, spuse sora Hopkins. Bătrânul ăla, care îi e tată, face tot ce-i stă în puteri ca s-o necăjească.
— Nu-i în stare de-o vorbă bună, moşneagul zgârie-brânză. Fluieră ceainicul. Acum când apa e gata să fiarbă, pun ceaiul.
Ceaiul era fiert şi turnat în ceşti, fiebinte şi tare. Cele două femei se mutară în camera sorei O’Brien, cameră alăturată dormitorului doamnei Welman.
— Vor veni domnişoara Carlisle şi domnul Welman, spuse sora O’Brien. A sosit azi-dimineaţa o telegramă de la ei.
— Vai, dragă, am văzut eu că bătrâna era uşor agitată. A trecut ceva timp de când n-au mai fost aici, nu-i aşa?
— Vreo două luni sau mai mult. Domnul Welman e un tânăr tare drăguţ. Dar pare atât de încrezut!
Sora Hopkins spuse:
— Zilele trecute, am văzut fotografia ei în „Tatîer”… Era cu un prieten în Newmarket.
— E foarte cunoscută în societate, nu? Şi e întotdeauna atât de bine îmbrăcată! Ce părere ai, soră, e cu adevărat frumoasă?
— E greu de spus cum arată fetele astea nemachiate! După părerea mea, nu-i nici pe departe ca Mary Gerrard!
Sora O’Brien îşi ţuguie buzele şi-şi lăsa capul într-o parte.
— Poate ai dreptate. Dar Mary nu are stil.
Sora Hopkins rosti sentenţios:
— Penajul frumos face păsările frumoase.
— Încă o ceşcă de ceai, soră?
— Mulţumesc, soră, n-am nimic împotrivă.
În faţa ceştilor aburinde, cele doua femei se strânseră mai aproape.
Sora O’Brien spuse:
— Noaptea trecută, s-a întâmplat ceva ciudat. La două, ca de obicei, am intrat s-o aşez mai confortabil pe bătrânica mea, şi am găsit-o trează, însă trebuie că visase ceva căci, imediat ce m-a văzut, mi-a spus: „Fotografia. Vreau fotografia”. I-am spus: „Vai, bineînţeles, dar n-aţi putea aştepta până dimineaţă?”, dar ea mi-a răspuns: „Nu. Vreau să mă uit acum la ea”. Aşa că am întrebat: „Bun. unde e fotografia? Va referiţi la cea a domnului Roderick?” „Roderick? Nu. Lewis”. Şi începu să se zbată, şi m-am dus s-o ridic, şi reuşi să-şi scoată cheile dintr-o cutiuţă de lângă pat şi mi-a spus să descui al doilea sertar de la scrin, unde am să găsesc, mai mult ca sigur, o fotografie mare într-o ramă de argint. Aşa am şi făcut. Ce bărbat frumos! Într-un colţ, de-a curmezişul, scria „Lewis”. Era o fotografie veche, se-nţelege, trebuie să fi fost făcută cu mulţi ani în urmă. I-am arătat-o, iar ea a rămas mult timp uitându-se la ea, murmurând: „Lewis... Lewis”. Apoi a oftat şi mi-a dat-o s-o pun la loc. Şi, închipuie-ţi, când m-am întors, adormise senină ca un copil.
— Crezi că era bărbatul ei?
— Nu! Căci azi-dimineaţă, când am întrebat-o aşa, în treacăt, pe doamna Bishop care era prenumele domnului Welman, ea mi-a răspuns: „Henry”!
Cele două femei schimbară priviri. Vârful nasului lung al sorei Hopkins tremură uşor de plăcere. Rosti gânditoare:
— Lewis... Lewis. Nu-mi amintesc de numele ăsta prin părţile astea.
— Trebuie să fi fost demult, dragă, îi reaminti cealaltă.
— Da, desigur, iar eu sunt aici doar de câţiva ani. Mă întreb...
Sora O’Brien spuse:
— Un bărbat foarte- frumos. Arata ca un ofiţer de cavalerie!
Sora Hopkins sorbi din ceai:
— Foarte interesant.
Sora O’Brien rosti visătoare:
— Poate când erau tineri s-au iubit, dar au fost despărţiţi de un tată fără inimă...
Sora Hopkins oftă adânc:
— Poate a fost omorât în război...
