In pragul cetatii sfinte de Omraam Aivanhov

Cap. 1 - Vizită la Patmos

Aş dori să vă iau astăzi cu mine ca să revedem un ţinut ce a încântat atât inima mea cât şi inimile tuturor prietenilor care mă însoţeau. Da, aş dori să ne plimbăm într-un ţinut foarte îndepărtat, un ţinut binecuvântat. El se numeşte Patmos.

Patmos este o insulă greacă, dar este situată mai aproape de Turcia decât de Grecia. Nu putem ajunge la ea decât cu vaporul, iar traversarea durează treisprezece ore plecând din Atena. Patmos este pe hartă o insulă micuţă, dar în realitate, prin importanţa sa spirituală, este o mare insulă greacă şi de aceea am dorit să o explorăm. Am plecat spre ea ca într-un pelerinaj, fiindcă aici a trăit sfântul Ioan şi tot aici el a scris Evanghelia şi Apocalipsa.

Primul lucru pe care îl vezi apropiindu-te de insulă sunt casele de un alb imaculat, alb a cărui strălucire este accentuată de albastrul mării  şi al cerului. Unele sătuce sunt situate la malul mării, altele, cum este Khora, cu mănăstirea sfântului Ioan Evanghelistul şi grota Apocalipsei, se află situate pe coline. În jurul acestei grote în care a trăit sfântul Ioan s-au construit de-a lungul secolelor numeroase clădiri ce formează astăzi mănăstirea: bazilica sfântului Ioan Teologul (Nume dat în limba greacă sfântului Ioan Evanghelistul) ridicată pe ruinele unui templu al lui Artemis, o capelă dedicată sfântului Hristodoulos, fondatorul mănăstirii în secolul al XII-lea, cât şi alte biserici, capele, chilii monahale, refectorii şi o bibliotecă... Este un complex impresionant pe care îl zărim din orice loc de pe insulă; el este înconjurat de ziduri de fortificaţie datând din secolul al XVII-lea, căci în acea epocă era necesar să te protejezi împotriva atacurilor piraţilor.

Am avut acces la unica intrare în mănăstire după ce am urcat câteva trepte săpate în stâncă. Am traversat coridoare, curţi interioare, grădini înflorite mărginite de chilii şi de capele, iar după ce am mai coborât treizeci de trepte săpate şi ele în stâncă, trecând prin faţa altor capele, am reuşit în final să pătrundem în capela sfântei Ana care comunică cu grota Apocalipsei. Această capelă este primul edificiu construit. Dându-i acest nume, Hristodoulos a dorit înainte de toate să îi aducă un omagiu sfintei Ana, mama Măriei (mama lui Iisus), dar şi mamei împăratului Bizanţului, Alexis I Comnenul (împăratul Alexis I Comnenul este acela care i-a dat în posesiune lui Hristodoulos insula Patmos), care se numea tot Ana.

Cât despre grota Apocalipsei, vă pot spune că nu este nici mare (în ea pot intra înghesuite câteva persoane), nici înaltă (are aproximativ doi metri). Ni s-a arătat o scobitură în zid unde, conform legendei, sfântul Ioan îşi sprijinea capul, iar deasupra acestei scobituri se află o cruce gravată chiar de el în stâncă. Ni s-a mai arătat o adâncitură în care se sprijinea când dorea să se ridice, pentru că el era deja foarte bătrân.

Într-o porţiune a zidului care este foarte dreaptă şi netedă distingem un fel de pupitru, care se spune că aparţinea discipolului său Prokoros şi unde acesta scria Evanghelia ce îi era dictată. Sub bolta grotei, observăm o fantă triplă provocată de un fulger, în momentul în care s-a făcut auzită vocea Apocalipsei, iar această fantă triplă este considerată ca un semn al Trinităţii. Grota este ornată cu obiecte sacre, cu icoane în faţa cărora ard lămpi şi unde putem citi mai multe inscripţii în limba greacă: „La început a fost cuvântul”, şi „Aici, la Patmos, lucrurile s-au desfăşurat”. Sau: „Acesta este un loc extraordinar”.

Preotul care ne-a însoţit în vizita noastră ne-a arătat peste tot mari bogăţii: manuscrise extraordinar ilustrate, relicve, icoane, obiecte sfinte. Iar când ne-a povestit viaţa sfântului Ioan după mărturia celor câţiva discipoli pe care acesta i-a format aici, la Patmos, a intrat într-o asemenea stare de inspiraţie, de exaltare, încât nici el nu îşi putea explica ce i s-a întâmplat. El strălucea!

Am vizitat această grotă de două ori, pentru a medita, pentru a întâlni spiritul sfântului Ioan. Liniştea este cu adevărat extraordinară. De două mii de ani, contrar numeroaselor prezenţe care au trecut prin acele locuri, urmele fluidice ale sfântului Ioan Evanghelistul s-au păstrat. Am simţit multe lucruri. Este un loc cu adevărat sacru, pur, divin. Vă doresc tuturor să reuşiţi într-o zi să vizitaţi această grotă.

Chiar sfântul Ioan este acela care ne spune încă de la începutul Apocalipsei de ce se afla Ia Patmos. „Eu, Ioan, fratele vostru, şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi împărăţia şi la răbdarea în Iisus, fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus“.

Sub domnia lui Domiţian, în momentul persecuţiei creştinilor, sfântul Ioan, care se afla Ia Efes, a fost trimis în captivitate la Patmos. A fost îmbarcat înlănţuit împreună cu discipolul său Prokoros. Tradiţia spune că în timpul traversării  a izbucnit o furtună violentă. Marinarii au luptat contra valurilor, încercând să orienteze corabia. Dintr-odată, un tânăr soldat din echipaj a căzut în mare. Pasagerii erau îngroziţi, iar tatăl băiatului, disperat, a încercat să se arunce în apă să-şi urmeze fiul mort. Cu multă greutate au reuşit să-l oprească. În mijlocul acestei tulburări, singur sfântul Ioan rămase liniştit, părând chiar mulţumit El a fost întrebat: „Moartea tânărului nu te-a impresionat deloc? Nu vrei să faci nimic ca să ne ajuţi? - De ce nu vă rugaţi divinităţilor voastre să vă ajute, spuse el, ele îl pot salva. - O facem deja de mai multe ore, dar fără nici un rezultat?” Atunci sfântul Ioan începu să se roage şi după câteva minute băiatul reapăru viu din valurile mării, fiind astfel salvat. Toţi au rămas uimiţi. L-au înconjurat pe sfântul Ioan pentru a-i mulţumi şi pentru a-i cere iertare că l-au înlănţuit. L-au eliberat şi au început să-l privească cu mult respect.

Ajuns la Patmos, el a fost găzduit în familia unui om numit Miron. Aici, el a salvat mai întâi copiii acelei familii de spiritele rele care îi acaparaseră. Iar cum făcea bine în jurul lui, reputaţia sa a devenit din ce în ce mai mare, şi tot mai mulţi oameni veneau la casa lui Miron pentru a-l consulta. El începu astfel să le vorbească despre Iisus, cine este, ceea ce el însuşi a văzut şi a auzit alături de acesta. Mulţi au fost  aceia care s-au convertit în casa lui Miron, acesta devenind primul loc de întâlnire al creştinilor.

În Patmos se afla însă şi un sanctuar al lui Apollo, ai cărui preoţi erau furioşi văzând influenţa lui Ioan asupra populaţiei, fiindcă templul lor rămăsese gol. Şeful acestor preoţi era Kynops, un foarte periculos magician negru, şi el hotărî împreună cu ceilalţi să scape de sfântul Ioan. Kynops îi trimise un demon foarte puternic pentru a-l ataca, dar sfântul Ioan luptă şi reuşi să îl învingă. Kynops îi trimise atunci un al doilea demon mult mai puternic, şi un al treilea pentru a fi sigur de victorie. Dar şi aşa tot sfântul Ioan ieşi învingător. Atunci Kynops hotărî să îl înfrunte el însuşi.

El părăsi templul şi merse să îl întâlnească pe sfântul Ioan care tocmai atunci predica mulţimii. El îl întrerupse adresându-se unora din mulţime: „Hei, tu, unde îţi este tatăl?“ îl întrebă el pe un băieţel. „A murit înecat”. - Şi ţie, unde îţi este fiul? - S-a sinucis, aruncându-se în apă”. Şi alţii au dat aceleaşi răspunsuri, fiecare având pe cineva mort prin înec accidental sau voit. Atunci Kynops se întoarse spre sfântul Ioan cerându-i să îi aducă înapoi pe toţi aceia care au murit înecaţi. La această cerere, Ioan spuse că menirea lui nu este aceea de a învia morţii, ci de a predica Evanghelia lui Iisus. Mândru că şi-a dovedit superioritatea, Kynops pronunţă câteva  formule magice, făcând să iasă din mare toate divinităţile persoanelor moarte. Cei care asistau, acaparaţi de aceste trucuri vrăjitoreşti, crezură din nou în puterea lui Kynops şi, împinşi de acesta, îl atacară pe sfântul Ioan, lovindu-l până când acesta căzu grav rănit. Dar, în mijlocul nopţii, discipolul său Prokoros, apropiindu-se, îşi auzi Maestrul chemându-1: „Prokoros, spune-i lui Miron că trăiesc şi voi reveni. Totul va fi bine”. Când Miron a auzit vestea cea bună, s-a mirat şi a fost bucuros!

După un timp, Ioan continuă războiul cu Kynops, şi urmă o nouă poveste la fel de lungă, într-o zi, o mulţime numeroasă îl aduse pe sfântul Ioan pe plaja pe care Kynops tocmai îşi începuse practicile magice pentru a mai demonstra, încă o dată, că el era cel mai puternic. Sfântul Ioan spuse o rugăciune şi când Kynops se aruncă în apă pentru a aduce divinităţile, în loc să revină ca de fiecare dată, dispăru. Mulţi l-au aşteptat degeaba, timp de trei zile, dar atitudinea şi cuvintele sfântului Ioan sfârşiră prin a-i convinge să urmeze şi să accepte învăţătura lui Hristos şi să se întoarcă la casele lor. În zilele noastre, ni se arată în mare o piatră formată din trei bucăţi: se spune că este vorba despre capul, corpul şi membrele pietrificate ale vrăjitorului Kynops.

Câţiva ani mai târziu, împăratul Domiţian a murit asasinat şi în locul lui a venit Nerva care a  fost mult mai indulgent cu creştinii. Sub domnia sa, persecuţiile încetară şi sfântul Ioan primi permisiunea de a părăsi insula Patmos, unde a fost exilat, putându-se întoarce la Efes. Da, dar acum populaţia din Patmos se ataşase prea mult de el. El fusese acela care luminase, ajutase şi vindecase mulţi oameni, iar aceştia nu mai doreau să îl lase să plece. L-au rugat, l-au implorat: „Dar trebuie să plec, spuse sfântul Ioan, căci şi alţi fraţi şi surori aşteaptă cuvântul adevărat” Cu toate acestea, ei continuară să îl roage, dar sfântul Ioan nu cedă. Văzând că rugăminţile lor sunt zadarnice, oamenii l-au rugat să le scrie înainte de plecare ceva care să rămână ca o mărturie a cuvântului adevărat pe care l-a adus cu el. Sfântul Ioan acceptă această rugăminte. După mai multe zile de rugăciuni şi de post, a început să-şi redacteze Evanghelia: „La început a fost Cuvântul.”.. dictându-i lui Prokoros. Apoi scrise Apocalipsa. Când a terminat de scris, locuitorii insulei au înţeles că li s-a dat tot ceea ce le era necesar şi l-au lăsat să plece.

Se spune că atunci când şi-a simţit sfârşitul aproape, sfântul Ioan le-a cerut câtorva discipoli să îi sape o groapă, a intrat în acea groapă şi apoi i-a rugat să îl acopere cu pământ până la piept şi să revină a doua zi. Când au revenit, l-au găsit în viaţă: „Acum, acoperiţi-mă cu pământ până la umeri şi reveniţi mâine”. A doua zi, el trăia încă.

Ei mai adăugară puţin pământ, dar în ziua următoare când veniră, nu l-au mai găsit. Evident, este vorba despre o legendă. Există numeroase mărturii şi povestiri mai mult sau mai puţin legendare privindu-l pe sfântul Ioan, toate spuse de către discipolii săi, şi pe care le putem găsi în anumite biblioteci din Grecia. Şi pe mine m-au interesat mult unele amănunte.

Încă de la începuturile Bisericii, o tradiţie inspirată de învăţământul sfântului Ioan s-a menţinut la Patmos. De aceea în secolul al XVIII-lea s-a construit o şcoală aproape de mănăstire. Această şcoală, numită Patmias, a dăruit numeroşi oameni Bisericii, teologi, gânditori, şi astfel creştinismul a fost îmbogăţit de personaje cu adevărat remarcabile.

Patmos este un loc cu adevărat minunat şi de aceea mi-aş dori ca Fraternitatea noastră din Grecia să aibă aici un teren pentru a putea veni să ne reculegem uneori. Ce condiţii excepţionale sunt aici pentru a te ruga, a medita şi pentru a trăi o viaţă fraternă! Cu câtă plăcere ar putea fraţii şi surorile să cultive pepeni galbeni şi roşii şi tot felul de fructe! Şoferul de taxi care ne-a condus la mănăstire avea mai multe terenuri pe insulă şi pe unul dintre ele, pe care l-am remarcat şi care era aşezat pe o colină, dorea chiar să ni-l vândă. De acolo se putea vedea răsăritul soarelui,  puteam vedea şi insulele din depărtare, mănăstirea şi portul cu micile căsuţe... Patmos nu este departe de Atena, în schimb drumul este foarte lung, treisprezece ore dus-întors, şi el nu poate fi făcut decât în vapor, nu există linii aeriene. Dacă marea este agitată, aşa cum s-a întâmplat când am fost noi, este o adevărată aventură.

Este uimitor că, până la această călătorie, ezitam să iau vaporul pentru că am rău de mare. Dar de această dată, din contră, mi s-a părut minunat să fiu legănat de valuri, mi-a plăcut foarte mult! Vă amuză acest lucru, nu-i aşa?... Ca să-mi satisfac această plăcere de a fi legănat de apă, am închiriat un mic vaporaş pentru a face o plimbare pe mare de două zile. De această dată, am fost însă la Muntele Athos. Iată o altă vizită minunată! Există peste douăzeci de mănăstiri răspândite pe munte, şi noi am vizitat jumătate dintre ele. În limba bulgară noi numim Muntele Athos: Sveta Gora, adică pădurea sfântă. Am vizitat mănăstiri bulgare, iugoslave, ruseşti, etc... am văzut icoane extraordinare. Câtă splendoare! Le-am fotografiat, le-am filmat. Şi călugării erau atât de ospitalieri, de simpatici, nu mai vroiau să ne lase să plecăm. Insistau mereu să ne ofere dulceaţă, rahat, cafea... Şi chiar rachiu. Dacă am fi acceptat, nu am mai fi găsit niciodată drumul spre vapor!...

Dar să revenim la. Patmos. Pe parcursul  vizitei, m-am bucurat de frumuseţea acestei ţări, o frumuseţe simplă, căci există puţină vegetaţie pe insulă. Mai ales atmosfera este extraordinară, ca şi cum spiritul sfântului Ioan a pătruns în profunzimea pământului şi a locuitorilor săi. Chiar după două mii de ani, în ciuda atâtor vizitatori, împotriva turismului care distruge, în general, totul, şi care transformă peste tot starea de spirit a oamenilor simpli, naturali, deschişi, călduroşi, introducând în ei cele mai rele aspecte ale vieţii modeme, Patmos rămâne un loc excepţional.

Da, chiar şi locuitorii din Patmos au fost pentru mine un motiv de uimire: strălucirea privirii lor, simplitatea comportamentului te fac să simţi că este cu adevărat un loc aparte pe pământ. Niciodată nu am mai întâlnit o populaţie asemănătoare, capabilă să manifeste atâta iubire, bunătate, sinceritate, generozitate, fraternitate. Da, spiritul lor este atât de fratern, de mistic, de religios, de profund! S-ar spune că aici nu există nici o persoană răutăcioasă, necinstită. I-am văzut aproape pe toţi locuitorii, de la aceia care ne-au dus valizele până la călugări, la episcopi, şi toţi au fost extrem de ospitalieri, de călduroşi, încât vă asigur că nu am suficiente cuvinte pentru a mă exprima. Merită strădania să faceţi această călătorie pentru a-i cunoaşte. înfăţişările lor radiau pace, fericire, lumină. Da, emana din ei o lumină, simţeam şi le vedeam aura.

Într-o zi, în camera mea de hotel, am meditat, arzând tămâie, pentru a putea pune unele întrebări lumii invizibile. Apoi, am plecat împreună cu prietenii care mă însoţeau într-o plimbare pe coline. Şi iată că, pe marginea drumului am zărit o femeie, foarte simplă în aparenţă, chiar săracă, dar cu o privire minunată. Stătea acolo ca şi cum ne-ar fi aşteptat. Când am ajuns în dreptul ei, s-a apropiat de mine, mi-a sărutat mâna cu mult respect şi mi-a spus câteva cuvinte în limba greacă pe care apoi însoţitorii mei mi le-au tradus. Iar ceea ce mi-a spus, a fost răspunsul întrebării puse de mine. Cerul a folosit-o pe această femeie pentru a-mi răspunde. Eram atât de fericit!

Da, pentru că vorbele ei erau profetice, îmi dădeau răspunsul Cerului la ceea ce întrebasem. Pentru Cer este foarte uşor să vă dea răspunsuri prin intermediul unei păsări, unui câine, unui cal, şi evident prin intermediul unei fiinţe umane. Problema este că nu reuşim întotdeauna să descifrăm prea bine, să înţelegem sensul, dar răspunsurile există, nu suntem niciodată lăsaţi fără a le primi. Iar acela dat în acea zi de Cer, mi-a produs o mare bucurie. Apoi am mers şi am vizitat şi alte locuri minunate de pe insulă.

Există într-adevăr ceva special la Patmos. Multe persoane cu care am vorbit se exprimau într-un limbaj pe care nu-l mai auzisem până atunci în alt oraş, în altă ţară: un limbaj mistic,  un limbaj spiritual, cu fraze de o înţelepciune şi de o profunzime extraordinară. Şi n-am mai întâlnit niciodată preoţi şi călugări atât de amabili, de luminoşi. Au venit să mă vadă şi am avut lungi conversaţii.

Şi câtă bucurie să-ţi încrucişezi privirile pe stradă cu aceşti oameni: priviri pline de respect, de încredere, de iubire... Iată un pământ unde oamenii sunt fericiţi, un pământ nevinovat, curat... Să fie binecuvântat!