Egregorul porumbelului pacii de Omraam Aivanhov

Fiecare grupare, fiecare mişcare religioasă, politică, artistică, fiecare ţară, formează un „egregor”. Un egregor este o fiinţă psihică emanată de o colectivitate, formată din gândurile, dorinţele, fluidele tuturor membrilor care lucrează în acelaşi scop. Fiecare egregor are culorile sale, formele sale particulare: pentru Franţa, cocoşul, pentru Rusia, ursul, etc...

Dar nici cocoşul, nici ursul, nici tigrul sau dragonul nu vor rezolva problemele lumii întregi. Adesea, egregorurile se opun unul altuia în lumile subtile; anumiţi clarvăzători văd aceste ciocniri de egregoruri şi puţin timp, după aceea, războaiele izbucnesc pe pământ între oameni... Trebuie, deci, ca acum întreaga omenire să formeze egregorul porumbelului care aduce pacea.

Cap. 1 - Pentru o mai bună înţelegere a păcii

Am asistat într-o zi la o dezbatere publică despre pace. Multe personalităţi cu înaltă calificare, instruite, inteligente, simpatice, amuzante chiar, au luat cuvântul. Mulţumită lor, am aflat că pacea este starea cea mai favorabilă pentru toată omenirea, în timp ce războiul este cel mai mare rău. Într-adevăr, am fost încântat, mi-am spus chiar: „Fiindcă am înţeles, în sfârşit, binefacerile păcii, este evident că omenirea va fi salvată!”

Dar aş fi vrut, totodată, să aud în ce manieră se va instala această pace. Mai mulţi vorbitori şi-au expus proiectele. Unul dintre ei a propus înființarea unei poliții mondiale care ar împiedica ţările să poarte război. Ideea e minunată, dar cum s-o pui în practică? Acest proiect m-a dus cu gândul la fabula lui La Fontaine unde șoarecii ţineau sfat pentru a găsi mijlocul de a se apăra de pisică. După multe discuţii, cel mai bătrân şoarece prezenta soluţia: trebuie, spunea el, să agăţăm un clopoțel la gâtul pisicii şi în acest fel o vom auzi venind de departe. Această soluţie minunată a fost primită cu aplauze. Din nefericire, nu se va găsi niciodată şoarecele, atât de curajos pentru a agăţa clopoțelul la gâtul pisicii. Exact acest lucru se întâmplă cu proiectul poliţiei mondiale. Unde se găseşte o forţă internaţională îndeajuns de cinstită şi imparţială pentru a îndeplini această funcţie, şi apoi cum s-o impunem celorlalte naţiuni?

Un alt vorbitor a explicat că pacea nu se va obţine decât prin federalism, şi s-a lansat în tot felul de teorii din care nimeni n-a înţeles mare lucru. Un al treilea a luat cuvântul pentru a acuza Statul de a abuza de puterea sa şi de a transforma pe cetăţeni în sclavi... În fine, după ce am ascultat încă mulţi vorbitori, am fost obligat să conchid că pacea nu va putea veni prea repede, întrucât nimeni nu o înţelege şi nu ştie cu adevărat ce este.

Numai un punct de vedere iniţiatic poate lămuri problema, căci pentru a realiza pacea, trebuie să ai o bună cunoaştere a fiinţei omeneşti. Veţi spune: „Oh, fiinţa omenească, o cunoaştem!“ Nu, nu se cunoaşte încă structura sa psihică cu diferitele ei corpuri subtile, care au fiecare nevoi bine definite, aspiraţii de satisfăcut. Şi mai ales nu se cunoaşte fiinţa omenească aşa cum am prezentat-o noi, cu cele două naturi ale sale, Eul inferior şi Eul superior, Personalitatea şi Individualitatea... Ei bine, atât timp cât cei care doresc pacea nu cunosc această ştiinţă, pacea nu va veni niciodată în lume. Pentru moment, se pot observa peste tot oameni înverșunați acuzându-se reciproc de a fi factori de război. Astfel îşi imaginează ei că lucrează în favoarea păcii. Pentru unii, cei bogaţi sunt vinovații, pentru alţii, sunt intelectualii, oamenii politici şi savanţii. Credincioşii acuză pe cei care nu aparţin bisericii lor că sunt eretici care duc omenirea la pieire, iar necredincioșii îi acuză pe credincioşi de fanatism... Observaţi şi veţi vedea că întotdeauna prin suprimarea a ceva exterior lui, lucruri sau oameni, fiecare crede că poate instala pacea în lume. Şi aici e greşeala. Chiar dacă s-ar suprima armata şi tunurile, a doua zi oamenii vor inventa alte mijloace pentru a se ucide.

Pacea este o stare interioară şi nu se va obţine niciodată suprimând ceva ce ar veni din exterior. Cauzele războiului trebuie suprimate mai întâi în interiorul fiecăruia. Să luăm un exemplu simplu. Un om consumă la o masă bogată cârnaţi, jambon, pui, udaţi din belşug cu vin bun. După masă îşi spune: „Acum voi căuta un loc liniştit pentru odihnă”. Găseşte, în sfârşit, un loc liniştit, dar în sinea lui simte ceva care începe să se mişte. Ia o ţigară, fumează, apoi se întinde gândindu-se că ar fi plăcut să aibă o femeie frumoasă lângă el. Unde să o găsească? La vecin, bineînţeles. Există un zid, dar acesta nu înseamnă nimic, el sare peste el. Vă închipuiţi urmarea poveștii... Nu mai este cazul să vorbim despre pace!...

Pacea nu este o stare pe care o putem obţine mecanic. Dacă veţi căuta pacea menţinând în voi condiţii de tulburare şi excitare, nu o veţi găsi niciodată.

Pacea este un rezultat, o consecinţă, ea determină ca toate funcţiile şi activităţile interioare şi exterioare ale omului să fie perfect echilibrate şi armonizate. Trebuie, deci, să cunoaştem mijloacele şi metodele capabile de a produce pacea, şi aceasta este o ştiinţă întreagă.

Din momentul în care întreţine în el anumite dorinţe, anumite pofte, omul, orice ar face, nu poate să fie în pace, căci prin aceste dorinţe şi pofte a introdus în forul lui interior, deja, germenul dezordinii. Să luăm exemplul unui hoţ: automat, el gândeşte că poate a fost văzut de cineva şi nu se poate opri să-şi închipuie tot ceea ce i s-ar putea întâmpla: va fi urmărit, arestat, închis... Nu este sigur că nu a fost văzut de cineva, că nu a lăsat câteva urme sau că nu a făcut câteva gesturi care pot dezvălui pungăşia sa, şi nu mai este liniştit: pierde pofta de mâncare, somnul, şi nu gândeşte decât să se ascundă.

Un altul a împrumutat bani promiţând să-i înapoieze, dar cum este incapabil să se abţină puţin pentru a aduna această sumă, nu îi înapoiază, şi iată-l urmărit de creditorul său, de care nu mai ştie cum să scape...

Un altul aruncă câteva cuvinte grele şi jignitoare unui prieten şi îşi face astfel un duşman.

Iată, încă o dată în plus, cum se evaporă pacea. Inutil să continui, se pot găsi sute de exemple. Ei da, oamenii fac întotdeauna proba unui talent nemaipomenit în a-şi pierde pacea.

Dacă aveţi o haită care latră în spatele vostru pentru că aveţi datorii, pentru că aţi furat, prădat, sau pentru că nu v-aţi ţinut promisiunile, cum mai vreţi, atunci, să aveţi pace? „Fugind de creditorii mei”, veţi răspunde. De acord, dar creditorii care sunt în voi, îndoielile, remuşcările care vă urmăresc, cum să fugiţi de ele? Argumentând astfel, înseamnă să fii lipsit de ştiinţa şi cunoştinţele veritabile. Nu vă amăgiți cu iluzii, gândul nu vă va lăsa deloc în pace. În aparenţă este foarte uşor să obţii pacea: este suficient să mergi pe piscul muntelui unde domnesc liniştea şi singurătatea. Dar, iată, ca şi aici omul nu găseşte pacea. Pentru ce? Pentru că a luat cu el un tranzistor în cap, da, un tranzistor de care nu se separă niciodată şi care merge în continuu... Şi ce aude... Adesea, acest tranzistor este conectat la staţiile infernului unde se află, de asemenea, muzică, dar ce fel de muzică, ce vacarm. Şi totuşi este acolo pe piscuri, e linişte. Da, exteriorul este calm, dar interiorul, acolo furtunile şi uraganele bântuie. Atunci, cum să obţinem pacea?

Toată lumea ştie că trupul omenesc este constituit dintr-un mare număr de organe legate între ele. Fiecare face o muncă specifică, dar toate trebuie să fie în concordanţă, în armonie, dacă nu, vor apare dezordini sau, ceea ce în muzică numim disonanţe. Omul nu poate fi în bună sănătate şi pace decât cu condiţia ca toate organele sale să lucreze dezinteresat, impersonal, pentru binele organismului întreg. Dar această sănătate, această pace nu sunt încă decât stări pur fizice.

Pentru a avea pacea sufletului şi a spiritului trebuie mers mult mai sus, trebuie ca toate elementele care constituie celălalt organism, organismul psihic, să vibreze de asemenea la unison, fără egoism, fără dezacorduri, fără idei preconcepute, ca şi organele organismului fizic. Pacea este, deci o stare de conştiinţă superioară. Numai că, deoarece ea este dependentă de sănătatea organismului nostru şi cele mai mici necazuri care apar pot compromite armonia noastră psihică, trebuie ca, aceste două organisme, fizic şi psihic, să fie în armonie, pentru ca pacea să se instaleze complet.

Pacea aşa cum este înţeleasă, în general, nu este pacea veritabilă. Dacă, timp de câteva minute sau ore nu simţiţi în interior agitaţie sau necaz, aceasta nu este pace, căci nu este o stare durabilă. Adevărata pace, odată instalată nu o mai puteţi pierde. Da, pacea nu înseamnă numai să te simţi bine, calm şi fără griji un moment, este ceva mult mai profund, mai preţios...

Pacea, v-am spus-o, este un rezultat. Când instrumentele unei orchestre sunt perfect acordate, când toţi muzicienii, lucrând cu toate puterile şi cunoscând şeful care îi dirijează, îl iubesc şi i se supun, atunci rezultă o extraordinară armonie. În fiinţa omenească, pacea este, de asemenea, o armonie, un acord perfect între elemente, forţe, funcţii, gânduri, sentimente, activităţi.

Această pace profundă, inexprimabilă, este foarte greu de obţinut pentru că îţi trebuie pentru aceasta voinţă, răbdare, dragoste şi o mare ştiinţă. Atunci când discipolul începe să înveţe şi să înţeleagă natura şi proprietăţile fiecărui element, gând, sentiment, dorinţă, în scopul de a nu introduce niciodată în el ceea ce ar putea tulbura armonia sa interioară, şi în fine, atunci când reuşeşte să elimine din organismul său tot ceea ce nu vibrează la unison, atunci şi numai atunci obţine pacea.

Dacă fumaţi, dacă mâncaţi şi beţi orice, introduceţi în organismul vostru anumite elemente nocive care vă îmbolnăvesc şi nu veţi putea avea pace.

Dacă vă dor dinţii, dacă aveţi colici sau palpitaţii, cum vreţi să aveţi pace? Aţi introdus în voi particule care provoacă obstrucții sau fermentaţii şi trebuie acum să le eliminaţi. Aceeaşi lege operează pe partea psihică. Atât timp cât ignoraţi natura sentimentelor voastre, a gândurilor, dorinţelor, pasiunilor, instinctelor, şi le respiraţi hrănindu-vă din ele, fără a şti dacă vă fac bine său rău, nu veţi avea niciodată pace.

Pacea este, deci, consecinţa unei ştiinţe profunde asupra naturii elementelor cu care omul se hrăneşte în toate planurile. Şi cu această ştiinţă, bineînţeles, aşa cum mi-am spus, trebuie o mare atenţie, o voinţă puternică pentru a nu lăsa niciodată să apară elemente perturbatoare. Dacă iniţiaţii dau o asemenea importanţă purităţii, este pentru că ei au verificat demult că, la cea mai mică impuritate în corpul lor fizic, în sentimentele sau gândurile lor, pierdeau imediat pacea.

Pacea, mi-am spus-o deja, este rezultatul unei armonii între toate elementele care constituie omul: spirit, suflet, intelect, inimă, voinţă şi corpul fizic. Şi dacă este aşa de greu de obţinut, este pentru că aceste elemente sunt rar în armonie. Un om are gânduri lucide, inţelepte, dar iată că inima sa unde a alunecat, un sentiment inferior, îl împinge să facă nebunii. Sau, este animat de cele mai frumoase dorinţe, însă voinţa sa e paralizată.

Cum vreţi ca între aceste contradicţii să se simtă în pace? Pacea este ultimul lucru pe care omul îl poate obţine. Dar când, după tot felul de suferinţe şi lupte, de eşecuri şi victorii, ajunge, în sfârşit, să facă să triumfe natura să divină asupra tuturor revoltelor şi vacarmelor naturii sale inferioare, atunci şi numai atunci poate găsi pacea. Mai înainte, se întâmplă poate, să trăiască minute delicioase, dar aceasta nu va dura. Şi astfel auzim mulţi oameni plângându-se: „Mi-am pierdut liniştea, pacea.”

Pacea, veritabila pace, este imposibil de pierdut. Se pot produce, din când în când câteva agitaţii, dar nu sunt decât mişcări superficiale: în interior, în profunzime pacea există.

Este ca oceanul a cărui suprafaţă este tot timpul agitată de valuri şi spumă, dar departe de suprafaţă, în profunzime, domneşte pacea. Când aţi ajuns să aveţi în voi adevărata pace, tulburările care se pot produce la exterior nu vă mai ating, vă simţiţi protejaţi ca într-o fortăreaţă. Se spune în Psalmul 91: „Domnul este locul meu de adăpost şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare”. Turnul de scăpare, este Eul superior.

Atunci când veţi atinge acest punct, piscul fiinţei voastre, atunci veţi cunoaşte pacea. Această pace este o senzaţie divină, inexprimabilă. Dar, înainte de a ajunge la această stare, câte victorii va trebui să obţineţi asupra tendinţelor voastre inferioare.

Pacea provine, deci, dintr-o armonie, dintr-o consonanţă absolută între toţi factorii şi elementele care constituie fiinţa omenească. Aş adăuga: această armonie nu poate exista decât atunci când toate elementele sunt purificate. Dacă ele nu se acordă înseamnă ca s-au strecurat în ele impurităţi. Când un om a consumat un aliment care nu îi convine deloc, el nu se simte bine, devine irascibil: dar dacă ia un purgativ, totul e în ordine. Impurităţile disturbă pacea. Deci, pentru a obţine pacea, primul lucru este să lucrezi pentru purificare, să elimini toate materialele care împiedică buna funcţionare a intelectului, a inimii şi a voinţei. Un veritabil Iniţiat a înţeles numai un singur lucru: că esenţialul, este de a deveni pur, pur ca un lac de munte, pur ca cerul albastru, pur precum cristalul, pur ca lumina soarelui... Cu această puritate va putea obţine tot restul. Evident, nu se poate realiza aşa uşor puritatea, dar cel puţin trebuie înţeleasă, după aceea iubită şi dorită din toată fiinţa, şi în sfârşit încercat a fi realizată.

Când se produc dezordini în corpul fizic, în inima voastră sau în gândire, să ştiţi că aţi absorbit elemente impure, şi impure poate însemna simplu: străine. Impurităţile sunt materiale nedorite, pentru că sunt străine organismului uman. Aceste materiale nu sunt, poate, impure prin ele însele, dar sunt considerate impure pentru că prezenţa lor în organism provoacă perturbaţii. Sunt deci nocive, şi trebuie eliminate. Dacă sunteţi bolnav sau chinuit, este pentru că aţi permis unei impurităţi să între în voi sub forma unui gând, sentiment sau altceva.

Fiecare impuritate, fie în planul mental, fie în planul astral sau în planul fizic, aduce necazuri. Şi când spun „necazuri”, răul este încă mai mic, pentru că impurităţile pot, de asemenea, produce otrăvirea, intoxicarea şi chiar moartea.

Este deci necesară purificarea în toate planurile: în planul fizic prin băi, curăţenie, posturi, etc, şi în planul psihic prin rugăciune, meditaţie şi alte exerciţii spirituale. Numai în aceste condiţii veţi obţine pacea veritabilă.

Când omul va ajunge să fie destul de vigilent pentru a-şi păstra intact regatul, acest regat care îl reprezintă pe sine insuşi, atunci numai va obţine o pace stabilă şi durabilă. Şi ce va reprezenta această pace? O fericire de nedescris, o simfonie fără sfârşit, o stare de conştiinţă sublimă unde toate celulele se scaldă într-un ocean de lumină, înoată în ape vii şi se hrănesc cu ambrozie... Trăieşte dar, într-o astfel de armonie încât tot Cerul se reflectă în el, începe să vadă toate splendorile pe care nu le-a văzut înainte, pentru că era prea îngrijorat, prea agitat şi pentru ca privirea sa interioară şi chiar exterioară, nu se putea fixa spre lucruri pentru a le vedea. Singură pacea permite de a vedea şi înţelege prezenţa realităţilor subtile, de aceea Iniţiaţii, care au ajuns să guste pacea veritabilă, descoperă minunile universului.

Majoritatea oamenilor nu caută decât ceea ce este trecător, iluzoriu şi care le va aduce decepţii şi necazuri. Dar este greu pentru ei să înţeleagă aceasta. Pentru a înţelege, trebuie să suferi, să fii decepţionat... Trebuie cu adevărat să atingi limita, disperarea, pentru a înţelege că ceea ce ţi-ai dorit nu aduce nici pacea, nici împlinirea, nici gloria, nici puterea, nu aduce nimic. Dar, este imposibil a explica aceasta tuturor acelor care sunt încă tineri. Trebuie să fii vârstnic, foarte vârstnic interior sau exterior, pentru a te ataşa la singurele bogăţii eterne. Cel ce este tânăr se joacă încă cu păpuşi, soldaţi de plumb şi castele de nisip; vârsta nu îi permite să se preocupe de lucruri serioase, dar când se va maturiza va abandona totul pentru realizări grandioase şi va cunoaşte pacea.

Pacea se instalează numai când toate celulele vibrează la unison într-o idee sublimă şi dezinteresată. De aceea înţelepţii au dreptate când spun că nu veţi putea cunoaşte pacea atât timp cât nu veţi introduce în celulele voastre, în toată fiinţa, gânduri de dragoste, mai precis compasiune, generozitate, iertare, abnegaţie. Nu veţi putea, căci numai aceste gânduri aduc pacea. Când aveţi ceva de reproşat aproapelui vostru, când nu îl veţi putea ierta şi vă veţi chinui pentru a şti cum să vă răzbunaţi... sau atunci când cineva v-a împrumutat bani şi vă gândiţi tot timpul că va veni să-i ceară, nu este posibil să obţii pacea, aceste gânduri fiind prea personale, prea egoiste. Şi chiar dacă sunteţi liniştiţi pentru câteva minute sau ore, nu este încă pace, este puţină odihnă, o acalmie (acest fel de pace îl pot obţine chiar şi oamenii răi), după care, din nou, sunteţi luaţi de grijile şi neliniştile voastre.

 Pacea veritabilă este o stare spirituală care nu poate fi pierdută odată obţinută. Când aveţi dorinţa de a împlini voinţa Domnului, adică de a deveni un binefăcător al umanităţii, de a iubi pe toţi oamenii, de a-i servi, ierta, această idee face să vibreze la unison toate particulele fiinţei voastre şi în acel moment veţi gusta pacea. Şi acea pace, când o veţi obţine, vă urmăreşte peste tot: aţi simţit-o ieri, astăzi este încă acolo, toată ziua... şi mâine, de cum v-aţi sculat, ea va aşteaptă.

 Sunteţi uimiţi să constataţi că nu mai aveţi nevoie de a face eforturi pentru a o găsi. Înainte, pentru a vă linişti, eraţi obligaţi să vă concentraţi mult timp, de a vă ruga, cânta sau chiar de a lua câteva tranchilizante, acum nu mai este necesar, pacea este acolo, în voi.

 Lucraţi, deci, mult timp asupra acestei idei, de a iubi, de a face bine, de a ierta totul... până când ea va deveni atât de puternică încât să umple toate celulele voastre care vor începe să vibreze la unison cu ea. Atunci pacea nu vă va mai părăsi deloc, şi chiar dacă anumite evenimente vă vor tulbura, privind în voi înşivă veţi descoperi că pacea este acolo, orice s-ar întâmpla. Căci, nu mai este ca înainte, o linişte, un calm fabricat, impus, care nu durează decât timpul eforturilor voastre pentru a o menţine... Este o stare care face parte, să-i spunem aşa, din noi.

 Aţi văzut animalele sălbatice? Cât timp îmblânzitorul este acolo, ele par a se înţelege, dar imediat ce acesta pleacă, ele se aruncă din nou, unele contra altora pentru a se sfâşia. Şi copiii într-o sală de clasă: atât timp cât profesorul este acolo, ei stau liniştiţi la locurile lor, dar când acesta iese, ei se agită, strigă, se ciondănesc. La fel se întâmplă cu celulele organismului: atât timp cât faceţi eforturi pentru a le stăpâni, ele acceptă să se calmeze puţin, dar imediat ce lipsiţi, adică vă gândiţi în altă parte, necazurile reîncep. Trebuie deci, să vă ocupaţi de ele, să calmaţi, să curăţaţi, să le hrăniţi, ca şi cum ar fi copiii voştri, elevii voştri. Da, şi atunci când veţi ajunge să le instruiţi, când ele vor şti foarte bine să-şi facă treaba fără certuri şi discuţii între ele, atunci pacea va veni.

 În tot cazul, să nu vă închipuiţi niciodată că schimbând locuinţa, prietenii, profesia, cărţile, ţara, religia... sau femeia, veţi avea pacea. Pacea nu depinde deloc de aceste schimbări. O mică linişte, un răgaz, da, dar imediat după acestea, acolo unde veţi fi, alte frământări vă vor asalta, pentru că nu aţi înţeles că pacea depinde numai de o schimbare în modul de a gândi, simţi sau acţiona. Schimbaţi aceasta şi chiar dacă veţi rămâne în aceleaşi locuri, în aceleaşi dificultăţi, veţi avea pacea. Pentru că pacea nu depinde exclusiv de condiţii exterioare, pacea vine din interior şi ea ţâşneşte, vă invadează în ciuda turbulențelor şi trepidaţiilor din lumea întreagă. Este ca un fluviu care coboară din înalt. Şi când posedaţi această pace, sunteţi capabili de a o revărsa, de a o răspândi ca ceva real, grăitor, faceţi o muncă asupra lumii întregi aducând şi altora pacea.

 Câţi oameni nu spun acum că lucrează pentru pacea lumii dar, în realitate, ei nu fac nimic pentru ca această pace să se instaleze cu adevărat? Cuvinte numai... Ei crează asociaţii în favoarea păcii, dar numai pentru a se vedea, invita, pentru a primi decoraţii. Viaţa lor însă nu este o viaţă pentru pace. Ei nu s-au gândit niciodată că mai întâi toate celulele corpului lor, toate particulele fiinţei lor fizice şi psihice trebuie să trăiască după legile păcii şi armoniei, înainte de a emana acea pace pentru care, pretind ei că lucrează. În timp ce scriu despre pace şi se adună pentru a vorbi despre pace, ei continuă să alimenteze războiul în ei, căci sunt, fără încetare, pe cale să lupte contra unui lucru sau altul. Atunci, ce fel de pace pot ei să ne aducă? Pacea, omul trebuie mai întâi s-o instaleze în el insuşi, în actele lui, în sentimentele şi gândurile sale. Numai în acel moment el lucrează cu adevărat pentru pace.

Cap. 2 - Avantajele unificării popoarelor

Câte ţări mari, care formează acum o unitate, erau formate nu cu mult timp în urmă, din state separate care se războiau între ele. Într-o zi ele au înţeles ca unitatea era preferabilă şi, după ce s-a făcut, ele au devenit veritabile puteri. Dar este încă o etapă insuficientă, căci fiecare din aceste ţări ce reprezintă realmente o putere reală, simte că vecinul îi face concurenţă: este neliniştită, celălalt la fel, şi iată-le deci pregătindu-şi armamentele. Atunci, cum credeţi că se va sfârşi aceasta? Printr-o distrugere reciprocă.

 Toate ţările trebuie să înţeleagă deci că a venit momentul pentru o unitate mult mai vastă, mult mai largă: toate statele de pe Pământ trebuie să se unească şi această unificare, ca şi în organismul uman, va produce sănătatea, bunăstarea, forţa. Omenirea n-a ajuns încă să fie sănătoasă: ea este bolnavă, canceroasă pentru că filozofia separării domneşte peste tot. Fiecare încearcă să lucreze numai pentru ţara sa, pentru familia sa, pentru el însuşi. Ei bine, această tendinţă va crea mereu complicaţii şi războaie, căci în această împărţire vor există totdeauna interesele unora sau altora care vor fi rănite. Trebuie acum simplificate lucrurile, convinse ţările lumii întregi că, dacă acceptă să se unească, toţi oamenii vor trăi mult mai bine: nimănui nu-i va lipsi nimic, toţi vor trăi în abundenţă, liberi să călătorească, să se întâlnească, să se iubească, să se distreze, să creeze.

 În trecut, când omul nu era în stare să-şi lărgească orizontul conştiinţei în afara intereselor castei sale, tribului sau naţiunii sale, ideile de separare îşi aveau raţiunea lor de a exista. Chiar mari Iniţiaţi, ca Moise, de exemplu, au întreţinut aceste idei, că trebuie luptat împotriva popoarelor străine, şi Moise însuşi lua parte la aceste războaie. În acea epocă era imposibil de a face înţeleasă dragostea fraternă şi necesitatea unei familii universale. Dar acum, este altfel, şi cu rapiditatea mijloacelor de comunicare şi informare, pământul a devenit, deodată, atât de mic încât este momentul pentru oameni să înţeleagă că trebuie să suprime frontierele şi să se unească, pentru ca lumea întreagă să devină o familie. Se duce război, dar pentru a apăra ce? Priviţi cum toţi se încăpăţânează să apere o stare de lucruri care este destinată dispariţiei. Curând vor fi ruşinaţi să descopere cât de mărginit era punctul lor de vedere.

Totuşi, la ora actuală se constată că o întreagă muncă se încheagă în conştiinţe, şi veţi vedea cum se va intensifica, graţie, dacă nu adulţilor, atunci tinerilor. Căci deja, se observă cum tinerii îi obligă pe adulţi să-şi lărgească concepţiile, să renunţe la rasism, naţionalism, la intoleranţă: ei nu mai pot suporta aceste idei înguste care sunt la originea tuturor războaielor. Da, vine un tineret care va zdruncina din temelii totul în lume: atât în Rusia cât şi în America, el va săvârşi o revoluţie formidabilă.

Conducătorii politici îşi închipuie, de multe ori, că destinul unei ţări este în mâinile lor. Poate, câtva timp, pot să aibă această iluzie, dar aceasta nu durează. Toţi aceia care au crezut că totul depindea de ei au sfârşit rău. Tiranii sfârşesc întotdeauna rău: fac să cadă câteva capete, şi apoi într-o zi, va cădea capul lor, într-o manieră sau alta. Căci, în realitate, nu oamenii cât de puternici ar fi ei dirijează destinul omenirii, ci foarte înalte Entităţi invizibile care observă şi controlează cursul evenimentelor.

Priviţi toate aceste imperii formidabile care au făcut să tremure lumea, şi care au dispărut, îngropate în pulbere sau în nisipurile deşertului. Da, există alte Inteligenţe, alte Forţe care lucrează într-un scop pe care noi nu îl cunoaştem. Trebuie deci ca oamenii să încerce să înţeleagă şi să fie mai smeriţi, dacă nu, mai devreme sau mai târziu, îşi vor sparge capul. Chiar şi societăţile secrete care credeau că vor domina lumea, n-au ajuns niciodată s-o facă, şi multe dintre ele au şi dispărut astfel. În timp ce, acei care urmează proiectele Divinităţii, marii Iniţiaţi, chiar dacă au fost adesea călcaţi în picioare şi masacraţi, idealul lor, acesta n-a dispărut niciodată. Căci proiectele Divinităţii înseamnă totdeauna mântuirea omenirii, eliberarea, fericirea sa, şi ele se vor realiza!

Dragii mei fraţi şi surori, Fraternitatea Albă Universală este aici pentru a reaminti oamenilor că sunt copiii aceluiaşi Tată, Dumnezeu, care le dă viaţă, şi a aceleiaşi Mame, natura. Atunci, pentru ce să se măcelărească? Pentru ce să lupte unii contra altora? Este monstruos, lipsit de sens. Vedeţi, nu putem obiecta cu nimic la aceasta. Acceptând acest adevăr, nu mai putem continua să ne separăm, să ne detestăm, nu este logic. Trebuie să trăim în concordanţă cu acest adevăr, sau atunci trebuie decis să-l refuzăm, va fi mai corect aşa. Când nu ai nici acelaşi tată, nici aceeaşi mamă, în cel mai rău caz este permis a te lupta, dar să faci ca mulţi creştini care, afirmând această credinţă, se măcelăresc între ei şi îi măcelăresc şi pe alţii, atunci aceasta nu mai merge, este o contradicţie formidabilă!

Dumnezeu este deasupra consideraţiilor despre rase, naţionalităţi sau popoare. El dă viaţă tuturor. El nu i-a creat pe oameni pentru a fi, înainte de toate, arieni sau semiţi, slavi sau arabi, chinezi sau americani, El i-a creat, atâta tot. Doar ei, din cauza condiţiilor lor de evoluţie, n-au putut face altfel decât să se împartă în clanuri, familii, societăţi, ţări. Dar într-o zi toate aceste distincţii care provoacă atâtea ostilităţi vor dispare, şi oamenii se vor simţi toţi cetăţeni ai lumii. Iată ce este de salutat şi de dorit. Care este omul politic să pretindă contrariul? Să vină să mă găsească şi îi voi arăta matematic, ştiinţific, istoric că anumite moduri de a vedea lucrurile sunt perimate.

 Cu câteva decenii în urmă, francezul care ar fi îndrăznit să preconizeze o reconciliere cu germanii ar fi fost împuşcat. Acum, când este o idee dobândită, nu se mai împuşcă nici francezii, nici germanii; ei îşi întind mâinile, îşi fac vizite, se iubesc şi chiar aduc pe lume grămezi de mici franco-germani. Atunci, de ce n-ar fi o reconciliere între toate celelalte popoare? Germanii şi francezii au devenit prieteni, bine, am înţeles, dar aceasta n-a schimbat mare lucru: alţi duşmani aşteaptă la pândă momentul de a-i înghiţi. Trebuie deci făcută o unitate mult mai vastă pentru a putea scăpa cu adevărat de toate pericolele. Dacă nu, sărmanii oameni, nici armele, nici diplomaţiile lor nu îi vor salva. Dar în curând, în faţa ameninţărilor care vor plana peste omenire, toţi vor fi obligaţi să-şi întindă mâna.

 Evident, Marte, instinctul de agresivitate va exista totdeauna, de aceea omul va simţi tot timpul nevoia de a se lupta şi de a obţine victorii. Scopurile şi mijloacele se vor schimba, dar nevoia, tendinţa nu vor dispare. Omul are dreptul de a declara război lumii intregi pentru că este o trebuinţă pe care natura a pus-o în el. Da, are dreptul, dar numai cu armele dragostei şi luminii. În viitor, războiul aşa cum există astăzi sub forme atât de devastatoare va dispare: oamenii vor înţelege cât de costisitoare sunt aceste războaie, în toate domeniile, şi vor înceta să se măcelărească. Dar oricum instinctul războinic va persista.

 Inteligenta cosmică, ea însăşi, nu vrea ca el să se stingă; oamenii vor continua să se bată, dar sub alte forme şi instigatorul, în loc să-i distrugă pe alţii, le va da viaţa, bogăţia, lumina, dragostea. Şi va fi atât de frumos. Vor exista deci totdeauna bătălii, dar de un alt fel, ca bătăliile care se duc în spaţiu între stele şi sori care îşi lansează fără încetare săgeţi de lumină.