PDF Orasul decazut de Olivia Manning carti aventura istorice

PARTEA I

Cutremurul

CAPITOLUL 1

Harta Franţei dispăruse din fereastra Biroului German de Propagandă şi în locul ei apăruseră Insulele Britanice. Se liniştiseră cu toţii. Le părea rău, desigur, că următoarea vic­timă trebuia să fie vechea lor aliată, dar decît să fi fost România însăşi... La sfîrşitul lui iunie Bucureştii erau un oraş fierbinte, uscat şi plin de praf. Iarba se veştejea prin grădinile publice. La şosea, frunze de tei şi de castan, răscolite parcă de suflul unui furnal, se răsuceau veştede ca nişte hârtii şi începeau să cadă, ca la venirea toamnei. Fiecare dimineaţă începea cu o lumină albă, violentă, strecurîndu-se printre obloane şi transperante. Cînd îşi mîncau micul dejun prin balcoane, oamenii simţeau în aer mirosul căldurii. La amiază, discul solar părea că se împrăştie pe cer, ca un lingou într-o baie de argint topit. Drumurile tîrîndu-se spre aeroport ridi­cau pîlpîiri de miraj. Te dureau ochii de atîta lumină. După-a- miaza, aerul fierbinte părea că se adună între faţadele înalte ale clădirilor, solidificat prin ocrul norilor de praf. Oamenii dormeau amorţiţi de căldură. în timpul pauzei de prînz, tram­vaiele erau înţesate de funcţionari grăbindu-se spre dormi­toarele umbrite de acasă. Pe la 5, cînd atmosfera era mai suportabilă, birourile se deschideau din nou, iar cei bogaţi şi cei fără de slujbă aşteptau să vină seara.

Seara s-au răspîndit şi zvonurile despre ultimatum. Străzile erau pline de oameni plimbîndu-se în amurgul tim­puriu. Trecătorii, aruncînd cîte o privire la harta din vitrina Biroului German de Propagandă, făceau speculaţii despre posibila rezistenţă a britanicilor, cînd deodată au aflat de pre­tenţiile Rusiei şi Marea Britanie a fost pe loc uitată.

Desigur, cererea nu fusese încă anunţată oficial. Ziarele de seară nici nu aminteau de ea. Ca în toate cazurile grave, autorităţile încercau să păstreze secretul, dar în Bucureşti nimic nu putea să rămînă ascuns prea multă vreme. Abia transmisese ministrul sovietic ultimatumul, că ziariştii străini de la Athenee Palace şi aflaseră detaliile. Rusia cerea retro­cedarea Basarabiei şi a unei părţi din Bucovina, asupra căreia nu avea nici un drept. Ultimatumul era valabil pînă a doua zi, la miezul nopţii. La cîteva minute după anunţarea lor în hotel, ştirile au ajuns pe străzile înţesate de oameni, făcînd înconjurul restaurantelor şi cafenelelor. Capitala era în fier­bere; temerile iniţiale se transformaseră într-o adevărată panică. Toţi păreau cuprinşi de isterie.

In seara aceea, Guy Pringle, profesor de engleză la Universitate, se afla la Mavrodaphne, cu soţia sa, Harriet. Cineva a intrat, strigînd. Dezordinea a cuprins într-o clipă cafeneaua spaţioasă şi bine luminată. Oamenii săriseră în picioare şi vociferau nemulţumiţi, protestînd şi urlînd unii la alţii, chiar necunoscuţi fiind. Soţii Pringle îi auzeau învi- novăţindu-i pe evrei, pe comunişti, pe aliaţii învinşi, pe Madam Lupescu, pe rege şi pe Urdureanu, nesuferitul minis­tru de Finanţe - dar învinuindu-i de ce?

Harriet, o fată brunetă şi subţire, din ce în ce mai slabă în acele ultime luni petrecute într-o lume în descompunere, era scoasă din minţi de agitaţia ciudată din local:

• Trebuie să fie germanii. Vom fi prinşi în cursă....

Se tot vorbea de invazia germană.

Guy încercă să afle ceva la masa vecină. Înţelegînd că e englez, omul îl apostrofă imediat în engleză:

• Numai Sir Stafford Cripps ne-a făcut asta!
• Ce anume?
• I-a determinat pe ruşi să ne ia Basarabia şi să ne fure Bucovina, cu minunatele ei păduri de fag, a adăugat femeia de lîngă el.

Guy, un tînăr solid, cu ochelari care-i accentuau aerul blajin şi nevinovat, răspunse cu obişnuita sa bunăvoinţă că numitul Cripps abia ajunsese la Moscova în dimineaţa aceea, deci nu avusese timp să influenţeze pe nimeni în nici un fel; dar celălalt îi întorsese spatele, nerăbdător.

Harriet interveni:

• S-ar părea că nimeni nu i-a considerat pe ruşi o primejdie pînă acum.

Cu toate acestea, comuniştii, cu doctrina lor marxistă, fără nici un Dumnezeu, erau mai temuţi chiar decît naziştii.

Auzind vorbindu-se englezeşte, un bătrîn sări de la o masă din apropiere şi le aminti tuturor că Marea Britanie era una dintre puterile garante pentru România. Acum, cînd România era ameninţată, ce aveau englezii de gînd să facă?

• Nimic, nimic! - urla el furios - sînt şi ei terminaţi!

Şi execută o fandare adîncă înspre ei, cu umbrela de

soare din mătase indiană.

Harriet privea neliniştită în jur. Cînd ajunsese în Bucureşti acum trei luni, britanicii erau priviţi cu respect; acum, pe punctul de a pierde războiul, nu mai erau deloc respectaţi. Aproape că se temea de un atac direct. Dar nu s-a întîmplat nimic. Se mai păstrase o oarecare simpatie, chiar afecţiune, pentru marea putere protectoare de odinioară, acum decăzută, după toate aparenţele.

Nevrînd să arate că le e teamă, cei doi Pringle au rămas pe loc, în mijlocul unui tărăboi care şi-a schimbat deodată tenorul. Un bărbat se ridicase şi întrebase, atrăgînd atenţia tuturor prin tonul calm al vocii sale, dacă nu cumva temerile lor erau premature. într-adevăr, britanicii nu puteau face nimic pentru România, dar Hitler? ... Nu-i declarase regele de curînd loialitate? Acum putea pretinde ajutor german. Dacă ar auzi de ultimatum, Fiihrerul l-ar forţa pe Stalin să-l retragă.

Ţipetele au încetat brusc. Oamenii, recăpătîndu-şi încrederea, îşi făceau semne din cap. Cei care păruseră mai înspăimîntaţi, au devenit pe loc veseli şi plini de speranţă. Cei care se văietaseră mai tare erau acum cei mai încrezători. Nimic nu era încă pierdut. Hitler îi va proteja. Pentru prima dată regele era privit cu bunăvoinţă. Şiretenia sa, de pe urma căreia ţara suferise atît, era acum aclamată. Se declarase de partea Axei exact la momentul oportun. Fără îndoială, el se dovedea a fi salvatorul ţării sale.

Euforia s-a răspîndit la fel de repede ca şi panica dinainte. Întorcîndu-se acasă, soţii Pringle vedeau oamenii felicitîndu-se pe străzi, ca după o victorie. Dar în dimineaţa următoare au început să sosească maşinile refugiaţilor din

nord. Pline de praf şi de bagaje, arătau la fel ca maşinile poloneze venite în Bucureşti cu zece luni în urmă.

Erau moşieri germani din Basarabia, care, preveniţi de Legaţia Germană, fugiseră nu de frica ruşilor, ci de frica ţăranilor, care-i urau. Apariţia lor a adus un nou val de teamă; dacă cineva putea fi informat despre intenţiile lui Hitler, ei erau aceia.

Apartamentul familiei Pringle dădea în piaţa principală, care în cursul dimineţii se umpluse de oameni ce priveau în tăcere spre palat.

Prinţul Yakimov, un englez de origine rusă, musafir nepoftit în casa lor, se întoarse de la Barul Englezesc pe unde-şi pierdea timpul de obicei:

• Toţi sînt foarte optimişti, draga mea! Sînt sigur că se va găsi o soluţie... şi, după ce mîncă, se adînci într-un somn fără griji.

Guy supraveghea examenele de sfîrşit de trimestru şi nu venise acasă la prînz. După-amiază, ieşind în balcon, Harriet privea mulţimea aşteptînd sub soarele arzător. Siesta era tim ­pul obişnuit pentru a face dragoste, dar nu-i ardea nimănui de aşa ceva acum. Ultimatumul nu fusese încă oficial con­firmat, dar se ştia că regele convocase Consiliul de Coroană. Miniştrii erau inconfundabili în uniformele lor albe. Toată lumea îi văzuse venind.

Chiar sub balconul lui Harriet era o mică biserică bizan­tină cu cruci încrustate cu pietre şi cupole aurite. Uşa scîrţîia încontinuu: oamenii intrau să se roage, în aceste preţioase vremuri de criză.

Biserica era înconjurată de clădiri parţial demolate, pen­tru că războiul pusese capăt „îmbunătăţirilor'* regelui. Din­colo de aceste ruine era piaţa arsă de soare, cu mulţimea în aşteptare, şi cu palatul unde înalte oficialităţi veneau şi ple­cau. Curtea era deja plină de maşini. Cei nou-veniţi erau nevoiţi să parcheze afară.

Harriet simţi că soarele îi ardea părul. Căldura era apăsătoare, dar rămase acolo, privind un ţăran care trecea, vînzînd pui. în faţă şi în spate îi atîrna cîte o cuşcă, prinsă cu un lanţ, pe umeri. Din cînd în cînd îşi înălţa capul şi cîrîia ca o pasăre de curte. Un servitor îl strigă dintr-un balcon de dedesubt şi apoi ieşi la el, în stradă. împreună, vînzător şi cumpărător cîntăreau puii, întinzîndu-le aripile şi împuri- gîndu-i în piept. în sfîrşit, unul fiind ales, ţăranul îi suci gîtul, într-o volbură de pene şi de cotcodăceli.

Harriet se întoarse în cameră. Cînd ieşi din nou, ţăranul se aşezase în pragul bisericii, jumulind puiul şi aruncînd penele pe jos. înainte de a pleca mai departe, trase o bucată de sac peste fiecare colivie, ca să-şi apere păsările de soare.

Pe la cinci, cînd se întorceau funcţionarii pe la birouri, mulţimea se însufleţi. Puţin după aceea, băieţii cu ziare începură să strige „Ediţie specială!“, şi întreaga piaţă reveni la viaţă. Harriet coborî în grabă să afle ştirile. Oamenii se îmbulzeau, smulgînd ziarele şi răsfoindu-le febril. Un bărbat, ajungînd la ultima pagină, scutură ziarul, apoi îl aruncă pe jos şi-l călcă în picioare.

Harriet se temea că asta însemna pierderea Basarabiei, dar cînd cumpără ziarul şi citi titlurile, află doar că prinţul îşi luase bacalaureatul cu 98,9 puncte din 100 posibile. Deşi palid şi neliniştit, regele părăsise Consiliul de Coroană ca să-şi felicite fiul. Auzea peste tot, în jurul ei, cuvintele „baca­laureat", „prinţul", „regele" spuse cu furie şi în batjocură, dar nimic despre Basarabia.

Pe cînd soarele apunea în tonuri de roşu şi violet, mulţimea devenea tot mai agitată. Timpul trecea. în piaţă se aflau mai ales muncitori. Cu venirea serii îşi făcură apariţia şi femeile cu hainele lor aruncînd reflexe albe în amurg. Prima suflare de aer mai rece îi scoase la promenadă pe cei bogaţi. Deşi se plimbau, ca de obicei, pe Calea Victoriei şi pe Bulevardul Carol, erau atraşi, iar şi iar, spre piaţă, punc­tul de maximă încordare.

Cînd se întoarse Guy de la Universitate, Harriet îl ragă să mănînce repede ca să poată ieşi să vadă ce se întîmplă.

Pe stradă, întîlnind diferiţi cunoscuţi, aflară că regele intervenise pe lîngă Hitler, care promisese să trimită un mesaj personal înainte ca ultimatumul să expire. Toţi erau din nou plini de speranţă. La palat, regele şi miniştrii lui aşteptau mesajul. Regele se pare că spusese: „Trebuie să avem încredere în Fiihrer. Nu ne va părăsi la nevoie".

Se lăsa întunericul. O goarnă răsună în curtea palatului. Ca şi cum i-ar fi chemat la arme, cineva din piaţă începu să cînte imnul naţional. îl susţinură şi alţii, dar vocile erau palat se aprinseră candelabrele şi cineva strigă să vină regele. Strigătul fu preluat şi de alţii, dar regele nu apăru.

Luna răsărise şi plutea, mare şi blîndă, deasupra oraşului. Se tot auzeau portiere trîntite pe măsură ce lumea venea şi pleca de la palat. Apăruse şi o femeie. Imediat se răspîndi zvonul că a avut loc un atentat la viaţa doamnei Lupescu, care fugise de la vila ei din Aleea Vulpache şi venise la rege să ceară protecţie.

Sosirea lui Antonescu a făcut senzaţie. Era un om mîndru, căzut în dizgraţie de cînd îl sprijinise pe conducăto­rul Gărzii de Fier. Se spunea că, dîndu-şi seama de^ situaţia disperată, generalul solicitase o audienţă la rege. în piaţă lumea se înghesuia acum şi mai mult. Ceva urma să se întîmple. Dar nu se întîmplă nimic şi generalul plecă la puţin timp după aceea.

Cînd se apropiară pentru a doua oară de Athenee Palace, Guy zise:

• Hai să intrăm să bem ceva.

Dacă existau veşti cu adevărat, doar acolo puteau fi aflate. Spaţiul din faţa hotelului era plin de maşini din Basarabia, multe încă încărcate de cufere, geamantane, covoare făcute sul şi mici piese scumpe de mobilier. In hol, dincolo de luminile strălucitoare, erau, făcute grămezi, şi mai multe cufere, valize, covoare şi lucruri de valoare. Strecurîndu-se printre ele, soţii Pringle se treziră faţă în faţă cu baronul Steinfeld, care era basarabean, dar locuia mai mult în Bucureşti decît pe domeniile sale. Nu-1 întîlniseră decît o dată, şi rămaseră surprinşi cînd acesta îi abordă. îl consideraseră un bărbat încîntător, dar acum nu mai era deloc aşa. Faţa lui lată şi stacojie era schimonosită, i se vedeau dinţii mari; vorbea cu atîta furie şi spaimă, încît cuvintele păreau smulse cu forţa:

• Am pierdut tot. Dar tot! Domeniul, casele, livada de meri, argintăria Meissen, covoarele Aubusson. Nu vă puteţi imagina cît am pierdut! Vedeţi toate lucrurile astea... au fost aduse de cei norocoşi, dar eu... eu eram în Bucureşti, aşa că pierd totul. De ce voi, englezii, luptaţi împotriva germanilor? Cu bolşevicii ar trebui să vă luptaţi. Uniţi-vă cu germanii, care sunt oameni cumsecade şi luptaţi-vă alături de ei, cu porcii ăştia de ruşi, care-mi fură totul.

Harriet începuse:

• Basarabia nu e încă pierdută...

Dar se opri, încurcată, cînd baronul izbucni printre lacrimi:

• Mi-am pierdut pînă şi căţeluşul!
• îmi pare rău, zise Harriet, dar baronul ridică o mînă, refuzînd mila. Ceea ce dorea el era să acţioneze:
• Trebuie să luptăm. Trebuie să-i distrugem pe ruşi împreună. Nu fiţi proşti! Veniţi alături de noi pînă nu e prea tîrziu!

Pe această notă dramatică, împinse uşa batantă şi-i lăsă singuri.

Holul şi salonul erau goale. Pînă şi casierul plecase să urmărească evenimentele din piaţă, dar în camera următoare se auzea vorbindu-se englezeşte.

Guy remarcă:

• S-au întors ziariştii la bar.

Barul - vestitul Bar Englezesc - fusese, cu numai o lună în urmă, rezervat britanicilor şi aliaţilor lor. Inamicul fusese ţinut la distanţă. Pe urmă, cînd Calais căzuse, o mulţime de oameni de afaceri germani, ziarişti şi funcţionari de la legaţie intraseră de-a valma şi-l luaseră în stăpînire. Singurii englezi prezenţi — Galpin şi prietenul său, Screwby - se retrăseseră din faţa acestei gloate triumfătoare ce-şi făcea loc cu coatele, şi se mutaseră în grădina hotelului. Acum erau din nou aici.

Galpin era unul dintre puţinii ziarişti cu rezidenţă per­manentă în Bucureşti. Era un tip influent, locuind la Athenee Palace şi părăsindu-1 rareori, care angajase un român să afle ştirile ce erau aduse la hotel. Ceilalţi ziarişti din bar năvăliseră de prin capitalele vecine, să afle despre criza basarabeană.

Abia intrară soţii Pringle, că Galpin se agăţă de ei şi începu imediat să le povestească cum mărşăluise el în frun­tea noilor veniţi şi-i strigase barmanului: „Vodcă, tovarăşe!⁴¹

Fie că era adevărat, fie că nu, acum el stătea acolo, bînd whisky. îl lăsă pe Guy să-i umple din nou paharul, apoi, trăgînd cu ochiul înspre germanii intimidaţi, împinşi într-un colţ, toastă pentru ultimatum:

• O palmă pentru nenorociţii de friţi!

Părea să considere mişcarea ruşilor ca pe un triumf britanic. .

Harriet se gîndea că, desigur, batjocura trebuia adresată mai degrabă aliaţilor. Ei trecuseră cu vederea, în 1918, anexarea provinciei de către România şi acum, în 1940, tot slăbiciunea lor îi încurajase pe ruşi să o ceară înapoi.

însă cînd începu să vorbească, bătrînul Mortimer Tufton, privind distant pe deasupra capului ei, o repezi.

• Conferinţa de Pace de la Paris n-a recunoscut nicio­dată anexarea Basarabiei.

Tufton, al cărui nume fusese dat unei străzi din Zagreb, era o figură marcantă în Balcani. Se spunea că putea „mirosi“ evenimentele înainte de a se întîmpla şi că e întotdeauna pregătit. Bine informat, sec, intimidîndu-i pe ceilalţi cu bună ştiinţă, se purta ca un om obişnuit să fie ascultat respectuos, dar Harriet nu se lăsă:

• Vreţi să spuneţi că Basarabia nici n-a făcut vreodată parte din România Mare?

Simula o nevinovată convingere, iar Tufton, blestemîn- du-i sexul şi obrăznicia, răspunse, ca din întîmplare:

• S-ar putea spune şi aşa... şi se întoarse în altă parte.

Neîncrezătoare, dar lipsindu-i cunoştinţele cu care să-l

înfrunte, îi ceru, din priviri, ajutorul lui Guy, care spuse:

• Sovieticii n-au recunoscut niciodată că Basarabia e teritoriu românesc. Ei au perfectă dreptate să o ia înapoi.

îmbătat de brusca, neobişnuita popularitate a ţării care-i întrupa credinţele, adăugă:

• Aşteptaţi şi veţi vedea! Rusia va cîştiga acest război pentru noi.

Tufton izbucni în rîs:

• S-ar putea să cîştige, dar nu pentru noi.

Dar asta era prea mult pentru ziarişti, care se amuzară grozav la ideea că Rusia ar putea cîştiga vreodată vreun război. De acesta... să nu mai vorbim! Cineva care fusese la Helsinki vorbea de un „fiasco finlandez", Galpin susţinea că vestita forţă a blindatelor sovietice era o mare cacialma - în războiul din Spania, un prieten de-al lui intrase într-un tanc sovietic, care se deformase ca şi cum ar fi fost din carton.

Guy interveni:

• Prostii! Povestea e veche. Orice ziarist de duzină, neavînd ceva mai bun de făcut, o împrăştie.

îi fuseseră atacate idealurile şi era în defensivă, încetînd să mai fie îngăduitor, ci gata să contrazică pe oricine. Harriet, deşi aceste lucruri erau prea legate de politică şi lipsite de interes pentru ea, era gata să-i ţină partea; dar Galpin ridică din umeri, părînd să spună că totul e fără importanţă.

înainte ca Guy să mai poată spune ceva, Mortimer Tufton, care-şi pierduse răbdarea în faţa ipotezelor acestui tînăr neexperimentat, îl întrerupse, etalînd o istorie a relaţiilor ruso-române, demonstrînd că tocmai influenţa aliaţilor împiedicase Rusia să înghită Balcanii cu mult timp în urmă. România - spuse el - fusese invadată de Rusia de opt ori şi suferise un număr de „ocupaţii prieteneşti", dintre care nici una nu a fost uitată sau iertată.

• Adevărul este - spuse el în concluzie - că prietenia cu Rusia a fost mai dezastruoasă pentru România, decît osti­litatea întregii lumi.
• Asta a fost Rusia ţaristă, zise Guy, sovieticii oferă cu totul altceva.
• Dar nu o altă rasă - dovadă: acest ultim act de opor­tunism.

Prinzîndu-i ochii mici, orgolioşi şi egoişti fixînd-o sever, Harriet, hotărîtă să-l învingă, întrebă zîmbind:

• Cui i-aţi oferi dumneavoastră Basarabia?
• Hmm! făcu Tufton părînd să înghită ceva astringent. Dar, îmbunat de tonul ei rugător, răspunse:
• Rusia, Turcia şi România se ceartă de cinci sute de ani pentru această provincie. Ruşii au obţinut-o în 1812 şi au păstrat-o pînă în 1918. Cred că au ţinut-o mai mult decît ar fi putut oricine altcineva, aşa că, dacă mă gîndesc bine... se opri, îşi drese glasul şi anunţă impozant:
• Le-aş lăsa-o lor!

Harriet îi zîmbi lui Guy, oferindu-i parcă un premiu, iar Galpin încuviinţă şi el din cap.

Faţa îngustă şi negricioasă i se ivea plină de riduri dea­supra unei zdrenţe de guler; cu coatele pe bar, acru, dar tri- umfînd că şi-a ocupat vechea poziţie, continua să-şi caute un auditoriu, rostogolindu-şi întruna globii oculari, la fel de gal­beni ca whisky-ul din mînă. Cînd bea, încheietura mîinii, gal­benă şi ea, cu osul ieşit în afară ca o jumătate de ou, se ivea grosolană din mîneca şifonată a costumului strîmt şi plin de scrum. Un chiştoc ud de ţigară, uitat pe buza inferioară, pur­purie şi umflată, se lipise acolo şi tremura cînd Galpin vorbea.

• Rusnacii scot capul şi cer aceste teritorii exact acum, cînd Carol s-a declarat de partea Axei.

Guy răspunse:

• Presupun că tocmai această declaraţie i-a obligat s-o facă. Ridică aceste pretenţii înainte ca nemţii să devină prea puternici aici.
• S-ar putea.

Galpin părea nesigur. Prefera să facă speculaţii:

• Totuşi, îşi scot capul...

Privi spre Tufton, cerîndu-i asentimentul, şi cînd acesta mormăi aprobator, adăugă:

• Dacă germanii i-ar ataca, nu le-aş da rusnacilor mai mult de zece zile.

Pe cînd discutau despre potenţialul de luptă al ruşilor, în care doar Guy credea, un omuleţ în haine uzate, cenuşii, ţinîndu-şi pălăria moale şi veche la piept, se strecură înăuntru şi-i făcu semn cu cotul lui Galpin. Era iscoada lui, o umbră care trăia adulmecînd ştirile, oferind o versiune ziariştilor germani de la Minerva şi alta celor englezi de la Athenee Palace.

Galpin se înclinase şi asculta cu atenţie ce-i şoptea omul la        Toată lumea era curioasă să afle ce i se spusese,

dar ei nu se grăbea să le satisfacă această curiozitate. Cu o figură mahmură şi sardonică, luă un teanc de bancnote mur­dare şi-i întinse iscoadei suma egală cu şase penny, răsplată primită cu politeţe şi recunoştinţă. Apoi se opri, zîmbindu-le celorlalţi.

• Mult aşteptatul mesaj a ajuns, zise el în sfîrşit.
• Ei, ce este? întrebă Tufton nerăbdător.
• Fiihrerul i-a cerut lui Carol să cedeze Basarabia fără

luptă.

• Hai rîse Tufton, de parcă la asta se şi aştepta.

Screwby, tovarăşul nedespărţit al lui Galpin, întrebă:

• Astea sînt instrucţiunile?
• Instrucţiuni, pe dracu! E un ordin.
• Deci totul e definitiv; nici măcar o încăierare? între­bă Screwby, întunecat.

Tufton îl luă peste picior:

• România singură împotriva Rusiei? Nici o şansă! Singura lor speranţă era ajutorul Axei. Dar Hitler n-are de