Destinul lui Kathleen de Shannon Anderson
Capitolul 1
Kathleen McKenna scotocea din ce în ce mai desperată în poşeta ei de seară împodobită cu mărgele. Îşi rezemă fruntea de uşa apartamentului, tânjind zadarnic după chei. Acea poşetă total inutilă nu scosese la iveală decât portofelul, rujul şi un pachet de batiste din hârtie, pe când cheile pesemne că rămăseseră în buzunarul unei jachete sau pe masa din bucătărie. Sheba mieuna jalnic înăuntru, ca şi cum nu mai mâncase de săptămâni, iar Edgar, partenerul ei din seara aceea, îşi zornăia nerăbdător cheile maşinii.
— Asta înseamnă că nu mă inviţi la tine să bem ceva?
Kathleen se abţinu să-i dea replica dură pe care ar fi meritat-o. Se-ntreba ce-o făcuse să accepte să iasă cu acel individ arogant şi enervant. E adevărat, i se păruse politicos şi fermecător la petrecerea lui Dovey cu o săptămână înainte, dar în seara aceasta, după ce tipul băuse o sticlă cu vin, o făcuse să-şi schimbe total impresia.
— Edgar, ţi-am spus că vreau să fiu singură. În plus, se pare c-am băut deja destul.
— În aceste condiţii, ar trebui să fii recunoscătoare că te-am condus până acasă. Cred că nu avem decât o singură soluţie, continuă el cu un zâmbet versat. Să mergem la mine.
— Mă-ndoiesc, Edgar.
Între timp, încerca din răsputeri să găsească o modalitate de a intra în apartament. Familia care locuia la parter era în vacanţă, iar doamna Eisley, proprietăreasa care avea un rând de chei de rezervă, era o octogenară care se culca de obicei la ora opt seara şi care oricum n-ar fi auzit soneria dacă n-avea aparatul auditiv.
— Edgar, pot folosi telefonul tău mobil? întrebă ea evitând ca el s-o prindă de umăr.
— Renunţă şi vino cu mine. Poţi să-l suni pe proprietar mâine.
— Trebuie să-i dau pisicii să mănânce. Telefonul, Edgar, te rog.
Împotriva voinţei, acesta scoase telefonul şi i-l dădu.
— Pisica n-o să moară de foame o noapte... Mă-ntreb pe cine suni la ora asta.
— Prietena mea Ellen are cheile de la apartamentul meu. Cred că e încă la lucru, la cafeneaua New Penny.
— Am închis; nu mai puteţi comanda, răspunse în sfârşit Ellen, la al cincilea apel.
— Ellen, sunt eu. Kathleen. Am rămas pe dinafară.
— Vai de mine! Presupun că şi cheile tale de-acasă sunt încuiate înăuntru, nu-i aşa?
— Exact, răspunse ea, încercând în acelaşi timp să evite sărutul cu iz de usturoi pe care Edgar voia să i-l plaseze pe gât. Edgar, lasă-mă, te rog.
— Kathleen, ai necazuri? Vrei să chem pe cineva? Poate poliţia?
— Nu-ţi face griji, mă descurc.
— Durează aproximativ cincisprezece minute ca să închid, douăzeci şi cinci să ajung acasă şi să iau cheile şi încă un sfert de oră ca să vin cu ele la tine. Este îngrozitor de mult dacă individul acela îţi face probleme.
— Bine, voi chema un lăcătuş. Vrei, te rog, să te uiţi în Pagini Aurii şi să-mi găseşti unul?
— Aşteaptă o secundă.
Telefonul păru că se-ntrerupe, timp în care Kathleen trebui de mai multe ori să-i îndepărteze cu forţa mâna lui Edgar din decolteul ei.
— La naiba, Edgar, nu-nţelegi că nu mă interesează aşa ceva?
— Mai eşti la telefon? E totul în regulă?
— Rezist! Spune, Ellen, notez.
Luă stiloul scump din aur pe care Edgar i-l întinse şi notă pe dosul palmei numărul pe care Ellen i-l dicta.
— În anunţ scrie că e specializat pentru situaţii de genul acesta, când se rămâne pe-afară. Sună-mă imediat ce reuşeşti să intri. Dacă încă n-am ajuns acasă, lasă un mesaj. Dacă nu găsesc mesaj, chem poliţia.
— Linişteste-te! Promit să te anunţ.
Kathleen sună în grabă la numărul notat pe mână.
— Abram – „Lock & Safe”, lăcătuserie.
— Bună seara. În anunţul dumneavoastră scrie că rezolvaţi şi situaţii în care se rămâne încuiat afară din casă.
— Aşa este.
Timbrul vocii lui îi dădu o ciudată stare de nelinişte.
— Adresa este strada Etruria numărul 53.
— Mă aflu chiar în apropiere. Vin în aproximativ cinci minute.
— Mulţumesc, răsuflă Kathleen uşurată, dându-i telefonul lui Edgar. Mulţumesc şi ţie, Edgar. Lăcătuşul trebuie să sosească imediat. Nu mai e nevoie să aştepţi; sunt sigură, de altfel, că abia aştepţi să ajungi şi tu acasă.
— Lasă gluma, Kathleen. N-avem nevoie de acest joc al inaccesibilităţii, doar suntem adulţi.
— Nu glumesc, ridică ea tonul, de data aceasta alarmată, gândindu-se, în timp ce încerca să iasă din raza respiraţiei lui cu iz puternic de vin şi usturoi, că poate se supraestimase crezând că va putea ţine situaţia sub control. Mă forţezi să fiu nepoliticoasă cu tine. Du-te acasă!
În aceeaşi clipă, o prinse cu forţa şi-o ţintui de uşa de la intrare.
— Dă-mi drumul! ţipă ea, furioasă din cauza neputinţei de-a se elibera din strânsoarea trupului lui masiv.
— Deranjez? se auzi o voce gravă.
— Cine dracu’ eşti? întrebă Edgar, întorcându-şi faţa congestionată.
Kathleen profită de acel moment pentru a-l împinge cu putere, aproape dezechilibrându-l, apoi coborî în fugă jumătate din trepte înainte de a-l privi pe necunoscut. Când în sfârşit se uită la el, simţi nevoia să se sprijine de balustradă.
Era un bărbat înalt, cu păr blond cenuşiu tuns scurt şi ochi verzi ca de pisică. Trăsăturile feţei erau dure şi ascuţite, cu o umbră aurie de barbă nerasă de câteva zile. Privirea lui pătrunzătoare o făcu să tremure.
— S-a întâmplat ceva? întrebă el cu răceală, observând c-o pusese în încurcătură
— Nu... în afara faptului că nu pot intra în casă. În rest, totul este în regulă.
— Sunt aici ca să vă ajut.
Străinul purta o jachetă din piele neagră. Simţind mirosul de piele, Kathleen îşi aminti ce excitaţie puternică îi producea acesta şi simpla conştientizare a acestui fapt îi paraliză acea parte a creierului care ar fi trebuit să-i comande în mod normal exprimarea câtorva cuvinte de mulţumire. Nu se putea gândi decât la cât de bine arăta individul îmbrăcat astfel. În acelaşi timp, se scutură plină de repulsie pentru a îndepărta mâna lui Edgar de pe umărul ei. Apoi.
celălalt bărbat întinse mâna spre ea, apucând-o cu o strângere caldă şi fermă şi dându-i o senzaţie de ameţeală.
— Mă bucur că sunteţi aici.
— Îmi imaginez, răspunse străinul aruncând o privire spre Edgar.
— Dac-ai venit să faci o treabă, atunci începi mai repede, ordonă Edgar.
— Edgar, pe el l-am chemat, nu pe tine. Poţi să pleci. Noapte bună.
— Şi să te las singură cu el?
Întrebând-o, o prinse iar de braţ.
— Ia-ţi mâinile de pe ea.
— Cine te crezi să-mi vorbeşti aşa?
— Edgar, du-te acasă.
— Ca să rămâi singură? Cu el?
— Doar eu l-am chemat, ca să mă ajute să intru.
— Da, dar poate fi un ucigaş; chiar are figură.
— Ai auzit ce-a spus doamna. Dispari.
Deodată, lăcătuşul deveni o prezenţă ameninţătoare, iradiind o forţă nebănuită. Edgar îl privi lung, cu faţa congestionată la baza căreia îi pulsa nervos o venă, apoi coborî scările cu pas apăsat, trecând pe lângă ei. De jos, se mai întoarse totuşi o dată, străfulgerând-o pe Kathleen cu o privire plină de mânie.
— Asta te excită? Necunoscuţi de pe stradă? Credeam că ai mai mult gust, mai mult discernământ, că eşti mai rasată.
— Pleacă, Edgar.
— E o chestiune de onoare să-i trag un pumn pentru felul în care vorbeşte unei doamne în prezenţa mea. E suficient să-mi spui un singur cuvânt.
— Nu ştiu dacă glumesti sau nu, dar nu mi se pare deloc amuzant. Dacă vreau ca un bărbat să primească un pumn, i-l trag eu însămi. În plus, am avut deja destule neplăceri pentru o seară.
— Da?
Kathleen simţi un fior de groază. Se-ntoarse şi-l privi cu ochii larg deschişi. Doamna Eisley era foarte surdă; în întunericul aproape de nepătruns al nopţii, mirosul de piele emanat de jacheta lui se insinua ameţitor.
— Fii liniştită, sunt un gentleman desăvârsit. Nu voi face nimic din ceea ce nu vrei.
Zâmbetul lui îi transfigură pur şi simplu chipul, îndulcindu-i expresia cu o gropiţă pronunţată.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun ca voi face orice doreşti; de exemplu, să deschid uşa de la apartament. În definitiv, de asta m-ai chemat.
Kathleen roşi penibil. Ce se-ntâmpla cu ea? Doar nu putea fi atrasă de un astfel de individ, doar pentru că purta o jachetă din piele. Nu intra în planul ei şi nu se încadra în listă.
— Apartamentul meu este la etajul al treilea.
Porni imediat să urce scările, lucru pe care-l regretă aproape instantaneu ştiindu-l în spatele ei, liber să-i examineze rochia îndrăzneaţă şi dunga ciorapilor. Se opri în faţa uşii ei şi-ncepu automat să caute cheile, până când îşi aminti, stânjenită, de ce se afla acolo.
— Relaxează-te, spuse el blând, îngenunchind în faţa uşii şi-ncepând să lucreze.
După doar câteva secunde, deschise uşa. Kathleen intră şi aprinse lumina, sperând că poate astfel vraja se va destrăma.
— Intră. Sper că accepţi cecuri; nu prevăzusem această cheltuială.
— Da, e-n regulă.
Kathleen se opri să privească umită cum Sheba se freca sinuos de picioarele străinului, mirosindu-i conştiincios cizmele din piele neagră. Sheba era o pisică extrem de snoabă: nu se atingea niciodată de vreo persoană necunoscută şi lăsa urme adânci de gheare pe mâinile oricui ar fi făcut imprudenţa de-a încerca s-o ia în braţe.
— Să nu te deranjeze.
— Îmi plac pisicile.
— Adevărat?
Ultimii ei doi prieteni erau alergici la pisici în general şi cu atât mai mult la Sheba, acel ghem pufos care împrăştia păr peste tot.
— Sigur. Întotdeauna m-am înţeles bine cu pisicile.
Sheba confirma torcând tare, ca răspuns la mângâierile mâinilor lui mari şi aspre.
— Trebuie să-ţi plătesc. Te rog să-mi spui care e onorariul şi dacă accepţi cecuri.
— M-ai mai întrebat.
— Şi-ai răspuns?
— Da, am spus că accept cecuri.
— Şi onorariul?
— Pe cec este scris şi numărul tău de telefon?
— Nu, dar. La ce îţi trebuie?
— Ca să te invit în oraş.
Îşi plimbă privirea încet de-a lungul corpului ei, zăbovind asupra buzelor. Un fior o străbătu, făcând-o să se crispeze.
— Credeam că discutăm o afacere.
— Asta şi facem, dar s-a întâmplat să te invit în oraş chiar în mijlocul discuţiei.
— Să ne limităm la afaceri. Cât îţi datorez?
— Păi... depinde de client.
— Cum adică?
— Uite, dacă m-ar fi chemat individul acela. Cum îl cheamă?
— Cine?
— Prietenul tău. Ticălosul cu Jaguar roşu.
— Ah, la el te referi. Edgar Thornton Hamilton al treilea.
— Da. Dacă era vorba despre Edgar, aş fi umflat preţul cât m-ar fi lăsat conştiinţa şi i-aş fi cerut banii înainte de a deschide uşa.
— De ce?
— Pentru că-şi putea permite. Şi mirosea ca un butoi. Şi nu mi-a plăcut să-l văd atingându-te. De fapt, nici nu i-aş fi deschis uşa. Te-aş fi luat, te-aş fi urcat în camioneta mea şi te-aş fi dus în bârlogul meu.
— Încetează! reuşi ea să spună, cu răsuflarea tăiată. Ceea ce spui este total deplasat.
— Nu mă lua în seamă. Încerc să trag de timp.
— Cu neruşinare. Cât îţi datorez?
De data aceasta luă carnetul de cecuri şi-l deschise, pregătindu-se să scrie.
— Dar, imediat ce-mi vei completa cecul, va trebui să merg acasă, spuse el cu voce blândă, continuând s-o mângâie pe Sheba.
— Ce-ţi pasă cum s-a purtat Edgar? Nu mă cunoşti.
— Nu ştiu de ce m-a deranjat atât de mult.
— Domnule Abram, să nu mai pierdem timpul; spune-mi cât îţi datorez.
Inima îi bătea cu putere şi faţa îi ardea. Era furioasă pe modul prostesc în care fiecare fibră a corpului ei reacţiona faţă de acest individ total nepotrivit pentru ea; individ nepotrivit, dintr-o categorie nepotrivită, cu o jachetă nepotrivită.
— Spune-mi Reid. Îmi dai numărul de telefon?
— Nu-nţeleg de ce insisti atât.
— Poate ajungem la o înţelegere.
— Ce insinuezi?
De data aceasta, vocea îi tremura de indignare.
— Nimic insultător.
— Sper. Domnule Abram, îţi apreciez interesul măgulitor, dar prefer să nu fiu constrânsă de un străin. Această situaţie mă irită. Te rog să-mi spui onorariul. E deja foarte târziu.
— Fără număr de telefon?
— Fără.
— N-am vrut să te jignesc.
— Spune o dată, domnule Abram.
— O sută douăzeci.
Kathleen rămase o clipă cu gura căscată într-o expresie de uimire mută, apoi trânti stiloul şi începu să vocifereze, indignată.
— Asta e tâlhărie la drumul mare!
— Cel puţin, nu ţi-am cerut plata înainte.
— Nici n-ai fi putut! Carnetul de cecuri era încuiat înăuntru.
— Sunt un tip practic.
— O sută douăzeci este enorm.
— Îţi propun o afacere. Încuietoarea de la uşă e foarte precară. Angajează-mă s-o înlocuiesc cu una mai bună. Piesele, manopera, plus serviciul din seara asta, pentru două sute. E o afacere grozavă.
— Oportunist ticălos!
— Bine, o sută optzeci – piesele şi manopera. Jur că n-ai să regreţi.
— La dracu’ cu tine!
— Nu te înfuria. Uite, renunţ la taxa de deplasare.
— Cred c-o faci dinadins ca să mă enervezi.
— Poate.
Blana de un alb sclipitor a pisicii contrasta puternic cu jacheta lui ponosită din piele. Imaginea lui Reid Abram mângâind-o languros pe Sheba îi devasta deopotrivă simţurile şi raţiunea. La limita suportabilului, Kathleen se grăbi să completeze carnetul de cecuri.
— Conversaţia aceasta durează deja de prea mult timp. Pe cine să trec ca destinatar?
— Abram – „Lock & Safe” – lăcătuserie.
— Mâine mă voi interesa de tariful practicat în mod normal pentru un astfel de serviciu.
— Chiar te rog.
— Şi dacă voi constata c-ai încărcat în mod exagerat nota de plată, voi reclama.
— Perfect, veni încuviinţarea din partea lui, cu un timbru catifelat şi inflexiuni provocatoare ale vocii. După aceea, sună-mă la orice oră din zi sau din noapte, să-mi spui ce ticălos sunt.
— Ia-ţi afurisitul ăsta de cec şi ia-ţi mâinile de pe pisica mea.
— Bine, dar îi place atât de mult.
— Nu vreau să mai aud nimic. Ce noapte! Întâi Edgar, apoi tu.
— În niciun caz nu sunt ca Edgar.
— Afară!
Kathleen deschise uşa şi Reid Abram ieşi păşind agale, îndesând cecul în buzunar.
Tare mult o tenta să-l împingă pe scări în jos, doar ca să-l vadă rostogolindu-se, sau să verifice dacă e chiar atât de solid precum părea.
— Mă placi mai mult decât pe Edgar, recunoaşte.
— Nu recunosc nimic.
— Ştii, e adevărat ce-am spus despre sistemul tău de încuietori.
— Cât m-ar costa să montez o închizătoare pe care să n-o poţi deschide?
— Draga mea, te-ar costa pur şi simplu o avere. Vocea blândă, catifelată cu care îi răspunse şi zâmbetul seducător care-i lumina faţa o făcură pe Kathleen să simtă un gol în stomac.
Închise repede uşa în urma lui şi rămase acolo, cu răsuflarea tăiată, atentă să-i audă paşii. Nu auzi nimic. Se uită prin vizor: dispăruse. Era ciudată dezamăgirea ce o cuprinse. Sub impulsul momentului, deschise puţin uşa să privească. Nimic. O deschise mai mult. Da, era acolo, la jumătatea scărilor. „Închide repede uşa”, insista cu desperare eul ei raţional. „Doar nu vrei să te surprindă uitându-te după el”. Va crede că te interesează şi că doar te prefaci încercând să pari inaccesibilă. De fapt, nu te interesează; chiar deloc. Închide uşa”.
Dispăru pentru o clipă în întunericul aleii. Apoi, reapăru, se opri, se întoarse, îi zâmbi, se urcă în maşină şi, înainte de a pleca, îi mai făcu odată cu mâna.
Kathleen rămase îngrozită; tocmai făcuse una din cele mai mari prostii din viaţa ei de femeie adultă. Apoi, îşi dădu seama că suna telefonul, aşa că se repezi să răspundă, lăsând orice alt gând deoparte.
— Kathleen, eşti acasă? se auzi vocea plină de îngrijorare a lui Ellen.
— Sunt aici, linişteste-te. Totul este în regulă.
— Ai scăpat de prietenul acela?
— Cu puţin ajutor, da.
— Ce fel de ajutor?
— Ah, nu mare lucru. Venise lăcătusul şi Edgar se comporta ca un măgar, dar am scăpat de el. Lăcătusul şi cu mine l-am convins să plece. Asta e tot.
— Mi se pare ceva ciudat în vocea ta.
— Nu ştiu... Mi-a cerut o sumă foarte mare. Pe de altă parte, m-a invitat în oraş.
— Ţi-a încărcat nota de plată, apoi te-a invitat în oraş?
— Nu, invers. De fapt, mi-a cerut numărul de telefon, eu n-am vrut să i-l dau şi apoi a încărcat nota de plată.
— Te-a taxat pentru că l-ai refuzat?
— Cum naiba să ştiu, Ellen?
— Calmează-te. Atâta doar că pari mai degrabă tulburată decât supărată şi nu-mi amintesc să te fi tulburat vreun individ de mult timp. De fapt, de când ai întocmit lista aceea.
Kathleen oftă, închizând ochii.
— Ellen, să nu mai discutăm despre asta.
— Spune-mi un singur lucru. Era un tip atrăgător?
Kathleen tăcu.
— Înţeleg, era atrăgător.
— Nu are nicio importanţă. Este total nepotrivit. Este exact opusul lui.
— Este uimitor că reuşeşti să ai atât de multe întâlniri, când lista aceea este atât de exclusivistă.
— Ellen, să nu mai discutăm despre acest subiect acum.
— Dar marţi, la prânz? Sunt liberă.
— Perfect. Mulţumesc pentru toată grija pe care mi-o porţi.
— Ştii că îţi sunt mereu alături. Noapte bună.
Kathleen se aşeză pe canapea, oftând. Sheba sări imediat în braţele ei, acoperindu-i rochia de seară, marca Diego Della Valle, cu păr. Mângâind-o, îşi aminti de mâinile lui Reid. Cu trei ani în urmă, i-ar fi dat imediat numărul de telefon, ba chiar nu s-ar fi mişcat de-acasă până n-ar fi sunat-o.
În niciun caz acum n-ar mai proceda aşa. Hotărâse să fie practică, indiferent cât de greu i-ar fi. Slăbiciunea ei pentru tipi seducători care purtau jachete din piele neagră şi conduceau motociclete îi adusese suficiente necazuri. Indivizii de acest fel ajungeau întotdeauna să locuiască la ea fără să plătească nimic, să-i golească frigiderul, să-i încarce nota de plată la telefon, să împrumute bani de la ea şi să nu-i mai restituie niciodată, să-i folosească maşina până o stricau. Se întâmplase de trei ori acelaşi lucru: mai întâi cu Jimmy, apoi cu Lenny şi în cele din urmă cu Max. Prin urmare, mai întâi cu Renaultul ei, apoi cu Wolkswagenul şi în cele din urmă cu Mazda. Agentul ei de asigurări începuse să facă remarce insultătoare la adresa gustului ei în privinţa bărbaţilor.
Îşi aminti, de asemenea, ziua în care, întorcându-se acasă, găsise unsprezece motociclişti îmbrăcaţi în costume din piele, veniţi direct dintr-o călătorie lungă, bând tequila în bucătăria ei – desigur, prietenii lui Greg. Îi reveni în memorie şi seara aceea îngrozitoare în care descoperise că Shep ascundea droguri în podul ei. Niciunul din iubiţii ei nu avusese vreo slujbă, vreo maşină decentă şi nici nu împărtăşise visurile ei de-a se înconjura de frumuseţe, eleganţă, cultură. Era ca o ironie a sorţii. Indivizii de care se îndrăgostise, urmându-şi instinctul, duceau în mod inevitabil la dezastru, inimi frânte, faliment.
Nu avea să mai lase ca astfel de lucruri să se întâmple. Se hotărâse să-şi schimbe modul de viaţă. Găsise o slujbă care-i plăcea foarte mult în cadrul administraţiei unui muzeu şi voia să se implice în artă, muzică, dans, teatru. Cât despre dragoste, trebuia să caute o anumită categorie de indivizi. Întocmise în cele din urmă o listă cu condiţiile pe care bărbaţii cu care avea să iasă trebuia să le îndeplinească: o anumită categorie de venit, o anumită marcă de maşină, preferabil Mercedes sau BMW, cel puţin două diplome universitare, buni cunoscători de politică, economie, filosofie, capabili să comenteze lucrările lui Milton, Michelangelo şi Monet; capabili să facă diferenţa între brânzeturile franţuzeşti şi cele italienesti. Şi mai presus de toate, bărbatul ideal trebuia să-i iubească pisica.
Nu era imposibil să-şi atingă ţelul. O mulţime de alte femei reuşiseră. În definitiv, era la fel de uşor să te îndrăgostesti de un bărbat bogat, ca de unul sărac. În trei ani de zile, întâlnise mulţi bărbaţi, dar niciunul nu corespundea standardelor ei. Era adevărat, înainte de a te întâlni cu Făt Frumos, trebuia să săruţi o mulţime de broaste. Numai că se plictisise să mai sărute broaste. Voia să-l sărute pe Reid Abram.
Nu. Reid Abram nu era pentru ea. N-avea nevoie de un individ îmbrăcat cu jachetă din piele şi încălţat cu cizme, care-i ceruse un preţ exagerat, care încercase să-i afle numărul de telefon ca un necioplit şi care-şi câştiga existenţa deservind apartamente noaptea. Nu, categoric, nu era pentru ea. Ideea aceasta o deranja, totuşi, extrem de mult.
