RECUNOSC : EU SUNT DOMNU’ „DA, VĂ ROG !”

Ce să mai vorbim ? ! Cui îi place să se râdă de el ? Spunându-vă că mie îmi place, mai întâi o să vă uitaţi la mine să vedeţi dacă glumesc sau dacă — lumea asta e mare şi multe se mai petrec în ea ! — nu cumva, vorba tatii, am sărit de pe şină !

Şi totuşi...

Şi totuşi, băieţi, pe cuvântul meu de elev, de băiat mare, doisprezece ani împliniţi în aprilie, şi pe deasupra pionier dintr-a treia, că sunt câțiva capsomani care râd de mine — şi mie nu numai că nu-mi pasă, şi eu nu numai că nu mă supăr, dar îmi place, mă bucură, abia aştept să-i aud râzând !

Hm? Ce ziceţi de chestia asta ?

Acum poate că nu ziceţi nimic pentru că nu ştiţi încă despre ce e vorba, însă, la sfârșit, precis că o să spuneţi ceva şi, zău, cred că aş fi în stare să umblu o zi întreagă într-un singur picior, ori să-mi dau maşinuţa „Schuco" cu toate cele patru cauciucuri de rezervă, numai să vă aud.

Teribil aş vrea să vă aud ce ziceţi despre un om care se bucură când se găsesc unii cate râd de el.

Aceşti unii, în cazul meu, se numesc Costi, Radu şi Victor, cel poreclit „Năsel“, pentru că are cel mai... vizibil (observaţi cât de fin mă exprim !) nas din cartier.

Şi azi-dimineaţă, când am ieşit în faţa blocului, i-am auzit şuşotind :

—  Sst, vine domnu’ „Da, vă rog !“

Eu sunt domnu’ „Da, vă rog !“ şi tot eu, domnu’ „Cu plăcere !“, domnu’ „Trag o fugă !“, domnu’ „Mă întorc îndată !“ Aşa mi se spune. Aşa mi se spune când sunt — cunoaşteţi expresia — „luat peste picior". Când Costi, sau Radu, sau Năsel, ori Costi, şi Radu şi Năsel laolaltă râd de mine, iar pe mine mă bucură, abia aştept să-i aud râzând.

„Da, vă rog !" şi „Cu plăcere !“ şi „Trag o fugă !“ şi „Mă întorc îndată !" sunt, bineînţeles nişte cuvinte pe care le rostesc eu, aţi sesizat cred, nu-i mare lucru.

Mă strigă, de exemplu, un vecin de pe balcon :

—  Mişule ! (aşa mă numesc : vine de la Mihai.)

—  Da, vă rog !

— Mişule, du-te te rog şi ia-mi şi mie o pâine !

—  Cu plăcere...

—  Nu te supăra, dar acum m-am întors de la uzină şi...

—  Nici o supărare. Trag o fugă...

—  Mulţam, Mişule, prinde banii !

—  I-am prins. Mă întorc îndată.

Asta se întâmplă mai cu seamă acum, în vacanţă, de două-trei ori pe zi, şi, fireşte, de fiecare dată mă strigă altcineva. Mama, vecina de la 4, bunica, nea Sandu (montorul care a lucrat până şi în India), nea Barbu, tanti Matilda (mama gemenilor), mă rog, are cine să mă strige, stau într-un bloc cu opt etaje şi cu patru apartamente la fiecare etaj. Lume, berechet.

„Cei trei mușchetari" (cum s-au numit ei înşişi, Costi, Radu şi Victor) râd de mine de câte ori mă aud răspunzând aşa.

Habar n-am ce vor, ce-o fi în capul lor. Poate că ar vrea să mă audă aşa :

—  Mişule !

—  Greşeală ! Mai formaţi o dată numărul !

—  Mişule, fii băiat bun, ia-mi şi mie o pâine.

—  Confuzie !

—  Abia m-am întors, Mişule, de la uzină şi.,.

—  Nu ţine, dom`le. Vezi de altul!

Ei bine, mie aşa ceva, cum se spune, nu-mi stă în caracter. Ce, mi se tocesc picioarele dacă trag o fugă până la alimentara, până la farmacie sau până la chioşcul cu ziare ?!

Râd de mine :

Ssst, vine domnu' „Da, vă rog !"

Sau :

—  Salutare, domnu’ „Trag o fugă !“

Îi las să râdă.

Mie nu numai că nu-mi pasă şi eu nu numai că nu mă supăr, dar îmi place, mă bucură, abia aştept să-i aud râzând.

Pe cuvântul meu !