STRÂNGEŢI PUMNII PENTRU MINE, BĂIEŢI!

Dragi tovarăşi, situaţia e albastră, mă mir că vă mai vine să râdeți. Ieri, un deştept a pus sare în compotul celei mai frumoase fete din Vaslui, azi, nu se ştie cine a uns clanţele cu marmeladă. Ce-i aici, tabără sau circ ? Vă rog să vă potoliţi, sunteți băieţi mari, ar trebui să vă gândiți un pic !

Şi, spunând acestea, comandantul unităţii ieşi din dormitorul nostru. Cele de mai sus sunt rezumatul meu la cuvintele lui, un rezumat exact în esenţă, înţelegeţi, limbajul îmi aparţine în întregime. Comandantul e profesor de limba română, vă daţi seama că a citit câteva biblioteci, probabil că nici prin somn n-ar spune „situaţie albastră “ şi celelalte pe care eu mi le permit, pentru că-mi face plăcere să cred că e cine ştie ce de capul meu. Bineînţeles, el n-a zis nici „cea mai frumoasă fată din Vaslui", sunt tot vorbele mele, vasluianca e slabă ca o scobitoare şi când duce paharul la gură ridică degetul cel mic în sus, „frumoasă" am făcut-o eu, de şmecher ce sunt, zău, de-ar trece odată timpul să mă fac şi eu om serios, numai de prostii mă ţiu, toată ziua o fac pe nebunul.

Dar să lăsăm autocritica, la mine se vede că nu ajută. Ei bine, deşteptul care a pus sare în compotul vasluiencei şi cel care a mânjit clanţa (nu clanţele; e totuşi o diferenţă) cu marmeladă sunt una şi aceeaşi persoană, adică eu, n-aş mai fi! Am vrut să-i distrez pe băieţi, grozav îmi place când o fac pe bufonul, şi acum nu ştiu unde să mă mai ascund, m-aş duce în pădure şi n-aş mai ieşi până la primăvară.

—  Lasă, spune Manole, trece şi asta, se uită.

—  Trece pe naiba, răspund, cum o să treacă ? Abia a început.

—  Fii serios, spune frate-su geamăn, Călin ; comandantul e om cumsecade.

—  Este, răspund, el este, dar acuma e vorba de mine.

—  Ai aerul că-ţi pare rău, spune matematicianul, nu ştiu cum îl cheamă, are un nume de împărat roman, mi se pare că Octavian sau Cezar, în fine, ceva pe aici.

—  Chiar îmi pare rău, răspund, ar trebui să fac ceva şi nu ştiu ce.

—  Lasă-te de glume, spune matematicianul-împărat, hai să ne culcăm, o să visezi că eşti un îngeraş şi mâine o să-ţi treacă.

—  Nici nu mă gândesc să mă culc, răspund, noaptea dorm buştean şi mâine mă scol tot un nătărău.

—  Bine, fă ce vrei, dar lasă-ne pe noi să dormim.

—  Noapte bună, le strig şi ies pe coridor.

Lumina e aprinsă pe coridor. Mă plimb o vreme cu mâinile în buzunare, mă uit la fotografiile înrămate, una e de la Bicaz, alta de pe Valea Oltului, a treia înfăţişează o cabană mică în vârful unor munţi înzăpeziţi; e o poză foarte nu ştiu cum, de câte ori o privesc mă ia cu frig.

Ies pe alee, fac la stingă, ajung la vila fetelor. Încă nu s-au culcat, abia a sunat gornistul stingerea, le aud cum râd şi vorbesc tare. Nu prea am curaj să le bat în geam, astea sunt în stare să arunce în mine cu toate pernele, dar trebuie să am curaj, n-au decât să arunce şi cu scaune. Bat. Iese una, Corina, o fată foarte simpatică.

—  Ce pofteşti ? mă întreabă.

—  Cheam-o pe vasluianca ! o rog.

—  Pe care din ele, că-s două ?

Era să-i spun că pe cea care, când duce paharul la gură, ridică degetul mic în sus.

—  Cea înaltă.

—  Amândouă sunt înalte.

—  Atunci cheamă-le pe amândouă.

Nu trece mult şi apar vasluiencele la fereastră.

—  Cu tine, îi spun uneia dintre ele, n-am treabă, scuză-mă că te-am deranjat.

Ea mă face necioplit şi se retrage. Rămâne numai cea căreia i-am deşertat solniţa în compot.

—  Am venit să-ţi spun că eu ţi-am pus sare în compot.

—  Mulţumesc pentru informaţie.

—  Şi-am mai venit să te rog să mă ierţi.

—  Eşti un...

Nu spune ce sunt. Îi răspund :

—  Sunt tot ce vrei, dar iartă-mă !

—  Mai bine du-te şi te culcă !     

—  Nu pot. Mi se întâmplă ceva nemaipomenit.

—  Ce ?

—  Habar n-am. Probabil vreau să mă fac băiat de treabă.

—  Era şi timpul.

—  Crede-mă, e o chestiune foarte serioasă.. Mi se întâmplă ceva nemaipomenit ! Mă ierţi ?

—  Mă mai gândesc şi-ţi spun mâine.

—  Mi-ai face un mare serviciu dacă m-ai ierta acum.

—  Bine, du-te !

—  N-o să te mai necăjesc, îţi promit !

—  Am auzit, du-te !

—  Noapte bună. Adică...

—  Ce mai vrei ?

—  Lasă... Noapte bună.

Voiam să-i mai spun să nu mai ridice degetul mie când duce paharul la gură, dar mi-am dat seama că nu era momentul.

Plec spre vila comandanţilor. Îl găsesc în faţa uşii stând în fotoliile de paie şi fumând. Cineva tocmai spune că nu crede în farfuriile zburătoare. Altul îi răspunde că el crede. Şi eu cred, dar acuma părerea mea nu face doi bani. Dau bună seara şi-l rog pe tovarăşul Adamescu să vină puţin cu mine.

—  S-a întâmplat ceva ? sare el;

—  S-a întâmplat.

Ce ? întreabă tovarăşa de muzică.

—  Nu vă speriaţi, răspund, e ceva care s-a întâmplat azi-dimineață. O iau înainte şi tovarăşul Adamescu vine după mine. Aş merge aşa până la capătul pământului, dar mă opresc deodată şi spun :

—  Eu am pus sarea în compot şt tot eu am uns clanţa cu marmeladă.

—  Foarte urât, mă întrerupe el.

—  Dacă era frumos, nu veneam să spun. Vreau să vă cer scuze.

—  Asta mai merge, spune el. Dar cum de ţi-a venit ?

—  Cred că era timpul, spun.

—  Şi eu cred, spune el.

—  Eu nu prea obişnuiam să-mi cer scuze, mai spun. Acum mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit. Mă întreb însă dacă mâine n-am s-o iau de la început.

—  M-ar bucura să n-o iei.

—  Dar dacă o iau ?

—  Ce să-ţi spun ? Numai de tine depinde.

—  Bine, spun, vă mulţumesc că m-aţi ascultat.

—  Eşti grozav de protocolar, râde el.

Ne spunem noapte bună şi plec.

Băieţii s-au culcat. Mă dezbrac pe întuneric, îmi pun pijamaua şi mă sui în pat. „Totul e ca mâine să n-o iau de la început, îmi spun. Ar fi păcat. Ar fi păcat, aşa, în general, dar şi pentru că, poate, vasluianca şi comandantul se gândesc acum la mine, le-a plăcut chestia cu scuzele, şi-au zis că viaţa e frumoasă, că oamenii au obraz. Ar fi păcat să creadă asta numai o noapte. Şi totul depinde numai de mine.

Strângeți pumnii pentru mine, băieţi