JOCUL CU UMBRA

Era încă iarnă, calendarul se încăpățâna să ne convingă de asta, arătându-ne, negru pe alb, că februarie nu se sfârșise, dar nouă puţin ne păsa de calendar. Mihai şi cu mine miroseam că primăvara e la doi paşi.

—  Hai să hoinărim, Mihai !

—  Hai ! Fără căciuli ?

—  Fără.

— Şi fără fular ?

—  Fără tot ce ne aminteşte de iarnă !

Ne scotea din casă mirosul primăverii. Mihai, fiul gazdei la care trăsesem în acele zile când nişte treburi mă aduseseră în orăşelul de pe malul Siretului, avea nouă ani şi devenisem prieteni la cataramă din clipa când ne cunoscusem, pentru că ne lega ceva destul de greu de explicat, dar, poate, mai simplu de înţeles : el avea nouă ani şi eu avusesem, de mult, vârsta asta, o cunoşteam bine şi ştiam ce preţ are şi mă străduiam din răsputeri s-o mai trăiesc ori de câte ori aveam ocazia.

Păşeam alături pe o stradă nouă, largă, străjuită de blocuri în culori vesele. Călcam agale, fără grabă, tăcuţi, ca şi strada care îşi trimetea la culcare ultimii întârziați.

Din loc în loc, deasupra noastră străluceau becuri fluorescente, învăluindu-ne într-o lumină alb-viorie, prelungindu-ne şi micșorându-ne umbrele, pe măsură ce ne depărtam sau ne apropiam de raza lor.

Pe Mihai, după cum observam, îl atrăgea jocul acesta al umbrelor, în care siluetele noastre păreau, când ale unor pitici cu capetele teşite, lipite de umeri şi cu picioarele retezate, când ale unor uriaşi spătoşi, cu braţe de macara, cu glezne înfipte în catalige.

—  Te distrezi, Mihai ?

—  Îhî.

—  De unul singur ?

—  Pot să-ţi spun şi dumitale.

—  Dacă nu-i secret.

—  Nu. Mă joc cu umbra.

Mă opri, apucându-mi mâna :

—  Uite, acuma mă arată aşa cum sunt. Nici mai mare, nici mai mic. Un elev în clasa a patra.

—  A patra A sau B ?

—  N-are importanţă.

Şi împingându-mă câțiva paşi înainte :

—  Acuma sunt mai mare. Aşa cum o să arăt la sfârșitul şcolii.

—  Exact. Parcă-ţi şi văd în buzunar certificatul de absolvire.

—  Da. Mă uit la el şi mă gândesc încotro s-o apuc ?! Adică... nu e bine „mă gândesc", plec direct, da, plec direct !

— Unde ?

— La profesională. Tata e lăcătuş.

—  Ştiu. Şi vrea ca şi tu...

—  Asta-i bună ! Dar mai întâi vreau eu. Ştiu de pe acum să meşteresc o mulţime de lucruri. Mama îmi spune...

—  Am auzit: „Drege tot al treilea !"

—  Păi !

— Dar nu înţeleg de ce „al treilea". Primul doar e tata.

— Nu. Primul a fost bunicul. Tata e „Drege tot al doilea". Râdem. Noi doi râdem de orice. Uite — aşa ne place nouă să râdem, nu ne interesează că alţii nu găsesc nimic de râs.

—  Şi mai departe ? Mai departe ce-ţi mai spune umbra ?

Mai facem câțiva paşi şi ne oprim.

—  Acum am terminat profesionala, intru în uzină şi mă înscriu la seral !

Mi-o ia înainte, alergând :

—  Acum sunt student, ba poate chiar inginer. Îţi place cum arăt ?

—  Foarte mult.

Şi iar râdem.

— Hai să ne oprim puţin aici, îmi propune Mihai.

—  De ce ? Ai îngheţat ?

—  Nu. Dacă mergem mai departe umbra mă face din nou mic.

—  Bine. Dar rămâi tu aici. Eu mai merg şi când o să mă arate ca la nouă ani te rog să mă strigi, ca să mă opresc. Eu acolo vreau să mă opresc.

—  Te strig.

Pornii cu ochii închişi şi deodată auzii:

—  Stai !

Deschisei ochii şi mă oprii. Nu mai ţin minte cât. Poate o secundă. Poate un minut. Dar ţin minte că în secunda aceea, în minutul acela, a venit cu adevărat primăvara.

—  Simţi, Mihai ? strigai. Simţi ?

—      Da, a venit, e aici. Mirosul nostru... nu ne înşeală!